1.

NOŢIUNEA DE TRATAT INTERNAŢIONAL

Tratatul internaţional constituie unul din instrumentele principale ale relaţiilor internaţionale şi
totodată principalul izvor al drepturilor şi obligaţiilor statelor în cadrul acestei relaţii.
Tratatul este actul juridic ce exprimă acordul de voinţă liber consimţit intervenit între două sau
mai multe state ori alte subiecte de drept internaţional în scopul naşterii, modificării sau stingerii
drepturilor şi obligaţiilor părţilor în raporturile dintre ele.
Potrivit art. 2 al Convenţiei de la Viena din 1969 cu privire la dreptul tratatelor, prin care s-a
realizat codificarea în materie, tratatul internaţional este definit ca „un acord internaţional
încheiat între state în formă scrisă şi guvernat de dreptul internaţional, indiferent dacă este
consemnat într-un singur instrumentul ori în două sau mai multe instrumente conexe, oricare ar fi
denumirea lor”.
Tratatele au constituit şi în secolele trecute un important instrument al relaţiilor dintre state, dar
numărul acestora a crescut exponenţial in ultimele decenii, datorită dezvoltării raporturilor
internaţionale în condiţiile intensificării şi adâncirii cooperării pe multiple planuri şi în forme tot
mai variate între membrii comunităţii mondiale.
Ca sferă de reglementare, tratatele internaţionale îmbrăţişează o variată gamă de probleme, de la
principiile colaborării în problemele cardinale ale păcii şi securităţii internaţionale până la
probleme de strict interes bilateral in raporturile dintre state.
Tratatele pot fi, astfel, de natură politică (tratate de pace, de alianţă, de neagresiune etc.) sau
juridică ( convenţii consulare, de asistenţă juridică, de extrădare etc.), cu caracter economic,
comercial, financiar, militar , sanitar, în domeniul transporturilor, al dreptului umanitar, pentru
constituirea de aoganizaţii internaţionale, etc.
Dintre toate tratatele internaţionale cel mai important este, fără îndoială, Carta O.N.U., actul
constitutiv al organizaţiei de securitate şi colaborare din care fac parte marea majoritate a statelor
lumii.

2. CLASIFICAREA TRATATELOR

Multitudinea de probleme reglementate prin tratate, ca şi caracteristicile acestora fac necesară o

ordonare a tratatelor potrivit anumitor criterii, o clasificare a acestora. Din multiplele criterii
propuse pentru clasificare tratatelor von reţine numai pe cele mai uzuale: numărul participanţilor,
conţinutul normativ, caracterul participării, termenul de valabilitate.
a) După numărul participantilor tratatele se împart în tratate bilaterale şi tratate multilaterale
(colective).
Tratatele multilaterale pot fi încheiate , la rândul lor, în diferite sisteme:
-între fiecare din părţi, cu conţinut identic sau similar ( de exemplu Tratatul de înfiinţare, în anii
1921-1922, a Micii Înţelegeri, prin trei tratate separate încheiate între România şi Cehoslavacia,
România şi Iugoslavia şi Cehoslavacia şi Iugoslavia);
-între un stat pe de o parte şi mai multe state pe de altă parte ( de exemplu, Tratatul de la
Versailles – 1919 între Germania şi principalele puteri aliate şi asociate;Tratatul pentru definirea
agresiunii din 1933 – între U.R.S.S. şi toate statele vecine, inclusiv România;Tratatele de pace de
la Paris din 1947);
-între mai multe state, fiecare constituind o parte din tratat (de exemplu Carta O.N.U., Pactul
Ligii Naţiunilor etc.);

b) După conţinutul normativ

Tratatele internaţionale pot stabili prin cuprinsul lor norme de drept internaţional sau pot stabili
pur şi simplu drepturi şi obligaţii reciproce, cu respectarea normelor dreptului internaţional. Din
acest punct de vedere, tratatele se împart în:
-tratate-lege (normative);
-tratate-contract (nenormative);
-tratate multilaterale generale
Tratatele- lege. Sunt tratate care stabilesc norme noi, cu un caracter de aplicabilitate generală,
reguli de conduită pe care părţile la tratat le-au elaborat în scopul de a fi urmate de un anumit
număr de state şi de a constitui o bază principială a relaţiilor lor în domeniul respectiv.De
exemplu Carta O.N.U. şi statutele instituţiilor spacializate ale O.N.U. , tratatele privind
cooperarea în exploatarea şi explorarea spaţiului extraatmosferic, privind legile războiului,
privind dreptul mării etc.
Tratatele-contract. Stabilesc obligaţii concrete între părţi.De exemplu, tratatele de comerţ, de
delimitare a frontierei, de schimburi cultural-ştiinţifice etc.
Tratatele multilaterale generale sunt tratatele ce cuprind norme generale de drept internaţional,
aplicabile tuturor statelor sau care se ocupă de probleme de interes general pentru întreaga
umanitate ( problemele păcii şi războiului, problemele umanitare, problemele folosirii spaţiilor in
afara suveranităţii statelor etc).

c) După caracterul participării

-tratate deschise (majoritatea );
-tratate închise (în special cele regionale sau cu caracter militar);

d) După termenul de valabilitate

-tratat fără termen (Carta O.N.U. , tratatele de interes general umanitar etc.);
-tratate cu termen ( marea majoritate);
Lungimea termenelor stipulate în tratat diferă după caracterul tratatului, statele fiind însă libere
să stabilească orice termenconsideră necesar şi suficient.
Practica relaţiilor dintre state a conoscut tratate încheiate şi pe 99 de ani (capitulaţiile, unele
tratate economice sau de concesiuni etc.). În condiţiile de azi, de regulă, termenele nu depăşesc
20 de ani (tratatele de alianţă în special prevăd acest termen). Unele tratate bilaterale prevăd
condiţia ca după expirarea perioadei de valabilitate, acestea să-şi prelungească valabilitatea
automat pe încă alte termene stabilite expres fără a fi nevoie să se încheie alte tratate la expirarea
termenului (clauza tacitei reconducţiuni).

3. DENUMIREA TRATATELOR

Tratatul internaţional, ca instrument al relaţiilor dintre state, se concretizează în practică printr-o

foarte mare diversitate de forme, fiecare cu denumirea sa specifică. În literatura juridică se
consideră că ar exista 38 de asemenea denumiri. Cele mai utilizate dintre acestea sunt: tratatul,
convenţia, acordul, pactul, carta, statutul, constituţia, protocolul, actul, declaraţia, aranjamentul,
compromisul, modus-vivendi, schimbul de note, schimbul de scrisori, gentlemen’s agrement,
concordatul şi cartelul.
Dreptul internaţional nu cuprinde norme obligatorii privind întrebuinţarea uneia sau alteia din
denumiri, dar practica internaţională a consacrat unele principii de elaborare a acestora şi
domeniile în care de regulă se folosesc.
1) Tratatul constituie denumirea generică pentru înţelegerile prin care sunt stabilite drepturi şi
obligaţii între părţile semnatare de obicei în domenii generale, importante, ale relaţiilor
internaţionale (politic, economic, militaretc.). Exemple de asemenea tratate sunt: tratatele de
pace, de comerţ şi navigaţie, tratatul privind interzicerea experienţelor nucleare în cele trei medii,
tratatul privind principiile juridice ale explorării şi exploatării spaţiilor extraatmosferice etc.
Dacă statele sunt de acord, pot încheia tratate şi pentru domenii speciale. Astfel de tartate sunt
cele privind regimul frontierei încheiate de România cu statele vecine.
Spre deosebire de celelalte forme, tratatele se încheie după o procedură mai complicată şi mai
solemnă, de regulă în numele şefului statului. Intrarea în vigoare a acestora are loc întotdeauna
după ratificare lor.
2) Convenţia este o înţelegere încheiată între state, prin care sunt reglementate probleme privind
relaţiile într-un anumit domeniu. Are un caracter mai specializat decât tratatul.Domeniile de
reglementare sunt de aceea mai variate, iar angajamentele asumate sunt de un nivel mai scăzut
decât cele din tratate. Ratificarea lor este, de asemenea, necesară.
Exemple: Convenţiile de la Haga din 1899 şi 1907 privind legile şi obiceiurile războiului,
Convenţia de la Montreux din 1936 privind strâmtorile Mării Negre, Convenţia de la Geneva din
1949 privind protecţia victimelor de război, Convenţiile de la Viena din 1961 şi 1963 privind
relaţiile diplomatice şi consulare, Convenţia privind aviaţia civilă internaţională (1944),
Convenţiile pentru definirea agresorului (1933) etc.
3) Acordul este o înţelegere internaţională semnată în numele sau din împuternicirea guvernului
şi care, de obicei, nu trebuie să fie ratificată. Prin acord se reglementează probleme concrete ale
relaţiilor dintre state, îmbrăţişând o sferă foarte largă de aspecte.
Acordul comercial – reglementează schimburile comerciale între state;
Acordul de credit – reglementează condiţiile în care este acordat şi se restituie creditul;
Acordul de plăţi – reglementează modul de efectuare a plăţilor între state;
Acordul economic – este o înţelegere cu privire la acordarea de ajutor tehnic ori pentru
efectuarea de schimb de experienţă în toate domeniile economiei.
Alte categorii de acorduri:culturale, de frontieră, de transporturi etc. Tot prin acord se pot
constitui înţelegerile regionale.
Unele ţări au stabilit prin acorduri unele forme de colaborare multilaterală (ex. : Acordul general
pentru tarife şi comerţ GATT – 1947, Acordul internaţional al cafelei – 1959,
Acordul internaţional al zahărului – 1937 şi 1959 etc.).
4) Pactul denumeşte o categorie de tratate internaţionale, bi sau multilaterale, cu un caracter
deosebit de solemn, privind unele relaţii politice dintre state. Asemenea acte sunt „Pactul
Societăţii Naţiunilor” (1922), „ Pactul Briand-Kellogg” (1928), „Pactele drepturilor omului”
(1966) etc.
5) Carta este un instrument juridic prin care statele stabilesc anumite principii în vederea
respectării lor (Carta Atlanticului între S.U.A. şi Anglia, 1941), dar în special constituie un tratat
prin care se înfiinţează o organizaţie internaţională importantă desemnându-i-se şi competenţa şi
modul de funcţionare (ex.: „Carta O.N.U.”, „Carta de la Bogota privind constituirea O.S.A.” etc.
6) Statutul este un tratat prin care se stabilesc structura, competenţa şi modul de funcţionare a
unui organism internaţional (ex.: „Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie”).
7) Constituţia este de regulă tot o înţelegere internaţională care constituie actul fundamental al
organizării unor organizaţii internaţionale. Exemple: „Constituţia F.A.O.”, „Constituţia O.I.M.”,
„Constituţia O.M.S.”.
8) Protocolul este o formă foarte utilizată în practica internaţională.
De regulă este un act accesoriu la un tratat preexistent în scopul de a-l aplica, de a-l prelungi
sau de a-l modifica ( exemple:protocoalele comerciale privind listele de mărfuri ce fac obiectul
schimburilor, celor două protocoale adiţionale la Convenţiile de la Geneva din 1949, încheiate în
1977 etc.).
Prin protocol se poate încheia, însă, şi o înţelegere de sine stătătoare între state. Ex.: Protocolul
de la Geneva din 1925 care interzice folosirea în război a armelor chimice, toxice şi
bacteriologice.Protocolul referitor la precizarea traseului frontierei de stat între România şi
U.R.S.S. , din 4.02.1948 etc.
În practica unor conferinţe internaţionale şi a organizaţiilor internaţionale se dă denumirea de
protocol proceselor verbale privind dezbaterile conferinţei, dacă ele sunt semnate de participanţii
la conferinţă.
9) Actul, sub denumirea completă de act adiţional, act final, act general etc. este cunoscut ca o
formă a tratatului internaţional.
Actul adiţional completează, modifică sau interpretează prevederile unui acord principal, încheiat
anterior sau la aceeaşi dată.
Actul final se adoptă la sfârşitul unei conferinţe internaţionale şi uneori cuprinde toate
angajamentele asumate de statele participante (Ex: „Actul final al Conferinţei Naţiunilor Unite
pentru comerţ şi dezvoltare”, Geneva , 1964).
Actul general denumeşte un tratat internaţional multilateral care reuneşte diferite dispoziţii
convenţionale adoptate la o conferinţă internaţională sau stabileşte un anumit regim juridic
(Exemplu: „Actul general al Conferinţei de la Berlin” din 1885 privitor la problemele coloniale,
„Actul general al Conferinţei de la Bruxelles” din 1890 referitor la interzicerea comerţului cu
scalvi etc.). Practica internaţională actuală foloseşte mai puţin această categorie de tratate.
10) Declaraţia este actul internaţional prin care părţile îşi fixează punctul de vedere sau modul
lor de acţiune în probleme de ordin politic, economic, juridic etc.
De obicei, cuprinde principiile generale după care statele înţeleg să se conducă în relaţiile
internaţionale. Ex. : „Declaraţia de la Postdam”, din august 1945 a celor 4 mari
puteri;”Declaraţia cu privire la neutralitatea Laosului”, din 1962;”Declaraţia universală a
drepturilor omului”din 1948 etc.
Un rol important au astăzi pentru comunitatea internaţională declaraţiile Adunării Generale a
O.N.U. care, deşi nu constituie un izvor de drept internaţional, constituie mijloace eficiente
pentru cristalizarea principiilor de drept internaţional şi pentru organizarea colaborării între state
în domenii de interes general (explorarea şi folosirea spaţiului cosmic, abolirea colonialismului,
lichidarea tuturor formelor de discriminare rasială etc.)
În practica internaţională se întâlnesc şi declaraţii unilaterale care, dacă sunt urmate de declaraţii
de acceptare din partea altor state, constituie o formă de angajament internaţional cu efecte
juridice.
11) Aranjamentul se foloseşte în special în domeniul schimburilor comerciale.
12) Compromisul este acordul între state de a transmite spre rezolvare, unei instanţe judiciare sau
arbitrale internaţionale, un anumit diferend intervenit între ele.
13) Modus- vivendi – un acord provizoriu, în vederea unei soluţionări definitive.
14) Schimbul de note şi schimbul de scrisori între factori de răspundere, îndeosebi între
reprezentanţii diplomatici, pot constitui angajamente internaţionale reciproce. Ex.: în domeniul
vizelor de paşapoarte, al transporturilor rutiere, în colaborarea proivind regimul frontierei etc.
15) Gentlemen’agreement constituie un tratat încheiat de obicei de şefii de state sau alte
persoane de mare autoritate, în formă nescrisă. A fost folosit adesea între monarhii feudali şi se
foloseşte şi astăzi.Ex.: înţelegerea între Napoleon şi Alexandru I, înţelegerea între marile puteri
privind repartizarea locurilor de membri nepermanenţi în Consiliul de Securitate după criteriul
geografic, sau cea privind nealegerea ca preşedinte al Adunării Generale a O.N.U. a unui
reprezentant al celor 5 membri permanenţi ai Consiliului de Securitate.
16) Concordatul: înţelegere încheiată între guvernul unui stat şi Vatican cu scopul de a
reglementa situaţia şi privilegiile bisericii catolice în acel stat.
17) Cartelul: o înţelegere între beligeranţi, încheiată de obicei de comandanţii militari, privind în
special schimbul de prizonieri sau de răniţi, circulaţia persoanelor etc.

4. STRUCTURA TRATATULUI

Practica internaţională a consacrat, îndeosebi pentru principalele categorii de tratate, o anumită

formă pe care acestea trebuie să o prezinte, un sistem de organizare a materialului, pentru a se
exprima cu claritate şi fără echivoc problemele de reglementat şi pentru a se stabili o ordine de
prezentare a problemelor potrivit importanţei acestora.
De regulă, un tratat internaţional cuprinde următoarele părţi:
-preambulul;
-cuprinsul;
-partea finală;
-semnăturile;
-anexele;
a) Preambulul cuprinde menţiuni referitoare la scopul tratatului, hotărârea statelor de a-l încheia,
principiile directoare ale reglementării ce urmează, participanţii, nivelul negocierilor, locul
încheierii, eventual interpretarea unor termeni din tratat (aceştia pot fi explicaţi şi în primul
articol al tratatului, sau în partea sa finală).
b) Dispozitivul cuprinde precizarea problemelor de reglementat, într-o ordine logică a acestora,
astfel ca primele formulări să stabilească un cadru mai general al problemei şi, în continuare,
folosindu-se şi prevederile din partea iniţială, să se facă formularea amănunţită a tuturor
aspectelor pe care părţile doresc să le reglementeze.
c) Partea finală face referiri la termenul şi condiţiile de intrare în vigoare a tratatului, durata
acestuia, modalităţile prin care se pot stinge efectele lui, dacă tratatul poate sau nu să fie
denunţat, condiţiile de denunţare sau de prelungire a efectelor tratatului, statul depozitar, dacă e
necesară ratificarea, condiţiile de aderare etc.
d) Semnăturile se depun după ultima formulare din tratat, astfel: la tratatele bilaterale, prin
metoda alternatului, fiecare parte având prima semnătură (în stânga pe exemplarul care îi revine;
la tratatele multilaterale, în ordinea literelor alfabetului asupra căreia părţile sunt de acord ( în
practica generală internaţională – alfabetul englez); în trecut se folosea tehnica semnăturii în
cerc, pentru a nu dazavantaja pe nici un participant.
e) Anexele cuprind de obicei probleme tehnice, elemente ilustrative, de calcul economic,
concretizări ale unor dispoziţii din cuprins, cifre, date, scheme, hărţi, etc.
Anexele la tratat nu constituie acte juridice separate, ci fac corp comun cu însuşi tratatul,
urmează situaţia acestuia, tratatul şi anexele sale constituind un tot unitar. Pentru acest motiv, de
regulă, anexele nici nu se semnează.
În cuprinsul tratatului în cadrul acestor părţi principale materialul se ordonează după categorii
mai mari de probleme pe părţi, titluri, capitole, paragrafe, secţiuni şi articole. Folosirea unora sau
altora din aceste elemente tehnice de ordonare a materialului este determinată de caracterul şi
complexitatea problemelor, de diversitatea acestora, etc.Părţile la tratat vor conveni asupra unora
sau altora din aceste elemente, folosirea tuturora nefiind obligatorie.
Tratatul se poate încheia într-un singur exemplar, dacă părţile hotărăsc, astfel, în care caz statul
desemnat ca depozitar este obligat să transmită celorlalte state participante copii certificate ale
tratatului.
Această formă se foloseşte pentru tratatele multilaterale.Tratatele bilaterale se încheie de regulă
în două exemplare, ambele cu valoare egală.

5. CONDIŢIILE DE VALIDITATE A TRATATULUI

Orice tratat, pentru a fi valabil (valid) din punct de vedere juridic, trebuie să satisfacă unele
condiţii esenţiale de formă şi de fond. El trebuie să cuprindă anumite elemente obligatorii şi
poate cuprinde şi unele elemente accesorii, referitoare la termene sau condiţii, a căror includere
în conţinut este lăsată la aprecierea părţilor.
Elementele esenţiale ale tratatului sunt: subiectele (părţile), voinţa liber exprimată a părţilor,
conformitatea cu dreptul internaţional.
1) Subiecte (părţi) ale tratatului pot fi în principal statele, care pot încheia orice fel de tratate
internaţionale şi în orice domeniu, în virtutea principiului egalităţii suverane a statelor.
În anumite limite, pot încheia tratate internaţionale şi uniunile de state, naţiunile care luptă pentru
eliberare, precum şi organizaţiile internaţionale (acestea, potrivit principiului specialităţii
capacităţii lor juridice, pot încheia numai acele tratate necesare îndeplinirii scopurilor lor, în
conformitate cu statutul constitutiv).
2) Voinţa liber exprimată a părţilor. La încheierea unui tratat fiecare parte trebuie să aibă
posibilitatea de a-şi exprima în mod liber propria voinţă, numai în aceste condiţii tratatul ce-l
încheie fiind perfect valabil din punct de vedere al dreptului internaţional.
Tratatele încheiate prin alterarea voinţei părţilor sub orice formă s-ar manifesta aceasta sunt nule
de drept.
Alterarea voinţei părţilor poate să se facă prin mai multe mijloace şi în forme diferite: eroare,
dolul, coruperea reprezentantului unui stat, constrângerea împotriva reprezentantului unui stat,
constrângerea exercitată împotrive statului, toate acestea constituind vicii de consimţământ la
încheierea tratatelor.
a) Eroarea este părerea greşită pe care şi-o face o parte despre o anumită situaţie.Ex.: asupra
traseului unei frontiere, asupra mărimii şi caracterului unei obligaţii etc.
Eroarea, pentru a putea fi invocată de o parte ca motiv de anulare a tratatului, trebuie să aibă
un caracter esenţial pentru acel tratat sau pentru consimţământul dat de o parte la încheierea
tratatului.
Eroarea nu poate fi acceptată dacă cel ce o invocă a contribuit la apariţia ei sau dacă avea
posibilitatea să se informeze pentru a nu fi în eroare.
b) Dolul (viclenia, înşelăciunea) se întâlneşte mai rar în convenţiile internaţionale.Atunci când
există, el constă în prezentarea de către o parte, celeilalte părţi, a unei situaţii de o aşa manieră
încât aceasta acceptă condiţiile convenţiei, dar dacă ar cunoaşte realitatea faptelor nu ar face
acest lucru. A fost folosit adesea în tratatele coloniale. Dovedirea relei credinţe a celeilalte părţi,
a intenţiei acesteia de a-şi înşela partenerul, duce la anularea tratatului respectiv.
c) Coruperea reprezentantului unui stat este greu de dovedit în practică, dar teoretic nu poate fi
exclusă.Când exprimarea consimţământului unui stat de a fi legat printr-un tratat a fost obţinută
ca urmare a coruperii reprezentantului său prin acţiunea directă sau indirectă a unui stat care a
participat la negociere, statul păgubit poate invoca această corupere ca viciind consimţământul
său, pentru anularea tratatului.
d) Constrângerea împotriva reprezentantului unui stat se manifestă destul de frecvent în practica
internaţională.
Consimţământul unui stat obţinut prin constrângerea reprezentantului său, prin acte sau
ameninţări îndreptate împotriva lui, trebuie să fie lipsit de orice efect juridic
e) Constrângerea exercitată împotriva statului a fost şi este destul de frecventă, anumite state
impunându-şi condiţiile prin ameninţări sau presiuni ori prin războaie urmate de tratate în care îşi
impunpunctul de vedere anterior formulat şi pe care nu au putut să-l realizeze prin mijloace
licite, conforme cu dreptul internaţional.
Tratatul încheiat în asemenea condiţii, evident, nu poate fi considerat ca licit.
3) Conformitatea cu dreptul internaţional
Tratatele încheiate de state trebuie să aibă un obiect licit, să fie în strictă conformitate cu
principiile şi normele recunoscute ale dreptului internaţional, îndeosebi să nu contravină
principiilor fundamentale ale acestuia şi normelor imperative de la care nici o derogare nu este
permisă (jus cogens), precum şi eticii internaţionale.
Un tratat încheiat prin încălcarea normelor de drept internaţional este un tratat ilicit şi este
considerat nul de drept.