De ce au izbucnit de fapt războaiele dintre greci şi perşi?

Atât în mediul academic, cât mai ales în rândul publicului larg, prevalează încă
ideea că războaiele dintre greci şi perşi de la începutul secolului al V-lea î.e.n. au fost
cauzate de expansionismul persan către apus. Analiza mai atentă a surselor istorice
favorizează mai degrabă o altă explicaţie: Persia a fost atrasă aproape fără voia ei în
tulburile afaceri interne ale mereu divizatei lumi greceşti.
Pentru a înţelege contextul în care au izbucnit războaiele dintre greci şi perşi este
necesară o scurtă expunere a felului în care a apărut imperiul persan. Astfel, în jurul
anului 570 î.e.n., centrul lumii civilizate era reprezentat de patru mari state, situate în
Orientul Mijlociu: imperiul babilonian (pe teritoriul Irakului de astăzi), Egiptul, regatul
lydian (în vestul Turciei actuale) şi confederaţia tribală a mezilor (în vestul Iranului actual
şi estul Turciei). Aceste state erau cele mai bogate şi mai puternice din lume,
moştenitoare ale unor milenare tradiţii imperiale. De jur împrejur, ele erau înconjurate de
triburi considerate mai mult sau mai puţin civilizate: bactrienii şi sogdienii către
Afganistan, massageţii în Asia Centrală, sciţii şi thracii în nordul şi vestul Mării Negre,
libyenii şi ethiopienii în Africa. Nu departe de această imagine se aflau şi grecii de
dincolo de „marea cea amară” (numele persan al Egeei), care probabil apăreau foarte
diferiţi orientalilor, cu micile lor state conduse nu de regi, ci de adunări ale cetăţenilor, cu
modul lor ciudat de a lupta în formaţii strânse de pedestraşi acoperiţi cu bronz din cap şi
până în picioare.
În mai puţin de cincizeci de ani, perşii cuceresc toate cele patru state ce
reprezentau centrul lumii pe care ei o cunoşteau, întemeind un imperiu care prin
întindere, organizare şi longevitate va fi depăşit în lumea antică doar de imperiul roman.
Iniţial supuşi ai mezilor, cu care se înrudeau, perşii reuşesc să inverseze raporturile
ierarhice cu aceştia şi să cucerească rând pe rând Lydia (547-546 î.e.n.), Babylonul (538
î.e.n.) şi Egiptul (525 î.e.n.).
Pentru articolul de faţă, de un interes deosebit este cucerirea Lydiei, stat căruia
cetăţile greceşti din Asia Mică îi plăteau tribut. Ultimul rege lydian, vestitul prin bogăie
Croesus, a atacat preventiv Persia, antrenând în această luptă şi o parte din supuşii săi
greci. În timpul ripostei persane, marele rege Cyrus a cerut grecilor din Asia Mică
(cunoscuţi îndeobşte sub numele de ionieni) să nu mai acorde ajutor lydienilor, fapt pe
care ionienii l-au ignorat. Cu toate acestea, după cucerirea regatului lydian, Cyrus nu a
pornit imediat acţiuni împotriva ionienilor, fiind nevoit să lupte în alte părţi ale Asiei, cu
mult mai importante decât îndepărtata frontieră vestică a stăpânirii sale. Încurajaţi de
absenţa cuceritorului, lydienii s-au răsculat împotriva perşilor, fiind din nou ajutaţi de
grecii cu care se învecinau pe litoralul vestic al Anatoliei. De această dată, pentru a
elimina posibilitatea unei noi revolte, perşii au însoţit zdrobirea rebeliunii lydiene de
supunerea cetăţilor greceşti din Asia Mică, într-un demers firesc oricărei mari puteri de
a-şi asigura liniştea la hotare.
Treptat, grecii s-au obişnuit cu prezenţa persană, ba mai mult, diferitele facţiuni
rivale ajunseseră să apeleze frecvent la sprijinul puterii stăpânitoare pentru a accede la
putere în cadrul propriilor cetăţi. Nu doar grecii din Asia Mică au făcut acest lucru, ci şl
cei din insulele Mării Egee, precum tiranul Syloson al Samosului (522 î.e.n.) sau chiar
athenienii, care la un moment dat (probabil 507 î.e.n.) fuseseră chiar dispuşi să se închine
marelui rege în schimbul sprijinului pe care acesta l-ar fi acordat î mpotriva spartanilor şi
facţiunii pe care aceştia o susţineau în lupta pentru putere de la Athena. Astfel, grecii
înşişi au fost cei care practic i-au invitat pe perşi să se extindă în Europa.
De altfel, începutul confruntărilor se datorează tocmai unei asemenea invitaţii.
Astfel, în insula Naxos din Marea Egee a început un război civil. Aristocraţii din insulă
au fost nevoiţi să fugă, de teama poporului. Ei s-au adresat lui Aristagoras, conducătorul
Miletului, cel mai important oraş grec din Asia Mică. Acesta, sperând să ajungă
conducător şi în Naxos, dar înţelegând că singur nu dispune de mijloacele necesare pentru
a-i reinstala pe exilaţi, a apelat la satrapul (guvernatorul) persan al Lydiei, Artaphernes,
atrăgându-l cu numeroase promisiuni de subjugare a întregului arhipelag egeean. În cele
din urmă, însuşi marele rege Darius a dispus organizarea unei expediţii navale, în fruntea
căreia Artaphernes l-a numit comandant pe amiralul Megabates, secondat de Aristagoras
(499 î.e.n.).
În foarte scurt timp de la plecarea expediţiei, Megabates şi Aristagoras au ajuns
însă la dispute serioase, plecate de la un fapt mărunt precum pedepsirea unui prieten al
conducătorului milesian de către amiralul persan. Pentru a se răzbuna, Aristagoras i-a
avertizat pe naxieni de pericolul care se apropia, astfel încât aceştia nu au fost luaţi prin
surprindere, iar expediţia persană a eşuat lamentabil. Ştiind că va fi învinuit pentru eşec,
Aristagoras a decis să se revolte împotriva perşilor, atrăgând de partea sa toate cetăţile
grecilor din Asia Mică.
În timpul revoltei ioniene (499-494 .e.n.), încheiate prin victoria perşilor şi
incendierea Miletului, răsculaţii au solicitat şi au beneficiat şi de sprijinul a două cetăţi
greceşti din Europa: Athena şi Eretria. Motivul implicării Athenei ţine tot de nesfărşitele
lupte din interiorul statelor greceşti: fostul tiran al Athenei, Hippias, se refugiase la curtea
guvernatorului persan al Lydiei, de unde uneltea împotriva tinerei democraţii atheniene,
iar athenienii ar fi vrut să elimine odată pentru totdeauna această ameninţare. Încercarea
lor s-a soldat cu un eşec, deoarece Hippias nu a putut fi capturat. În schimb, arderea de
către athenieni a sanctuarelor din capitala provincială Sardes i-a înfuriat complet pe perşi.
În acest context, nu este de mirare că în 492 î.e.n., la numai doi ani după
înăbuşirea revoltei ioniene, marele rege Darius a trimis o primă expediţie de pedepsire a
athenienilor, care nu a ajuns însă la destinaţie din cauza unei furtuni teribile. Totuşi, la
instigarea lui Hippias, perşii au reluat încercările de pedepsire a Athenei în 490 î.e.n.
Atunci, ei au reuşit să ocupe Eretria şi să se răzbune împotriva ei, dar au fost învinşi de
athenieni la Marathon şi au fost obligaţi să se retragă.
Cu toate că imperiul persan a fost zguduit apoi de moartea lui Darius şi de
izbucnirea a numeroase revolte, o nouă încercare a fost plănuită de Xerxes, succesorul lui
Darius. În pofida relatării lui Herodot, care îl prezintă pe Xerxes ca pe un autocrat dornic
de noi şi noi cuceriri, se pare că acesta nu ar fi dorit de fapt reluarea conflictului cu grecii,
într-o îndepărtată şi săracă zonă de graniţă a imperiului, mai ales după ce abia curmase
mai multe rebeliuni serioase chiar în centrul stăpânirii sale. Totuşi, maşinaţiunile
exilaţilor athenieni şi-au atins în cele din urmă scopul. Mai mult, presiunea exercitată
asupra regelui persan a fost cu atât mai mare cu cât nu doar athenienii îl îndemnau să
pornească împotriva Eladei, ci şi exilaţi din alte regiuni ale Greciei, cei mai notabili fiind
cei de la Sparta şi din Thessalia. Acestora li s-au adăugat şi unii aristocraţi persani care
aveau numeroşi prieteni şi interese importante în vestul imperiului, precum Mardonios,
principalul general persan din timpul expediţiei din anii 480-479 î.e.n., încheiate cu
severele înfrângeri de la Salamina şi Plateea.
 În lumina acestor evenimente, „expansionismul” persan capătă o cu totul altă
dimensiune. Agresiunea persană asupra lumii greceşti se înscrie tot mai mult în tiparul
atât de des întâlnit în relaţiile internaţionale al marii puteri care, din dorinţa de a-şi
securiza graniţele îndepărtate, este atrasă treptat în confruntări sâcâitoare cu micii vecini
turbulenţi. Astfel, dorind să îşi securizeze graniţa nord-vestică, Persia s-a lăsat implicată
tot mai mult în afacerile interne şi în duşmăniile mărunte ale cetăţilor greceşti, până când
s-a văzut atrasă într-un război de anvergură împotriva acestora. Deşi fără îndoială că
ambiţiile personale ale unui Artaphernes sau Mardonios au fost importante, rolul cel mai
de seamă în atragerea Persiei în războaiele împotriva cetăţilor elene poate fi atribuit în
cele din urmă tot unor greci, precum Aristagoras din Milet sau Hippias din Athena.
Fără îndoială însă că asemenea concluzii nu ar fi fost îndeajuns de patriotice
pentru Herodot, principalul cronicar al războaielor dintre greci şi perşi, nici suficient de
dramatice pentru realizatorii unor filme precum „300”. Şi astfel, atât în mediul academic,
cât şi în rândul publicului larg, „expansionismul” persan rămâne principala cauză a
războaielor greco-persane.

Bibliografie selectivă
Austin, M.M., „Greek Tyrants and the Persians, 546-479 B.C.”, în The Classical
Quarterly, n.s. vol. 40, nr. 2, 1990, pp. 289-306.
Rhodes, P.J., „The Impact of the Persian Wars on Classical Greece”, E. Bridges, E. Hall,
P.J. Rhodes (eds.), Cultural Responses to the Persian Wars. Antiquity to the Third
Millenium, Oxford, Oxford University Press, 2007, pp. 31-46.
Walser, G., „Persischer Imperialismus und griechische Freiheit (Zum Verhältnis zwischen
Griechen und Persern in frühklassiker Zeit), în H. Sancisi-Weerdenburg, A. Kuhrt (eds.),
în Achaemenid History, vol. II – The Greek Sources, Leiden, Nederlands Instituut voor
het Nabije Oosten, 1987, pp. 155-165.