Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Un om de exceptie al românilor, despre care, spre rusinea mea, nu stiam absolut nimic ! Culmea este
ca a terminat liceul la Deva !
Aproape de eșafod
În 1939, își dă bacalaureatul la Deva. Urmează stagiul militar, așa că
între 1939 și 1940 este elev sergent, absolvent al Școlii de Ofițeri de
Rezervă de Artilerie din Craiova. După absolvire, este repartizat la un
regiment în Sibiu. Pentru a-și continua studiile, optează pentru
Universitatea din Cluj, care, din cauza războiului, fusese mutată la Sibiu.
Vrea să se înscrie la Drept, dar o întâlnire întâmplătoare cu Lucian Blaga
îl determină să aleagă Literele și Filosofia.
Între 1941 și 1944 este concentrat, cu intermitențe, pe front. În 1941 ia
parte la cucerirea Odessei, iar anul următor este detașat înspre Crimeea.
În mai 1942, întors acasă cu o permisie, joacă în piesa Heidelbergul de
altădată, variantă a Scrisorii pierdute, în regia profesorului său Liviu
Rusu. Este momentul în care viitorul dramaturg e iremediabil cucerit de
teatru. Remobilizat în toamna lui 1942, participă la dramaticele lupte de
la Stalingrad.
În primăvara lui 1943, I.D. Sîrbu cade prizonier, dar îl salvează
condiția fizică: evadează și parcurge două mii de kilometri pentru a ieși
din încercuirea armatei sovietice. Momentul are tragicomicul său: „În 1942,
am fost dat mort pe front, la Stalingrad. Colegii mei de facultate au
organizat o ședință de doliu, evocându-mă. Fetele au plâns. Peste opt luni
am apărut la Sibiu, viu, rănit și cu un tifos exantematic bine înfipt în
ficații mei. Dar vesel și... optimist. Doi colegi, prieteni buni, când m-au
zărit în carne și oase, au exclamat dezamăgiți: «Vai, trăiești? Te-am
sărbătorit atât de frumos...»“. [1]
Din septembrie până în noiembrie 1943, îl găsim pe eroul nostru în zona
Huedinului, iar în primăvara lui 1944 pleacă să apere Iașiul. Pentru că
știa rusa, după 23 august este trimis la Gura-Răului, ca interpret pe lângă
generalul sovietic Iliuștin.
În permisii, concedii medicale sau când pur și simplu fuge din armată,
vine la Sibiu ca să își dea examenele. Cu fiecare prilej, Blaga îl chema la
el, îi punea în față o tavă cu biscuiți și mere, se culca cu ochii închiși
pe un divan și îi spunea ucenicului său: „Acum povestește, Gary, tot, tot,
tot...“. [1] Așa a început povestea unei mari prietenii, bătută în cuie
spre sfârșitul războiului, într-o zi în care I.D. Sîrbu...: „Fiindcă mă
apărasem de bătaia cu cravașa unui plutonier (pe nume Pisică), «pentru
lovirea superiorului în timp de război», mi s-au întocmit acte spre a fi
judecat și împușcat. Și aș fi fost împușcat dacă nu aș fi reușit să o sun
pe frumoasa mea colegă Măriuca Țenghea-Enescu. [...] I-am explicat în ce
pericol sunt și am rugat-o să anunțe imediat pe Blaga și pe rectorul
Hațeganu... I-a anunțat. Blaga era în relații excelente cu Comandantul
Pieței din Sibiu, un colonel pe nume Paul Constant [...]. Acesta a făcut
pierdut dosarul meu de la Procuratura Militară. Plutonierul Pisică a
trebuit să îmi dea drumul din carceră, nu înainte, totuși, de a-mi aplica
cele 25 de «trăgători» la fund, conform regulamentului. Era prima bătaie ce
o primeam. Dar nu și ultima...“. [1]
Rebelul ostaș nu a rămas dator. În toamna anului 1944, cu acte false, în
uniformă de sergent, I.D. Sîrbu pleacă într-o misiune temerară la Lugoj.
„Frontul era în mișcare, norocul meu era că știam bine rusește, altfel nu
aș fi scăpat să fiu prins și împușcat. Dar Blaga mă rugase, nu puteam să îl
refuz. Ca într-un roman de detectivi, la Lugoj, am reușit să dau de urma
unui administrator (cam hoț) al casei Blaga, din Vatra Dornei. Bătându-l un
pic, l-am convins să-mi arate unde a ascuns cele cinci lăzi mari în care
era tot ce putuse salva, la refugiu, familia Blaga. Am reușit să duc lăzile
la gară și, călătorind zece zile, fără bani, fără hrană rece, am adus cu
bine lăzile la Sibiu. Între timp, hainele mele civile fuseseră furate de la
cămin.“ [1]
Blaga îl răsplătește pe I.D. Sîrbu cu 40.000 de lei, o sumă importantă
încă în acei ani, din care Sîrbu își reface garderoba și îi mai rămân
arginți ca să se și mute în chirie, la oraș, împreună cu colegul și
prietenul său, poetul Ștefan Augustin Doinaș. Era iarna anului 1944-‘45.
Povestea vieții lui I.D. Sîrbu se încheie trist, cu doar trei luni
înainte de protestele de la Timișoara. Atmosfera orwelliană de la sfârșitul
lungului și tot mai întunecatului său surghiun o redă, în stilu-i ucigător,
într-o scrisoare trimisă confratelui său Horia Stanca:
„Frate Horia,
Am trecut pe lângă Universitate: miroase a şobolan mort. Şapte dascăli de
marxism tremură de frig şi frică. Am trecut şi pe sub arcadele Teatrului;
aici, în pace şi onor, sub 50 vagoane de marmură de la Ruşchiţa, putrezeşte
limba română, vie şi cultă. Merg să văd un film coreean: plâng, acest gen
şi acest nivel ne aşteaptă. Mă întâlnesc cu un cărturar local, mă asigură
că din cei 80 de popi ce funcţionează în Craiova mai există 2-3 «care cred
sincer şi în Dumnezeu». La redacţia Ramuri când intru (la solstiţii), toţi
tac şi pălesc: se comportă de parcă unul din ei – nu se ştie care – a fost
de curând castrat de-a-npicioarelea fără anestezic, dar despre asta nu se
vorbeşte, în Craiova e în tradiţie să depui un testicol la Primărie, în
semn de gaj sau ca ostatec. Asta îţi asigură restul de bărbăţie.