Universitatea “Valahia” Târgovişte

Facultatea de Ştiinţe Politice, Litere şi comunicare

Specializarea: Română – Engleză
An universitar: 2015-2016

Procesul de învăţământ ca proces de cunoaştere:

cultura generală, cultura profesională şi de specialitate

Coordonator: Student:
Asist. Dr. Ioana Stăncescu Ionescu Alina-Georgiana
Anul al-II-lea, Grupa I

Târgovişte,
2015
 Cuprins

1. Definirea conceptului „proces de învăţământ”;

2. Caracterizarea generală a procesului de învăţământ;
3. Definirea conceptului „cunoaştere” şi „cultură generală”.

2
 Definirea conceptului „proces de învăţământ”

Procesul de învăţământ reprezintă „principalul subsistem al sistemului de

învăţământ, în cadrul căruia are loc activitatea de instruire organizată conform
obiectivelor educaţiei care orientează formarea-dezvoltarea personalităţii elevului-
studentului.”1

Procesul de învăţământ reprezintă principalul subsistem al sistemului de învăţământ, a

cărui definiţie generică poate fi: activitatea instructiv-educativă complexă, desfăşurată în
mod organizat şi sistemic de elevi şi profesori în şcoală, prin care elevii dobândesc un
sistem de cunoştinţe, priceperi, deprinderi, capacităţi, competenţe, achiziţii intelectuale
şi motrice, prin care îşi formează concepţia despre lume, convingerile morale, trăsăturile
de caracter, precum şi aptitudinile de cunoaştere, cercetare şi creaţie.

Caracterizarea generală a procesului de învăţământ

Caracterul formativ are în vedere valorizarea potenţialului individului

(intelectual şi fizic), din perspectiva “răsturnării triadei clasice a obiectivelor”
(G.Văideanu) pe care evoluţia societăţii contemporane a impus-o.
Caracterul informativ indică rolul procesului de învăţământ în transmiterea unui
conţinut de cunoştinţe esenţiale, cu efecte în planul formării elevilor.
Caracterul logic, raţional rezultă din considerarea logicii ca ştiinţă a educaţiei,
implică organic în proiectarea şi desfăşurarea procesului de învăţământ.
Caracterul normativ al procesului de învăţământ presupune că el nu se poate
desfăşura la întâmplare, ci pe baza unor principii, norme, reguli ale unei
acţiuni eficiente (ale unui “lucru bine făcut”).
Caracterul sistemic constituie o perspectivă importantă de abordare a structurii şi
funcţionalităţii procesului de învăţămînt şi are în vedere interdependenţa
subsistemelor care îl compun în explicarea funcţionării sale eficiente.
Procesul de învăţământ are drept funcţii principale predarea-învăţarea şi
evaluarea, ca urmare a implicării active a celor doi actori principali:
educatorul şi elevii.
Procesul de învăţământ este şi un proces bilateral, interactiv în care un rol
important îl au relaţii dintre educatori-elevi, pe de o parte, dintre elevi, pe de
altă parte. Aceste relaţii conduc la constituirea climatului psihosocial favorabil
sau nu proceselor de predare-învăţare şi evaluare.
Caracterul axiologic al procesului de învăţământ se circumscrie aceluiaşi orizont
valoric în care se desfăşoară procesul de educaţie în general;
Caracterul educativ sugerează că procesul de învăţământ are nu numai valenţe
informativ-formative, ci şi efecte în planul educaţiei morale, estetice,
profesionale, cetăţeneşti etc.

1
Cristea S., 2004, Studii de pedagogie generală, EDP, Bucureşti, p.38.

3
 Procesul de învăţământ are ca o finalitate importantă în pregătirea individului
pentru autoinstruire, pentru autoeducaţie. Una din finalităţile importante ale
şcolii contemporane este de a-l învăţa pe elev să înveţe, să-l pregătească pe
individ pentru a se înscrie pe traiectoria educaţiei permanente.
Procesul de învăţământ funcţionează pe baza mecanismelor de reglare.
Consecinţa evaluării, reglarea are în vedere mecanismele prin care
subsistemele care compun procesul, dar şi sistemul în ansamblul său îşi
corectează, ameliorează, reproiectează parametrii funcţionali sau au loc
inovaţii în vederea funcţionării eficiente a procesului de învăţământ.
Complexitatea procesului de învăţământ impune şi o perspectivă managerială de
abordare a modului în care el îşi realizează cele trei funcţii principale. Din
această perspectivă, educatorii devin manageri ai situaţiilor de instruire,
animatori, modelatori, facilitatori de ocazii favorabile învăţării şi mai puţin de
transmiţători culturali.2

Cuvântul, cunoaştere” este utilizat pentru a desemna atât o activitate prin care iau
naştere cunoştinţele, cât şi rezultatele acestei activităţi. În primul sens sunt considerate
capacităţile de cunoaştere ale minţii şi funcţionarea lor, iar în al doilea sens, sunt avute în
vedere cunoştinţele gata constituite, noţiuni, judecăţi, teorii. Filosofii s-au interesat atât
de facultăţile şi demersurile ce intervin în producerea cunoştinţelor, cât şi de analiza
rezultatelor finale ale acestor demersuri.
Problema genezei şi surselor cunoaşterii, în măsura în care este cercetat din
punctul de vedere al unui interes filosofic a fost caracterizată în diferite feluri.
Cunoaşterea se exprimă, pe de o parte, prin concretizarea cerinţelor sociale
prezente şi de perspective în acţiunea pedagogică, iar pe de altă parte prin organizarea
acestei acţiuni în conformitate cu logica sa pedagogică. Se realizează în acest fel
optimizarea procesului de învăţământ, condiţie, sine qua non a existenţei sale.

Această caracteristică este sintetizatoare; ea ne ajută să avem o imagine integrală a

acestui proces. În procesul didactic momentele cunoaşterii sunt următoarele:
A) Contactul cu izvoarele cunoaşterii. Aceste izvoare pot fi:
În contactul nemijlocit cu obiectele şi fenomenele realităţii, ca urmare a observării şi
explorării acestora - condusă, îndrumată, dirijată de educator;
În contactul cu imaginile acestor obiecte, procese şi fenomene (tablouri, filme,
diapozitive); în folosirea limbajului pentru transmiterea organizată, didactică a
experienţei social - istorice acumulate şi obiectivate în lucrări ştiinţifice (cărţi, operă de
artă, tehnică).
B) Efectuarea operaţiilor de generalizare şi prelucrare a cunoştinţelor pentru a le da noi
structuri. Acum are loc o prelucrare activă a informaţiilor, în vederea aprofundării şi
integrării lor în cadrul cunoştinţelor anterioare.
Prelucrarea personală constă în scoaterea în evidenţă a însuşirilor esenţiale ale
cunoştinţelor, pentru a le putea deosebi şi apoi integra în ansambluri pe baza relaţiilor
dintre ele. Are loc, de fapt, formarea noţiunilor ştiinţifice.

2
Stanciu Mihai, 2003, Didactica postmodernă, Suceava, Editura Univ . “Ştefan cel Mare”, p. p. 8- 9.

4
C) Formarea priceperilor, deprinderilor şi obişnuinţelor. Cunoştinţele sunt achiziţii
valoroase atunci când pot fi folosite în depăşirea unor dificultăţi practice şi teoretice.
Realizarea deplină a aplicabilităţii cunoştinţelor e posibilă numai prin intermediul
priceperilor, deprinderilor, obişnuinţelor.
D) Aplicarea în practică a cunoştinţelor însuşite şi a priceperilor şi deprinderilor formate
anterior constituie momentul care exprimă în cea mai mare măsură eficienţa procesului
de învăţământ, pentru că practica are în cadrul acestui proces, atât funcţie de izvor de
cunoştinţe, cât şi pe cea de criteriu al autenticităţii lor.
E) Fixarea şi consolidarea sunt menite să asigure temeinicia cunoştinţelor şi preîntâmpină
fenomenul uitării. Acest moment se realizează prin repetare, memorare, exerciţii
aplicative.
F) Controlul şi evaluarea rezultatelor procesului de învăţământ.

Prin control şi evaluare se poate cunoaşte în ce măsură obiectivele pe care ni le-am

propus în procesul de învăţământ au fost înfăptuite. Un control care duce la o cunoaştere
clară a rezultatelor obţinute constituie un mijloc de mare eficienţă pentru îmbunătăţirea
procesului, a modului în care el a fost proiectat şi realizat.
Controlul şi evaluarea vizează direct ambele laturi ale procesului atât predarea -
activitatea învăţătorului, cât şi învăţare - activitatea elevului.

Mecanismul cunoaşterii realizat de elev în procesul de învăţământ este deosebit de

cel al omului de ştiinţă.
Elevul cunoaşte adevăruri care lui îi sunt necunoscute, dar pe care ştiinţa le-a descoperit
anterior. Drumul pe care-l parcurge elevul până la cunoştinţe deşi în timp mai scurt, fiind
ajutat de profesor trebuie să fie asemănător cu cel al ştiinţei. Mergând pe aceleaşi drumuri
cu ale omului de ştiinţă, el îşi însuşeşte şi mijloacele necesare pentru a ajunge la
cunoştinţe. Astfel, el se pregăteşte să fie în stare să-şi însuşească cunoştinţe prin efort
propriu.
Cunoştinţele sunt empirice şi ştiinţifice. Elevul primeşte informaţii în legătură cu
realitatea şi în afara şcolii. Acestea sunt cunoştinţe empirice, nesistematizate,
întâmplătoare. Pe baza lor îşi îmbogăţeşte experienţa de viaţă; ele îi sunt de folos şi în
procesul de învăţământ, în efortul de însuşire a cunoştinţelor ştiinţifice.
Cunoştinţele ştiinţifice ca reprezentări, noţiuni, definiţii, legi, teorii, concepţii ce reflectă
realitatea obiectivă se obţin de către elevi pe baza unor procese mentale de analiză,
sinteză, comparaţie, abstractizare, generalizare, clasificare în mod organizat, sistematic,
în strânsa legătură unele cu altele.

Cultura generală reprezintă ansamblul valorilor spirituale, provenite din toate

domeniile cunoaşterii şi ale activităţii umane - ştiinţă, tehnologie, artă, economie,
politică, filosofie, religie etc. - confirmate la nivel social şi din perspectivă istorică.
Valorile culturale constituie resursele pedagogice de bază angajate în activitatea
reformare-dezvoltare permanentă a personalităţii umane, în mediul şcolar şi extraşcolar.
Există astfel o corelaţie funcţională optimă între cultura de bază şi personalitatea de bază,
deschisă (auto) perfecţionării la toate nivelurile sistemului de educaţie.

5
 Această corelaţie evidenţiază importanţa culturii generale care concentrează la
fiecare etapă de vârstă (pre) şcolară, (post) şcolară şi psihologică valorile fundamentale
care asigură baza de formare-dezvoltare permanentă a personalităţii umane.
Cultura generală angajează, în plan pedagogic, noi modalităţi de selecţionare a
conţinutului instruirii, care presupun pe de o parte, concentrarea asupra cunoştinţelor şi
capacităţilor de bază (ştiinţifice, artistice, tehnologice etc.) cu valoare formativă maximă,
iar pe de altă parte extinderea sferei acestora la toate nivelurile sistemului.
Cultura generală reprezintă un numitor comun care susţine activitatea de
educaţie şi de instruire la toate nivelurile sistemului. Ea asigură substanţa formativă a
obiectivelor şi a conţinuturilor pedagogice selecţionate, acţionând în calitate de:

- Cultură generală instrumentală - în învăţământul primar: scris, citit, calcul, introducere

în studiul unor limbaje noi (informatică, limbi străine, ştiinţe sociale, ştiinţele naturii);
- Cultura generală de bază - în învăţământul general, de bază: cunoştinţe, fundamentale
de bază;
- Cultura generală de profil - în învăţământul liceal: cunoştinţe de profil/pe domenii largi
de cunoaştere (ştiinţă, socio-uman, economic, tehnologic);
- Cultura generală angajată în direcţia culturii profesionale de nivel mediu - în
învăţământul profesional: cunoştinţe de bază şi de profil prelungite în cultura de
specialitate, pe domenii profesionale largi;
- Cultura generală angajată în direcţia culturii profesionale complexe şi de nivel înalt –
învăţământul superior (cunoştinţe de profil, aprofundate la nivel de specializare largă,
dublă, triplă specializare, cu deschidere spre diferite specializări de vârf).

La nivel de politică a educaţiei, implicarea trunchiului comun de cultură generală

în programele tuturor treptelor şcolare, în proporţii adaptate la specificul obiectivelor
pedagogice asumate, contribuie la realizarea efectivă a principiului egalizării şanselor de
reuşită, respectiv de acces la o educaţie de calitate.
Asigurarea trunchiului comun de cultură generală, în condiţiile prelungirii şcolii
obligatorii până la vârsta de 16-18 ani, oferă şansa recuperării în timp a diferenţelor de
start dependente de mediul sociocultural din care provine elevul. Pe de altă parte,
menţinerea trunchiului comun de cultură generală la baza culturii de profil şi de
specialitate susţine capacitatea de adaptare a viitorului absolvent la condiţii de schimbare
socioprofesională rapidă, în regim de creativitate superioară, specifice unei societăţi
postindustriale de tip informaţional.
Interpretarea actuală a culturii generale evidenţiază importanţa definitivării acesteia la
nivelul unui concept pedagogic fundamental care defineşte "toate procesele de învăţare şi
specializare care nu sunt direct utilizabile în exercitarea unei profesii sau pe piaţa
muncii".3

3
Cristea S., 1998, Dicţionar de termeni pedagogici, Bucureşti, Editura
Didactică şi Pedagogică, p. p. 59-60.

6
 Bibliografie

1. Cristea S., 2004, Studii de pedagogie generală, EDP, Bucureşti.

2. Cristea S., 1998, Dicţionar de termeni pedagogici, Bucureşti, Editura Didactică şi
Pedagogică.
3. Stanciu Mihai, 2003, Didactica postmodernă, Suceava, Editura Univ . “Ştefan cel
Mare”.