COOPERARE TRANSFRONTALIERA ÎN U.E.

ȘI CU STATE DIN AFARA

U.E.

1. Notiuni generale
Cooperarea transfrontalieră – este cooperarea mutuală clasică între două regiuni de
frontieră învecinate. Ea cuprinde toate domeniile vieţii cotidiene, dezvoltarea de
programe comune, priorităţi şi acţiuni. Ea include participarea extinsă a grupurilor
sociale, a diverselor nivele administrative etc.
Principiile cooperării transfrontaliere sunt: parteneriat vertical şi orizontal cu sferă
largă, subsidiaritate prin unirea şi responsabilitatea nivelelor regionale şi
locale,pregătirea de concepte şi programe transfrontaliere comune de dezvoltare
implementarea proiectelor transfrontaliere.
Tipurile de regiuni de frontieră se deosebesc prin gradul de omogenitate, nivelul de
dezvoltare şi statutul de promotor al politicii structurale a Uniunii Europene şi al
programelor pentru statele Europei Centrale şi de Est, precum şi atributele geografice
naturale precum lanţuri muntoase, râuri, frontiere maritime şi poziţia faţă de graniţele
externe actuale şi viitoare ale UE.Europa este caracterizată nu numai prin cultura sa
diversă şi istoria comună a popoarelor sale, dar şi printr-o multitudine de frontiere.
Constituirea statelor europene, proces început din Evul Mediu, a continuat în secolele
19 şi 20, spre structura actuală.Principiul de baza al cooperrii transfrontaliere este
realizarea în ariile frontaliere a unor spaii contractuale în scopul de a permite gsirea
de soluii comune la problemele similare, entitile statale neignorând, fa de colectivitile
lor periferice, particularitatea i specificul problemelor de vicintate cu care acestea se
confrunt. Acest fapt subliniaz în mod simultan nevoia de a asigura nu numai
perenitatea identitilor regionale cât i necesitatea de a face s beneficieze procesul
construciei europene de dinamismul si de geniul propriu colectivitilor locale si
regionale situate de o parte i de alta a unei frontiere1 , atunci când ele încearca sa
dezvolte împreun un parteneriat real, o adevrat sinergie i deplin soldaritate conform
imaginii a ceea ce ar trebui s constituie o Europ unita si diversa.
Numai câteva state au frontiere cu existenţă îndelungată, cum este frontiera
portughezo-spaniolă - cea mai veche frontieră teritorială din Europa. Frontierele nou
apărute în Europa separă deseori regiuni şi grupuri etnice care, de fapt, împărtăşesc o
identitate comună. Au apărut astfel graniţe ne-naturale din teama intervenţiilor
1 Prof.Charles Ricq,Les cantones frontaliers et lintegration europeene-1992, Actele simpozionului din 28 octombrie
1988, p.56
1
militare, ceea ce a favorizat slaba populare a zonelor de frontieră. Activităţile
economice, comerţul şi populaţia aveau tendinţa de a migra de la frontiere spre
centrul statelor naţionale. Arterele de circulaţie se desfăşurau adesea numai paralel cu
frontierele, mai ales din motive militare. În regiunile de frontieră cu bogăţii
subterane, cum ar fi cărbunele şi minereul de fier, s-a dezvoltat într-o bună măsură
industria, fapt asociat cu o densitate crescută a populaţiei şi un nivel de trai ridicat,
ceea ce a constituit cauza unor noi expansiuni, resentimente şi războaie împotriva
vecinilor. Cu toate acestea, în general, zonele de frontieră din Europa au devenit
regiuni periferice, slab dezvoltate, cu legături de transport restrânse. Frontierele
naturale, cum ar fi râurile, munţii, mările au accentuat aceste „bariere”. După 1945
ideologiile politice şi aspiraţiile unor blocuri militare izolate au transformat o parte
din aceste frontiere de stat în frontiere de netrecut - „cortine de fier”.
Politicile diferite duse pe ambele părţi ale graniţei au sprijinit transformarea
frontierelor în bariere vizibile între statele naţionale, mai ales în domenii ca: drept,
administraţie, impozitare, economie, cultură, asistenţă medicală. Oamenii din
regiunile de frontieră, care au fost afectaţi în cel mai înalt grad de urmările
conflictelor istorice, au căpătat cu timpul temeri reciproce şi animozităţi. Condiţiile
care au creat aceste relaţii au prejudiciat disponibilitatea de cooperare şi stabilire de
contacte.
1.1 Depăşirea barierelor istorice prin cooperare transfrontalieră
În prezent, cooperarea transfrontalieră dintre regiunile de frontieră naturale, direct
învecinate, înregistrează în multe cazuri o lungă tradiţie în Europa. Totuşi, în câteva
ţări occidentale, cum ar fi Grecia, Spania şi Portugalia, cooperarea transfrontalieră a
fost posibilă abia după anul 1980, graţie schimbărilor politice ample, datorită
introducerii sistemelor democratice şi a dobândirii de către aceste ţări a statutului de
ţări membre ale Uniunii Europene. În ţările Europei Centrale şi de Est se poate vorbi
de un proces asemănător abia după 1989.
Încă din anii 50, la scurtă vreme după cel de-al doilea război mondial,
reprezentanţii mai multor regiuni europene de frontieră s-au întâlnit pentru a dezbate
înlăturarea barierelor de frontieră şi posibilităţile de cooperare transfrontalieră.
Motivaţia consta înainte de toate în dorinţa de îmbunătăţire a standardului de viaţă,
asigurarea unei păci durabile, dar şi înlăturarea barierelor de frontieră şi a restricţiilor
care au condus la separarea indivizilor şi instituţiilor din regiuni învecinate.
După cel de-al doilea război mondial, cetăţenii din diferite regiuni de frontieră au
realizat faptul că trebuie să înlăture sau să micşoreze efectele negative ale frontierei,
dacă doresc să trăiască la fel ca populaţia din zonele centrale ale ţărilor lor.
Problemele transfrontaliere din domenii ca administraţia publică şi planificarea
teritoriului, sisteme de impozitare şi asigurare socială, educaţie şi formare, trafic de

2
graniţă şi utilităţi, recunoaşterea reciprocă a calificărilor, construcţia de drumuri,
infrastructură şi mediu au condus adesea la investiţii greşite pe ambele părţi ale
frontierei şi la o multitudine de situaţii absurde în problemele cotidiene.
În anul 1971 a fost înfiinţată Asociaţia Europeană a Regiunilor de Frontieră
(AEBR), care a stabilit contacte strânse cu Consiliul Europei, Parlamentul European
şi Comisia Europeană. Reţeaua regiunilor de frontieră şi transfrontaliere a devenit o
forţă de dezvoltare a cooperării transfrontaliere din Europa, contribuind la
amplificarea procesului de integrare europeană şi la dezvoltarea programelor
europene de asistenţă a regiunilor de frontieră din întreaga Europă.
1.2 Regiunile ca motor al cooperării transfrontaliere
La sfârşitul anilor 1980, înfiinţarea Pieţei unice Europene2 şi evoluţiile către
democraţie înregistrate în Europa Centrală şi de Est au condus către o mai mare
permeabilitate a marii majorităţi a frontierelor naţionala. Deschiderea frontierelor şi
apariţia unor frontiere noi au îndreptat atenţia asupra problemelor specifice
frontierelor existente. A devenit limpede faptul că obiectivul integrării europene
necesită o politică specială favorabilă regiunilor de frontieră.
Instrumentele, deja verificate în timp, ale politicii regionale a UE s-au impus ca
soluţii pentru Europa Centrală şi de Est. Programele regionale de sprijin pentru
zonele de frontieră s-au bazat pe „planuri sau strategii de dezvoltare transfrontalieră”
şi pe „Programe Operaţionale” în cadrul unei noi iniţiative comunitare cunoscută sub
denumirea de INTERREG.
În Europa Centrală şi de Est cooperarea transfrontalieră a debutat după
deschiderea frontierelor, la început cu ezitări datorate faptului că aceste graniţe au
fost greu de trecut multă vreme. Cooperarea a fost pregătită într-o manieră extrem de
„prudentă” şi „grijulie”. În cazul acestor frontiere anterior extrem de închise s-a simţit
nevoia adoptării cooperării clădite pe baze transfrontaliere, în care să fie luate în
considerare toate aspectele vieţii oamenilor, comunităţilor şi regiunilor în scopul de a
înlătura atât dezavantajele geografice ale zonelor de frontieră, cât şi marile diferenţe
cu privire la puterea economică, venit, infrastructură, îndeosebi la frontierele externe
ale Uniunii Europene, dar şi între aceste state. În acelaşi timp, indivizii de pe ambele
părţi ale graniţei au trebuit să dezvolte o conştiinţă a apartenenţei lor istorice comune
şi să reînvie sau să redescopere un mod de gândire puternic orientat către un viitor
comun european. Numeroase zone de frontieră cu minorităţi naţionale, care
reprezintă o problemă suplimentară, au nevoie de o analiză atentă.
Astăzi există numeroase regiuni transfrontaliere (euroregiuni) în aproape toate
statele Europei centrale şi de Est, în care s-au realizat iniţiative transfrontaliere şi
acţiuni pilot, care au fost sprijinite prin programe transfrontaliere în cadrul ajutorului
Uniunii Europene pentru Europa Centrală şi de Est (Phare – CBC şi TACIS – CBC),
2 https://ro.wikipedia.org/wiki/Piața_Unică_European
3
care au avut ca obiective:
• Transformarea frontierelor din linie de separare în loc al comunicării între vecini;
• Depăşirea prejudecăţilor reciproce şi a animozităţii dintre oamenii din regiunile de
frontieră, rezultat al moştenirii istorice;
• Consolidarea democraţiei şi dezvoltarea structurilor administrative capabile să
funcţioneze la nivel regional şi local;
• Depăşirea poziţiei naţional – periferice şi a izolării;
• Stimularea creşterii economice şi a dezvoltării şi îmbunătăţirii standardului de viaţă;
• Asimilarea rapidă şi apropierea de idealul de integrare europeană.
Aspecte specifice şi probleme ale cooperării în cadrul diferitelor tipuri de regiuni de
frontieră
În cooperarea transfrontalieră se disting următoarele tipuri de regiuni:
- regiuni de frontieră din cadrul UE (zone de tip Obiectiv 1), situate la frontierele
interne şi externe ale Uniunii Europene. Regiunile de tip Obiectiv 1 sunt cele ale
căror produs brut pe cap de locuitor (PIB) este sub 75% din media comunitară.
- regiuni de frontieră din cadrul UE cu o dezvoltare economică avansată dar care au
probleme deosebite (zonele de tip Obiectiv 2 şi 3). Regiunile de tip Obiectiv 2 sunt
acelea care au probleme de tip structural; acestea includ în special regiunile care
parcurg schimbări şi restructurări în industrie şi servicii, zone rurale slab dezvoltate.
- regiunile de frontieră situate la graniţele dintre ţările candidate şi la frontierele
externe viitoare ale UE;
- regiuni de frontieră care se constituie în frontiere maritime.
Criteriile care diferenţiază tipurile de regiuni de frontieră sunt:
- gradul de omogenitate – identitate comună, conştiinţă regională comună ce rezultă
din motive istorice, de limbă, geografice;
- nivelul de dezvoltare al regiunii de frontieră şi statutul pe care îl are faţă de asistenţa
acordată în cadrul politicilor structurale ale Uniunii Europene;
- amplasarea faţă de frontierele Uniunii Europene – regiuni de frontieră situate la
frontierele interne şi cele de la frontierele externe ale UE, care sunt periferice şi mi
puţin dezvoltate;
- prezenţa unor caracteristici geografice naturale – cum ar fi frontierele montane, cele
maritime.
2. Asistenţa UE pentru cooperare transfrontalieră
INTERREG este cea mai amplă dintre iniţiativele comunitare a Fondurilor
structurale ale UE. În perioada 2000 – 2006 este cunoscută drept INTERREG III şi
asistă trei tipuri de cooperare:
- Strand A – cooperare transfrontalieră;
- Strand B – cooperare transnaţională;
4
 - Strand C – cooperare interregională.
Iniţiativa Phare CBC (Cooperare transfrontalieră) a fost lansat în 1994 de către
UE, pentru a sprijini Cooperarea transfrontalieră în regiunile Europei Centrale care se
învecinează cu UE. Phare CBC corespunde Strand A al INTERREG;
Tacis CBC – se referă la regiunile vestice de frontieră ale Rusiei, Belarus, Ucraina
şi Moldova.
De la sfârşitul anilor 80 şi începutul anilor 90, s-au înregistrat o serie de evoluţii ce
avantajează cooperarea transfrontalieră, şi anume:
- De la 1 ianuarie 1993, crearea Pieţii Interne Unice, a dus la desfiinţarea treptată a
frontierelor interne ale UE. Acest proces a fost însoţit de deplasarea frontierelor
statelor naţionale la frontierele externe actuale ale UE cu alte state.
- Eforturile de a stabili legături de partea cealaltă a noilor frontiere externe pentru a
înlesni schimburile intelectuale, politice şi economice cu ţările terţă.
- Prin extinderea UE şi primirea de noi membri, frontierele externe actuale ale UE au
devenit frontiere interne, iar frontierele anterioare au devenit frontiere externe ale UE
(cazul României).
Pentru a fi eficientă, cooperarea transfrontalieră trebuie să fie cât mai cuprinzătoare,
incluzând:
- Toate aspectele vieţii cotidiene din regiunile de frontieră: economie, muncă, timp
liber, cultură, probleme sociale, spaţiu locativ, planificare etc.
- Trebuie să se desfăşoare permanent şi să angreneze parteneri din toate domeniile şi
de pe ambele părţi ale frontierei
- Trebuie să se desfăşoare la toate nivelurile: naţional, regional şi local.
Programul Phare CBC (cooperare transfrontalieră) a fost înfiinţat în 1994 pentru
promovarea cooperării transfrontaliere între regiuni ale ţărilor central-europene şi
UE. În perioada 1994 – 1999, programele Phare CBC au acoperit 15 frontiere
naţionale. Programele Phare CBC au asistat în special acţiuni din domeniile
infrastructurii (transport şi mediu) şi dezvoltare economică.
În 1998 Comisia Europeană a introdus o reglementare care guvernează Phare CBC3 şi
are următoarele scopuri:
- să promoveze cooperarea regiunilor de frontieră în ţările Europei Centrale şi de Est
şi cu regiunile învecinate ale UE, să asiste ţările în curs de aderare pentru depăşirea
problemelor specifice de dezvoltare, în interesul populaţiei locale şi într-o manieră
compatibilă cu protecţia mediului;
- să promoveze crearea şi dezvoltarea de reţele de cooperare pe ambele părţi ale
frontierelor şi să stabilească legături între aceste reţele şi reţelele comunitare.
Aşadar, pentru a fi eficientă cooperarea transfrontalieră trebuie să cuprindă toate
nivelele şi să aibă la îndemână procese de coordonare între acestea.
3 www.mdrap.ro/dezvoltare-regionala/-.../programul-phare.../programul-phare-ces-199
5
Principiul parteneriatului cuprinde două elemente: parteneriatul „vertical” şi cel
„orizontal”. Parteneriatele verticale se referă la relaţiile la următoarele nivele: UE,
naţional, regional şi local, din ambele zone de frontieră. Parteneriatele orizontale se
referă la relaţiile dintre aceşti parteneri (organizaţii, structuri) de pe ambele părţi ale
frontierei. Acest principiu se bazează pe egalitatea ambelor părţi , indiferent de
mărimea ţării, importanţa ei geografică sau economică, populaţie. Pentru dezvoltarea
acestui parteneriat trebuie depăşite impedimente cum ar fi : diferenţe din
administraţie, competenţe şi posibilităţi de finanţare.

Cooperarea transfrontalieră este cooperarea nemijlocită a comunităţilor învecinate

prin autorităţi regionale şi locale de-a lungul unei frontiere în toate domeniile vieţii,
cu participarea tuturor actorilor. Ea este favorizată de tradiţia îndelungată ce există în
zonă.

2.1 Dezvoltare durabila prin cooperare transfrontaliera

În conjunctura prezentei explozii – ceea a numărului de oameni, pe de o parte şi, pe
de altă parte, creşterea nevoilor lor, s-a ajuns la o suprasolicitare a mediului, care,
dacă nu este luată în considerare, poate duce la o ruptură ireversibilă a echilibrului
ecologic.
Includerea demografiei în previziunile ecologice constituie trecerea de la o abordare
statică, limitată, imediată – aceea de a constata, la o gândire dinamică, globală,
înscrisă într-o perioadă lungă de predicţie.
Aceste observaţii conduc la regândirea tipului de relaţii pe care civilizaţia
industrială le întreţine cu mediul natural. Actualul model economic, axat pe
exploatarea intensivă a bogăţiilor naturale, pe înmulţirea bunurilor şi serviciilor şi
risipa lor, pe acumularea de deşeuri şi gunoaie, se apropie de o barieră
insurmontabilă: sfârşitul nu numai a expansiunii sale viitoare, dar şi a menţinerii
imediate.Nu se conştientizează că actualele modele economice nu integrează nici
noţiunea de ne-regenerabilitate, nici consecinţele sale generale şi, în plus, nu
apreciază bunurile esenţiale, dar disponibile pentru toţi şi deci fără valoare: apa, aerul
şi solul.
Omenirea a început să conştientizeze că, prin poluare, risipă distructivă şi volumul
problemelor pe care le antrenează, modelul economic actual nu este viabil pe termen
lung, deoarece nu ţine cont, în suficientă măsură, de performanţele şi regenerarea
resurselor, nu integrează timpul în obiectivele sale, ignoră limitele impuse de
imperativele ecologice. Explozia demografică se află la originea şi în acelaşi timp
este rezultanta esenţială a acestei cerinţe4.
Trebuie subliniate urgenţa şi necesitatea controlului mondial al variabilei
4www.mmediu.ro/categorie/programul-de-cooperare-transfrontaliera-romania..

6
„populaţie” în sensul respectului vital al mediului, al dreptului fiecărui om la viaţă, al
transmiterii generaţiilor viitoare a zestrei naturale pe care omul a moştenit-o.
După trei secole de creştere necontrolată a tehnicii şi a sistemului economic, se
impun limite asupra modulul şi modelelor de consum care se oglindesc în mediu,
natură, biosferă - periclitate de expansiunea nedefinită.
Intervenţia omului asupra mediului înconjurător se manifestă în principal prin
dispersia în ape, aer, sol a unor substanţe periculoase, de natură menajeră şi
industrială, substanţe chimice, îngrăşăminte chimice, defrişarea iraţională a pădurilor,
modificarea cursurilor de apă etc. Efectele sunt locale, regionale şi globale. Dacă
până în urmă cu circa 20 de ani, atenţia era îndreptată în principal pe protejarea
zonelor expuse impactului local – cel mai intens şi cu efectele cele mai evidente şi
imediate – rezultatele studiilor efectuate în întreaga lume demonstrează că mediul
trebuie protejat la nivel global.
Aceste suprafeţe pot fi situate uneori la distanţe apreciabile de sursa de poluare,
ceea ce creează o reprezentare falsă asupra adevăratei cauze ce determină fenomenul
de poluare.
Ignorarea acestor cauze are motivaţii obiective şi subiective. Ultimele sunt
dictate, în primul rând, de interese economice de moment, de un anumit grad de
necunoaştere şi ignorare a efectelor, de absenţa unei derulări rapide şi uşor sesizabile
de la cauză la efect, precum şi de nefundamentata supraestimare a capacităţii de
supravieţuire a sistemelor naturale. Dintre cauzele obiective se remarcă
imposibilitatea asigurării unei reţele suficient de dese de staţii de supraveghere dotate
cu mijloace de detectare a tuturor noxelor posibile, precum şi marea varietate a
condiţiilor de difuziune în timp şi spaţiu a noxelor din diferite surse.
Fenomenele care se produc în urma poluării trebuie şi pot fi evaluate şi anticipate
prin deducţii ştiinţifice. Este cunoscut faptul că organismele vii (plante, animale,
oameni) pot absorbi stresurile un timp mai mult sau mai puţin îndelungat, fără a
evidenţia semne de vătămare, până la atingerea unui nivel limită. Cercetarea
ştiinţifică actuală poate anticipa aceste tendinţe, dar, din păcate, încă nu are, decât
rareori, posibilitatea evidenţierii momentului critic.
Ţara noastră este integrată în preocupările comunităţii internaţionale privind
conservarea şi protecţia mediului. Dezvoltarea durabilă nu poate fi realizată doar prin
efortul factorilor de decizie din domeniul producţiei industriale, ci necesită
participarea tuturor sectoarelor societăţii.
Strategia protecţie mediului este o problemă globală, parte componentă a
conceptului dezvoltării durabile. Această problemă este de strictă actualitate,
dezbătută larg pe plan naţional şi internaţional. Se elaborează metode şi tehnici,
concepte şi strategii, sunt antrenate guverne şi organizaţii, îşi pune amprenta pe
întreaga activitate a societăţii umane de astăzi. Cunoştinţele despre protecţia mediului
7
cunosc un dinamism evident, cu avansarea unor idei şi direcţii, cu specific local,
regional sau global ce nu poate fi neglijat.
Principalele cauze ale crizei mediului sunt: egoismul, goana după câştiguri
imediate şi cu orice preţ, ignoranţa, concepţiile lipsite de perspectivă.
Acum două sute de ani, Patrick Henry spunea „nu ştiu decât o singură modalitate
de a stabili viitorul: privind trecutul”, iar în trecut omul a distrus mediul. În 1972,
cartea „Limitele creşterii” de Donella H. Meadows şi alţii, a şocat lumea, furnizând,
pentru prima dată în istorie, evidenţe ale limitelor cât de mult, cât de repede şi cât de
intensă poate fi creşterea economică pentru a putea fi suportată de societate fără
prăbuşirea sistemului în ansamblul său. Cartea conduce la două concluzii simple:
Dacă se păstrează actuala tendinţă globală de creştere a populaţiei, industrializării,
producţiei de hrană şi consumului de resurse, planeta va atinge limitele de creştere în
următorii 100 de ani. Cel mai probabil rezultat va fi un declin brusc, de necontrolat
atât a populaţiei, cât şi a capacităţii industriale.
Este posibilă schimbarea acestei tendinţe crescătoare şi stabilirea unui echilibru
între ecologie şi economic, care să fie sustenabil în viitor. Echilibrul global poate fi
astfel modelat încât să satisfacă nevoile materiale ale fiecărui om al planetei şi fiecare
persoană să aibă oportunităţi egale de realizare a potenţialului propriu.

În 1992, în cadrul Conferinţei de la Rio de Janeiro, s-a căzut de acord să se încerce

o schimbare a modului de dezvoltare globală în sensul unui program de acţiune
pentru o dezvoltare durabilă. Dezvoltarea durabilă se referă la îmbunătăţirea calităţii
vieţii fără a creşte consumul de resurse naturale. Agenda 21, planul de acţiune pentru
dezvoltare durabilă adoptat la Summitul pentru mediu din 1992, este cel mai puternic
instrument al guvernelor pentru a îmbunătăţi situaţia de pe glob şi viaţa naţiunilor.

2.2 Dezvoltarea durabilã și tipuri de cooperare transfrontalieră

Principiul de bază al durabilităţii a fost definit în 1987, de Comisia ONU,
(condusă de fostul premier norvegian Gro Harlem Brundtland5) astfel: "încercarea de
a corespunde necesităţilor generaţiei actuale, fără a periclita posibilităţile generaţiilor
viitoare de a-şi satisface propriile necesităţi." Pe această definiţie se sprijină toate
demersurile din politica internaţională a mediului, în special procesul început la
Conferinţa de la Rio din 1992 şi continuat la toate conferinţele ce au urmat
(Johannesburg, Tokio). Conceptul de durabilitate a cunoscut o extindere puternică în
direcţia unui "triunghi magic al durabilităţii", care cuprinde, pe lângă echilibrul
ecologic, şi coordonatele "securitate economică" şi "echitate socială". Protecţiei
mediului ambiant, la toate nivelele sale – de la cele locale şi până la cele globale –, i
5Gro Harlem Brundtland (n. Gro Harlem, 20 aprilie 1939, Bærum) este o politiciană norvegiană, fostă
prim-ministru și fostă lider a Partidului Muncitoresc Norvegian
8
s-au adăugat şi unele obiective de natură socială şi economică.
Dezvoltarea durabilă este complexul de modele ale dezvoltării industriei care are
în vedere beneficii economice şi sociale pentru generaţiile prezente şi viitoare fără a
periclita procesele ecologice de bază.Dificila problemă a susţinerii creşterii
economice şi a dezvoltării sociale este abordată cu ajutorul conceptului de dezvoltare
durabilă, un proces complex şi laborios, care trebuie să răspundă următoarelor
obiective:
- Asigurarea creşterii producţiei cu asigurarea conservării şi protejării resurselor
naturale regenerabile;
- Asigurarea cerinţelor esenţiale ale oamenilor în contextul dezvoltării durabile;
- Protejarea sănătăţii oamenilor şi a mediului;
- Asigurarea conservării şi sporirii de resurse;
- Asigurarea unei restructurări tehnologice şi menţinerea sub control a posibilelor
riscuri;
- Asigurarea măsurilor de reglementare juridică, de aplicare a cercetării ştiinţifice şi
dezvoltare a serviciilor de informare, instruire şi formare a unui nou mod de gândire,
cu respect faţă de mediu.

Dezvoltarea durabilă reprezintă capacitatea omenirii de a asigura continuu cerinţele

generaţiei prezente, dar fără a le compromite pe cele ale generaţiilor viitoare
(definiţie dată de Comisia Mondială pentru Mediul Înconjurător şi Dezvoltare).Este
evident că impactul tehnologiei prin intermediul proceselor de fabricaţie industriale
asupra mediului ambiant constituie una din problemele principale ale omenirii.
Esenţa acestei probleme este reprezentată de conceptul dezvoltării durabile, care are
în vedere nevoile generaţiilor viitoare.Atacul asupra mediului nu poate fi controlat în
mod eficient, însă trebuie prevenit, deoarece este mai uşor să previi poluarea decât să
vindeci consecinţele ei negative. Atingerea acestui obiectiv pretinde însă o schimbare
fundamentală în societate. În cadrul Summit-ului Pământului din 1992, Felipe
Gonzales a scos în evidenţă că problema sănătăţii mediului se pune la scară mondială,
iar soluţia nu poate fi decât tot la scară planetară.

2.3 Trilaterala România - Bulgaria - Grecia

A fost lansată la 26 august 1995, printr-o întâlnire la nivel de miniştri de externe,

la Ioannina (Grecia). Acest tip de cooperare a funcţionat cu precădere la nivelul
şefilor de stat sau de guvern.
Obiective şi domenii de cooperare:
- dimensiunea politică: dialog privind evoluţiile în plan regional;

9
- dimensiunea economică: cooperare în domeniul infrastructurii de transport şi
energetice şi aspecte generale privind dezvoltarea economică;
- dimensiunea de stabilitate regională:
- combaterea migraţiei ilegale, a traficului de droguri şi a crimei organizate;
- cooperarea în domeniul afacerilor interne: la 8 septembrie 1998, la Sofia a fost
semnat Protocolul între Guvernele României, Bulgariei şi Greciei privind cooperarea
în combaterea criminalităţii transfrontaliere;
Cu acest prilej a fost adoptată o Declaraţie comună care subliniază importanţa şi
viabilitatea acestei structuri pentru consolidarea spiritului de colaborare, dialog şi
convergenţă regională. Se remarcă orientarea spre obiective concrete în domeniul
cooperării economice, a proiectelor de stabilizare şi consolidare a securităţii
regionale, precum şi sprijinirea eforturilor de integrare europeană şi euro-atlantică ale
României şi Bulgariei.
Cu ocazia prezenţei preşedinţilor României şi Bulgariei la ratificarea de către
Parlamentul elen a Tratatelor de Aderare ale celor două ţări la UE, s-a organizat la 2
noiembrie 2005, la Atena, o nouă reuniune a Trilateralei. Cei trei demnitari au adoptat
o Declaraţie comună care subliniază că, prin aderarea României şi Bulgariei la UE
„vocea balcanică a UE va fi astfel mult mai puternică”.Cea mai recentă reuniune
România-Bulgaria-Grecia a fost cea a miniştrilor afacerilor externe de la Bucureşti,
din 21 mai 2010. Cu această ocazie a fost adoptată o Declaraţie comună privind
Balcanii de Vest, document ce reiterează importanţa cooperării în format trilateral. Cu
acelaşi prilej, a fost semnată o scrisoare comună adresată Înaltului Reprezentant UE,
Catherine Ashton şi comisarului pentru extindere şi politica de vecinătate, Stefan
Fule, ce cuprinde obiectivele celor trei state în regiunea Mării Negre..
2. 4 Trilaterala România - Bulgaria – Turcia 6
Iniţiatoarea cooperării a fost Bulgaria (iunie 1997), iar prima întâlnire la vârf a avut
loc la Varna, la 3 octombrie 1997.
Dimensiuni de cooperare:
-dimensiunea politică - între cele trei ţări există interese convergente şi voinţa de a
contribui la dezvoltarea şi întărirea cooperării, bunei vecinătăţi şi a democraţiei în
zonă;
-dimensiunea de securitate - are în vedere colaborarea în domeniile combaterii crimei
organizate, a traficului ilegal cu arme, droguri, persoane etc. În acest sens, au fost
semnate o serie de documente: Acordul de cooperare între guvernele celor trei ţări
privind combaterea terorismului, corupţiei, traficului ilicit şi spălării banilor (Antalya,
17 aprilie 1998), precum şi Protocolul privind cooperarea pentru acordarea de
asistenţă în situaţii de urgenţe umanitare (Ceşme, Turcia, 15 mai 2002);
6 https://www.mae.ro/node/1508
10
-dimensiunea economică - se axează pe intensificarea cooperării în domeniul
infrastructurilor de transport şi energetice, al schimburilor economice şi comerciale şi
dezvoltarea relaţiilor în domeniul turismului.La 11 iulie 1998, la Sofia a avut loc
reuniunea trilateralei la nivelul primilor miniştri, iar la 12 martie 1999, a fost semnat,
la Sinaia, Acordul trilateral de cooperare în domeniul turismului.
România a fost gazda celui de-al VI-lea Summit în perioada 3-4 iunie 2003, la
Neptun. Cu această ocazie, a fost adoptată o Declaraţia comună care a reconfirmat
importanţa şi viabilitatea dialogului politic la nivel înalt în format trilateral atât pentru
cooperarea dintre România-Bulgaria şi Turcia, cât şi pentru stabilitatea şi securitatea
Europei de Sud Est.
Trilaterala România-Bulgaria-Turcia, alături de cea în oglindă cu Grecia (România-
Bulgaria-Grecia), s-au dovedit a fi extrem de oportune pentru consolidarea sprijinului
Turciei, respectiv Greciei (state membre NATO), pentru realizarea obiectivului
strategic al României şi Bulgariei de a adera la Alianţa Nord-Atlantică.

2.5 Trilaterala România - Bulgaria – Serbia7

Cooperarea trilaterală se desfăşoară în principal în cadrul asociaţiei "Dunărea 21".

Prin colaborarea în acest format se urmăreşte rezolvarea unor probleme comune cu
care se confruntă aceste zone situate la distanţă mare de centrele administrative,
lipsite de infrastructura economică şi de transport, dependente de agricultură, cu un
nivel scăzut al dezvoltării economice şi cu o rată ridicată a şomajului.
Întâlniri ale trilateralei:
-Vidin, 24 septembrie 2002 - a fost organizată la iniţiativa părţii bulgare, la nivel de
miniştri de externe. Obiectivul reuniunii a fost consolidarea colaborării
transfrontaliere România - Bulgaria - Serbia în cadrul Asociaţiei "Dunărea 21". A fost
subliniată necesitatea impulsionării colaborării în acest format, sens în care a fost
creat un consiliu special format din reprezentanţii autorităţilor locale din Vidin,
Calafat şi Zaicear, precum şi câte un reprezentant din cele trei ministere de externe.
-Calafat, 23 octombrie 2004 - a fost organizată la iniţiativa părţii române, la nivel de
miniştri de externe. Scopul reuniunii a fost de a da un impuls politic şi de a identifica
noi modalităţi de cooperare în acest format trilateral. La încheierea întâlnirii a fost
semnată o Declaraţie comună care încurajează dezvoltarea cooperării transfrontaliere.

2.6 Trilaterala România - Italia – Serbia8

Ideea lansării trilateralei aparţine României, cu prilejul reuniunii şefilor de guvern

ICE (Skopje noiembrie 2002).
7 .www.mdrap.ro/programul-de-cooperare-transfrontaliera-romania--serbia
8 https://www.mae.ro/node/1509
11
O rundă de consultări pe linia cooperării în format trilateral a avut loc la 3 noiembrie
2004, la Bucureşti (la nivel de director general).
În octombrie 2008, premierii român şi italian au convenit de principiu organizarea
unei reuniuni ministeriale şi a unui summit în cursul anului 2009.In februarie 2009 a
avut loc la Roma o reuniune pregătitoare, la nivel de directori generali, a trilateralei
miniştrilor de externe. Reuniunea Trilateralei, la nivel de miniştri de externe, s-a
desfăşurat la Belgrad, la 8 iunie 2009. Discuţiile au vizat susţinerea perspectivei
europene a Serbiei şi promovarea cooperării economice dintre cele trei state în
special prin dezvoltarea contactelor people-to-people între comunităţile sârbe şi
italiene din România şi comunitatea română din Serbia. A fost reiterat rolul important
al Iniţiativei Central Europene în contextul cooperării regionale şi activitatea
Preşedinţiei României la ICE în 2009.

2.7 Trilaterala România - Ucraina - Republica Mold9

Cooperarea a fost iniţiată cu ocazia întâlnirii la nivel înalt de la Izmail (3-4 iulie
1997). Cu această ocazie au fost semnate:
- Protocolul de colaborare trilaterală între Guvernele României, Republicii Moldova
şi Ucrainei
- Declaraţia Preşedinţilor României, Republicii Moldova şi Ucrainei privind
cooperarea trilaterală
- Declaraţia Preşedinţilor României, Republicii Moldova şi Ucrainei privind
colaborarea în domeniul combaterii crimei organizate.
Obiectivele şi domeniile de cooperare vizează:
- asigurarea unei zone de securitate şi stabilitate într-o zonă importantă a Europei;
- fundamentarea unor relaţii bazate pe încredere şi conlucrare între cele trei state;
- consolidarea unităţii statale şi a suveranităţii Republicii Moldova, precum şi aderării
ei la valorile democratice;
- transferarea experienţei româneşti în domeniul construcţiei democraţiei şi a statului
de drept în Republica Moldova şi Ucraina;
- susţinerea culturală şi umanitară a comunităţilor româneşti din aceste state, prin
respectarea standardelor europene în materie şi utilizarea unor mijloace democratice,
inclusiv prin cooperarea transfrontalieră şi forme de conlucrare economică;
- realizarea unei cooperări intense şi eficiente privind lupta împotriva migraţiei
ilegale, a traficului cu persoane, droguri, terorismului şi crimei organizate;
- sprijinirea conectării Republicii Moldova şi Ucrainei la diferite forme de cooperare
regională din Europa Centrală şi de Sud – Est;
2.8 Trilaterala România - Ucraina – Polonia
9 http://www.mdrap.ro/dezvoltare-regionala/-2257/programe-de-cooperare-teritoriala-europeana
12
Iniţiativa creării trilateralei aparţine părţii române, iar lansarea a avut loc la
Bucureşti, la 26 noiembrie 1997, cu ocazia întâlnirii celor trei şefi de stat.
Cooperarea în acest format urmăreşte:
- consolidarea dialogului pe palierele politic şi economic;
- realizarea unor proiecte de infrastructură, în special în transporturi (rutiere).
- combaterea crimei organizate, a traficului ilegal de substanţe interzise şi a migraţiei
ilegale.

CONCLUZII

Date fiind rezultatele pozitive ale actiunilor de cooperare în materie de prestare de

servicii publice de o parte si de alta a frontierelor, pare esential ca autoritatile centrale
sau locale sa continue sa sprijine aceste forme de cooperare transfrontaliera. Este
adevărat ca regiunile frontaliere au fost uneori neglijate; totusi, cu ocazia creerii
Pietei Unice si largirii procesului de integrare european, regiunile frontaliere au
câstigat în importanta la scara nationala, si aceasta datorita tendintei lor de a suferi
mai putin, datorita legaturilor lor cu straintatea, din cauza problemelor care afecteaza
situatia economica a tarii. De altfel, caracteristicile geografice si legaturile culturale
nu pot fi neglijate fara a aduce prejudicii atât cetatenilor din regiunile frontaliere, cât
si celor din interior. Cooperarea teritorială europeană deține un rol important în
eliminarea obstacolelor frontaliere și stimularea cooperării transfrontaliere. Deși
dispun de un buget relativ redus, proiectele Interreg au înregistrat nenumărate
realizări concrete pentru cetățeni în diverse domenii, printre care securitatea
transfrontalieră, transport, educație, energie, sănătate, formare sau crearea de locuri
de muncă.

13
În perioada 2014-2020, peste 10 miliarde EUR vor fi investite în cooperarea dintre
regiuni, dintre care aproximativ 6,6 miliarde EUR vor fi direcționate către regiunile
transfrontaliere. Aceasta ar trebui să asigure un impact maxim și o utilizare cu atât
mai eficientă a investițiilor.
Cu toate acestea, un potențial economic semnificativ rămâne nefructificat în zonele
de frontieră, din cauza unei lipse de încredere sau chiar a existenței unor atitudini
negative în rândul țărilor învecinate.

14