Căci Eftene scosese deodată din buzunarul mare și jerpelit un clește pentru cuie, negru și

vechi, și și-l vârâse dintr-o singură mișcare în gură. Își apucase dintele de aur și, opintindu-se și
urlând ca un animal, îl smulsese din rădăcini. Apoi, cu gura plină de sânge șiroindu-i pe bărbie și
gât, îl ținuse drept, deasupra mesei, triumfător, cum ar arăta un alchimist bobul strălucitor de aur
găsit în creuzetul cu plumb topit. În cele din urmă, cu o forță dementă, i-l aruncase-n față
doamnei Rădulescu. Din pieptul ei pufos, unde lăsă o pată vie de sânge, dintele se rostogoli pe
masă, mare și greu și lucios, aproape ca ghiulul legendar, dar cu două prelungiri de fildeș
însângerate.

Eftene se-ntorsese cu spatele și ieșise, lăsând pe covor băltoace și stropi de sânge, iar
profesorii, mulți stropiți și ei pe fețe și pe haine, s-au repezit la cuier, s-au înfofolit în paltoane,
căciuli și fulare și-au năvălit pe ușă afară de parc-ar fi scăpat din vâlvătăile unui incendiu. I-am
văzut de la geam cum se risipesc pe stradelele ninse, înnebuniți, încercând să uite scena de
coșmar la care luaseră parte.

Am rămas singur în sala întunecată, între portretele lucioase de pe pereți. Am luat dintele
de pe masă, l-am privit cu atenție și l-am azvârlit iar, ca pe-un zar, pe postavul roșu. Lucea acolo,
în mijlocul odăii de umbră, a școlii de umbră, a lumii de umbră prin care orbecăim cu toții,
așteptând un semn sau o minune. L-am lăsat în mijlocul mesei, cu sentimentul chinuitor că
tocmai mi s-a dat un semn, pe care, ca și toate celelalte, nu m-am priceput să-l interpretez.

Firește, doamna Rădulescu și-a găsit a doua zi inelul, pe care uitase că-l pusese în
compartimentul pentru scrisori din secretariat, și lucrurile au reintrat în normal. Primul cap spart
de copil s-a ivit în ușa dispensarului de cartier după numai câteva zile, un cap dulce de fetiță
aurie. Pentru cusutul rănii a fost nevoie de nu mai puțin de patru copci.

(Mircea Cărtărescu, Solenoid, cap. 18, p. 255)