Grup Şcolar Ovidiu

Procesul de învăţământ ca proces de

comunicare
(referat)

Institutor: Popescu Nina –Iuliana

 Procesul de învăţământ ca proces de
comunicare

Procesul de învăţământ este, prin excelenţă, un proces de comunicare,

între cadrul didactic şi elevi având loc un permanent schimb de mesaje al
căror scop principal este realizarea (atingerea) unor obiective pedagogice,
în condiţii optime (adică la un nivel de performanţă cât mai înalt, dar cu
cheltuieli minime de energie fizică şi nervoasă, de timp).
Problematica referitoare la comunicarea interumană în general este
abordată îndeosebi în manualele şi tratatele de management, dar şi în lucrări
speciale (1).
Comunicarea didactică poate fi definită ca un schimb de mesaje, cu
conţinut specific, între cadru didactic şi elevi. Se realizează oral (cea. 70%
din timpul destinat instruirii), în scris, pe cale vizuală şi chiar prin gesturi.
Scopul comunicării didactice este multiplu:
-transmiterea şi asimilarea informaţiei;
-rezolvarea de probleme;
-formarea unor capacităţi, convingeri, sentimente şi atitudini ;
-adoptarea unor decizii referitoare la strategiile didactice, tehnici de
învăţare, orientare şcolară şi/sau profesională etc.;
-evaluarea rezultatelor etc.
Pentru a fi eficientă, comunicării didactice i se cer anumite calităţi
(caracteristici).
______________________
(1) Stanton Ninki - "Comunicarea", Societatea de Ştiinţă şi Tehnică,
Bucureşti, 1995
A. Ale profesorului:
*claritatea mesajelor;
*precizia acestora (evitarea formulării ambigue);
*utilizarea unui limbaj adecvat şi accesibil elevilor (potrivit nivelului
lor de înţelegere, corespunzător vârstei);
*structura logică a mesajelor transmise;
*prezentarea interesantă a materiei predate;
*asigurarea unui climat adecvat comunicării.
B. Ale elevilor:
*sa aibă capacitate de concentrare (pentru a putea recepţiona şi
înţelege mesajul profesorului);
*să posede cunoştinţele anterioare necesare învăţării care urmează;
*să fie motivaţi pentru a învăţa (în general şi la un anumit obiect de
studiu, în particular);
*să cunoască limbajele utilizate de profesor ( sau de calculator, în
cazul instruirii asistate de acesta) ş.a.
Între obstacolele care apar mai frecvent in comunicarea didactică
menţionăm:
-supraîncărcarea (determinată de criza de timp, dar şi de dorinţa unor
cadre didactice de a nu omite lucruri importante);
-utilizarea unui limbaj încifrat, inaccesibil (sau greu accesibil) elevilor;
-dozarea neuniformă, în timp, a materialului predat;
-starea de oboseală a elevilor/studenţilor sau indispoziţia cadrului
didactic;
-climatul tensionat sau zgomotos.
Pentru perfecţionarea comunicării didactice, este necesară cunoaşterea
şi respectarea unor reguli (cerinţe) de către profesori, între care
menţionăm:
  vorbirea corectă, deschisă şi directă (care previne sau reduce
distorsiunea mesajelor);
 încurajarea feedback-ului din partea elevilor (pentru a cunoaşte
în ce măsură mesaj ele transmise au fost corect recepţionate şi
înţelese);
 ascultarea atentă, răbdătoare şi încurajatoare a mesajelor primite
din partea elevilor, concomitent cu efortul de a înţelege exact
sensul acestor mesaje;
 folosirea mai multor forme de comunicare didactică pentru
acelaşi tip de mesaj e (de regulă, orală şi vizuală, concomitent);
 repetarea mesajelor mai complexe.
Dacă trebuie să le comunice unor elevi decizii, institutorii vor avea
grijă să facă acest lucru după o pregătire prealabilă a celor vizaţi, cu tactul
necesar şi, în orice caz, să explice, să argumenteze (să motiveze, deci)
decizia, pentru ca aceasta (bună sau rea) să aibă şi o valoare educativă.

Toate acestea pledează pentru nevoia de aprofundare a problematicii

comunicării în procesul de învăţământ, sub diversele ei situaţii şi aspecte.
Tipuri de comunicare integrate:
-comunicarea verbală codată logic de natură să ofere anumite
conţinuturi (cunoştinţe, noţiuni), semantică (dezvăluie înţelesuri, sensuri şi
semnificaţii), toate exprimate cu ajutorul limbaj ului oral şi scris şi
-comunicarea nonverbală, ectosemantică, necodată logic, constituită din
stări afective, reacţii emoţionale, experienţe personale, atitudini, aprecieri
etc. exprimate prin alte limbaje, neverbalizate, ca de exemplu: imagini
gesturi, mimică, expresii etc.
Comunicarea învăţător - elevi nu se reduce la un schimb verbal care
angajează, doar forţele intelectuale; ea are şi o importanţă, o dimensiune
afectiv -emoţională. Subtextul emotiv al vorbirii, calitatea gesticii şi a
mimicii vin să sporească forţa de influenţare educativă a conţinuturilor
verbale.
Examinată prin prisma teoriei comunicării, orice comunicare orală
reprezintă un transfer de informaţii de la o sursă emiţător la receptor. In
consecinţă, comunicarea didactică presupune:
-un emiţător (învăţătorul) = I

-un receptor (elevul, clasa de elevi) = E;

-repertoriul emiţătorului (învăţătorului) = R I (ceea ce înseamnă
ansamblul cunoştinţelor, noţiunilor, priceperilor, deprinderilor, experienţei
etc. de care dispune învăţătorul şi cu care se angajează In actul predării);
-repertoriul receptorului (elevului) R E (ansamblul cunoştinţelor,
noţiunilor, priceperilor, deprinderilor, experienţelor de care dispune elevul;
nivelul dezvoltării psihice şi fizice cu care se angajează în actul învăţării);
-repertoriul comun al învăţătorului şi elevilor R I, R E.
Intre cei doi poli se interpune "canalul" sau calea de comunicare -
undele sonore în cazul comunicării orale directe - pe traseul căruia pot
interveni perturbaţii diferite: zgomote, suprapunere de sunete reverberaţia
etc.