Lucian Blaga - omul, profesorul, filosoful, poetul

- Mult stimate domnule profesor Ovidiu Drimba, sunteti una dintre personalitatile
care au avut fericirea sa traiasca, mai multi ani, in preajma lui Lucian Blaga si
sa lucreze efectiv alaturi de dansul la Catedra de Filosofie a Culturii, dupa cum
sunteti printre foarte putinii care s-au incumetat sa elaboreze in timpul vietii
poetului un studiu de amploare asupra gandirii sale filosofice, in perspectiva
evocarii vietii si a personalitatii lui Lucian Blaga, v-as ruga, la inceputul
convorbirii noastre, sa precizati cand si in ce imprejurari l-ati cunoscut pe L.
Blaga si ce impresie v-a facut el? De asemenea, carui fapt datorati numirea
dumneavoastra ca asistent la catedra lui Blaga?

- Am inceput Facultatea de Litere in 1938. In octombrie, s-a anuntat lectia

inaugurala a titularului noii Catedre, de Filosofia Culturii - Lucian Blaga.
Amfiteatrul Universitatii din Cluj era tixit de lume. Bineinteles ca nu puteam sa
lipsesc. Pentru noi, tinerii, Lucian Blaga era de mult un mit. Se nascuse sub o
zodie fericita: Premiul Academiei de la primul volum de versuri, consilier de presa
timp de 14 ani al ambasadelor noastre din Viena si Berna, la varsta de 40 de ani
membru al Academiei Romane, ministru plenipotentiar in Portugalia, o catedra
universitara creata special pentru el... Distinctii pe masura unei asemenea
personalitati!

Incepusem sa colaborez la Tribuna (la pagina literara), care aparea la Cluj sub
directia lui Ion Agarbiceanu. In primavara lui 1939, primesc de la redactie o
instiintare ca Blaga vrea sa ma cunoasca. Il interesau scriitorii tineri. Un
student in anul I, invitat acasa la Lucian Blaga! Va inchipuiti cu ce emotie m-am
prezentat! Imbracat intr-o haina cat mai inchisa: era momentul cel mai "solemn" din
viata mea de pana atunci! Am sunat. A iesit femeia de serviciu; i-am dat cartea de
vizita (un student ardelean fara carti de vizita... nu se putea!), sa ma anunte
domnului profesor. A aparut Blaga, cu cartea mea de vizita in mana; mi-a intins-o,
spunand: "Tine-o, Ovidius, poate mai ai nevoie de ea. La mine sa vii fara eticheta!
"Va puteti inchipui cat de prost m-am simtit in primul moment (chiar ofensat!). Am
inteles, insa, numaidecat ca era un gest de familiaritate pe care, apoi, mi-a
aratat-o totdeauna. Era, de altminteri, felul sau de a se comporta cu studentii -
nu multi, insa, - la care tinea. Mergeam regulat la cursurile lui, fireste. Din
cand in cand ma invita acasa. Subiect obisnuit de conversatie: literatura
universala, scriitorii care ma preocupau in acel moment. Specialitatea mea
principala era limba si literatura franceza; secundara italiana. Si ma interesa,
bineinteles, felul in care vedea literatura franceza - pentru care, adevarul este
ca nu manifesta o aderenta structurala, ca pentru poezia germana. Deci, acestea au
fost primele mele relatii cu Lucian Blaga.

- Cu ce prilejuri va chema, de obicei, acasa?

- Dupa un curs - sau, cand ne intalneam, intamplator, pe strada. Pentru ce? Pur si
simplu, ca sa vorbim. Ii facea o placere deosebita sa povesteasca impresiile din
Portugalia, precum si din alte tari pe care le cunoscuse; aspecte culturale care,
pe mine, ma interesau in mod deosebit.
- Chema si alti studenti? Era o obisnuinta a lui?

- Nu; cel putin, in acei ani 1939-40. Niciodata n-am intalnit la el studenti acasa.

- Cum s-au derulat, in continuare, relatiile dumneavoastra cu L. Blaga?

- A urmat cedarea Ardealului, refugiul Universitatii la Sibiu, unde, de asemenea,

il vizitam, dupa o plimbare prin parcul "Sub arini" (locuia in acel cartier). In
iunie 1942, mi-am dat licenta. In toamna, am fost incorporat pentru serviciul
militar, la Scoala de Ofiteri de Rezerva din Arad. Am continuat corespondenta cu
el. In februarie (sau martie) 1943, am "beneficiat" de un lung concediu medical, de
6 sau 8 luni. M-am gandit ca cel mai bun lucru pe care il puteam face in acest timp
era sa-i recitesc lucrarile filosofice (le aveam pe toate, cu dedicatie) si sa
redactez o expunere - simpla, clara, sistematica, exacta si completa - a sistemului
sau filosofic. I-am comunicat aceasta intentie a mea - pe care a primit-o cu
satisfactie.

- Din cate stiu, poetul aprecia foarte mult cartea lui Vasile Bancila: "Lucian
Blaga - energie romaneasca."

- Foarte mult. Mai ales, pentru ca acest admirabil studiu integra sistemul
filosofic al lui Blaga in viziunea spiritualitatii romanesti. Intr-o convorbire
purtata cu Vasile Bancila, domnia sa mi-a spus ca, prin anii 1943-1944, L. Blaga l-
ar fi rugat sa republice studiul mentionat. Facuse in acest sens si demersurile
necesare la o editura din Sibiu. Dar, din cauza razboiului, Vasile Bancila nu a mai
putut da curs favorabil cererii poetului. Incat, probabil, ca in aceasta
conjunctura, L. Blaga ar fi fost interesat de aparitia unei lucrari despre
filosofia sa.

- In aceasta conjunctura - pe de o parte. Pe de alta parte, aparusera in acea

perioada articolele vehemente ale lui Dan Botta (dar si altele), care dovedeau, fie
o cunoastere doar partiala si superficiala, fie o deformare intentionata a
filosofiei lui Blaga. O expunere corecta a ei era deci, necesara. Lucrarea -
terminata in toamna anului 1943 -, a fost imediat acceptata de editura "Cugetarea",
in colectia sa filosofica. Lucian Blaga a citit-o - in manuscris si in spalt, -
facand necesarele completari pe care le credea de cuviinta, precum si foarte
minutioase precizari - de terminologie, de implicatii, de sens, de nuante, incat,
cartea (Filosofia lui Blaga a aparut in 1944) prezenta garantia de redare fidela a
gandirii filosofului. Acesta era si scopul pe care l-am urmarit - si pe care am
tinut sa-l precizez si pe banderola cartii: "O prezentare a gandirii filosofului
nostru, mult discutat, dar mai putin cunoscut. Pentru nespecialisti, este o
prezentare simpla si clara. Pentru specialisti - o informare sistematica si
completa". La care, mai adaug: si exacta; pentru ca avea girul lui Lucian Blaga,
care o citise in prealabil.
- Nu ati marturisit, totusi cum ati ajuns sa fiti colaboratorul cel mai apropiat al
lui Blaga la catedra.

- "Colaborator", e mult prea mult spus. Doar asistent. Aceasta s-a intamplat ceva
mai tarziu, dupa terminarea razboiului. In iunie 1945, am fost "lasat la vatra".
Intre timp, asistentul lui Blaga, Zevedei Barbu, singurul asistent pe care il
avusese pana atunci, de la infiintarea catedrei (care n-avea in schema nici un alt
post, de asistent, lector sau conferentiar) a fost numit intr-un post important -
prezenta sa permanenta la Bucuresti era indispensabila, - incat postul a devenit
vacant.

Blaga a facut propunerea la Minister sa fiu numit eu. In martie (sau aprilie?) 1946
mi-a venit numirea si, in septembrie, am intrat efectiv in funcjie (functie in care
am ramas pana la desfiintarea catedrei). In acelasi timp, profesorul m-a sfatuit
ca, pe langa doctoratul pe care mi-l pregateam, in limba si literatura franceza (si
pe care l-am trecut in iunie 1947 cu o teza de literatura comparata: inceputurile
influentei simbolismului francez in Romania, sa urmez si cursurile Facultatii de
Filosofie . Asa se face ca am terminat si Facultatea de Filosofie; ceea ce, de
altfel, era si de rigoare, pentru a putea justifica detinerea unui post din cadrul
sectiei de filosofie a Facultatii.

- Cum s-a desfasurat colaborarea cu profesorul Lucian Blaga? Ce faceati in mod

concret la catedra?

- Ii cautam cate o carte de care avea nevoie pentru lucrarile lui cand imi cerea,
ma ocupam de biblioteca catedrei, de treburile administrative, stateam la
dispozitia studentilor pentru eventualele informatii, lamuriri, indrumari. Nu
tineam insa seminariile. Pentru ca Blaga era de parere (la fel ca Tudor Vianu, la
catedra caruia am functionat apoi, intre 1962-68, in calitate de conferentiar) ca
seminariile sunt mai importante pentru formatia de specialitate a studentilor decat
insusi cursul, incat, tinea neaparat sa faca el personal toate orele de seminar (la
care, bineinteles, luam parte si eu). De altfel, il incita la aceasta tocmai faptul
ca avea un grup de studenti foarte distinsi. Multi tineri care s-au format
intelectualmente la scoala lui Lucian Blaga au devenit - dupa cum se stie -
personalitati de prestigiu ale vietii noastre culturale.

- Cum erau cursurile lui L. Blaga? V-as ruga sa evocati at mosfera specifica
prelegerilor filosofului si modul de comportare al profesorului la catedra.

- La cursurile lui asista foarte multa lume din oras (dupa cum se obisnuia atunci).
La inceputul anului scolar, sala era ticsita. Pe urma, pe masura ce trecea timpul,
veneau din ce in ce mai putini. Spre sfarsitul anului scolar, profesorul ramanea
doar cu studentii lui. De ce? Pentru ca multa lume din oras venea la cursuri, fie
dintr-un snobism intelectual, fie ca era atrasa de faima poetului, - inchipuindu-si
ca va face niste cursuri "spectaculare", adica facand uz de oratorie "frumoasa", de
un facil efect (asa cum mai facea cate un profesor de-al nostru)...Dar Blaga isi
tinea cursul cat se poate de calm, de retinut (la fel, de pilda, ca D. Popovici,
marele istoric al literaturii nostre), insa un curs extrem de dens, de substantial.
De fapt, isi citea cursul, de la inceput pana la sfarsit. Foarte rareori se oprea,
isi scotea ochelarii, si facea o precizare, sau adauga o completare. Nu facea nicio
concesie de efect cautat. Ceea ce citea era indelung gandit si perfect formulat
pana la ultimele nuante ale expresiei; incat, textul cursului putea merge direct la
tipar. In privita aceasta, imi amintesc ca mi-a spus odata: "Dintre toate artele,
oratoria este arta cea mai gaunoasa". Textual! Si asta explica si stilul sau de a
tine cursurile.

- Credeti ca era un stil, ca era ceva premeditat, sau dimpotriva, o imposibilitate

de a tine lectiile cu anume vibratie care sa influenteze publicul? Va intreb,
deoarece pentru majoritatea studentilor si a celor care au asistat la cursurile
sale, modalitatea filosofului de a-si tine prelegerile a constituit o surpriza
neplacuta - cel putin asa reiese din marturisirile lor. Se duceau sa vada o mare
personalitate desfasurandu-se, tronand autoritar de la catedra, si gaseau un om
citindu-si oarecum monoton cursurile.

- Iti solicita, intr-adevar, un efort continuu pentru a-l putea urmari. Pentru ca -
inca o data - cursul pe care il citea era forma (aproape) definitiva a unui capitol
dintr-o viitoare carte. S-ar putea chiar spune ca era conceput spre a fi tiparit,
nu rostit.

- Daca inteleg bine, sustineti ca era o maniera premeditata, nu ca s-ar fi

manifestat aici lipsa de talent oratoric a filosofului?

- Nu-l interesa talentul oratoric - inteles ca o cale de a capta simpatia sau

admiratia, ori de a obtine aplauzele publicului. Il interesa, nu sa delecteze
publicul, ci sa comunice gandurile proprii celor interesati de filosofie, de
cultura, si de filosofia culturii (dand cuvantului acceptia pe care o are termenul
german "Kultur" - adica de cultura plus civilizatie). Si apreciindu-si auditorii,
respectandu-le curiozitatea intelectuala autentica, era convins ca ii putea capta
numai printr-un mod de expunere cu cat mai sobra, cu atat mai eficienta. Evident,
solicitandu-le o atentie incordata, continua, de-a lungul celor 45 de minute cat
dura o lectie. Ii facea placere, desigur, cand sala era arhiplina; dar cred ca mai
mare placere ii facea prezenta a numai zece sau douazeci de studenti, care, insa,
il urmareau cu cel mai mare interes - si cu un maxim profit spiritual.

- Cred ca, in aceasta privinta, L. Blaga se asemana pe undeva cu Tudor Vianu.

- Da! Dar Tudor Vianu cultiva cu o perfecta eleganta (deci - si cu masura) oratoria
academica, de traditie maioresciana. Blaga, insa, nu; nici chiar cand tinea -
foarte, foarte rar - o conferinta publica (gen care, dupa cum stim, e condus de
alte "norme interne" decat cele, ale unui curs universitar). L-am ascultat si la
conferinta sa despre Gandhi (Cum l-am cunoscut pe Mahatma Gandhi) nu se mai putea
intra in sala de cata lume era. Tot ce a spus a fost extrem de interesant, a vorbit
foarte frumos - dar sobru ca intotdeauna; fara a cauta efecte oratorice.
- Eu nu am ascultat cursurile lui Blaga, dar am avut fericirea sa particip la
cursurile lui Tudor Vianu si atunci cand comparam cursurile profesorului Vianu cu
cele ale lui Calinescu, ma gandeam, fara sa vreau, la cursurile lui Blaga, desi
Vianu nu citea niciodata. Si unul, si altul erau foarte sobri.

- Tudor Vianu era, in privinta aceasta, la mijlocul drumului intre Blaga si

Calinescu. Caci, in pofida unei simplitati si frumuseti cristaline a formularilor,
se observa ca Vianu cauta cat de cat sa-si puna in valoare si latentele de poet, pe
care doar intr-un singur volum publicat avusese ocazia sa si le dezvaluie; un volum
la care tinea foarte mult (ii facea mare placere sa-i vorbesti de sensibilitatea sa
de poet). Si, realmente avea o mare sensibilitate poetica, - dar pusa in serviciul
unei austere gandiri filosofice, foarte bine legate.

- Fostii studenti ai lui Lucian Balaga din perioada razboiului au evocat pe larg
modul cum decurgeau orele de curs si de seminar ale lui Blaga. Mai putin cunoscut,
daca nu de loc, a ramas modul in care isi pregatea el aceste ore si cum se comporta
ca profesor cu ceilalti membri ai corpului profesoral, intrucat sunteti unul dintre
privilegiatii care au patruns dincolo de cortina, v-as ruga sa dezvaluiti cate ceva
din aceste secrete. Am inteles acum, insa ca, de fapt, Blaga nu avea decat un
singur colaborator - pe dumneavoastra. Deci, cum au decurs relatiile dumneavoastra
cu filosoful si cum se comporta fata de ceilalti colegi?

- Comportamentul sau era acela al unui om care avea un foarte limpede si foarte
ferm simt al personalitatii. Ca un om care stie perfect ce trebuie sa faca si in ce
fel; si - ce reprezinta el pentru cultura si, in speta, pentru filosofia
romaneasca; si ca marea sa indatorire era sa-si duca la capat elaborarea sistemului
filosofic. In relatiile cu ceilalti membri ai corpului profesoral era corect,
foarte cordial, ii respecta in masura valorii stiintifice (si mai ales a
caracterului), fara sa fi avut - dupa cate stiu - cu colegii sai relatii prea
familiare (vizite, invitatii la masa etc). Era de o perfecta amabilitate, si cu
studentii si cu colegii, fara a fi, insa, un expansiv.

- Avea prieteni apropiati printre profesori, in perioada sibiana si clujeana?

- Ei da, desigur. Dar nu multi. Era prieten cu profesorii Ion Muslea, cu Ion
Breazu. Pe profesorul Dimitrie Popovici il iubea si il stima enorm de mult. De
altfel, D. Popovici era o personalitate exceptionala, si ca profesor si ca om, - in
fata amintirii caruia toti fostii lui studenti ne vom inchina cu veneratie toata
viata. Dar daca Lucian Blaga nu era o fire prea expansiva, in schimb ii placea sa
faca glume. Nu sa repete glume auzite, ci sa inventeze el. Gluma lui preferata era
calamburul. Cei care i-au ascultat calambururile nu le mai uita. Erau inteligente,
cu verva, cu fantezie - si intr-adevar cu haz. Si aproape totdeauna "cu adresa".

- Existau modalitati de reunire a corpului profesoral pe grupuri mai largi, cu

diverse prilejuri? Cum se desfasura viata colectiva a Universitatii Daciei
Superioare?

- In afara celor oficiale, erau reuniuni ocazionale, pe grupuri, uneori cu finaluri

bahice. Era, de pilda, "grupul vesel" al profesorilor C. Daicoviciu, G. Giuglea,
Yves Auger si Petre Grimjn. (Sper ca nu savarsesc o impietate amintindu-i intr-un
asemenea context: "humanum est..." - si "academicum" de asemenea!). Blaga insa
statea mult in casa.

- Diversi prieteni si apropiati ai poetului vorbesc de lungile plimbari ale lui

Blaga la Sibiu, si apoi la Cluj.

- Intr-adevar, ii placea mult sa se plimbe, prin parc, singur sau cu un prieten,

sau insotit de un student. Ii placea mult sa se apropie de studenti, sa-i asculte,
sa-i indrume. Dar fara a cauta sa le impuna cadre apriorice de gandire.

- Poate ca avea o accentuata tinerete sufleteasca.

- Cei carora le plac tinerii, societatea lor, dovedesc ca au ei insisi o tinerete

sufleteasca. Pe urma, mai tarziu, dupa reintoarcerea Universitatii de la Sibiu la
Cluj, Blaga avea doua-trei familii pe care le vizita mai des, si unde intalnea un
grup de doamne; si cate un barbat, dar mai mult femei, intelectuale distinse (sau
macar cu apethuri intelectuale, culturale, sincere), - in mijlocul carora
profesorul se simtea bine...

- Trona!

- Ma rog! In orice caz, nu din vanitate. Mai degraba, din placerea conversatiei -
intr-o ambianta de intelectualitate temperata de gratia (in principiu) feminina;
conversatie care pentru Blaga insemna si o deconectare, o destindere, dupa lungile
sale ceasuri de lucru. N-am avut ocazia niciodata sa fiu de fata - dar se spunea ca
in aceste cercuri profesorul era chiar expansiv. Doamnele il gaseau chiar
incantator! Oricum, aveau o minunata ocazie de a se si instrui mai profund. Dar -
cine nu se instruia in prezenta lui Lucian Blaga?!

- Dupa publicarea corespondentei lui Blaga (partiala, desigur) s-a incetatenit

ideea ca poetul se comporta deosebit de atent cu contemporanii care scriau despre
opera lui, in sens favorabil, se intelege. Cum ati resimtit in mod personal
recunostinta si favorurile "demiurgului"? V-as ruga, de asemenea, sa evocati felul
in care au decurs relatiile dumneavoastra de prietenie cu poetul pana la stingerea
acestuia din viata. Am inteles ca Lucian Blaga v-a fost nas...
- Da. A primit cu multa placere sa ne fie nas de cununie, cu atat mai mult cu cat o
cunoscuse dinainte pe Adrienne, sotia mea, pe care - declara cu perfecta galanterie
- o aprecia si o admira. (Blaga era si un "om de lume" desavarsit, de o mare finete
si distinctie in totul). Adrienne terminase Medicina, dar, ca studenta, frecventa
si sedintele "Cercului Literar" din Sibiu - care, apoi la Cluj, se tineau in casa
profesorului H. Jacquier.

Blaga a acceptat sa fie nasul nostru (ne-am casatorit la 15 februarie 1947) - si cu

ocazia aceasta ne-a facut ca dar de nunta un sonet (gen pe care, in afara de
Cainele din Pompei, nu stiu daca l-a mai practicat). Un "sonet liber" - cum l-a
subintitulat - care are prospetimea tinereasca, umorul fin, stralucirea unui Lucian
Blaga cu totul inedit. Dintre toate darurile pe care le pastrez de la el (scrisori,
carti, manuscrise, dedicatii), acest sonet este darul care imi sta mai mult la
inima. Pentru ca fusese gandit si scris special pentru noi doi...

- E o poezie ocazionala.

- Desigur. Dar in intreaga sa productie poetica este, ca subiect, un unicat.

- Si ulterior, cum au decurs relatiile dumneavoastra de prietenie?

- Pe urma, in 1948, Catedra de Filosofia Culturii a fost desfiintata. Aici, daca-mi

dati voie, as vrea sa fac o mica paranteza. Ca asistent al sau, profesorul mi-a dat
toata libertarea de a lucra pentru mine, spunandu-mi ca eu trebuie sa caut sa ma
formez in sfera Istoriei culturii si civilizatiei, domeniu asupra caruia Lucian
Blaga intreprindea profundele si originalele lui speculatii filosofice, - care
erau, evident, mai profitabile auditorului si publicului cat mai larg informat in
istoria culturii si civilizatiei. Si de atunci am inceput sa studiez, organizat,
sistematic, acest domeniu. (De altminteri, inca in 1945, inainte, deci, de a fi
numit asistent la catedra de Filosofia Culturii, publicasem volumul de eseuri
intitulat Pagini despre cultura europeana). Asadar, punctul de pornire al vastei
lucrari in care m-am angajat - Istoria culturii si civilizatiei, conceputa in sase
volume, din care pana acum au aparut doua - este indemnul pe care mi l-a dat Lucian
Blaga. Un motiv in plus - pe langa multe altele - pentru care aduc un pios omagiu
de adanca gratitudine memoriei lui. Dupa desfiintarea Catedrei de Filosofia
Culturii, in 1949, am fost insarcinat cu tinerea cursurilor unei discipline nou
introduse in invatamantul universitar - Istoria literaturii universale. Dupa ce, in
1952, m-am transferat la Bucuresti, l-am intalnit foarte rar pe Blaga, doar cand
venea el la Bucuresti. Am tinut insa tot timpul corespondenta cu el.

- Mi-ati marturisit ca in perioada cand lucra la traducerea lui "Faust", ati avut
ocazia sa ascultati unele fragmente in lectura lui Blaga.

- Da. Dar nu numai cand lucra la Faust. De-a lungul anilor, cand eram impreuna, la
Cluj - stiind ca si Adrienne este o mare iubitoare de literatura, de poezie, si o
veche admiratoare a operei lui -, cam in fiecare saptamana venea la noi acasa.
Spunea: "Dupa masa vin la voi sa va citesc ultimele poezii pe care le-am scris.
Aveti cafea"? Venea, ne citea poeziile, - pe care apoi le comentam toti trei. Il
interesa sa vada, cat mai repede, ce rezonanta, ce efect au asupra cititorului(sau
auditorului), intotodeauna, eram numai in trei; pe urma, desigur, ca le mai citea
si altora. Cand s-a angajat la traducerea lui Faust, in primele zile, intalnindu-ma
pe strada, mi-a spus, cu un zambet luminos, satisfacut: "Stii ca am terminat
Prologul in teatru si Prologul in cer? Trebuie sa vin la voi, sa auziti cum suna in
romaneste Goethe in traducerea lui Blaga. Vin dupa masa; aveti cafea?" Iar dupa
masa: "Ia textul original si urmareste". Ne-a citit Dedicatia - de doua ori. Apoi,
inceputul Prologului in cer, care, in versiunea sa, fara nici o indoiala - egala
originalul. La Prologul in cer, mi-am permis sa-i sugerez doua alte solutii, doua
cuvinte, simple sinonime. A acceptat. Mai tarziu, dupa ce predase editurii intreaga
traducere, referenti fiind Vianu si Al.Philippide, se spunea ca observatiile lor -
de reputati germanisti! - nu le acceptase: pentru ca el tinuse sa realizeze "un
Goethe in traducerea lui Blaga"!

- Nu a insemnat cumva traducerea lui "Faust" o corvoada pentru Blaga? Adica, nu

cumva din cauza ca opera lui lirica si dramatica era pusa la index in perioada
respectiva si nu i se publica nimic, va fi acceptat traducerea ca pe o supapa de
contact cu publicul? Si nu cumva o va fi acceptat si din cauza dificultatilor
materiale?

- Ambele motive sunt plauzibile. Dar, mai presus de acestea, era convingerea sa ca
trebuie sa-ti confrunti puterile creative - pentru a verifica si capacitatile
expresive ale limbajului tau poetic, intrand intr-un alt univers de inalta gandire
poetica - cu cele ale unor mari spirite din timpuri si orizonturi diverse. Din
aceasta nobila curiozitate a rezultat si antologia sa Din lirica universala si
traducerile din Goethe sau din Lessing. Si, mi se pare semnificativa, - pe langa
sensibilitatea sa metafizica, pentru aspectul de rationala rigoare constructiva a
filosofului - , atractia secreta a lui Lucian Blaga pentru "Aufklarung". Nu pentru
romanicii germani. In schimb, as fi dorit sa fi tradus, masiv, din Stefan George,
din Rilke, din Holderlin...

- A si tradus.

- Dar foarte, foarte putin. Si cat il entuziasma Holderlin! Mi l-a daruit, intr-o
editie splendida!

- Dupa cate am inteles eu, nu Blaga a fost cel care a propus traducerea lui
"Faust". Sugestia i-ar fi venit din partea Uniunii Scriitorilor. Deci, el a fost
oarecum silit sa accepte aceasta lucrare.

- Nu cred ca a fost silit. Blaga ar fi avut posibilitatea alegerii. Dar,

bineinteles ca a ales ceea ce l-a tentat mai mult; o opera la transpunerea careia
in limba romana stia ca isi putea pune la incercare, cu incredere, fortele proprii
- si care merita acest efort urias. Ca, anume, cultura noastra trebuia sa mai aiba
inca un Faust pe langa cele precedente, era convins citind, mai intai, traducerea
lui I.U. Soricu (despre care - cu predilectia lui pentru calambur - spunea: "Din
Faust, Soricu / A tradus numai soricu'..").

- Cand l-ati vazut ultima data pe Lucian Blaga?

- Cu putin timp inainte de a muri si cand arata destul de prost. El a murit...

- Pe data de 6 mai 1961.

- In februarie 1960 l-am vazut ultima data, in Gara de Nord, cand pleca spre Cluj.
Am stat vreo zece minute de vorba. Era foarte abatut din motive strict personale,
poate si de sanatate...

- Si pentru ca l-ati cunoscut indeaproape pe Lucian Blaga, in mijlocul familiei,

desprins de orice morga, v-as ruga sa creionati un portret cat mai detaliat al
omului Blaga.

- Tot ce am spus pana acum a fost o incercare de a-i creiona personalitatea. L-am
cunoscut in cercul celor mai apropiati, al prietenilor, care nu erau neaparat
universitari; ca, de exemplu, Domnita Gherghinescu si cu sotul ei; sau al sotilor
Vera Proca si Tudor Ciortea - pe care ii iubea si ii pretuia mult. Dupa multe
ceasuri de concentrare, dupa o munca extenuanta, Blaga simtea, cum spuneam, nevoia
unei destinderi. Dar simtea si nevoia, enorm de mare, de a dormi. Lucian Blaga
dormea foarte mult. El dormea cam 10 ore pe noapte in medie.

- Nu dormea totusi, ca Eminescu, cu zilele.

- Dormea enorm de mult. Si spunea ca tine sa doarma, pentru ca in timpul somnului,

atunci i se sedimenteaza gandurile. Subconstientul, marturisea el, lucreaza. Si cu
cat dormea mai mult, cu atat dimineata poate lucra mai cu spor. Somnul - spunea el
- e momentul gestatiei. Titlul volumului sau de poezii Lauda somnului n-a fost ales
intamplator!

- Ce fapte vii sau ganduri deosebite, datorate lui Blaga, v-au ramas in amintire?

- Sunt lucruri care iti ies uneori la suprafata memoriei, fara sa te gandesti. Sunt
scurte momente. Momentele lui de framantari - foarte discret impartasite. Momentele
problemelor de viata cu neplacerile care au urmat - si pe care, totusi, le-a primit
- cel putin aparent - cu seninatate... Ca, pe urma, cat il costau in forul lui
interior, cat il consumau - asta niciodata n-o s-o poata sti cineva pe deplin!
Pentru ca era destul de retinut si in confidente. Nu vorbesc de familie sau de
prietenii sai intimi. Ceilalti, care cred ca l-au auzit marturisindu-li-se, l-au
auzit, desigur, dar numai pana la un punct. Era un om foarte stapan pe sine,
controlat. Si un om care atat de bine isi administra totul... Aici, si doamna
Cornelia, sotia lui (care l-a ingrijit si care, in sfarsit, il adora) i-a fost
toata viata de un mare ajutor. Cred ca n-a aparut vreodata vreo notita (repet: o
notita, nu numai o recenzie) intr-o revista sau intr-un ziar, pe care dansa sa n-o
introduca intr-un foarte ordonat album. L. Blaga era omul care isi "administra"
opera - bineinteles, in sensul superior al cuvantului - si care tinea ca ceea ce a
facut sa i se si recunoasca.

- Din evocarile fostilor prieteni ai lui Blaga si ale celorlalte personalitati care
au trait in preajma lui, am inteles ca poetul obisnuia sa le ofere adesea, in semn
de omagiu, manuscrise manu propria, cu poezii inedite. Ati beneficiat si
dumneavoastra de asemenea daruri, din cate mi-ati povestit...

- Da. Insa, va marturisesc cu toata sinceritatea (si de ce sa nu recunosc acum? -

cu tot regretul) ca n-am tinut sa-i "cer" pagini manuscrise, asa cum faceau alti
colegi, care ii cereau sa le scrie cu mana lui, cate o poezie. Si el o facea
totdeauna, cu placere. Dar, mie mi se parea un lucru... nu stiu cum sa spun... Si
eu eram, cel putin tot atat cat si ceilalti colegi ai mei, constient de
dimensiunile (imi vine sa spun: "geniale") ale acestei imense personalitati. Dar,
poate ca tocmai de aceea ideea de a "colecta", de a-i "cere" un manuscris autograf,
mi se parea un lucru, cum sa spun? lipsit de eleganta, de condescendenta. O singura
data l-am rugat sa-mi scrie cu mana lui, pe passe-partout-ul unei fotografii a
frumoasei Uta de pe fatada Domului din Naumburg, cateva versuri pe care el i le
dedicase: "Tu stii - ah, tu nu stii - cine-a fost Uta?" Aveam scrisori de la el,
dedicatii, carti, amintiri de neuitat. Sa-i mai fi "cerut" si manuscrise? O sfiala
exagerata, poate; de acord; dar... Desi, in fond, i-ar fi facut placere. Realmente!
Pentru ca stia ca cei care ii cereau erau oameni care-l...

- Apreciau...

- Mai mult; aproape ca il venerau. Odata, cand a venit acasa la noi sa ne citeasca
proaspat-terminata poezie Ulisse (care ne-a impresionat extraordinar, pentru ca
gasisem in ea, trans- figurat un filon clasicist, rar in poezia lui Blaga), m-am
gandit un moment sa-i cer sa mi-o transcrie; dar era mai cuviincios sa mi-o
transcriu singur, pe loc, in timp ce isi bea cafeaua...

- Dar nu credeti ca el simtea oarecum nevoia, in acea perioada, cand nu putea sa

publice, sa-si imprastie - fie si sub forma aceasta - creatiile sale? M-am gandit
de multe ori, ca prea cu multa usurinta accepta sa dea manuscrise autografe ale
poeziilor sale. De altfel, Bazil Gruia a publicat o ampla lista a poeziilor donate
de Blaga in manuscrise manu propria diverselor persoane (manuscrise ce nu sunt
altceva decat simple copii ale unor poezii).
- Cred ca aveti dreptate. Il cunosteam si eu pe Bazil Gruia si mergeam, uneori, la
Blaga impreuna. Mi se pare ca erau si rude.

- La Muzeul Literaturii Romane se pastreaza cateva scrisori expediate de

dumneavoastra filosofului. Probabil unele dintre multele pe care inteleg ca i le-
ati trimis. Banuiesc ca ati primit si raspuns, macar la unele dintre ele. Pastrati
aceste scrisori?

- Eu nu stiu ca Blaga sa nu fi raspuns la vreo scrisoare. Raspundea la toate

epistolele pe care le primea. Avea aceasta eleganta de a raspunde macar in cateva
cuvinte. Evident ca le pastrez. Dar nu toate sunt publicabile, din diverse motive.
Le pastrez alaturi de alte scrisori si dedicatii de la alti oameni mari -
Lovinescu, Arghezi, Tudor Vianu...

- Cand a incetat Blaga sa-si mai tina cursurile la facultate? A fost indepartat de
la catedra? Pe ce considerente? Intre sfarsitul anului universitar 1947-1948 si
inceputul anului 1949 (ianuarie) trebuie sa deducem ca nu a functionat nicaieri?

- Propriu-zis, n-a fost "indepartat". Catedra s-a desfiintat in 1948. In 1948, o

catedra de filosofie a culturii, disciplina fondata pe contributia ganditorilor
germani, in proportie de 90%, dupa cum stiti, cu citarea la fiecare pas a unora
dintre filosofii culturii germani, irationalisti, nu-si avea, desigur, in viziunea
acelui moment istoric al nostru, rostul! Era, fara indoiala, o generalizare pripita
si gresita a fenomenului; dovada ca Leo Frobenius, de pilda, a aparut acum cativa
ani si in traducere romaneasca si vor aparea, probabil, si alti filosofi germani ai
culturii. Repet, a fost o generalizare pripita.

- Opozitia era impotriva disciplinei sau a profesorului?

- Desigur, una nu putea fi disociata de cealalta. Caci disciplina era servita de

om. Si apoi, sa nu uitam, era acea perioada de revolutie si de revolutie culturala,
cand se intampla si lucruri mai in afara firescului. Eu insumi am avut multe de
suferit pentru simplul motiv ca fusesem asistentul lui Lucian Blaga, si pentru ca
scrisesem articole si o carte despre Blaga. Pe de alta parte, au fost si destui
dintre cei care au vrut sa exploateze situatia! Din invidie - sau din obtuzitate!
Sau, au vrut, in mod deliberat, sa-i asocieze opera cu anumite miscari
obscurantiste de la noi, fasciste, legionare, mistice, pe care -sustineau inamicii
lui Blaga - le-ar fi alimentat prin filosofia sa. Noi am scos o revista (faceam
parte din comitetul de redactie) La curtile dorului, care a aparut la Sibiu.

- Imprumuta titlul volumului lui Blaga...

- Tocmai. Dar acea revista a aparut in anii tulburi, de trista memorie, - prin '40
sau inceputul lui '41, cu subventiile Centrului Studentesc. Era o revista pur
literara. Dar la conducerea Centrului Studentesc erau "verzii" - si ei au ales ca
titlu al revistei: La curtile dorului. Un titlu splendid pentru o revista literara.
Dar, in felul acesta, iata ca poetul fusese implicat intr-o directie extraliterara
- ceea ce lui nu-i placea deloc. Blaga n-a avut nici cea mai mica simpatie pentru
legionari. In schimb, acestia si l-au "asociat", - abuziv, fara nici un temei. Or,
rauvoitorii, inamicii, au profitat de situatia aceasta confuza spre a lovi in
Blaga. Cred insa ca natura disciplinei a fost motivul adevarat al desfintarii
catedrei! Caci daca ar fi fost vizat profesorul, ar fi fost scos el de la catedra,
dar disciplina ar fi ramas mai departe. insa profesorul n-a ramas: catedra fusese,
de fapt, creata pentru Lucian Blaga.

- Ce a facut Lucian Blaga dupa desfiintarea catedrei? Cum a ajuns pe postul de

documentarist?

- Nu stiu daca a ajuns documentarist sau daca a fost numit mai intai la Biblioteca
Universitatii din Cluj, ca documentarist al Filialei Academiei sau al Bibliotecii
Universitare. De altminteri, era perioada in care mi se pare ca si Dimitrie
Popovici era intr-o situatie cam asemanatoare. Nu se putea, totusi trece chiar atat
de brutal peste Lucian Blaga, incat sa fie lasat complet fara un post! in perioada
respectiva il intalneam des (caci locuiam pe aceeasi strada unde era si Biblioteca
Universitara) daca nu zilnic, aproape zilnic. Eu mergeam la Universitate, el venea
la Biblioteca sau se-ntorcea de la Biblioteca; asa incat ne intalneam si-l
conduceam acasa. Cred ca a gasit atunci - ma refer la foarte temeinica sa lucrare
"Gandirea romaneasca in Transilvania in secolul al XVIII-lea" - un aspect care l-a
interesat. E o carte la care a lucrat foarte meticulos, cu fise etc. Era un lucru
nou, care l-a cucerit, care nu se intalnea cu operele sale de speculatie
filosofica, ci se inscria pe linia acelui patriotism - structural, as spune
permanent in gandirea lui Blaga. Caci atractia spre radacinile fiintei neamului e
mereu prezenta la el. Si atunci, a cautat sa descifreze modul in care a raspuns
spiritualitatea romaneasca la acest vant rationalist din secolul al XVIII-lea,
venit din Apus. L-a interesat indeosebi rezultatul acestui impact - adica fenomenul
cultural! Subiectul nu-l interesa atat ca istoric al filosofiei romanesti, cat mai
ales ca filosof al culturii. il interesa fenomenul in sine, al intalnirii dintre
aceste doua forme de cultura; si aceasta l-a facut sa lucreze cu pasiune. Mai ales
ca, in acelasi timp putea sa-si continuie si activitatea lui poetica - originala
sau de traducator - si de filosof.

- Pentru ca ati trait alaturi de Blaga momentul marilor sale polemici cu teologii,
cu Dan Botta si cu C. Radulescu-Motru, cum va explicati "iesirea" filosofului din
seninatatea sa si atacurile sale atat de vehemente si de brutale chiar la persoana,
care au scandalizat? Tangential as dori sa va referiti si la implicarea
dumneavoastra in aceasta polemica, in special cu Radulescu-Motru, impotriva caruia
ati publicat, in 1942, articolul "Observatiile domnului Motru".

- Cum se pot explica reactiile filosofului... Cred ca explicatia consta in

constiinta personalitatii despre care vorbeam inainte - si totodata in grija, in
pasiunea de a-si apara ideile. Si le apara, cum o leoaica isi apara puii. De aici
si tonul vehement in polemica cu Radulescu-Motru sau cu Dan Botta... Caci era
foarte sensibil cand era vorba de opera lui. Si chiar foarte susceptibil.
- Tocmai! Mi se pare o contradictie. Un om care e foarte constient de valoarea
creatiei lui, dupa parerea mea, ar trebui sa lase lucrurile sa treaca, pentru ca
oricum, opera invinge, iar opiniile de moment nu-i stingheresc cu nimic
insemnatatea.