Cora e uriașă, brunetă și are ochii blânzi. Îi place să se joace și să mănânce.

Îi place să se gudure pe la
picioarele Lui și să sară în sus de la o vorbă caldă. Cora e fericită. Primește câte o masă copioasă de
trei ori pe zi, are o casă frumoasă care seamănă ciudat de mult cu un butoi și îl are pe El. Cel mai bun
stăpân din lume. Cora nu l-ar părăsi pentru nimic în lume.

Uneori, El e nefericit. Atunci vine la Cora și o mângâie. Cora simte nefericirea Lui care i se scurge
printre degete, pătrunde prin blana ei deasă și o înfioară până-n vârful cozii. Atunci, Cora suspină
alături de El și îl privește cu urechile peste cap și ochii ei blânzi, aproape înlăcrimați.

Alteori, El e entuziasmat. Atunci, vine la Cora și o duce într-un câmp, aruncându-i o chestie care
seamănă suspect de mult cu un os, dar e prea mare și prea moale ca să fie așa. Cora aleargă nebună
după pseudo-osul acela, cu coada într-o parte, urechile peste spate, iar limba fluturând afară printre
dinți. Când se întoarce cu osul, iar El o mângâie pe steluța albă de pe creștetul capului, Cora stă
cuminte, fremătând de fericire. Atunci, Cora ar vrea să sară și să-l mângâie cu limba subțire și udă pe
toată fața lui de aprobare, dar știe că nu se poate. Dacă o face, El e nemulțumit și îi spune NU.
Așadar, își primește răbdătoare răsplata, reținând orice încercări ale panglicii roz ce-i spânzură între
dinți de a ateriza pe nasul Lui masiv.

Adesea, El vine și o scoate la plimbare. Atunci, Cora e cea mai fericită. Pentru ca să-și canalizeze
fericirea în altă parte decât fața Lui, Cora înconjoară întâi de două ori, gonind, curtea largă, până-și
consumă o parte din entuziasm, și, abia după ce simte că e pregătită, vine cuminte lângă El, gata
pentru o nouă aventură.

Plimbările cu El sunt o adevărată desfătare. Cora e cuminte și nu latră aiurea la necunoscuți, dar știe
când aceștia sunt un pericol pentru El, și atunci face tot posibilul să-i îndepărteze. În multe asemenea
cazuri, El îi spune că e fată rea și că nu e frumos să latri la oameni, dar Corei nu-i pasă. El nu are cum
să știe. El nu observă rânjetul răutăcios din ochii lor și nici nu simte izul de putrefacție care-i
înconjoară.

În afara micilor incidente de acest gen, Cora e blândă și veselă. Îi plac oamenii mici. Aceștia nu se tem
de dimensiunile ei mari și de botul încoronat de colți periculoși. Aceștia o privesc în ochii ei blânzi și
râd. Atunci, Cora râde și ea, în felul ei. Scoate limba de-un cot afară și respiră sacadat, dând fericită
din coadă. Îi place când oamenii mici râd. Nu știe de ce. Unii dintre ei aleargă spre ea s-o mângâie,
sau s-o apuce de urechi, sau să-i bage degetele în ochi. Din păcate, oamenii mari de lângă ei îi opresc
și le spun ceva pe un ton serios și sever. El le spune că nu au de ce să-și facă griji, oare nu văd în ochii
Corei cât e de blândă? Dar majoritatea nu se lasă înduplecați și fură râsul oamenilor mici de lângă ea,
apucându-i de mânuțe și trăgându-i pe căi numai de ei știute. Atunci, oamenii mici se întorc spre Cora
triști, și îi privesc blândețea din ochi cu regret. Cora își lasă urechile pe spate și înghite limba. Nu îi
place când oamenii mici sunt triști.
Rari sunt acei oameni mari care îi lasă pe cei mici să se apropie de Cora, să o tragă veseli de urechi și
să-i bage degetele în ochi. Atunci, Cora flutură nebună din coadă și latră a bunăvoie din când în când.
Nu o deranjează degetele ascuțite ale oamenilor mici în globii ei oculari, și nici urechile smulse de pe
locul lor de baștină. La urma urmei, Cora e mare și puternică, iar ei sunt așa mici și neputincioși…

Corei îi mai plac și pisicile. Astea-s niște creaturi de-a dreptul haioase. Sunt mici, simpatice și viclene.
Par neajutorate, dar ascund în lăbuțele lor calde și catifelate gheare destul de periculoase. Dar Corei
nu îi este frică de ele. Cora se amuză pe seama lor. Pisicile preferă să umble toată ziua de capul lor,
mereu cu un aer de animal ocupat, mergând pe vârfurile labelor ca pe tocuri, privind în jurul lor cu
superioritate și dispreț. Ori preferă să stea tolănite la soare, nederanjate de nimeni, să-și perieze
blana cu limba lor aspră și să caște din când în când a plictiseală. În ambele cazuri, Corei îi place să
latre la ele amuzată, să le observe minele acre, deranjate din activitatea lor cotidiană extrem de
importantă, și să le fugărească până-i iese limba afară. Îi place să le vadă cu spinarea încovoiată, cu
blana ridicată în sus ca o creastă de punker, și cu coada verticală, ca o suliță gata de atac. Se amuză
teribil pe seama lor și partea cea mai bună a acestei activități o constituie faptul că și El râde.

Astăzi, Cora Îl așteaptă nerăbdătoare să se întoarcă de la treburile mega-importante și să-i sară în

întâmpinare ca o minge blănoasă și uriașă de ping-pong. Între timp, își face de lucru cu o revistă
veche, care nu trebuie, probabil, nimănui. E deranjant faptul că revistele au toate paginile lipite într-o
anumită ordine. Treaba asta îți fură din libertate. Cora consideră că cea mai bună revistă e cea care
are toate paginile separate, rupte de la cotor. Așa, poți s-o individualizezi cum îți arde ție. Astfel, Cora
e pusă pe fapte mari. Începe cu desprinderea paginilor din revistă. Faptul că, de-a lungul procesului,
colții ei se înfig inevitabil în paginile eliberate nu pare a fi o problemă. Continuă așa vreun sfert de
oră, apoi renunță. Nu are rost. Atunci, Cora merge în hol și se încolăcește pe covorașul de la intrare,
abia după ce-i face ocolul de vreo două ori, să se asigure că n-o pândește nici un dușman de sub
acesta. Își pune capul pe labele din față și privește fix clanța, așteptând ca aceasta să se deschidă cu
puterea minții ei.

Când El ajunge acasă, Cora doarme pe covorașul de la intrare, iar revista Lui despre ultimele tendințe
automobilistice zace împrăștiată și mutilată pe covorul din sufragerie. O culege de pe jos cu o față
resemnată și cu Cora săltând în urma lui. E timpul pentru o plimbare.

Cora e cea mai fericită cățelușă din lume. Aleargă nebună de câteva ori în jurul curții și apoi iese pe
poarta ruginită, din urma Lui. Astăzi e o zi minunată. El o ia pe o cărare nouă, iar Cora aleargă înainte.

Adulmecă un miros ascuțit. E un inamic. O ia la goană din urma mirosului, încercând, parcă, să-l
ajungă din urmă, lătrându-i să se oprească. Când acesta devine incredibil de puternic, în nas îi apare
un gard din lemn. Cora se oprește nedumerită, privind scândurile timp de câteva secunde și lătrând
întrebător spre sursa de inamic. De dincolo de acestea, i se răspunde. Adrenalina începe a-i goni prin
vene, ochii scurg blândețea afară, urechile i se îndreaptă în sus agitate, iar buza îi tremură de
nerăbdare, scoțând la iveală colții albi și fioroși. El vine din urmă, alergând și strigând-o pe nume. Dar
Cora nu-l aude. Latră înnebunită la gardul care-i ascunde prada, pradă care, dincolo de gard, îi latră
înapoi în gol. Cora începe să alerge de-a lungul scândurilor, cu stropi de salivă împroșcând aerul din
jur și aruncând basuri groase de hămăit dincolo de gard. El aleargă curios din urma Corei. Nu a văzut-
o niciodată așa entuziasmată și furioasă.

Gardul nu se lasă bătut. Continuă și continuă și continuă, alergând împreună cu cei doi căței, oprindu-
i să sară unul la beregata celuilalt. Cora e în culmea fericirii. Latră veselă și înverșunată spre dușman,
răspunzându-i pe măsura furiei.

La un moment dat, gardul se dă bătut și se termină. Cei doi căței se opresc față-n față, se privesc pe o
clipă nedumeriți și analizează situația. Cora nu pricepe unde au dispărut scândurile din lemn și cum
de inamicul i s-a materializat în față, cu o pereche de ochi blânzi și nedumeriți. Inamicul o privește la
rându-i, o namilă de cățea, cu urechile ciulite și cu privirea caldă, nefiresc înfuriată. Atunci, ca la un
semn invizibil, cei doi căței înțeleg că le rămâne un singur lucru de făcut. Așadar, fac ambii cale
întoarsă și încep a alerga înapoi, de-a lungul gardului, lătrând disperați unul spre celălalt, gata-gata
să sară la beregata celuilalt… Numai dacă n-ar fi gardul acesta…
El zâmbește. Cora e uriașă, brunetă și are ochii blânzi.