UNIVERSITATEA POLITEHNICA BUCUREȘTI

FACULTATEA DE “CHIMIE APLICATĂ ȘI ȘTIINȚA MATERIALELOR”

CONCEPTUL DE
ÎNVĂȚARE
 ÎNVĂȚAREA

 DEFINIȚIA ÎNVĂȚĂRII
Ființa umană, ca sistem deschis, autocinetic și autoreglator, se află în permanent în
interacțiune cu ambianța socială și materială, cu semenii, cu natura pe care o cultivă, cu situațiile
pe care le stăpânește, provoacă, anticipează, rezolvă, precum și cu sine însăși în autoconducere,
autoinstruire și autoeducație. Tot ceea ce se suprapune peste reactivitatea spontană și înnăscută
devenind prin repetare, sau întărire, o achiziție cu caracter de relativă permanentă poate fi socotit
în termeni generali ca învățare.
Cei mai multi specialiști în probleme de psihologia învățării sunt de acord că în accepțiunea
ei cea mai largă învățarea reprezintă dobândirea de către individ a unor noi forme de
comportament, ca urmare a repetării situațiilor sau a exersării. Deci, învățarea este procesul prin
care se alcătuiește se schimbă, evoluează programarea comportamentală a organismelor în
decursul dezvoltării individuale. Învățarea este cea care permite ca pe o anumită bază ereditară să
se constituie noi mecanisme de adaptare ale individului, de a dobândi noi informații și operații,
de a stabili noi tipuri de interacțiune cu ambianța.
Deși suntem tentați să definim actul învățării ca pe un proces de perfecționare realizat în
cadrul practicii, sau ca achiziție ca urmare a unei experiențe, ne dăm foarte bine seama că unele
acte ale învățării nu înseamnă perfecționare, iar altele nu duc la rezultatele dorite.
Dacă animalele nu depind de învățare în definirea lor ca reprezentante ale unei specii,
pentru formarea personalității umane, decisive sunt existența sociala și culturalizarea, realizate
prin învățare, atat spontan cât și dirijat. Particularițățile învățării la om sunt determinate de faptul
că el trăiește și se dezvoltă în societate. Experiența individuală pe care o dobândește este și
trebuie să fie în concordanță cu mediul social. Echipamentul nativ al individului este destul de
redus în raport cu achizițiile din timpul vieții.
Din încercările de definire menționate, putem concluziona că învățarea poate fi privită:
 ca rezultat în cazul în care ea se exprimă în termeni de cunoștinte, priceperi, deprinderi,
obișnuințe familiarizate, aclimatizare, adaptare etc;
 ca proces, în care, referirea se face, mai ales, la mecanismele care-l condiționează și la
depașirea însăși a fenomenului, exprimat în termeni de însușire, asimilare, modificare
restructurare, întărire, etc;
 ca actiune operațională dirijată pedagogic sau independentă, individuală sau colectivă în
care termenii sunt predare, instruire, exersare, autoinstruire, verificare, examinare; putându-le
asocia tehnicile și metodele adecvate materialului de învățat și subiectului care învață.
  CONDIȚIILE ÎNVĂȚĂRII
Se definesc mai multe tipuri de condiții, care identificate și analizate pertinent și
specializat, pot oferi cadrului didactic un sistem operational de repere în estimarea distanței
dintre punctul de plecare al demersului sau/și stadiul atins în realizarea obiectivelor pedagogice.
Voi evidenția aici pe primele două condiții, care sunt cele mai importante.
Dintre condițiile interne ale învățării putem să menționăm:
a) factorii biologici: vârsta, particularitățile anatomi-fiziologice ale analizatorilor, activitatea
nervoasă superioară, starea sănătății organismului, bioritmul intelectual;
b) factori psihici: stadiul dezvoltării structurilor cognitive, operatorii psihomotorii, afective
și sociomorale; nivelul inteligenței, aptitudinile speciale, aptitudinea școlară, mecanismele
psihice, personalitatea(temperament, caracter), priceperile, deprinderile, tehnicile de muncă
intelectuală si nivelul de cunoștinte anterioare.
Iar dintre condițiile externe se pot enumera:
a. pregătirea profesorului, în sensul de planificare a materiei de predat, de proiectare a
lecției în conformitate cu programa școlară și cu nivelul de pregătire al elevilor, dozarea
activităților independente și de grup, respectând ritmul de muncă al fiecărui elev;
b. factori socio-organizaționali, printre care un rol important îl joacă: precizarea obiectivelor
învățării la fiecare lecție și cunoașterea acestor obiective de către elevi; asigurarea receptării
materialului în condiții optime pentru a facilita asociațiile mentale complexe; asigurarea
transferului cunoștințelor și a înțelegerii aplicabilițătii lor; informarea elevilor asupra rezultatelor
învățării;
c. factori temporali: distribuția în timp a învățării (cu pauze mai scurte la început, apoi din
ce în ce mai lungi);
d. factori psihoergonomici dintre care cei mai importanți sunt: resursele materiale utilizate
în școală care oferă posibilități crescute de informare și evitarea factorilor stresanți(zgomote,
subnutriția, supraîncărcarea, relațiile tensionate).

 TIPURILE ÎNVĂȚĂRII
Întrebarea care domină gândirea modernă este focalizată în jurul enunțului: “există în
lumea individualului uman și a socialului educativ doar un singur tip de învățare, o singură formă
a învățării umane, sau există în mod real și acceptam paradigma diversității, a pluralismului, a
polimorfismului în sfera examinată”.
După bogata literatură de specialitate, se deduce că există mai multe tipuri de învățare,
acestea nefiind egale ca eficacitate, ca valoare și stil și ca adecvare la logica obiectului, la
psihologia vârstei elevului. Fără a-mi propune descrierea lor vă voi prezenta, în sinteză câteva
dintre cele mai cunoscute tipuri de învățare:
1. După procesele psihice, învățarea poate fi:
  psihomotorie
 perceptivă
 verbală
 imaginativă
 morală
 socială
2. După modul de organizare si prezentare a conținuturilor, învățarea poate fi:
 algoritmică
 euristică
 prin modelare
 prin analogie
 prin cercetare structurală
3. După scopul general urmărit, învățarea poate fi:
 informativă
 formativă
 mixtă
 de menținere
 de dezvoltare
4. După nivelurile de conștientizare, învățarea poate fi:
 hipnotică
 spontană
 mecanică
 prin înțelegere
 inteligentă
 intuitivă
5. După strategia si/sau metoda complexă utilizată dominant, învățarea poate fi:
 prin lectură (5%)
 prin citire (10%)
 cu ajutorul mijloacelor audiovizuale (20%)
 prin demonstrație (30%)
 prin discuții în grup (50%)
 prin acțiune practică (75%)
 prin transfer combinat cu alte metode adecvate stilului subiectului și logicii
obiectului învățării (90%)
6. După nivelul achizițiilor și al ierarhiei complexității, se pot enumera:
 învățarea semnal
 învățarea stimul-raspuns
 învățarea în lanț
 învățarea asociativ-verbală
  învățarea discriminativ-multiplă
 învățarea principiilor
 învățarea prin rezolvare de problem
 TEORIILE ÎNVĂȚĂRII
Interesul pentru domeniul teoriilor învățării este semnificativ în lumea specialiștilor
domeniului psihopedagogiei, dar nu numai. Orice abordare sistematică a învățării umane, a celei
școlare nu poate eluda referințele ce fac trimitere la teoriile învățării. Sintagma "teoriile învățării"
vine să contureze următoarea opțiune metodologică conform căreia "nu există o singură teorie a
învățării care să fie completă și să servească explicării și organizării comportamentului de
învățare. Există în mod cert, mai multe teorii ale învățării pe baza cărora ne putem apropia de
substanța unei conduite aflate sub incidența conceptului de învățare".

 NATURA ÎNVĂȚĂRII UMANE

Ce natură are învățarea umană? Este ea, doar un simplu proces individual care iși
datorează puterea și limitele biologicului, înnăscutului, sau este o structură dominantă de
emergența biologicului, psihologicului, educativului și valorile social-culturalului.
Pentru a surprinde valoarea explicativă și euristică a conceptului de învățare vă supun
spre examinare și reflexie următoarele enunțuri.
Omul este cea mai inteligentă ființă, posedând cel mai mare potențial de învățare
manifestat de la naștere până la dispariția sa ca realitate psihofizică.
 Învățarea cuprinde achiziționarea și practicarea de noi metodologii, noi priceperi, noi
atitudini și noi valori pentru a trăi într-o lume în continuă schimbare.
 Învățarea trebuie înțeleasă într-un sens larg, dincolo de noțiunile de educație și școală;
învățarea înseamnă o atitudine fundamentală atât față de cunoaștere, cât și față de viață, care
pune accent pe inițiativa omului.
 Învățarea este procesul de pregătire pentru a face față unor situații noi, produse fie de
conștient, fie cel mai adesea, ca urmare a impactului cu experiența unor situații de viață. Practic,
spune M. Malita (2000), "orice persoană din lume școlarizată, sau nu, experimentează procesul
învățării, dar nimeni nu învață încă cu intensitatea și cu viteza necesară pentru a face față
complexităților lumii moderne".
Din conținutul acestor enunțuri putem desprinde: fiecare actor uman sau organizație
reprezintă o entitate relativ unică irepetabilă, învățarea producându-se în tot atatea moduri câți
subiecți/organizații sunt. Cultura învățării este generatoare de cunoaștere obiectivă, de cunoaștere
socială, de cunoaștere ce incorporează produsele gândirii umane, ale experienței și creației
collective. Învățarea este un proces activ, un fenomen subiectiv-obiectiv, o activitate cu structura
proprie, indusa, sau autoindusa progresiv conștiinței și conduitei umane.
 Bibliografie

 http://www.referat.ro/referate/Conceptul_de_invatare_7579.html
 http://www.referatele.com/referate/psihologie/online2/Conceptul-de-invatare-si-
invatarea-referatele-com.php
 http://www.rasfoiesc.com/educatie/didactica/REFERAT-LA-PEDAGOGIE-
INVATAREA14.php
 http://www.preferatele.com/docs/psihologie/6/invatarea-autoreglat9.php