Atribuţii ale statului.

Rolul statului modern

Atribuţiile statului pot fi atribuţii esenţiale şi atribuţii accesorii 1.
Atribuţiile esenţiale ale statului sunt ansamblul prerogativelor care revin în exclusivitate statului
şi a căror neîndeplinire echivalează cu lipsa statalităţii. Sunt considerate atribuţii esenţiale ale statului:
 monopolul apărării şi al constrângerii sociale (armata şi poliţia);
 menţinerea cadrului juridic;
 conducerea relaţiilor internaţionale;
 emiterea monedei naţionale.
Atribuţiile accesorii ale statului nu au legătură nemijlocită cu exercitarea suveranităţii şi, ca
atare, în anumite condiţii, pot fi încredinţate şi unor persoane care nu au calitatea de autorităţi publice.
De exemplu:
 organizarea învăţământului;
 înfiinţarea şi organizarea unor organisme şi instituţii culturale, sportive, religioase, de sănătate
etc.;
 administrarea şi gestionarea unor bunuri, activităţi sau servicii aparţinând proprietăţii publice a
statului (prin concesionare etc.).

Rolul statului modern2

În decursul evoluţiei istorice, statul şi-a extins din ce în ce mai mult sfera de activitate, ceea ce
a determinat şi o schimbarea a rolului. Astfel, se poate vorbi, în funcţie de etapele parcurse de:
1. statul-jandarm (secolul al XIX-lea) care se limita a interveni în domeniul poliţiei, apărării şi în
domeniul relaţiilor internaţionale;
2. statul-antreprenor (anii ’40 ai secolului XX) – începe să intervină şi să se manifeste în
domeniul industrie şi al economiei, prin înfiinţarea de agenţi economici ai statului;
3. statul-providenţă – are un rol omniprezent, intervenind în toate sectoarele de activitate;
4. statul-garant este statul care are obligaţia de a reglementa un cadru larg de drepturi şi libertăţi
cetăţeneşti, de a asigura progresul şi de a garanta afirmarea condiţiei umane.

1.5. CARACTERELE STATULUI ROMÂN

Se înţelege prin caracter al statului o trăsătură definitorie care îi conferă o individualitate

proprie, graţie căruia se deosebeşte de alt stat 3.
Conform Constituţiei României republicate4, caracterele statului român sunt:
1. stat naţional;
2. stat suveran şi independent;
3. stat unitar şi indivizibil;

1
Cristian Ionescu, Tratat de drept constituţional contemporan, p. 127-129.
2
Cristian Ionescu, Tratat de drept constituţional contemporan, p. 130-131.
3
Cristian Ionescu, Tratat de drept constituţional contemporan, p. 556.
4
Art. 1 din Constituţia României din 1991 republicată.
1
 4. stat republican;
5. stat democratic;
6. stat de drept;
7. stat social;
8. stat pluralist.

1. Stat naţional – La baza statului român modern stă o naţiune, cea română. Este un caracter care
scoate în evidenţă legătura indisolubilă între statul român şi naţiunea română, formarea statului român şi
formarea naţiunii române fiind două elemente integrate ale aceluiaşi proces istoric.
2. Stat suveran şi independent – Caracterul suveran al statului român presupune capacitatea acestuia
de a decide singur, fără nici o intervenţie din partea vreunei puteri străine sau concurente, în toate
problemele interne şi externe. Conceptul de suveranitate implică cele două aspecte; supremaţia şi
independenţa, astfel că, menţionarea separată a caracterului independent poate apărea ca un pleonasm.
S-a considerat că este totuşi necesar să fie scos în evidenţă şi caracterul independent al României, în
considerarea îndelungatei perioade istorice în care statul român – principatele române – au fost lipsite
de dreptul de decizie în relaţiile internaţionale, aşa cum alte multe state, deşi se bucurau de unele
prerogative ale suveranităţii, au fost lipsite, într-o mai mică sau mai mare măsură, de independenţă 5.
Constituţia României republicată, în art. 2, stabileşte că suveranitatea naţională aparţine
poporului, care o exercită prin organele sale reprezentative. Caracterul reprezentativ este conferit doar
prin voinţa populară, astfel că aceste organe trebuie să fie rezultatul exprimării voinţei corpului
electoral, prin alegeri sau prin referendum.
Suveranitatea este un atribut exclusiv al poporului român, este inalienabilă, astfel că nu poate fi
divizată şi împărţită pentru a fi exercitată doar de un grup sau de o persoană în nume propriu.
3. Stat unitar şi indivizibil – România este un stat unitar, în care puterea publică suverană se
exercită asupra întregului teritoriu prin intermediul aceluiaşi sistem omogen de organe de stat, cu o
legislaţie unitară aplicabilă întregului teritoriu şi un singur sistem jurisdicţional. Caracterul unitar nu
exclude însă organizarea unei administraţii publice locale pe baza principiilor descentralizării şi
autonomiei administrative, în limitele stabilite de lege.
Caracterul indivizibil implică faptul că statul român, privit în ansamblu, ori fiecare din cele trei
elemente ale statului nu pot fi divizate pentru a fi cedate sau încredinţate vreunui alt stat sau vreunei alte
puteri6. Caracterul indivizibil se referă în primul rând la teritoriul statului român, statuând principiul că
acesta este inalienabil, nu poate fi înstrăinat sau cedat, în tot sau în parte, suveranităţii altui stat.
4. Stat republican – forma de guvernământ este republica, statul român având ca şef de stat un
preşedinte ales direct de corpul electoral prin vot universal şi pentru un mandat de 5 ani. Deşi este la fel
de reprezentativ ca şi Parlamentul, prin modalitatea de alegere, prin atribuţiile care îi sunt conferite,
Preşedintele României nu are o poziţie egală cu a Parlamentului, cu atât mai puţin superioară, ceea ce
face din România o republică semi-prezidenţială.

5
Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul comparat şi în dreptul român, p. 300;
Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, p. 72.
6
Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, p. 73.
2
 5. Stat democratic – presupune, în esenţă, participarea poporului la guvernare. Constituţia este
cea care stabileşte cadrul general democraţia constituţională – participării poporului la guvernare. Este
vorba de o participare indirectă, realizată prin câteva instrumente precum:
- deşi poporul este titularul puterii suverane, o exercită indirect, prin intermediul
organelor reprezentative alese prin alegeri libere, corecte şi periodice;
- prin referendum (obligatoriu pentru adoptarea Constituţiei sau a unei legi de
revizuire a Constituţiei);
- cetăţenii au drept de iniţiativă legislativă şi au dreptul de a iniţia revizuirea
Constituţiei.

6. Stat de drept7 – este „statul domniei legii”, în cadrul căruia întreaga activitate, atât a statului
şi a organelor sale, cât şi cea a populaţiei, este reglementată exclusiv de lege. Astfel, Constituţia
României din 1991 republicată prevede în art. 16 alin. 2 că „nimeni nu este mai presus de lege”.
Statul de drept poate fi definit ca statul organizat pe baza principiului separaţiei puterilor în stat
şi urmărind prin legislaţia sa promovarea drepturilor şi a libertăţilor inerente naturii umane, asigură
stricta respectare a reglementărilor sale de către ansamblul organelor lui, în întreaga activitate.
Mecanismele şi garanţiile juridice realizării statului de drept sunt 8:
 procedura riguroasă de modificare a Constituţiei;
 controlul constituţionalităţii legilor;
 controlul jurisdicţional al legalităţii activităţii administraţiei publice;
 organizarea unei justiţii independente;
 restrângerea drepturilor şi a libertăţilor oamenilor poate fi făcută doar temporar şi doar
prin lege. Este interzisă suprimarea drepturilor şi a libertăţilor indivizilor;
 garantarea accesului liber la justiţie.
7. Stat social – scoate în evidenţă rolul - şi obligaţia -, din ce în ce mai pregnant, al implicării
statului în activitatea social-economică (organizarea economiei naţionale, sistemul de protecţie socială
etc.), în scopul realizării „binelui comun” şi de a asigura tuturor cetăţenilor o participare activă şi
echilibrată la beneficiul drepturilor şi libertăţilor fundamentale 9.
8. Stat pluralist – presupune existenţa şi funcţionarea mai multor factori politici (partide
politice), ca o „ condiţie şi garanţie a democraţiei constituţionale” (art. 8 alin. 1 din Constituţia
României). Partidele politice sunt privite ca intermediari între stat şi societate, chemate să contribuie la
definirea, prin convingere, a voinţei politice a cetăţenilor şi la exprimarea ei prin vot 10, cu respectarea
suveranităţii naţionale, a integrităţii teritoriale, a ordinii de drept şi a principiilor democraţiei (art. 8 alin.
2). Un partid politic poate fi declarat neconstituţional în condiţiile în care, prin scopurile şi activitatea
sa, militează împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a suveranităţii, a
integrităţii teritoriale sau independenţei României (art. 40 alin. 2 din Constituţie).
7
După prezentarea în amănunt în Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice – tratat
elementar, vol. I, p. 288-291.
8
Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice – tratat elementar, vol. I, p. 291, Ion Deleanu,
Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul comparat şi în dreptul român, p. 317.
9
Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice – tratat elementar, vol. I, p. 354.
10
Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Constituţia României
revizuită – comentarii şi explicaţii, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, p. 10.
3
 Principiul supremaţiei Constituţiei sau legalităţii
Principiul supremaţiei Constituţiei sau legalităţii este exprimat în mod direct de prevederile
art.1, alin 5 din Legea fundamentală care precizează: ”În România, respectarea Constituţiei, a
supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie.”
Acest principiu fixează cadrul activităţii autorităţilor statului în limita legilor, asigură
stabilitatea juridică , drepturile şi libertăţile omului şi înseamnă subordonarea tuturor activităţilor
autorităţilor publice, voinţei supreme a naţiunii, consemnată în principiile şi normele pactului
fundamental statuat în Constituţie.11
Garantarea supremaţiei Constituţiei şi a legilor se realizează prin două principii subsecvente şi
anume, prin justiţia constituţională sau a controlului constituţionalităţii legii realizat de Curtea
constituţională12 şi prin principiul controlului jurisdicţional al acţiunii administraţiei publice 13.
O consecinţă care decurge din aplicarea acestui principiu este publicitatea tuturor actelor
normative şi realizarea cerinţelor de tehnică legislativă în redactarea lor, reglementată în mod expres
prin art.78, art.108, alin 4 din Constituţie ca şi prin alte dispoziţii legale. Nepublicarea acestor acte
constituie o practică ilegală şi se poate transforma într-un obstacol în calea aplicării eficiente a legii.
Asigurarea publicării actelor normative constituie o garanţie a prezumţiei nemo censetur ignorare
legem.14
În contextul legalităţii trebuie menţionate şi dispoziţiile art.1 alin.2 din Legea 24/2000 privind
normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative potrivit cărora:”Actele normative se
iniţiază, se elaborează, se adopta si se aplica in conformitate cu prevederile Constituţiei României, cu
dispoziţiile prezentei legi, precum si cu principiile ordinii de drept. Tehnica legislativa”, aceste norme
fiind obligatorii la elaborarea tuturor proiectelor de acte normative după cum se precizează la art.3 al
aceleaşi legi. “Normele de tehnica legislativa sunt obligatorii la elaborarea proiectelor de lege si a
propunerilor legislative, in cadrul exercitării iniţiativei legislative, la elaborarea si adoptarea
ordonanțelor si hotărârilor Guvernului, precum si la elaborarea si adoptarea actelor normative ale
autorităţilor administrative autonome. Normele de tehnica legislativa se aplica, in mod corespunzător,
si la elaborarea si adoptarea proiectelor de ordine, instrucţiuni si de alte acte normative emise de
conducătorii organelor administraţiei publice centrale de specialitate, precum si la elaborarea si
adoptarea actelor cu caracter normativ emise de autorităţile administraţiei publice locale.”

PRINCIPIUL AUTONOMIEI LOCALE

REFLECTAT IN REGLEMENTĂRILE INTERNAŢIONALE ŞI INTERNE

Carta europeană a autonomiei locale

Conceptul de autonomie locală a fost definit prin intermediul Cartei europene a autonomiei
locale, adoptată la Strasbourg la 15 octombrie 1985.

11
Ioan Alexandru, op. cit, pg.98
12
Art.142-147 din Constituţia României republicată
13
Corneliu Manda, Ştiinţa administraţiei publice, op. cit.,pg.68
14
Ioan Alexandru, Administratia publică, op. cit.,pg.99
4
 Carta europeană a autonomiei locale a fost redactată din iniţiativa Conferinţei Permanente a
Puterilor Locale şi Regionale din Europa.
România a ratificat Carta europeană a autonomiei locale prin Legea nr.199 din 17 noiembrie 1997.
Potrivit articolului 3 din Carta europeană a autonomiei locale, conceptul de autonomie locală
are următorul conţinut:
„1. Prin autonomie locală se înţelege dreptul şi capacitatea efectivă ale autorităţilor
administraţiei publice locale de a soluţiona şi de a gestiona, în cadrul legii, în nume propriu şi în
interesul populaţiei locale, o parte importantă a treburilor publice.”
„2. Acest drept se exercită de consilii sau adunări, compuse din membrii aleşi prin vot liber,
secret, egal, direct şi universal, care pot dispune de organe executive şi deliberative care răspund în faţa
lor. Această dispoziţie nu aduce atingere în nici un fel, posibilităţii de a recurge la adunări cetăţeneşti,
referendum sau orice altă formă de participare directă a cetăţenilor, acolo unde aceasta este permisă de
lege”.
În România, în prezent în conformitate cu prevederile articolului 120 din Constituţia României,
republicată, prin statuarea principiului autonomiei locale, legiuitorul constituant a recunoscut unităţilor
administrativ-teritoriale comuna, oraşul şi judeţul 15 calitatea de colectivităţi locale şi, prin Lege, de
persoane juridice de drept public16, respectiv de persoane juridice politico-teritoriale.
De asemenea, prin lege organică s-a definit şi colectivitatea locală ca fiind totalitatea
locuitorilor din unitatea administrativ-teritorială. 17
Autonomia locală în conţinutul Legii nr.215/2001
Fără a aduce modificări spectaculoase în privinţa cadrului legislativ de manifestare a
autonomiei locale, în raport de reglementările anterioare, unul dintre meritele acestui act normativ îl
reprezintă statuarea regimului general al autonomiei locale. Prin acest regim, sunt stabilite cu precizie
limitele autonomiei administrative de care se bucură colectivităţile locale, accentuându-se sensurile
principiului prin îmbogăţirea conţinutului autonomiei locale, în materie financiară, patrimonială, a
raportului dintre autorităţile administrative, pe plan intern şi extern.
În capitolul 1, Dispoziţii generale, Secţiunea 1, Regimul general al autonomiei locale, articolul
3 din Legea nr. 215/2001 are următorul conţinut:
Prin autonomie locală se înţelege dreptul şi capacitatea efectivă a autorităţilor administraţiei
publice locale de a soluţiona şi de a gestiona, în numele şi în interesul colectivităţilor locale pe care le
reprezintă, treburile publice, în condiţiile legii.
Acest drept se exercită de consiliile locale şi primari, precum şi de consiliile judeţene, autorităţi
ale administraţiei publice locale alese prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat.
Dispoziţiile alin. (2) nu aduc atingere posibilităţii de a recurge la consultarea locuitorilor prin
referendum sau prin orice altă formă de participare directă a cetăţenilor la treburile publice în condiţiile
legii.
Prin colectivitate locală se înţelege totalitatea locuitorilor din unitatea administrativ-teritorială.
15
Art. 3, alin(3) din Constituţia României, republicată.
16
Art.19 din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001, publicată în Monitorul Oficial nr. 204 din 23 aprilie
2001.
17
Art.3, alin (4) din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001, publicată în Monitorul Oficial nr. 204 din
23 aprilie 2001.
5
 Gheorghe Cornea, în articolul ” Discuţii şi aprecieri critice în legătură cu principiul autonomiei
locale în România”, publicat în Dreptul nr.10/2002 consideră că, deoarece, potrivit art.19 din Legea nr.
215/2001, „comunele, oraşele şi judeţele sunt persoane juridice de drept public, acestea având
patrimoniu propriu şi capacitate juridică deplină”, art. 3 alin.1 din Legea nr. 215/2001, nu prevede o
definiţie limpede a conceptului de autonomie locală. Definiţia conceptului de autonomie locală
prevăzută în art.3 alin.1 din Legea nr. 215/2001, ar fi fost mai apropriată de cea prevăzută de Carta
europeană a autonomiei locale, dacă ar fi avut următorul conţinut „prin autonomie locală se înţelege,
dreptul şi capacitatea efectivă pentru comune, oraşe (municipii) şi judeţe de a soluţiona şi de a
administra, în condiţiile legii, sub propria lor răspundere şi în interesul populaţiilor lor, o parte
importantă a treburilor publice. Se menţionează că art.20 din Legea nr. 215/2001 a fost inspirat corect
din art.5 al Cartei europene a autonomiei locale, intitulat „protecţia limitelor teritoriale ale
colectivităţilor locale''.
Pentru a fi în prezenţa unei adevărate autonomii locale, colectivităţile locale (comunele, oraşele
şi judeţele) trebuie să fie înzestrate cu organe proprii, personalitate juridică de drept public, resurse
financiare proprii18.
Colectivităţile locale (comunele, oraşele şi judeţele) trebuie să dispună de organe proprii. În
acest sens art.20 alin.1 din Legea nr.215/2001 prevede:
„ comunele, oraşele şi judeţele sunt unităţi administrativ-teritoriale în care se exercită autonomia locală
şi în care se organizează şi funcţionează autorităţi ale administraţiei publice locale”.
Totodată, art.23 alin.1 din Legea nr.215/2001, dispune: „Autorităţile administraţiei publice prin
care se realizează autonomia locală în comune şi oraşe sunt consiliile locale, comunale şi orăşeneşti; ca
autorităţi deliberative, şi primarii ca autorităţi executive. Consiliile locale şi primarii se aleg în
condiţiile prevăzute de Legea privind alegerile locale”.
Colectivităţile locale (comunele, oraşele şi judeţele) trebuie să dispună de personalitate juridică
de drept public. În acest sens, dispoziţiile art.21 din Legea administraţiei publice locale nr.215/2001
prevăd: „Comunele, oraşele şi judeţele sunt persoane juridice de drept public cu capacitate juridică
deplină şi cu patrimoniu propriu ”.
Legea nr.215/2001 statorniceşte că bunurile ce fac parte din domeniul public sunt inalienabile,
imprescriptibile şi insesizabile (art.120 alin.2), iar bunurile ce fac parte din domeniul privat sunt supuse
dispoziţiilor de drept comun, dacă prin lege nu se prevede astfel (art.121 alin.2)
Autonomia aparţine colectivităţilor locale şi aceste colectivităţi locale îşi pun în operă această
autonomie locală, prin intermediul administraţiei locale, prin intermediul organelor alese în
administraţia locală. Deci autonomia locală aparţine colectivităţilor ca şi concept, dar se exercită, de
fapt, pe baza unui mandat, prin aceste organe alese.

3.4. ELEMENTELE STRUCTURALE ALE AUTONOMIEI LOCALE

Autonomia organizatorică

18
T. Drăganu,Drept constituţional şi instituţii politice.Tratat elementar ,vol. II, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 339-344.
6
 Caracterul eligibil al autorităţilor locale

Dorind să sublinieze această componentă a autonomiei organizatorice, Legea nr.215/2001,

recunoaşte expres chiar existenţa unui principiu al eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice
locale, alături de principiile autonomiei locale, al descentralizării serviciilor publice, legalităţii şi al
consultării cetăţenilor în probleme locale de interes deosebit.
În realitate, celelalte '' principii'', pe care le reglementează Legea administraţiei publice locale
în plus faţă de formularea constituţională, sunt cuprinse în sfera noţiunii de autonomie locală, aşa după
cum a fost definită în documentele internaţionale .
Atât consilierii ce compun consiliile locale comunale, orăşeneşti şi municipale (art.28 din
Legea nr.215/2001, cât şi cei ce compun consiliile judeţene (art.87 alin .2 din Legea nr.215/2001) sunt
aleşi prin vot universal egal, secret şi liber exprimat.
A existat însa o singură deosebire : pe când consiliile comunale, orăşeneşti şi municipale erau
alese prin vot direct, consiliile judeţene se alegeau prin vot indirect o dată cu modificarea şi completarea
Legii nr.70/1991, prin intermediul Legii nr.25/1996 şi începând cu alegerile din 1996, consiliile
judeţene au fost alese de asemenea prin vot direct.
(2) Consiliile locale si consiliile judeţene, primarii si preşedinţii consiliilor judeţene se aleg prin vot
universal, egal, direct, secret si liber exprimat. 19
În art. 1 alin. (4)se specifică, '' Primarii comunelor, oraşelor, municipiilor şi sectoarelor
municipiului Bucureşti, precum şi preşedinţii consiliile judeţene se aleg pe circumscripţii electorale,
prin scrutin uninominal."20
De asemenea, în alin (5) al art. 1 se arată că : “Vicepreşedinţii consiliilor judeţene, precum şi
viceprimarii se aleg prin vot indirect de către consiliile judeţene, respectiv consiliile locale. 21
Legea nr. 215/2001, reglementează tot ca o manifestare a caracterului eligibil al autorităţilor
administraţiei publice locale, modul de alegere a viceprimarilor, localităţii şi a vicepreşedinţilor
consiliilor judeţene.
În art. 57 alin (3) din Legea nr.215/2001 se prevede:
viceprimarul, respectiv viceprimarul este ales cu votul majorităţii consilierilor locali în funcţie din
rândul membrilor acestuia. Legiuitorul organic precizează că sintagma „membrilor acestuia” se referă la
consilierii locali membri ai consiliului local.
În art. 91 alin (2), lit. a22 se prevede: ”Consiliul Judeţean alege dintre membrii săi , pe toată
durata exercitării mandatului, un preşedinte şi doi vicepreşedinţi.
Alin. (3) al art. 101, reglementează modalitatea eliberării din funcţie a acestora.
(3) "Eliberarea din funcţie a vicepreşedinţilor consiliului judeţean se face cu votul secret al
majorităţii consilierilor în funcţie, la propunerea a cel puţin unei treimi din numărul acestora. Eliberarea

19
Alin. (2) al art. 1 a fost modificat de pct. 1 al art. 77 al Titlului II din Legea nr.35 din 13 martie 2008
, publicată in MONITORUL OFICIAL nr. 196 din 13 martie 2008.
20
Idem
21
Idem
22
Lit. a) a alin.(2)a fost modificată de pct.5 al art.78 al Titlului III din legea 35 din 13 martie 2008
7
din funcţie a vicepreşedinţilor consiliului judeţean nu se poate face în ultimele 6 luni ale mandatului
consiliului judeţean."23
Concluzionând, se poate afirma că, colectivităţile locale, desemnează ele însele autorităţile care
să le reprezinte interesele, fără intervenţia altor structuri,aceasta constituind o manifestare a autonomiei
locale.
Autonomia funcţională
Iniţiativa în soluţionarea problemelor de interes local.
Inspirându-se din principiile liberalismului politic, autonomia locală are la bază, printre altele,
ideea că însăşi colectivităţile locale sunt cele care pot cunoaşte cel mai bine propriile necesităţi şi, drept
urmare sunt cele mai interesate pentru realizarea lor.
De aceea, atât Constituţia României, revizuită, prin art. 121 alin. 2 care prevede: „Consiliile
locale şi primarii funcţionează în condiţiile legii, ca autorităţi administrative autonome şi rezolvă
treburile publice din comune şi din oraşe”, cât şi Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale, prin
art. 36 alin. 1, recunosc iniţiativa consiliilor locale – ca reprezentanţe ale colectivităţilor locale - în
soluţionarea treburilor publice din comune şi oraşe.
Legea nr.215/2001, prin modul de redactare a art. 36 alin. 1 ce are ca obiect de reglementare
determinarea competenţei materiale a consiliilor locale nu clarifică ce se înţelege prin probleme de
interes local.
Rezultă din cele prezentate că autonomia funcţională are două componente principale:
- plenitudinea de competenţă a consiliilor comunale, orăşeneşti şi municipale în soluţionarea
problemelor locale:
- determinarea consiliului local ca fiind un organism colegial ales democratic.
Elementul care reprezintă conţinutul principal al funcţionării administraţiei publice comunale,
orăşeneşti şi municipale este cel al plenitudinii de competenţă în soluţionarea problemelor de interes
local.
Modul de funcţionare a consiliilor comunale, orăşeneşti şi municipale este determinat în primul
rând de competenţa recunoscută acestora şi de natura colegială sau unipersonală a autorităţilor publice.
Cu alte cuvinte funcţionarea oricărui organ este corelată cu competenţa recunoscută acestuia, respectiv
cu mijloacele procedurale şi materiale puse la dispoziţie pentru realizarea sarcinilor pentru care a fost
înfiinţat.
În acelaşi timp caracterul colegial al unui organ generează anumite consecinţe de ordin
funcţional, cum ar fi condiţia cvorumului şi majorităţii necesare pentru adoptarea unei hotărâri.
3.5. LIMITELE AUTONOMIEI LOCALE
Recunoaşterea valorii teoretice şi practice a principiului autonomiei locale şi consacrarea sa
legislativă, ca fundament al organizării şi funcţionării administraţiei publice locale, pune în faţa analizei
ştiinţifice şi problema limitelor autonomiei locale.
În acest context se pune problema dacă, caracterul de stat naţional unitar conferit statului român de
Constituţie, nu este afectat de recunoaşterea în acelaşi timp a existenţei unităţilor administrativ
teritoriale este evident că cele două noţiuni nu se exclud tocmai datorită naturii juridice a unităţilor

23
Alin. 3 a fost modificat de pct.6 al art.78 al Titlului III din legea 35 din 13 martie 2008
8
administrativ teritoriale, de a fi decupaje geografice ale teritoriului unui stat unitar realizate cu scopul
unei mai bune administrări a intereselor cetățenilor care îl compun. Astfel caracterul de stat naţional
unitar se menţine în cazul statului român, fiind recunoscute un singur tip de organe centrale, o singură
Constituţie, un singur sistem de drept iar cetăţenilor o singură cetăţenie.
O altă distincţie terminologică este aceea între actele de guvernământ şi actele administrative,
ce se impune a fi lămurită cu atât mai mult cu cât, în limbajul politic se manifestă formulări de
genul”guvernare locală”, „autoguvernare locală”.
Legislaţia noastră nu cunoaşte distincţia dintre actele de guvernământ şi cele administrative,
utilizându-se un limbaj juridic comun pentru actele juridice de putere emise de autorităţile
administrative ele fiind definite prin noţiunea de acte administrative. Noţiunea de acte de guvernământ a
fost însă consacrată de legislaţia română anterioară, respectiv de Legea referitoare la Curtea Supremă de
Justiţie din 1912 şi de legea Contenciosului administrativ din 1925 şi viza acele acte administrative
emise în scopul satisfacerii unui interes general: ordinea şi securitatea statului, actele de comandament
militar, executarea şi interpretarea tratatelor.
Utilizarea limbajului politic arătat anterior, este determinată şi de încercarea de a introduce în
limbajul curent noţiuni juridice ce reflectă realităţi consacrate de sistemul de drept anglo-saxon, unde
sinonimul autonomiei locale apare sub forma de self-gouvernament.
Abandonarea acestui limbaj în afara politicului a terminologiei autoguvernare locală, ar putea
acredita ideea că autorităţile administraţiei publice locale pot lua măsuri ce aparţin sferei de competenţă
a Guvernului, situaţie ce apare ca ilegală din punct de vedere juridic.
Având în vedere caracterizarea statului român, realizată prin art.1 din Constituţie, ca fiind stat
naţional unitar Legea administraţiei publice locale, prin art.2 alin. (2), stabileşte limitele autonomiei
locale: ”Aplicarea principiilor prevăzute la alin. (1) nu poate aduce atingere caracterului de stat
naţional, unitar si indivizibil al României.” Prin această formulare conformă cu Constituţia de altfel, se
reafirmă că aplicarea principiilor de organizare şi funcţionare a administraţiei publice locale, nu poate
permite separatismul politic sau etnic.Este de remarcat că terminologia utilizată de legiuitorul organic
este conformă cu legislaţia europeană care afirmă că autonomia locală este un principiu de organizare a
administraţiei publice locale, ce funcţionează într-un stat unitar. 24
Principiul autonomiei locale aşa cum a fost consacrat de legea organică, este străin de orice
abordare a sa din perspectivă etnică, întrucât legislaţiile europene care l-au inspirat, utilizează noţiunea
de interes local, comunitate locală şi nu pe cele de comunitate etnică.
Principalul mecanism prin care se realizează armonizarea intereselor naţionale cu cele locale,
este reprezentat de aplicarea cu stricteţe a principiului legalităţii în activitatea administraţiei locale.
Consacrarea instituţiei prefectului a urmărit acest obiectiv: asigurarea respectării legalităţii şi realizarea
intereselor naţionale la nivel local.
O altă limită a autonomiei locale este legată de perspectiva definirii acesteia. Atunci când Legea
215/2001 defineşte conţinutul autonomiei locale, acest concept este legat de comunitatea locală,
respectiv de colectivitatea umană organizată la nivel comunal şi orăşenesc. De aceea autorităţile
reprezentative, prin care se realizează autonomia locală în comune şi oraşe, sunt consiliile locale şi

24
Eugen Popa, Autonomia locală în România, op. cit, pg.101
9
primarii precum si de consiliile judeţene si preşedinţii acestora acestea funcţionând ca autorităţi ale
administraţiei publice locale alese prin vot universal, egal, direct, secret si liber exprimat.
Respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor prevăzute în Legea fundamentală a României
este o altă limitare a aplicării principiului autonomiei locale.

10