Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Management RU PDF
Management RU PDF
MANAGEMENTULUI
RESURSELOR UMANE
ÎN REFORMA
FUNCŢIEI PUBLICE
Integrating People Management into Public Service Reform / Gestion du capital humain et
réforme de la fonction publique. Copyright OCDE, 1996
Ediţia în limba română este intitulată: Integrarea managementului resurselor umane în reforma
funcţiei publice, Copyright Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative – Centrul de
Pregătire pentru Administraţie Publică, 2001.
OCDE nu este responsabilă pentru calitatea traducerii textului în limba română şi concordanţa
acesteia cu textul original.
Traducerea acestei publicaţii a fost posibilă cu sprijinul acordat de Local Government and Public
Service Reform Initiative (afiliată la Open Society Institute).
Traducerea acestei publicaţii a fost efectuată de către Şcoala Naţională de Studii Politice şi
Administrative – Centrul de Pregătire pentru Administraţie Publică, România, în cadrul unui
proiect finanţat de NISPAcee (The Network of Institutes and Schools of Public Administration in
Central and Eastern Europe), Bratislava, Republica Slovacă.
OCDE 1996
Cererile de reproducere sau de traducere parţială sau totală ale acestei publicaţii trebuie să fie
adresate la:
Şeful Serviciului Publicaţii, OCDE
2, rue André Pascal, 75775 Paris CEDEX 16, France
658.3:35
INTEGRAREA
MANAGEMENTULUI
RESURSELOR UMANE
ÎN REFORMA
FUNCŢIEI PUBLICE
ISBN 973-590-454-3
Copyright © Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative – Centrul
de Pregătire pentru Administraţie Publică, 2001
- să realizeze cea mai mare creştere economică durabilă, o forţă competitivă de muncă, precum şi
progresul nivelului de trai în ţările membre, menţinând stabilitatea financiară, şi astfel contribuind
la dezvoltarea economiei mondiale;
- să contribuie la expansiunea economică în ţările membre, precum şi în ţările care nu sunt membre
în cadrul procesului de dezvoltare economică;
Ţările fondatoare ale OCDE sunt: Austria, Belgia, Canada, Danemarca, Elveţia, Franţa, Germania,
Grecia, Irlanda, Islanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Olanda, Portugalia, Spania,
Suedia, SUA şi Turcia. Următoarele ţări au devenit membre ulterior prin aderare la datele indicate:
Japonia (28 aprilie 1964), Finlanda (28 ianuarie 1969), Australia (7 iunie 1971), Noua Zeelandă
(29 mai 1973), Mexic (18 mai 1994), Republica Cehă (21 decembrie 1995) şi Ungaria (7 mai
1996).
NOTE............................................................................................................................................. 48
GLOSAR DE TERMENI............................................................................................................. 50
BIBLIOGRAFIE......................................................................................................................... 292
ORGANIZAŢIA DE COOPERARE ŞI DEZVOLTARE ECONOMICĂ
Integrating People Management into Public Service Reform / Gestion du capital humain
et réforme de la fonction publique. Copyright OCDE, 1996
OCDE nu este responsabilă pentru calitatea traducerii textului în limba română şi concordanţa
acestuia cu textul original.
Traducerea acestei publicaţii a fost posibilă cu sprijinul acordat de Local Government and Public
Service Reform Initiative (afiliată la Open Society Institute).
Traducerea acestei publicaţii a fost efectuată de către Şcoala Naţională de Studii Politice şi
Administrative – Centrul de Pregătire pentru Administraţie Publică, România în cadrul unui
proiect finanţat de NISPAcee (The Network of Institutes and Schools of public Administration in
Central and Eastern Europe), Bratislava, Republica Slovacă.
© OCDE 1997
Cererile de reproducere sau de traducere parţiale sau totale
ale acestei publicaţii trebuie să fie adresate la:
Şeful Serviciului Publicaţii, OCDE
2, rue André Pascal, 75775 PARIS CEDEX 16, France
ORGANIZAŢIA PENTRU COOPERARE ŞI DEZVOLTARE ECONOMICĂ
Acest raport prezintă rezultatele unui studiu privind reformele managementului resurselor
umane (MRU) în funcţia publică, în ţările OCDE, realizat între 1993 şi 1995. Studiul a fost realizat
sub conducerea şi îndrumarea Comitetului de Management Public. Scopul a constat în elaborarea
unei analize concise privind tendinţele şi strategiile managementului resurselor umane în funcţia
publică în ultimul deceniu, în ţările OCDE, oferirea unei evaluări a reformelor şi concretizarea
concluziilor referitoare la politica în acest domeniu pentru a orienta viitoarele eforturi în sprijinul
reformei.
Raportul abordează reformele privind managementul resurselor umane în funcţia publică
naţională, concentrându-se pe ministerele şi agenţiile responsabile cu îndeplinirea politicilor
administraţiei publice centrale. Analiza se bazează pe un sondaj de opinie global în funcţia publică
din toate ţările OCDE, adresat agenţiilor centrale de management, responsabile cu MRU în funcţia
publică şi pe studii de caz detaliate realizate în opt ţări.
Studiul a fost pregătit de Maria Maguire şi Christine Lidbury de la Serviciul de
Management Public al OCDE. Autorii adresează mulţumiri ţărilor OCDE care au participat la
acest studiu, autorilor studiilor de caz din ţările respective şi tuturor persoanelor care au contribuit
la realizarea raportului. Opiniile exprimate în această publicaţie reprezintă opiniile autorilor şi nu
angajează sau reflectă în mod necesar opiniile autorităţilor naţionale din ţările implicate. Raportul
este publicat cu aprobarea Secretarului General al OCDE.
PREFAŢĂ
DE CE O REFORMĂ A MANAGEMENTULUI
RESURSELOR UMANE?
Studiu
În anii ‘80 şi ‘90, impactul recesiunii asupra economiilor naţionale, globalizarea, post-
efectele şocului petrolier, datoria cronică şi agravarea şomajului au condus la creşterea
dependenţei întreprinderilor şi publicului de programele şi serviciile sectorului public.
Costul administraţiei naţionale a crescut şi în acelaşi timp sectorul public naţional era
perceput ca fiind mai puţin receptiv şi eficace în furnizarea unei liste de servicii în creştere.
Situaţia Noii Zeelande reflectă aspectele cu care s-au confruntat multe administraţii naţionale.
… pentru ca Noua Zeelandă să se integreze în economia mondială şi să depăşească
problemele legate de datoria cronică, toate sectoarele economice trebuie să se expună forţelor
concurenţiale….
Pentru a se confrunta cu enormele schimbări solicitate, guvernul a înţeles că sectorul de
stat în Noua Zeelandă, cu accentul său tradiţional pe distribuţia resurselor, reglementare şi control,
şi cu slaba transparenţă în cadrul proceselor şi activităţilor sale nu reprezintă atât de mult un
instrument pentru reformă şi a înţeles că este o componentă semnificativă a problemei. Guvernul a
înţeles că statul este prea scump, că el contribuie prea puţin la activităţile productive generatoare
de bogăţie şi că este o greutate în societatea noastră.
(Raport nepublicat, prezentat Comitetului de Management Public al OCDE, 7 aprilie 1994)
Observaţii generale
Studiul a evidenţiat tendinţele şi priorităţile similare în mod remarcabil în multe ţări ale
OCDE, deşi strategiile utilizate pentru a realiza aceste reforme au variat adesea considerabil.
Anexele 1 – 3 prezintă informaţii în rezumat privind tendinţele reformei managementului
resurselor umane în ţările OCDE. Aşa cum arată graficul 1, ţările au semnalat o varietate largă de
iniţiative în scopul introducerii sau îmbunătăţirii programelor managementului resurselor umane,
între 1987 şi 19923. Programele pentru reducerea forţei de muncă în sectorul public,
descentralizarea şi desconcentrarea managementului resurselor umane reprezintă cele mai
frecvente iniţiative semnalate în acest domeniu. Alte iniţiative adesea prezentate includ noile
programe de perfecţionare ale managerilor în management, reformele privind clasificarea şi
definirea posturilor, iniţiative referitoare la egalitatea şanselor la angajare şi modalităţi privind un
timp de lucru mai flexibil (de exemplu, colaborarea permanentă, ore flexibile, structurarea
postului). Este interesant să arătăm că reformele în aceste domenii nu se concentrează într-un grup
de ţări, ele cuprind un larg spectru geografic, administrativ şi politic (vezi Anexa 1).
În general, Australia, Noua Zeelandă, Suedia şi Marea Britanie întreprind reforme
fundamentale în managementul public, care transformă natura angajării în funcţia publică şi
managementul resurselor umane. De asemenea, schimbări profunde sunt în derulare în Olanda, în
celelalte ţări nordice (Danemarca, Finlanda şi Norvegia) şi într-o măsură mai mică în Canada şi
SUA. În multe ţări din Europa de Sud reformele se concentrează mai mult pe modernizarea şi
raţionalizarea sistemelor de personal decât pe integrarea noilor filozofii de management. În aceste
ţări, neregularităţile din practicile privind managementul personalului (de exemplu, recrutare,
promovare, clasificare şi structuri de remunerare) şi chiar statutul legal al funcţionarilor publici au
fost considerate elemente care au influenţat negativ productivitatea, utilizarea eficientă a banilor
publici şi principiile de merit şi echitate. Reformele au inclus, de exemplu, utilizarea mai mare a
concursurilor competitive (de exemplu, Grecia, Italia, Spania) şi a procedurilor mai centralizate de
recrutare (de exemplu, Turcia), menite să promoveze sisteme ale managementului personalului
mai raţionale, echitabile şi bazate pe merit. În aceste ţări, precum şi în alte ţări ale OCDE, cerinţele
pentru organizaţii mai eficace şi productive au legat de asemenea reformele managementului
resurselor umane de aspectele globale de management, ca de exemplu, modernizarea tehnologiei
informaţiei şi în unele cazuri integrarea în Uniunea Europeană.
Reformele managementului resurselor umane au fost mult mai limitate în alte ţări ale
OCDE, în timpul perioadei realizării acestei analize, ţări care conservă sistemele şi principiile
tradiţionale (adesea centralizate) privind managementul resurselor umane. În Austria, Franţa,
Japonia şi Elveţia, reformele s-au bazat în principal pe „proiect”, răspunzând preocupărilor
individuale ale managementului resurselor umane (de exemplu, schimbări ale orelor de muncă,
politici privind egalitatea şanselor la angajare, accent pronunţat pe îmbunătăţirea abilităţilor
lucrătorilor şi managerilor) în conformitate cu schimbările pe piaţa muncii sau cerinţele privind
abilităţile forţei de muncă, dar nu sunt legate de reorientarea generală a sistemelor sau structurilor
managementului resurselor umane. Nu trebuie să minimizăm importanţa acestor reforme ad-hoc.
De exemplu, Japonia, în timpul perioadei realizării acestei analize, a indicat că principala reformă
a managementului resurselor umane a constat în reducerea numărului de ore lucrătoare ale
funcţionarilor publici la o săptămână cu 5 zile lucrătoare, având ca scop economia şi principalii
angajatori din alte sectoare de activitate.
Grafic 1: Numărul de ţări ale OCDE care au indicat programele introduse sau programele reactualizate semnificativ între
1987 şi 1992
Eforturile pentru reducerea numărului de angajaţi şi alte măsuri de restricţii bugetare sub
formă de constrângeri privind remunerarea şi presiunile asupra departamentelor şi agenţiilor
pentru a fi eficiente reprezintă elemente permanente ale reformelor managementului resurselor
umane, fiind pe agenda de lucru în majoritatea ţărilor OCDE. Aşa cum se ilustrează în studiile de
caz, presiunea pentru raţionalizarea şi îmbunătăţirea eficienţei poate impulsiona implementarea
reformelor în domeniul managementului resurselor umane; totuşi, dacă măsurile pentru reducerea
costurilor nu sunt legate de strategiile globale ale reformei organizaţionale sau nu sunt coordonate
cu priorităţile existente ale reformei, acestea pot submina aceste strategii şi pot diminua moralul şi
dinamismul în funcţia publică.
Descentralizarea responsabilităţii managementului resurselor umane de la organismele
centrale de management la departamentele şi agenţiile operaţionale, însoţită de desconcentrarea în
cadrul departamentelor şi agenţiilor operaţionale către managerii operativi reprezintă una din
reformele principale ale perioadei recente. În ţările care implementează reformele în acest
domeniu, creşterea flexibilităţii şi autonomia managementului resurselor umane sunt larg
percepute ca fiind factori cruciali pentru promovarea eficientă şi eficace a managementului şi
organizaţiilor în sectorul public şi îmbunătăţirea calităţii generale a serviciilor prestate către public.
Beneficiile descentralizării şi desconcentrării managementului resurselor umane sunt de asemenea
citate de numeroase ţări ca fiind elemente care contribuie la reformele în domeniul
managementului, având ca scop îmbunătăţirea motivaţiei şi performanţei (în special performanţa
managerială), desemnând orientarea pe creşterea performanţei forţei de muncă din sectorul public.
Cea mai profundă desconcentrare a managementului resurselor umane a avut loc în Noua
Zeelandă şi Suedia, unde politicile s-au concentrat pe minimizarea implicării organismelor centrale
de management în activităţile de management al resurselor umane ale ministerelor şi agenţiilor. De
asemenea, în Australia a avut loc o desconcentrare semnificativă, deşi controlul central privind
remunerarea şi condiţiile de muncă, structurile de angajare, standardele de clasificare şi recrutare
pe baza gradelor au fost păstrate mai mult decât în Noua Zeelandă şi Suedia, reflectând o
preocupare pentru menţinerea unui nucleu comun al principiilor managementului resurselor umane
în funcţia publică australiană. De asemenea, o desconcentrare semnificativă a avut loc în
Danemarca, Olanda şi Marea Britanie, deşi abordarea a fost mai precaută decât în cele trei ţări
menţionate mai sus. În celelalte ţări, descentralizarea şi desconcentrarea sunt mai limitate, deşi
Canada, Finlanda, Franţa, Irlanda şi Norvegia au depus eforturi în acest sens şi indică faptul că ele
sunt angajate să îmbunătăţească flexibilitatea managementului resurselor umane acordată
departamentelor şi agenţiilor operaţionale, la fel ca şi Italia, Portugalia, Spania, Elveţia şi SUA.
Totuşi, gradele planificate de flexibilitate variază considerabil de la ţară la ţară.
Pentru câteva alte ţări ale OCDE, creşterea desconcentrării şi descentralizării nu pare a
reprezenta o prioritate. De exemplu, în Japonia, ministerele şi agenţiile sunt relativ independente
privind aspectele referitoare la personal (de exemplu, recrutare, promovare, mobilitate) în cadrul
unor politici determinate la nivel central şi nu există în prezent planuri pentru o viitoare
descentralizare. În Grecia, Portugalia, Turcia, şi într-o oarecare măsură în Spania, priorităţile
prezente se află în domenii ca remunerarea şi gradele, fişele de post, recrutarea şi statutul angajării
şi mobilitate. În unele cazuri, politicile în aceste domenii se îndreaptă mai degrabă în direcţia
centralizării decât a descentralizării.
În cea mai mare parte, desconcentrarea managerială a implicat aspectele operaţionale ale
managementului resurselor umane, responsabilitatea pentru formularea politicilor menţinându-se
la agenţiile centrale de management (vezi Tabelul 2 al Anexei 1 şi Anexa 3). Graficul 2 prezintă
domeniile în care ţările OCDE au declarat că au acordat managerilor operativi flexibilitate mare
pentru funcţiile managementului resurselor umane. Informaţiile detaliate referitoare la flexibilitate
din Anexa 2 sugerează faptul că agenţiile centrale menţin influenţa asupra formulării politicilor, iar
accentul în implementare se îndreaptă de la controlul central asupra activităţilor de management al
resurselor umane ale departamentelor şi agenţiilor către aplicarea cadrelor generale, a principiilor
directoare şi definirea standardelor fundamentale. Într-un asemenea context, departamentele şi
agenţiile au o libertate mai mare pentru a adapta practicile lor privind managementul resurselor
umane la propriile lor nevoi de personal. De exemplu, în Marea Britanie, în cadrul iniţiativei „Next
Steps”, agenţiile au înlocuit un sistem centralizat al regulilor şi reglementărilor privind
managementul resurselor umane cu un cadru general cu principii de management care acoperă
următoarele domenii: recrutare, termeni de angajare, structura remunerării, alocaţii, instruire şi
perfecţionare. Cadrul general a reprezentat un document menit să faciliteze libertatea managerială
de acţiune şi luarea deciziei, conservând principiile fundamentale ale funcţiei publice şi anume
echitatea, corectitudinea, meritul şi responsabilitatea financiară.
Implicarea sindicatelor 5
Instruire şi perfecţionare 8
Structura organizatorică 10
Remunerare 10
Managementul performanţei şi 10
perfecţionare
Grafic 2: Numărul ţărilor OCDE care au indicat flexibilitatea mare pentru managementul operativ în perioada
1987 - 1992
Domeniile care continuă să reprezinte subiectul controlului cel mai strict efectuat de
agenţiile centrale de management în toate ţările OCDE tind să fie acele domenii care influenţează
cheltuielile de personal (de exemplu, determinarea remunerării, număr de angajaţi, clasificarea
posturilor); înalţii funcţionari publici (de exemplu, termeni şi condiţii de bază de angajare şi
conducere); conduita şi disciplina, sănătatea şi protecţia, politicile privind oportunităţi egale la
angajare. Totuşi, chiar şi în aceste domenii, se pare că practicile tind să se îndrepte spre o mai mare
flexibilitate pentru departamentele şi agenţiile operaţionale. De exemplu, procesul bugetar pentru
resursele umane şi administrative, care reprezintă în mod tradiţional un domeniu cu control central
riguros, este desconcentrat către nivelul agenţiei sau chiar al managerului operativ. Din ce în ce
mai multe ţări înlocuiesc controlul financiar şi controlul în domeniul practicilor de personal cu un
sistem bazat pe cheltuieli curente sau bugete cadru, unde cheltuielile de personal şi cheltuielile
administrative sunt consolidate, astfel eliminându-se controalele detaliate de către agenţiile
centrale asupra numărului de angajaţi, asupra clasificării şi în unele cazuri asupra remunerării. În
asemenea sisteme, agenţiile centrale participă în general la stabilirea bugetelor cadru sau a
obiectivelor, dar agenţiile operaţionale sunt libere să funcţioneze în cadrul unor limite prescrise.
Din diverse studii de caz a fost evident că flexibilitatea mare pentru managerii operativi în
determinarea modului de alocare a resurselor bugetare s-a realizat o dată cu progresul
desconcentrării funcţiilor managementului resurselor umane.
Reformele în domeniul practicilor privind personalul sunt adesea esenţiale şi pot sprijini
reformele globale de management care au ca scop îmbunătăţirea eficienţei şi eficacităţii serviciilor
guvernamentale. Cu excepţia câtorva ţări, tendinţa a fost spre descentralizarea practicilor privind
personalul – chiar şi în acele ţări care nu urmăresc desconcentrarea şi descentralizarea funcţiilor de
management al resurselor umane pe scară largă. Amploarea reformelor în acest domeniu, în toate
ţările OCDE, pare a fi legată de recunoaşterea faptului că nu există o formulă magică pentru
selectarea şi perfecţionarea angajaţilor care să satisfacă nevoile de resurse umane ale unei agenţii.
În acest sens, numeroase ţări au citat necesitatea pentru agenţiile operaţionale de a dispune de
instrumente mai eficace şi flexibile în domenii ca selecţia, plasarea, planificarea carierei,
mobilitatea şi perfecţionarea personalului. Beneficiile aduse de îmbunătăţirea flexibilităţii pentru
practicile privind personalul au fost, de asemenea, citate de numeroase ţări, în contextul
programelor de reducere a personalului şi a aspectelor structurale ale managementului resurselor
umane care derivă din politicile de reducere a dimensiunii forţei de muncă (de exemplu,
dezechilibre în mixul de abilităţi ale forţei de muncă dintr-o agenţie sau departament, blocajul
progresului carierei, rezistenţa la schimbare, moral scăzut).
Aproximativ jumătate din ţările OCDE au indicat faptul că aspectele etice şi codurile
de conduită ale funcţionarilor publici au reprezentat un domeniu deosebit de important în
ultimii ani. Motivele oferite pentru această afirmaţie au variat şi au inclus: necesitatea
articulării valorilor şi standardelor principale de conduită într-un mediu de management mai
desconcentrat, teama de corupţie, sarcinile publice realizate din ce în ce mai mult de
contractanţi. De asemenea, unele ţări au indicat că desconcentrarea deciziilor referitoare la
remunerare poate ridica probleme etice.
Numeroase ţări ale OCDE au semnalat alte aspecte referitoare la managementul resurselor
umane, fără a le considera priorităţi majore ale reformei (vezi Anexa 2 şi Anexa 3):
• îmbunătăţirea utilizării contractelor de diverse tipuri pentru înalţii funcţionari publici.
• programe de instruire şi perfecţionare pentru angajaţii operativi în scopul asigurării
abilităţilor, competenţelor şi flexibilităţii necesare la locul de muncă, în particular în contextul
iniţiativelor de restructurare sau reducere a dimensiunii forţei de muncă.
• diseminarea anumitor tehnici privind managementul performanţei din sectorul privat
(de exemplu, evaluarea performanţei şi sistemele de prime) în sectorul public. Două treimi din
ţările OCDE au introdus un anumit tip de sistem de apreciere, analiză a performanţei individuale,
deşi în multe cazuri sistemele sunt parţiale şi în stadiu embrionar5.
• introducerea unui sistem de remunerare bazat pe performanţă, în grade variate, în mai
multe ţări ale OCDE6.
• privatizarea a fost realizată în mai multe ţări, deşi numai Olanda a indicat-o ca fiind o
reformă principală în timpul realizării sondajului.
• introducerea măsurilor privind egalitatea şanselor la angajare în administraţiile
naţionale ale majorităţii ţărilor OCDE. Totuşi, gradul de cuprindere al unor asemenea măsuri,
importanţa ataşată acestora şi măsura prin care progresul obiectivelor privind egalitatea şanselor la
angajare este monitorizat permanent, variază considerabil de la ţară la ţară.
• raţionalizarea procedurilor privind pensionarea împreună cu raţionalizarea
procedurilor privind apelul şi plângerile au reprezentat elemente ale reformei managementului
resurselor umane în multe ţări, deşi reformele par a fi mai dificil de realizat în acest domeniu.
Observaţii generale
Descentralizare şi desconcentrare
Gradul de flexibilitate în domeniul managementului resurselor umane, acordat managerilor, reprezintă un indicator
important al amplorii schimbării manageriale care a apărut în funcţia publică naţională a ţărilor OCDE. Ţările care au
urmărit o descentralizare şi o desconcentrare semnificativă a funcţiilor managementului resurselor umane (de
exemplu: Australia, Danemarca, Irlanda, Olanda, Noua Zeelandă, Suedia, Marea Britanie) au raportat că asemenea
reforme au contribuit la înlocuirea culturii de management bazat pe reguli cu o cultură de management bazat pe
performanţă. În general, aceste ţări sunt extrem de mulţumite privind descentralizarea şi desconcentrarea
managementului resurselor umane, menţionând că aceste măsuri au facilitat la rândul lor reforme organizatorice
generale prin:
Managementul performanţei
Sistemele managementului performanţei reprezintă un instrument vital în cadrul
procesului de conectare a managementului resurselor umane cu obiectivele şi strategiile
organizaţiei. Totuşi, asemenea sisteme, cu câteva mici excepţii, nu sunt bine dezvoltate în funcţia
publică.
Cel mai dezvoltat sistem există în Noua Zeelandă, unde sistemul contractelor de achiziţii
între ministere şi guvern impune un management riguros al rezultatelor şi activitatea angajaţilor
trebuie să contribuie la rezultatele dorite şi numai la aceste rezultate. În practică, ministerele au
constatat că este nevoie de o considerabilă perioadă de timp pentru stabilirea sistemelor privind
managementul performanţei şi că realizarea legăturii dorite între stabilirea obiectivelor individuale,
ale unităţii şi organizaţiei este dificilă. Experienţa dobândită de alte servicii publice confirmă
această concluzie. O atenţie deosebită s-a acordat stabilirii sistemelor privind managementul
performanţei în Australia, Canada, Marea Britanie şi SUA, care au grade variate de succes.
Managementul performanţei este mult mai puţin dezvoltat în celelalte ţări studiate, deşi un anumit
număr de ministere din Olanda, Franţa şi Spania au aplicat sisteme de acorduri privind
performanţele, încheiate cu managerii, pe baza obiectivelor organizaţiei. Majoritatea ţărilor
menţionate mai sus, precum şi ţările nordice şi Irlanda aplică sisteme de remunerare pe baza
performanţei, cel puţin pentru unele grupuri de funcţionari publici.
Un studiu anterior realizat de Comitetul de Management Public sugerează faptul că multe
sisteme de remunerare pe baza performanţei nu funcţionează eficace9. Probleme comune se referă
la: aprecierea subiectivă a performanţei pentru determinarea remunerării, lipsa încrederii
angajaţilor în grilele de apreciere a performanţei şi distribuirea primelor, scheme excesive de
standardizare şi controlul agenţiilor centrale, şi finanţarea insuficientă. Studiul a evidenţiat faptul
că ministerele şi agenţiile nu utilizează remunerarea pe baza performanţei pentru a implementa
strategiile organizaţiilor lor sau pentru a modela cultura lor organizaţională. Totuşi, acest lucru se
poate schimba. În Marea Britanie desconcentrarea determinării remunerării către agenţiile mari le
permite acestora să elaboreze propriile acorduri privind remunerarea pe baza performanţei. În
Australia, mai multe ministere din studiile noastre de caz au considerat că schemele individuale de
remunerare pe baza performanţei, introduse în 1991 pentru Serviciul Directorilor Executivi (SES)
şi manageri, erau împotriva culturii spiritului de echipă pe care doreau să o promoveze. În
Australia, în timp ce se conservă schema pentru SES, introducerea negocierilor privind locul de
muncă din 1992 a fost binevenită, deoarece a oferit o mai bună armonizare a acordurilor de
remunerare pe baza performanţei cu nevoile organizaţiei. În SUA, agenţiile sunt încurajate să
dezvolte propriile lor scheme generale care se aplică managerilor de nivel mediu şi suprave-
ghetorilor. De asemenea, studiile de caz au relevat exemple de scheme de prime individuale şi de
grup în unele agenţii din Spania şi Suedia, recompensele fiind legate de realizarea obiectivelor
unităţii administrative, derivate din obiectivele de ansamblu ale organizaţiei.
De asemenea, unele ţări au dezvoltat sisteme formale de apreciere şi evaluare a
performanţei în strânsă legătură cu acordurile de performanţă, ca mijloc de responsabilizare a
managerilor pentru funcţii şi rezultate specifice. Asemenea sisteme sunt cel mai bine dezvoltate în
ţările cu sisteme Westmister (Australia, Canada, Irlanda, Noua Zeelandă, Marea Britanie). Totuşi,
aşa cum s-a menţionat mai sus, practicile pentru integrarea planurilor de activitate şi a proceselor
de alocare a resurselor cu planurile individuale de performanţă sunt mai puţin dezvoltate. În alte
ţări, abordarea tinde să fie mai puţin formalizată şi într-adevăr unele ţări consideră că tehnicile
privind managementul performanţei, extrem de dezvoltate şi formalizate, sunt defavorabile
spiritului funcţiei publice.
Evaluare
1. Studiile de caz au fost realizate în Australia, Canada, Franţa, Olanda, Noua Zeelandă,
Spania, Suedia şi Marea Britanie.
10. Vezi Funcţia Publică din Australia, Grupul de Lucru pentru Îmbunătăţirea
Managementului, 1992; Comisia de Servicii de Stat din Noua Zeelandă, 1991; ambele organisme
au apreciat pozitiv strategiile reformei şi aplicarea lor.
Grupul de Lucru australian a formulat următoarea concluzie: ”întoarcerea la acordurile
anterioare, chiar dacă este posibilă, nu este dorită. Noul cadru beneficiază de un sprijin puternic şi
se consideră că, în ansamblu, a condus la creşterea eficacităţii Funcţiei Publice din Australia,
inclusiv a serviciilor furnizate clienţilor. Pe ansamblu, în evaluare se formulează concluzia că
reformele au avut un impact pozitiv, deşi există loc pentru îmbunătăţiri în aplicarea acestora”
(pagina 43). Referitor la reformele managementului resurselor umane în Funcţia Publică din
Australia, Grupul de Lucru a menţionat: ”Personalul, în mod colectiv, a selecţionat managementul
resurselor umane ca fiind domeniul reformei cu cel mai mare impact pozitiv asupra calităţii
activităţii lor în ultimii trei ani şi, de asemenea, singurul domeniu căruia trebuie să i se acorde cea
mai mare prioritate în următorii trei ani. Eforturile în acest domeniu trebuie multiplicate pentru a
răspunde adecvat schimbărilor profunde realizate în cadrul organizaţiilor, prin “asimilarea”
reformelor introduse în ultimii zece ani” (pagina 13). În Noua Zeelandă, evaluatorii au
concluzionat: ”Cadrul reformelor este raţional şi au fost realizate beneficii semnificative . Am fost
impresionaţi de reacţia extrem de pozitivă a managerilor. Opinia lor, sprijinită de miniştrii şi de
alţi observatori constă în faptul că performanţa s-a îmbunătăţit în majoritatea activităţilor
principale, ca rezultat al reformelor... [Totuşi], aplicarea reformei necesită elaborarea unei strategii
de schimbare, care să pună accent pe persoanele responsabile cu buna funcţionare a sistemelor în
cadrul procesului de schimbare. Aspectele referitoare la cultură, stilul de conducere, atitudine şi
cerinţele de comportament trebuie luate în considerare pentru buna derulare a procesului de
implementare. Mai presus de toate, există necesitatea de a dezvolta angajamentul miniştrilor
pentru realizarea obiectivelor programului de reformă, de la care trebuie să emane o participare
activă şi un sentiment de ataşament” (pagina 11).
GLOSAR DE TERMENI
Eficacitate: gradul de realizare a obiectivelor (ale unei organizaţii, ale unei politici sau
ale unui program) sau relaţia dintre efectul intenţionat şi real al produselor în vederea realizării
obiectivelor (de exemplu, gradul de îmbunătăţire a sănătăţii pacienţilor ca rezultat al
tratamentului).
Eficienţă: relaţia dintre resurse (intrări) şi produsele obţinute (de exemplu, număr de ore
servicii medicale pe pat de spital ocupat). O activitate eficientă maximizează produsul pentru o
intrare dată sau minimizează intrarea pentru un produs dat. Măsurile de eficienţă se prezintă sub
forma raporturilor dintre produse şi intrări (productivitate) sau raportul dintre cheltuieli şi produse
(cost unitar).
Flexibilitate mai
mare
Clasificare/grade În 1987-88, reforma Obiectivul constă în Simplificare prin
majoră a structurii de acordarea unei mai reducerea drastică a
clasificare în contextul mari flexibilităţi numărului de grade şi
acordului colectiv managerilor operativi, crearea carierelor
asupra îmbunătăţirii dar detaliile nu sunt ierarhice, a baremurilor
eficienţei structurale. încă disponibile. în cadrul aceluiaşi grad.
Numărul de clasificări
s-a redus foarte mult;
clasificările mai larg
definite şi cerinţele
polivalente înseamnă o
flexibilitate mai mare.
În 1991, structura de
clasificare a
directorilor executivi
s-a redus de la 6 la 3
niveluri.
Distribuire / Simplificarea structurii Crearea schimbului Reforme pentru
mobilitate de clasificare permite de posturi în promovarea libertăţii de
o flexibilitate mai Cancelaria Federală mobilitate a
mare pentru în 1992 pentru funcţionarilor publici
mobilitatea laterală şi promovarea între ministere şi/sau
ascendentă şi oferă mobilităţii. organizaţiile de interes
managerilor o mai public. Compartimente
mare flexibilitate în Ministerul Funcţiei
pentru a redistribui Publice responsabile cu
personalul în managementul
conformitate cu mobilităţii.
anumite scheme de
carieră şi de la o
schemă la alta. Crearea
unei unităţi centrale de
redistribuire. Scheme
pentru rotaţia
personalului,
schimburi şi detaşări în
cadrul şi în exteriorul
funcţiei publice.
Recrutare / Desconcentrarea Ministerele tehnice şi Recrutarea centralizată
selecţie / recrutării către agenţiile la Secretariatul
terminarea ministerele tehnice şi guvernamentale au Permanent pentru
contractului agenţiile flexibilitate în materie Recrutare, fiecare
guvernamentale oferă de promovare în guvern este autonom în
o flexibilitate mai posturile de acest domeniu.
mare. Managerii conducere pe primul Posibilitatea de a
dispun de o varietate nivel. angaja experţi din
de opţiuni pentru exterior , printr-un
completarea posturilor contract special, pentru
vacante superioare o perioadă determinată
nivelului de bază (cu sau pentru o activitate
excepţia posturilor specifică.
pentru directorii
executivi), inclusiv
recrutarea internă şi
externă şi transfer. În
1987, adoptarea
prevederilor pentru
raţionalizarea
redistribuirii şi a
plecărilor voluntare.
Termeni de Managerii sunt în Contracte de angajare În 1990, adoptarea unui
angajare / măsură să decidă dacă în vigoare pentru statut unic pentru
modalităţi de un post vacant trebuie personalul pe nivel funcţionarii publici,
muncă ocupat pe o bază superior, din 1986. care include numai
permanentă sau pe o Introducerea orelor două categorii de
perioadă determinată, flexibile de muncă şi angajaţi: pe baza
şi dacă este timp de a timpului parţial de statutului şi pe baza
muncă integral sau muncă. contractelor.
parţial. Referitor la Posibilităţi extinse şi
activitatea permanentă, încurajarea timpului
dar cu timp parţial de parţial de muncă în
muncă, se aplică o cotă cadrul redistribuirii
globală de 6% pentru muncii.
ansamblul funcţiei
publice.
Posibilitatea orelor
flexibile de muncă din
anul 1988.
Remunerare Structurile de O schemă pentru Planuri pentru a lega
clasificare mai remunerarea legată de remunerarea de
flexibile permit o mai performanţa în funcţia evaluare şi instruire, iar
mare flexibilitate a publică, care include creşterile salariale nu se
remunerării. Începând elemente ale mai leagă în mod
cu 1987, remunerarea managementului prin necesar de promovarea
creşte fiind legată de obiective este în pe linie ierarhică.
îmbunătăţirea prezent în dezbatere.
eficienţei structurale.
Negocierile privind
locul de muncă permit
considerarea creşterii
productivităţii
organismelor
operaţionale.
Remunerarea înalţilor
funcţionari şi a
directorilor executivi
este legată de
performanţă începând
din anul 1992.
Managementul Din 1992, evaluarea Interviuri anuale ale Evaluarea performanţei
performanţei performanţei pentru personalului cu individuale se
directorii executivi şi superiorul direct realizează în cadrul
înalţii funcţionari se ierarhic, care includ reformei pentru
bazează pe contractele elemente ale evaluarea tuturor
de performanţă şi managementului prin angajaţilor fără a ţine
obiectivele obiective; utilizate ca cont de gradul lor pe
organizaţiei. un instrument de linie ierarhică.
Remunerarea legată de management pentru a
performanţă pentru încuraja atitudinea
înalţii funcţionari şi orientată spre
directorii executivi performanţă şi
începând cu anul 1992. motivarea (vezi mai
Din 1992, sus referirile la
raţionalizarea planurile pentru
prevederilor pentru remunerarea legată de
gestiunea ineficienţei; performanţă).
cu prevedere pentru
înlăturare sau reducere
în clasificare.
Reducerea Reducerea cu 30% a Plan de reducere a Plan pentru reducerea
costurilor numirii în funcţia numărului de angajaţi semnificativă a
publică între 1980- publici cu 2% în numărului de manageri
1981 şi 1990-1991, dar decursul perioadei (cu cel puţin 1%) ca
creştere generală cu 1990-1995. normă generală de
7,5% a dimensiunii reducere, dar se aplică
Funcţiei Publice specific în fiecare
Australiene în aceeaşi administraţie.
perioadă. Reducere
anuală în bugetele cu
cheltuieli curente ale
ministerelor tehnice şi
agenţiilor
guvernamentale (rată
de eficienţă) egală cu
1,25% pe an.
Dezvoltarea Reformele privind În 1989, proiect de Program
resurselor umane locul de muncă din management Interdepartamental de
1987-1988 au inclus administrativ în Instruire finanţat prin
un program de scopul dezvoltării alocaţii specifice de la
dezvoltare a resurselor umane. În buget pentru a favoriza
competenţelor 1991 grupul de studiu instruirea personalului,
multiple. În 1991, recomandă o gamă de la cererea
introducerea programe de instruire departamentului
Programului de şi perfecţionare. respectiv.
perfecţionare a
managerilor de pe
nivel mediu şi
asistenţa permanentă
acordată de
Comisia Funcţiei
Publice au permis
elaborarea planurilor
pentru dezvoltarea
resurselor umane.
Cursuri pentru
directorii executivi şi
managerii pe nivel
mediu.
Identificarea
competenţelor
esenţiale în funcţia
publică pentru fiecare
categorie principală de
angajare s-a realizat de
către Consiliul de
instruire management-
sindicate, în cadrul
programului naţional
de reformă a instruirii.
Competenţele vor
forma baza pentru
evaluarea nevoilor de
perfecţionare şi
evaluarea programelor
de instruire şi
perfecţionare.
Egalitatea În 1989, elaborarea Program pentru Ordin Regal din
şanselor la unei strategii vizând încurajarea 27.02.1990 care
angajare progresul planurilor promovării femeilor defineşte planuri de
pentru egalitatea în 1981; acţiune pozitive pentru
şanselor la angajare. reactualizarea promovarea egalităţii
Solicitare adresată programului pentru şanselor, pentru fiecare
agenţiilor egalitatea şanselor la departament.
guvernamentale pentru angajare în 1989.
a elabora planuri Actul Federal privind
privind egalitatea Egalitatea
şanselor la angajare. Tratamentului în
În 1993, Comisia 1993.
Funcţiei Publice
elaborează planul
strategic pentru
dezvoltarea egalităţii
şanselor la angajare
pentru anii’90.
Anexa 4
STUDII DE CAZ
CUPRINS
Introducere.................................................................................................................................... 123
Reformele managementului resurselor umane în funcţia publică din Australia,
de Maria Maguire ......................................................................................................................... 124
Reformele managementului resurselor umane în funcţia publică din Canada,
de Otto Brodtrick .......................................................................................................................... 159
Reformele managementului resurselor umane în funcţia publică din Franţa, de Sylvie Trosa.... 175
Reformele managementului resurselor umane în funcţia publică din Olanda, de Bo Smith........ 191
Reformele managementului resurselor umane în funcţia publică din Noua Zeelandă,
de Pat Walsh ................................................................................................................................. 201
Reformele managementului resurselor umane în funcţia publică din Spania, de James Adams.. 241
Reformele managementului resurselor umane în sectorul public suedez,
de Bo Smith şi Christine Lidbury ................................................................................................ 258
Reformele managementului resurselor umane în Marea Britanie, de Sylvie Trosa
şi Christine Lidbury ...................................................................................................................... 277
INTRODUCERE
de Maria Maguire
Evaluarea reformelor
Direcţii viitoare
Cadrul legislativ pentru APS este asigurat de Actul privind Funcţia Publică din 1922.
De atunci, Actul a fost amendat de mai multe ori. Acesta acoperă principalele aspecte ale
managementului angajaţilor din APS. Se recunoaşte că Actul este complex şi dificil de
interpretat, învechit, nu este în concordanţă cu spiritul de management care domneşte în
prezent în APS şi cu sistemul relaţiilor profesionale, în vigoare în toată ţara. Multe prevederi
ale Actului reflectă modelul centralizat de management care a precedat măsurile actuale de
desconcentrare.
Actul din 1922 a fost în vigoare în momentul realizării acestor studii de caz. Totuşi, o
examinare critică a Actului este în curs de desfăşurare. Aceasta a fost încheiată şi majoritatea
recomandărilor făcute de grupul de studiu au fost acceptate de guvern şi un nou Act este în
faza de pregătire.
Prevederile Actului privind Relaţiile Profesionale din 1988 se aplică atât în sectorul
public, cât şi în sectorul privat. Aceasta înseamnă, de exemplu, că procedura care vizează
încheierea contractului de muncă de către angajaţii din APS trebuie să respecte prevederile
Actului privind Relaţiile Profesionale şi că angajaţii din APS au acces la mecanismele de apel,
stipulate de acest Act, la fel ca şi ceilalţi angajaţi.
Sentinţele judecătoreşti şi acordurile profesionale sunt, de asemenea, semnificative
pentru stabilirea elementelor ce compun cadrul juridic de angajare. De exemplu, dispoziţiile
privind redistribuirea şi concedierea personalului în surplus sunt cuprinse într-o sentinţă
încheiată cu sindicatele in 1987. Acordurile negociate cu sindicatele privind locurile de muncă
în ansamblul funcţiei publice prevăd creşteri salariale şi schimbări în practicile de angajare în
scopul îmbunătăţirii calităţii. De exemplu, Acordul din 1992-1994 a inclus o clauză care
prevede negocierea la nivelul fiecărei agenţii privind remunerarea şi condiţiile de muncă şi o
gamă de schimbări în ansamblul funcţiei publice, de exemplu timp parţial de lucru permanent,
raţionalizarea procedurilor pentru cazurile de ineficienţă şi schimbări în dispoziţiile privind
redistribuirea surplusului de personal.
Introducere
Strategiile reformei
La fel ca şi celelalte ministere şi departamente ale APS, DAS şi-a asumat
responsabilitatea pentru managementul propriului personal în momentul în care realiza, de
asemenea, importante schimbări structurale şi organizatorice. Priorităţile Departamentului au
fost şi continuă să fie următoarele: adaptarea la mediul comercial în care o mare parte a DAS
funcţionează în prezent, implementarea schimbărilor privind structura, numărul de angajaţi şi
cultura organizaţională. Referitor la MRU, strategia Departamentului s-a bazat pe o schimbare
profundă şi mai puţin pe o reformă bruscă şi radicală, iar accentul s-a pus pe aplicarea
politicilor formulate de Comisia Funcţiei Publice şi mai puţin pe inovare. Totuşi, recent,
entităţile comerciale au început să arate semnele dezvoltării propriilor abordări distincte în
unele domenii ale MRU.
Principalele influenţe asupra strategiilor MRU au fost schimbările în structura
organizatorică, comercializarea şi liniile de acţiune trasate de Actul privind Funcţia Publică şi
agenţiile centrale de management. Ca rezultat al acestor influenţe, preocupările principale au
constat în: desconcentrarea către managerii operativi a responsabilităţii pentru MRU, programul de
reducere a personalului, instruirea şi perfecţionarea, aplicarea politicilor formulate de agenţiile
centrale de management, în special referitoare la remunerare, managementul performanţei,
democraţia industrială şi egalitatea şanselor la angajare.
Desconcentrarea către managerii operativi: Restructurarea DAS într-un număr de entităţi
comerciale şi alte subprograme şi comercializarea unui procent mare a activităţilor sale au
necesitat, aşa cum s-a descris, o abordare mult mai descentralizată a managementului personalului
în Departament, în special în activităţile comerciale. Eşalonul central a adoptat un stil esenţial de
neintervenţie, lăsând managerii entităţilor comerciale să-şi conducă propriile activităţi, ţinând cont
de buna strategie de angajare specificată în planul de acţiune. Numai în câteva domenii, de
exemplu reducerea personalului, negocierea locului de muncă şi dezvoltarea unei abordări bazate
pe competenţă a perfecţionării angajaţilor, funcţia de resurse umane la nivel central s-a implicat în
formularea strategiilor detaliate şi direcţionarea activităţilor MRU. Funcţia de resurse umane la
nivel central elaborează cadrul pentru resurse umane în noile activităţi; de exemplu, negocierea
privind locul de muncă şi împreună cu sectoarele operaţionale urmăreşte activitatea resurselor
umane, acordând îndrumare şi asigurând respectarea politicii organizaţiei de către sectoarele
operaţionale. Cu cât este mai mare competenţa sectorului operaţional, cu atât este mai mică
implicarea funcţiei centrale de resurse umane.
Reducerea personalului: În conformitate cu politica guvernamentală, reducerile de
personal s-au realizat prin plecări voluntare şi au implicat negocieri lungi cu sindicatele. Grupuri
de lucru mixte sindicat-conducere au negociat restructurarea departamentului în perioada 1987-
1990, iar reducerea numărului de angajaţi s-a efectuat pe baza programului de ajustare privind
personalul, fără conflicte sociale serioase Totuşi, ritmul de acceptare a plecărilor voluntare se
încetineşte şi cu un excedent de 500 angajaţi în raport cu nevoile, reducerea viitoare necesară s-ar
putea să fie dificilă. În momentul derulării interviului, Departamentul era în dispută cu sindicatele
privind dispoziţiile pentru excedentul de personal. Disputa s-a rezolvat pe cale amiabilă,
programul de ajustare urmând să fie examinat de conducere şi personal. Acordul salarial pentru
angajaţii DAS prevede cazurile de plecare involuntară sau pensionare, dar nu a fost activat.
La început, programul de reducere a personalului a fost marcat de directivele
guvernamentale. Redistribuţia printr-o unitate a Comisiei pentru Funcţia Publică era posibilă, dar
numai dacă personalul era declarat formal ca excedent, ceea ce are implicaţii semnificative pe plan
profesional. Fiecare entitate comercială determină numărul de angajaţi în surplus, care vor fi
redistribuiţi, după care aceste persoane sunt transferate în programul de reducere a personalului.
Instruire şi perfecţionare: Departamentul este implicat într-un important efort de instruire
şi perfecţionare, care vizează în principal crearea abilităţilor şi competenţelor necesare pentru a
reuşi în noul său mediu comercial. Planul de acţiune stabileşte obiective pentru instruire în
domenii specifice şi pledează pentru a cheltui cel puţin 3% din cheltuielile pentru salarii pentru
activităţile de instruire şi perfecţionare. Domeniile pentru instruire şi perfecţionare vizate în planul
de acţiune includ: abilităţile în marketing şi vânzări, finanţe, management şi leadership, proces
decizional, managementul riscului şi responsabilitate; democraţie profesională şi abilităţi de
management participativ. Un element primordial al strategiei Departamentului constă în evaluarea
competenţelor personalului ca bază pentru acordurile personale de perfecţionare personală,
începând cu managerii pe nivel mediu şi extinzându-se progresiv la celelalte niveluri. Acesta este
un domeniu în care funcţia centrală de resurse umane a jucat un rol important în planificarea şi
conducerea de ansamblu. De asemenea, funcţia centrală de resurse umane dezvoltă şi aplică
programe menite să îmbunătăţească abilităţile de lider în DAS.
Subprogramele individuale au dezvoltat propriile lor activităţi de instruire şi
perfecţionare, adaptate la nevoile lor specifice, în unele cazuri cheltuind mai mult de 3% din
bugetul pentru salarii şi oferind instruire multor angajaţi.
Remunerare: Strategia privind negocierea locului de muncă a constat în elaborarea unui
cadru general pentru Departament, în care fiecare entitate comercială să-şi desfăşoare propriile
negocieri. Obiectivul conducerii s-a axat pe garantarea schimbărilor în practicile de muncă, care
pot contribui la îmbunătăţirea performanţei comerciale, şi pe dezvoltarea structurilor de
remunerare legată de performanţele financiare ale subprogramelor, care fac distincţia între
performanţe bune şi slabe. În momentul derulării interviurilor, nu fuseseră încheiate acorduri
pentru locul de muncă (fiecare entitate comercială urmăreşte un acord separat care să se adapteze
la sectorul său industrial specific).
Aplicarea dispoziţiilor privind remunerarea legată de performanţă pentru înalţii
funcţionari şi pentru directorii executivi s-a dovedit problematică, deoarece Departamentul
consideră că a fost obligat să aplice o schemă inadecvată pentru cultura sa organizaţională.
Departamentul a pus accent deosebit pe dezvoltarea unei abordări bazate pe echipă şi remunerarea
individuală legată de performanţă este considerată ca fiind optimă în acest sens.
Managementul performanţei: Dezvoltarea managementului performanţei a progresat
într-o manieră inegală. Aşa cum s-a menţionat, procesul de planificare la nivelul departamentului
este bine dezvoltat, obiectivele sunt clar definite şi inserate în planurile de activitate, rezultatele
sub-programelor sunt monitorizate şi controlate prin raportare la planurile de activitate. Integrarea
planurilor de activitate cu planurile de performanţă individuală este mai puţin avansată.
Evaluarea performanţei în vederea remunerării legate de performanţă s-a dezvoltat
sistematic pentru manageri şi principalele obiective ale organizaţiei, de exemplu orientarea pe
client, sunt treptat inserate în planurile de performanţă individuală şi evaluarea performanţei.
Totuşi, unele subprograme sunt în curs de elaborare a acordurilor de performanţă pentru toţi
angajaţii, acorduri care reflectă obiectivele organizaţiei, de exemplu, prin intermediul “obiectivelor
echipei”; dispoziţii pentru a oferi feedback-ul către angajaţi privind realizările lor şi acordurile lor
de performanţă. Prezentele dispoziţii privind remunerarea legată de performanţă nu sunt
considerate ca fiind benefice pentru managementul performanţei. Aşa cum s-a menţionat, există o
bună integrare a obiectivelor organizaţiei cu măsurile de instruire şi perfecţionare, vizând
îmbunătăţirea performanţei individuale.
Relaţiile cu sindicatele: Departamentul a urmărit o politică de consultare cu sindicatele
privind comercializarea, reformele şi reducerile de personal. Reprezentantul sindicatului şi-a
exprimat opinia că echipa de conducere a fost întotdeauna dispusă să discute problemele de
interes. Planul de acţiune este elaborat după consultarea cu sindicatele şi cel mai recent plan a fost
discutat cu angajaţii într-o serie de workshop-uri în toată Australia.
În conformitate cu prevederile privind democraţia industrială aplicate funcţiei
publice, DAS trebuie să implementeze planul de democraţie industrială. Planul de acţiune
include ca strategie utilizarea practicilor de management participativ pentru ca angajaţii să
dorească să atingă obiectivele, rezultatele DAS, să contribuie la reputaţia DAS şi cuprinde
angajamentul de integrare a principiilor democraţiei industriale în practicile cotidiene ale
MRU. Subprogramele trebuie să se conformeze pentru a introduce dispoziţiile privind
democraţia industrială. Majoritatea sub-programelor au organisme consultative formale care
se întâlnesc cel puţin trimestrial. Raportul anual al Departamentului sugerează ca unele
subprograme au utilizat cerinţele democraţiei industriale foarte activ pentru a implica
personalul în procesul decizional şi pentru a aplica schimbările organizatorice; alte
subprograme s-au bazat pe o abordare mai puţin activă, care a constat doar în furnizarea de
informaţii către angajaţi.
Echipa de conducere a Departamentului e preocupată de faptul că sindicatele nu sunt bine
pregătite pentru negocierea privind locul de muncă şi nu sunt capabile să fie interlocutori adecvaţi.
În opinia echipei de conducere, delegaţii sindicali locali nu au fost bine informaţi de sindicatul lor
în privinţa naturii negocierii locului de muncă şi nu sunt reprezentanţii opiniilor membrilor lor.
Departamentul urmăreşte îmbunătăţirea calităţii delegaţilor sindicali care participă în procesul de
negociere.
Egalitatea şanselor la angajare: În conformitate cu cerinţele funcţiei publice, DAS a
elaborat un program pentru egalitatea şanselor la angajare. Planul de acţiune pentru egalitatea
şanselor la angajare din 1992-1994 specifică patru elemente principale ale strategiei
Departamentului: elaborarea unui set de standarde pentru DAS integrate în MRU; colectarea şi
analiza datelor de către subprograme; lansarea invitaţiilor către subprograme pentru a nominaliza
iniţiativele privind egalitatea şanselor la angajare; legarea performanţei de evaluarea performanţei
pentru înalţii funcţionari şi directorii executivi.
Interviuri
Introducere
Impresia de ansamblu este aceea că ministerul nu a pus până acum accent pe utilizarea
elementelor de flexibilitate în MRU pentru a formula politici şi practici, adaptate specific la
propriile nevoi organizaţionale. Accentul s-a pus pe aplicarea reformelor elaborate pentru funcţia
publică – de exemplu, introducerea serviciului directorilor executivi (SES), evaluarea performanţei
şi remunerarea legată de performanţă, structuri mai flexibile de clasificare - şi mai puţin pe
inovare. Motivul este acela că amploarea şi ritmul restructurării au exercitat o mare presiune
asupra personalului responsabil de resurse umane şi în general asupra persoanelor de conducere,
lăsând puţin timp la dispoziţie pentru formularea unei strategii a MRU pentru minister. Deoarece
ministerul intră într-o perioadă cu o mare stabilitate organizaţională, acum se acordă o deosebită
atenţie aspectelor strategice ale MRU. De asemenea, se sugerează că cel puţin unele din reformele
MRU, instituite pentru funcţia publică, lasă diferitelor ministere puţine posibilităţi pentru a se
adapta la propriile lor nevoi; s-a considerat că acesta a fost cazul remunerării legate de
performanţă şi într-o măsură mai mică al negocierii privind locul de muncă.
Strategiile reformei
Impactul reformelor
Interviuri
Interviurile s-au derulat cu echipa de conducere din Biroul Naţional (eşalonul central) şi
birourile sucursale. Persoanele intervievate au fost: Comisarul pentru Impozitare, Asistentul
primului comisar pentru serviciile centrale, Directorul însărcinat cu relaţiile cu personalul,
Comisarul adjunct însărcinat cu biroul sucursalei (Biroul Bankstown) şi Managerul de resurse
umane din acest serviciu.
Introducere
Descentralizarea MRU
Din perspectiva Biroului Naţional, domeniile în care ATO a utilizat cel mai mult
elementele de flexibilitate au fost: desconcentrarea responsabilităţilor privind MRU către
sucursale, schimbări în fişa postului şi structura de clasificare. În contextul restructurării ATO,
elementele de flexibilitate conferite de reforma funcţiei publice privind sistemul de clasificare au
fost importante, permiţând transferul atenţiei de la sarcini punctuale la locuri de muncă considerate
din punct de vedere global şi dotate cu elemente de flexibilitate. Schimbările în fişa postului –
diminuarea numărului de eşaloane şi multicompetenţa – au îmbunătăţit, de asemenea, planul de
carieră şi oamenii sunt acum obişnuiţi cu cultura participativă, intensificată de schimbări, fiind
capabili să schimbe maniera de efectuare a activităţii lor.
Deşi practicile variază de la o sucursală la alta şi, de asemenea, gradul de pregătire al
managerilor care utilizează competenţele delegate în materie de MRU, există sentimentul că
managerii nu au reuşit să preia acest avantaj al elementelor lor de flexibilitate. În 1993, evaluarea
desconcentrării serviciilor centrale a constatat că managerii au preluat prompt responsabilităţile
financiare, dar au fost mai puţin entuziasmaţi în privinţa MRU. Acest lucru se atribuie următorilor
factori: persoanele intervievate au considerat că parţial s-a datorat faptului că managerii s-au
ocupat de reducerea personalului, aspect care ar fi dorit să fie în sarcina specialiştilor în MRU; alt
factor a fost lipsa de claritate din partea managerilor privind limitele lor de autoritate; de
asemenea, există necesitatea de a îmbunătăţi competenţa managerială; în final, managerii
consideră că primesc sprijin insuficient pentru a-şi juca noile lor roluri .
S-a exprimat opinia că desconcentrarea financiară este mai uşoară decât cea a MRU. Un
exemplu dat a fost următorul: schimbările în structura biroului, care au solicitat o reactualizare a
structurii de clasificare; complexitatea acestor sarcini a creat tendinţa de a copia structura
anterioară în loc de a inova. De asemenea, managerii au dificultăţi în tratarea cazurilor de slabă
performanţă.
Dificultăţile legate de faptul că managerii trebuie să fie mai entuziaşti în privinţa MRU
sunt considerate probleme temporare de către actuala conducere. Aceasta acceptă ca procesul
schimbării culturale să se deruleze în timp în toată organizaţia. Acordurile de performanţă vor fi
instrumente importante pentru realizarea schimbării culturale.
Începând din anul 1987, ATO a realizat un sondaj anual al opiniei personalului, menit să ofere
feedback-ul privind punctele tari şi punctele slabe ale organizaţiei şi să sprijine organizarea
planurilor de îmbunătăţire a mediului de lucru. Sondajul se referă la satisfacţia şi atitudinile
privind activitatea; opinii despre superiorii ierarhici şi conducerea birourilor; percepţii despre
lucrul în grup; dezvoltarea abilităţilor şi instruire; viitoarele planuri de carieră,
responsabilităţile familiale; mediul de muncă / condiţiile de muncă, priorităţile de lucru. Acest
sondaj este utilizat în contextul planului de acţiune pentru a oferi indicatori principali de
performanţă ai sucursalei în scopul măsurării obiectivelor generale într-un anumit număr de
domenii: îmbunătăţirea angajamentului personalului faţă de ATO; procentul de angajaţi care
consideră că au abilităţile necesare pentru a realiza eficace activitatea lor; conştientizarea
solidarităţii interne în anumite domenii importante de activitate.
O altă sursă principală de informaţii privind impactul reformelor în domeniul MRU se referă
la evaluarea din 1992 – 1993 a desconcentrării serviciilor centrale în ATO. S-a constatat
următorul fapt: managerii au considerat că desconcentrarea le-a conferit o putere reală de
decizie asupra unei game vaste de domenii, deşi mulţi nu au fost mulţumiţi de sprijinul
acordat şi au considerat că noile responsabilităţi le-au fost încredinţate fără a fi pregătiţi
suficient. Cu toate acestea, nici un manager nu a dorit să renunţe la puterea acordată. Totuşi,
evaluarea a relevat de asemenea, faptul că managerii în general erau mai dornici să accepte
delegările de competenţe financiare decât pe cele în domeniul MRU, ultimele fiind percepute
ca o deturnare de la munca “reală”. Managerii din domeniile tehnice au avut tendinţa de a nu
se simţi bine în noile roluri şi în general cu schimbările organizatorice. Evaluarea a relevat
incompetenţa inconştientă a unor manageri, care considerau adecvat nivelul lor de cunoştinţe
şi aplicarea acestora în practică, dar de fapt acest lucru nu era real. Acest aspect a fost vizibil
în special în legătură cu egalitatea şanselor la angajare, igiena şi protecţia muncii.
Evaluarea a identificat necesitatea clară de a stabili responsabilitatea managerială, atât la nivel
de principiu, cât şi în practică şi a recomandat acţiuni în acest scop. De asemenea, evaluarea a
identificat necesitatea unor ghiduri simple şi a altor instrumente auxiliare pentru manageri,
pentru a-şi îndeplini funcţiile noi şi pentru menţinerea unui nucleu de expertiză în MRU şi în
alte domenii la care aceştia au acces facil în cadrul organizaţiei.
Aşa cum s-a arătat, personalul din Serviciile Centrale şi-a exprimat îngrijorarea că iniţiativele
în domeniul MRU, valabile pentru toată organizaţia, menite a fi aplicate de către managerii
operativi erau neglijate, în absenţa unui rol bine definit, al Grupului de Servicii Centrale
pentru a le sprijini şi monitoriza. De asemenea, s-a exprimat îngrijorarea că dosarele
administrative erau dispersate în organizaţie, ceea ce îngreuia obţinerea de informaţii globale,
necesare pentru întocmirea raporturilor solicitate de agenţiile externe şi pentru evaluarea
performanţei la nivel central al organizaţiei.
Se depun eforturi pentru a stabili o evaluare mai riguroasă a costurilor şi valorii adăugate,
realizată de serviciile interne în cadrul ATO, incluzând MRU.
O analiză cost-beneficiu a serviciului pentru îngrijirea copiilor în ATO a fost realizată în
1993, reprezentând un proiect pilot în acest domeniu.
Interviuri
Persoanele intervievate au fost următoarele: Secretar Adjunct la nivel naţional şi la nivel local
(Biroul Central de la Sydney); Managerul zonal, Managerul Serviciilor Centrale, Managerul
de Personal şi Managerul de Resurse.
Introducere
În conformitate cu Actul privind Protecţia Socială din 1991, Secretarul ministerului a delegat
puterea sa în materie de administraţie şi prestarea serviciilor către funcţionari desemnaţi din
administraţia centrală, zonală şi birourile regionale. Pentru asigurarea coerenţei deciziilor, au
fost elaborate directive naţionale. Politica DSS este aceea de a transfera maximul de
responsabilităţi către nivelul inferior de conducere.
Reflectând această politică, funcţia centralizată de resurse umane din administraţia centrală s-
a modificat semnificativ. Administraţia centrală şi-a asumat un important rol de coordonare
pentru serviciile de resurse umane, pentru acordarea de consultanţă generală şi specializată,
elaborarea politicii naţionale, reactualizarea şi sprijinirea unităţilor de personal desconcentrate
la nivel de direcţie şi zonă. De asemenea, există un serviciu de instruire pentru personalul din
birourile zonale. Singura funcţie operaţională menţinută este aceea de a se ocupă de cei 1600
angajaţi ai administraţiei centrale. Serviciile de resurse umane sunt asigurate de unităţi
specializate în fiecare birou zonal.
Conferinţele angajaţilor de la serviciile de personal se desfăşoară anual în Canberra şi permit
întâlnirea practicienilor în resurse umane de la birourile zonale cu administraţia centrală
pentru a discuta obiectivele resurselor umane, pentru a schimba şi a dezbate probleme de
actualitate. Un grup de lucru veghează ca aceste probleme ridicate în cadrul forumului să fie
dezbătute.
Persoanele intervievate la biroul zonal central Sydney au confirmat acest tablou al unui sistem
înalt desconcentrat în domeniul MRU. Biroul controlează toate activităţile MRU şi foarte
puţine aspecte se adresează administraţiei centrale. Raportarea la administraţia centrală se
realizează în principal prin statistici şi informaţii, iar administraţia centrală la rândul ei
informează birourile zonale despre schimbările politicii.
Prima fază a negocierii privind locul de muncă din 1993 a fost realizată la nivelul
administraţiei centrale, dar persoane din fiecare birou zonal au participat în grupurile de lucru
şi grupurile pentru negociere.
Birourile zonale dispun de propriile lor bugete de cheltuieli curente, legate de un model
naţional privind politica de personal. În cadrul bugetelor lor, ele pot decide structura lor la
nivelurile inferioare. Persoanele intervievate la Biroul Central Sydney şi-au exprimat
următoarea opinie: constrângerea bugetară impune o disciplină managerilor, în sensul că se
asigură o clasificare adecvată pentru realizarea activităţii. Birourile zonale pot transfera sume
de bani între categoria de salarii şi alte categorii administrative, dar au nevoie de permisiunea
administraţiei centrale.
La rândul lor, birourile zonale au desconcentrat un grad semnificativ de responsabilitate
pentru MRU către birourile regionale. Înainte de desconcentrarea funcţiei de resurse umane,
140 angajaţi erau la Biroul de stat din Sydney; acum este o medie de 15 angajaţi care se ocupă
cu resursele umane la fiecare birou zonal. Astfel, funcţia s-a schimbat de la accentul pus pe
proceduri la orientarea spre client în raporturile dintre managerii şi practicienii în resurse
umane din birourile regionale. Fiecare birou regional are o singură persoană însărcinată cu
MRU. Responsabilitatea pentru conducerea personalului şi buget, pentru instruirea angajaţilor
este delegată managerilor de compartimente în birourile regionale. Coordonarea activităţii de
recrutare este de obicei centralizată în birourile şi direcţiile zonale, dar managerii de
compartimente participă la faza de planificare şi faza de interviuri a procesului de selecţie.
Constrângerile asupra elementelor de flexibilitate ale managerilor de birouri zonale rezultă din
reglementările şi procedurile care se aplică în funcţia publică şi mai puţin din controalele
exercitate de administraţia centrală. Procedurile privind ineficienţa sunt considerate inflexibile
din punct de vedere al duratei proceselor pentru evaluarea eficienţei funcţionarului, chiar şi în
cazul unei clare subperformanţe; procedurile trebuie gestionate cu atenţie deosebită, fiind
consumatoare de resurse. Persoanele intervievate au avut sentimentul că există necesitatea
unui echilibru între respectarea drepturilor oamenilor şi raţionalizarea procedurilor privind
ineficienţa.
Politica de recrutare a personalului este considerată inflexibilă, deoarece angajaţii sunt în mod
normal numiţi în Funcţia Publică din Australia. Angajaţii temporari dobândesc un statut
permanent după un serviciu continuu de 12 luni. Într-un minister, aşa cum este DSS unde
necesarul de angajaţi poate fluctua rapid datorită schimbării numărului de clienţi, nu este uşor
să se reducă personalul atunci când numărul clienţilor scade. Ministerul este capabil să
angajeze temporar personal, relativ uşor în cazuri de necesitate, deoarece majoritatea
birourilor zonale au liste cu persoane disponibile gata să fie recrutate.
DSS acordă o prioritate înaltă planului de acţiune şi planificării strategice. Dispune de un plan
strategic pentru perioada 1990 – 2000, care reprezintă viziunea privind orientarea în viitor a
prestării serviciilor şi specifică priorităţilor şi obiectivele globale. Planul este reactualizat
anual şi la trei ani pe o bază glisantă.
Planificarea la nivel inferior, sub forma planurilor – programe şi a planurilor de activitate, este
mai puţin dezvoltată. Un model pentru planificarea programelor este în curs de elaborare în
scopul definirii priorităţilor programelor pentru manageri pe baza obiectivelor identificate în
planurile naţionale şi realizării într-un mod coerent şi integrat a activităţii de planificare şi
raportare.
De asemenea, există necesitatea recunoscută de a îmbunătăţi integrarea planurilor de activitate
la nivel zonal şi regional în planurile elaborate la nivel superior. În 1993 acţiunile de instruire
au fost introduse pentru manageri pentru a-i ajuta să elaboreze planuri de activitate axate pe
realizarea obiectivelor programelor.
Ministerul are o serie de comitete de conducere, al căror rol este acela de a asigura conducerea
eficace a programelor DSS în conformitate cu obiectivele globale. Comitetul de conducere al
organizaţiei joacă un rol esenţial în acest context privind recomandarea alocărilor de resurse şi
evaluarea progresului înregistrat în domeniul realizării obiectivelor globale. Grupuri de
management al programelor supervizează managementul a şase programe ale ministerului,
inclusiv serviciile centrale. Fiecare zonă are propriul grup de management, însărcinat cu
strategiile de finanţare şi prestare a serviciilor; la nivelul biroului regional, echipe de
management pentru nivelul regional răspund de abordarea aspectelor de management şi a
aspectelor operaţionale care influenţează prestarea serviciilor.
Obiectivele şi acţiunile MRU sunt incluse în planul strategic al DSS; elemente ale MRU sunt
aplicate în 1992 – 1993: introducerea măsurilor de mobilitate pentru managerii pe nivel
mediu, introducerea evaluării performanţei pentru înalţii funcţionari în contextul introducerii
remunerării legate de performanţe pentru aceste grade în funcţia publică; încheierea revizuirii
şi aplicării grilelor de clasificare pentru manageri în birourile zonale şi regionale; întărirea
instruirii managerilor; îmbunătăţirea cantitativă şi calitativă a instruirii angajaţilor în contact
cu publicul; sensibilizarea personalului în probleme de sănătate şi fitness; şi un sondaj care
acoperă 4000 angajaţi. Nu există un plan distinct pentru MRU deşi, aşa cum se va prezenta, se
lucrează la elaborarea unui cadru strategic specific pentru activităţile MRU.
Deşi se pare că există o integrare reală, eficace între activităţile de instruire, perfecţionare şi
priorităţile şi obiectivele de la nivel central, integrarea MRU în obiectivele şi strategiile
ministerului este slabă. Parţial, aceasta este datorită neajunsurilor menţionate din sistemele de
planuri – programe şi planuri de activitate; totuşi, reflectă, de asemenea, profilul relativ scăzut
acordat MRU în ansamblul structurilor de planificare şi management ale ministerului. În
administraţia centrală, funcţia de resurse umane este plasată sub autoritatea compartimentului
de personal şi relaţii profesionale al Direcţiei de Management al Resurselor.
Strategiile reformei
Aşa cum se va arăta în continuare, reformele în domeniul MRU în DSS s-au concentrat în
principal pe desconcentrarea către managerii operativi în contextul restructurării majore
organizatorice, precum şi pe activităţile asociate de instruire şi perfecţionare.
Desconcentrare către managerii operativi: Desconcentrarea managerială a fost realizată în
trei etape, ultima faza era încă în desfăşurare în 1993. Prima etapă a fost marcată de trecerea
de la birouri de stat la birouri zonale; a doua etapă s-a concentrat pe eliminarea reţelei de
birouri de stat, păstrând câteva funcţii centralizate la nivelul fiecărui stat; ultima etapă constă
în eliminarea tuturor funcţiilor la nivel de stat şi dispariţia birourilor de stat.
A fost fundamentată o strategie pentru dezvoltarea reţelei de birouri zonale şi regionale şi
pentru desconcentrarea responsabilităţilor de MRU către aceste birouri. Un model a fost
elaborat pentru acest birouri, care a definit clar ce responsabilităţi vor fi desconcentrate şi cum
vor fi atribuite în cadrul birourilor. Acest model a specificat responsabilităţile managerilor
operativi şi ale personalului specializat de la resurse umane pentru funcţiile MRU.
Un pachet de acţiuni pentru instruirea managerilor a fost pus în practică şi calificările necesare
au fost identificate. Pregătirea materialului didactic a fost centralizată, managerii de zonă au
răspuns de aplicarea orientărilor de ansamblu. Administraţia centrală furnizează liniile
directoare şi sistemele necesare pentru a sprijini managerii din birourile zonale.
Instruire şi perfecţionare: Activităţile de instruire şi perfecţionare sunt structurate astfel
încât să îmbunătăţească abilităţile şi competenţele de care personalul are nevoie pentru a-şi
realiza activitatea mai eficace. DSS urmăreşte realizarea obiectivelor de instruire şi
perfecţionare în contextul unei instruiri bazate pe competenţă în industria australiană. Un plan
anual de instruire şi perfecţionare a personalului stabileşte priorităţile.
Principalele priorităţi în 1992 – 1993 au fost următoarele: dezvoltarea şi desfăşurarea
unor programe de instruire bazate pe competenţă în probleme tehnice pentru angajaţii din
birourile regionale, introducerea analizei nevoilor de competenţe în supraveghere şi
management; introducerea unei instruiri structurate, bazate pe competenţă, şi a programelor de
perfecţionare a angajaţilor în supraveghere şi manageri în toate sectoarele ministerului;
dezvoltarea şi desfăşurarea programelor de instruire referitor la drepturile privind securitatea
socială; desfăşurarea programelor de instruire pe persoanele în contact cu publicul.
Managementul performanţei: DSS are un sistem al managementului performanţei bine
dezvoltat la nivelul biroului regional. Obiectivele privind performanţa sunt stabilite în
conformitate cu acordurile privind resursele şi birourile trebuie să ofere informaţii detaliate
despre performanţe. Planurile de îmbunătăţire a performanţei oferă o bază pentru stabilirea
obiectivelor pentru birourile zonale şi regionale. Birourile zonale organizează programe de
inspecţii sistematice la birourile regionale pentru evaluarea performanţelor lor şi oferă
feedback-ul lor către managerii regionali. Evaluarea formală privind performanţele
managerilor de birouri regionale în raport cu obiectivele stabilite pentru birouri, realizată de
către managerii de birouri zonale, a fost prevăzută în procesul de desconcentrare încă de la
început.
Managerii de birouri regionale monitorizează performanţele până la nivelul de secţiuni, şi nu
la nivel individual. O concurenţă amicală este încurajată între secţiuni şi birouri în materie de
performanţe în raport cu standardele prevăzute şi aceasta este accentuată de informaţiile
acordate managerilor asupra rezultatelor despre toate birourile.
În 1992 – 1993, ministerul a elaborat şi publicat pentru prima dată un număr de standarde
pentru prestarea serviciilor către clienţi. Raporturile despre performanţele obţinute faţă de
standardele specificate vizează sprijinul acordat angajaţilor pentru a identifica şi rezolva
probleme şi pentru a se concentra pe măsurile pentru îmbunătăţirea performanţelor.
Aşa cum s-a arătat, legăturile ascendente între managementul performanţei la nivel zonal şi
regional şi nivelurile de planificare a activităţilor şi a programelor nu sunt încă bine stabilite.
Legătura descendentă între performanţele la nivel de birou şi managementul performanţei
industriale este bine stabilită pentru şefii de birouri regionale, dar nu pentru manageri în
general. Acordurile privind performanţa individuală pentru înalţii funcţionari au fost introduse
abia în 1993, ca urmare a cerinţei privind introducerea remunerării legate de performanţă
pentru aceste grade. S-a asigurat instruirea în evaluare, inclusiv legătura între evaluare şi
obiectivele ministerului. Nu există o evaluare oficială a performanţei individuale pentru
posturile inferioare înalţilor funcţionari, dar toţi responsabilii de compartimente sunt încurajaţi
să ofere feedback privind performanţa. Totuşi, persoanele intervievate în biroul zonal au
considerat că problema privind informarea angajaţilor despre ceea ce se aşteaptă de la aceştia
nu a fost bine tratată şi trebuie continuat în acest sens. Evaluarea înalţilor funcţionari a fost
introdusă în 1993 cu titlu de dispoziţii referitoare la remunerare legată de performanţă.
DSS, ca şi alte ministere, a introdus remunerarea legată de performanţă pentru înalţii
funcţionari în 1993. Secretarul adjunct şi-a exprimat opinia că legătura între evaluare şi
remunerare ridică probleme semnificative, în principal deoarece dispoziţiile nu permit
elemente de flexibilitate necesare pentru a recunoaşte diferenţele de abilităţi şi experienţe ale
angajaţilor. De asemenea, există problema următoare: funcţionarii ministerului se compară cu
funcţionarii din celelalte ministere. Managerii de zonă au considerat că legătura dintre
evaluare şi remunerare ridică probleme de subiectivitate. Toţi înalţii funcţionari au primit
prime pentru rezultatele lor care se situează între 40% şi 60% din plafonul autorizat.
În ciuda îndoielilor exprimate, persoanele intervievate au considerat că legătura cu
remunerarea este necesară pentru a conferi sens evaluării performanţei. Totuşi, ministerul nu a
luat încă o decizie dacă remunerarea legată de performanţă pentru înalţii funcţionari trebuie
inserată într-un acord negociat privind locul de muncă.
DSS a căutat să introducă o anumită standardizare în managementul remunerării legate de
performanţă, solicitând birourilor zonale să înainteze un exemplu de acord privind
performanţa către administraţia centrală, unde s-a desfăşurat o procedură de moderare.
Democraţia industrială / management participativ: Actul privind Funcţia Publică stipulează
principiul democraţiei industriale şi al managementului participativ, care a fost pus în practică
în cadrul ministerului. Planul de democraţie industrială al DSS vizează facilitatea deciziilor la
nivelul inferior în conformitate cu principiile care guvernează procesul desconcentrării.
Comitete consultative există la nivel naţional şi zonal. Toate regiunile au echipe regionale de
management, care au ca membri manageri şi delegaţi ai angajaţilor. Aceste echipe se întâlnesc
cel puţin o dată la două săptămâni şi constituie un forum în care angajaţii pot participa la
deciziile referitoare la mediul lor cotidian de muncă. Aceasta facilitează diseminarea
informaţiilor despre procesele decizionale, conferind un sentiment de ataşament faţă de
rezultate şi contribuie la îmbunătăţirea moralului şi a productivităţii.
Negocierea privind locul de muncă: Negocierile desfăşurate în contextul prevederilor privind
negocierea asupra locului de muncă nu se încheiaseră în momentul derulării interviurilor.
Iniţiativele vizând productivitatea, propuse pentru a fi inserate într-un acord al locului de
muncă, au reprezentat ideile angajaţilor din birourile zonale şi regionale. Aspectele încă în
discuţie se referă la schimbarea orelor lucrătoare pentru a maximiza flexibilitatea şi
productivitatea; îmbunătăţirea calităţii şi a desfăşurării instruirii; introducerea unui program
de promovare pentru personalul administrativ bazat pe dobândirea şi aplicarea competenţelor,
în scopul îmbunătăţirii prestării serviciilor la ghişeu; crearea unui grup de lucru mixt pentru
examinarea aplicării prevederilor privind redefinirea fişei postului; reducerea supraplăţilor şi a
fraudei prin aplicarea unei strategii de îmbunătăţire a managementului creanţelor, şi
simplificarea procedurilor şi a activităţilor prin raţionalizarea operaţiunilor lor informatice ale
ministerului.
Negocierea privind locul de muncă a fost favorabil privită de managerii intervievaţi din biroul
zonal; totuşi, ei au avut dificultăţi în suscitarea interesului personalului şi în încheierea unui
acord. Entuziasmul iniţial a scăzut. Cu toate acestea, negocierea privind locul de muncă a
condus la schimbări pozitive pentru biroul zonal, deşi unele din acestea ar fi fost oricum
întreprinse.
Egalitatea şanselor la angajare: În conformitate cu exigenţele funcţiei publice, DSS a
elaborat un program privind egalitatea şanselor la angajare, sub coordonarea Secretarului
adjunct. Progresul înregistrat în acest domeniu este raportat trimestrial Ministrului Protecţiei
Sociale.
OCDE ( 1993b) Grilele de salarizare: Remunerarea legată de performanţă pentru cadrele funcţiei
publice, OCDE,Paris
OCDE ( 1994a) Tendinţele evoluţiei remunerărilor în sectorul public: Studii despre 9 ţări membre
ale OCDE,1985-1990 ,Studii în afara seriei de management public, 1994,,nr.1 OCDE, Paris
OCDE ( 1994c) Remunerarea înalţilor funcţionari. Studii din 11 ţări ale OCDE, Studii în afara
seriei de management public, 1994,,nr.4 OCDE, Paris
Alte publicaţii
Comisia pentru Servicii de Stat din Noua Zeelandă (1991), Revista reformelor sectorului de stat,
Wellington, Noua Zeelandă, noiembrie.
Grupul de lucru pentru management (1992) Îmbunătăţirea reformelor funcţiei publice din
Australia: evaluarea unui deceniu de reforme ale managementului, Canberra, Australia,
decembrie.
de Otto Brodtrick
Introducere
Reformele vizând modernizarea managementului public în Canada datează din anii ’60. De
atunci, guvernul a întreprins un număr de iniţiative pentru reformă, pentru modernizarea şi
revitalizarea serviciilor sale publice naţionale. Aceste iniţiative au fost adoptate în general în
momentul în care serviciile publice erau considerate servicii care nu răspundeau aşteptărilor
guvernului sau publicului din punct de vedere al calităţii sau responsabilităţii, sau atunci când
dificultăţile bugetare au impus economii. Independent de aceste iniţiative majore pentru
reformă, numeroase eforturi au fost depuse de diferite instituţii pentru a examina politicile şi
procedurile pentru serviciile publice sau pentru a încerca raţionalizarea operaţiunilor lor.
Programele reformei, bazate pe “durerea” sau “nemulţumirea” faţă de sistemele existente au
avut adesea scopul de a îmbunătăţi eficienţa şi eficacitatea activităţilor sau reactualizarea
sistemului pentru a satisface noile exigente ale progresului tehnologic sau ale forţei de muncă.
Ocazional, scopul era acela de a asigura austeritatea şi economia activităţilor, sau chiar de a
veghea ca funcţionarii publici să nu se bucure de privilegii sau avantaje personale, de care
marele public nu beneficiază. De exemplu, birourile cu aer condiţionat şi automobilele s-au
încadrat în această categorie o perioadă lungă de timp, la fel cum sunt astăzi călătoriile cu
avionul la clasa afaceri.
Totuşi, programul actual de reformă în Canada se fundamentează pe un set diferit de priorităţi.
Reformele sunt motivate de o lipsă extremă de fonduri, cauzată de serioase dificultăţi
economice, combinată cu cerinţa publicului de diminuare a dimensiunii administraţiei, de
îmbunătăţire a calităţii serviciilor şi de scădere a impozitelor.
Scopurile guvernului referitoare la reforma sectorului public constau în clarificarea rolurilor şi
responsabilităţilor autorităţilor federale şi reducerea suprapunerii şi a dublelor posturi
costisitoare, asigurarea că resursele sunt alocate celor mai înalte priorităţi şi să răspundă publi-
cului care doreşte o administraţie de mai bună calitate şi mai accesibilă şi să dispună de un
sector public la un cost mai acceptabil. Strategia pentru a realiza aceste obiective constă în
reexaminarea programelor, restructurarea locurilor de muncă şi modificarea metodelor de
muncă, acordând o atenţie deosebită reducerii costurilor şi realizării mai multor activităţi cu
resurse mai puţine. Deoarece aceasta va produce efecte profunde asupra personalului din
sectorul public, au fost aplicate instrumente specifice pentru adaptarea forţei de muncă, pentru
a conferi managerilor o flexibilitate mai mare în perioadele de reducere a dimensiunii
sectorului public şi pentru a găsi soluţii pentru persoanele care pierd locul de muncă. Aceasta
reflectă atenţia deosebită acordată strategiilor de resurse umane în actualul program de
reformă. Managerii şi cadrele de conducere din organismele publice s-au confruntat cu
necesitatea de a satisface cerinţele privind restructurarea şi reducerea costurilor şi de a
menţine în acelaşi timp moralul şi productivitatea personalului lor. Rezultatele unei asemenea
provocări au constat în numeroase inovaţii, în anumite domenii ale administraţiei publice şi au
condus la rezistenţe şi probleme vizând moralul în celelalte domenii.
Acest studiu privind reforma managementului public în Canada descrie şi analizează evoluţia
reformei, în special în contextul strategiilor MRU în funcţia publică din Canada, aplicate din
anii ’60. Două miniexemple de cazuri din departamentele operaţionale – Dezvoltarea
Resurselor Umane - Canada şi Lucrări Publice şi Servicii către Guvern – oferă imaginea
efectului seriei actuale de reforme ale managementului asupra activităţilor instituţiilor şi
asupra managementului personalului, precum şi varietatea de tensiuni şi probleme care trebuie
luate în considerare pe măsură ce reformele progresează. Interviurile cu înalţii funcţionari
aparţinând funcţiei publice completează analiza efectelor reformei actuale asupra MRU şi în
special asupra aspectelor privind moralul forţei de muncă, managementul performanţei şi în
definitiv capacitatea sectorului public de a continua să atragă şi fidelizeze o forţă de muncă de
calitate.
Consiliul Trezoreriei este un Comitet al Cabinetului, constituit din şase miniştri, din care unul
este Preşedintele Consiliului Trezoreriei şi altul este Ministrul Finanţelor. Consiliul
Trezoreriei este managerul general şi “angajatorul” legal al funcţiei publice2. În această
calitate, stabileşte condiţiile pentru angajare şi elaborează politica pentru remunerare şi
beneficii, inclusiv reguli de muncă, stimulente, concedii, vacanţe, pensii şi programe de
pensionare. Consiliul Trezoreriei, pe baza datelor transmise de ministere, conduce, de
asemenea procesul privind negocierea colectivă cu sindicatele funcţiei publice şi elaborează
programe speciale pentru funcţia publică (de exemplu, programe de ajustare pentru a facilita
reducerea personalului).
Organul administrativ al Consiliului Trezoreriei este Secretariatul Consiliului Trezoreriei,
condus de Secretarul Consiliului Trezoreriei şi Controlorul General al Canadei. Acesta
funcţionează, în conformitate cu Actul privind Administraţia financiară. Secretariatul este
însărcinat cu acordarea consultanţei către Consiliul Trezoreriei în privinţa politicilor,
directivelor, reglementărilor şi propunerilor de cheltuieli şi programe referitoare la
managementul resurselor financiare, umane şi materiale ale statului. În acest rol, se ocupă de
iniţiativele, aspectele şi activităţile pentru toate domeniile de competenţă ale guvernului.
În timp ce Biroul Consiliului Privat şi Secretariatul Consiliului Trezoreriei sunt organisme ale
Executivului, Comisia pentru Funcţia Publică (PSC) este un organism al Parlamentului. A fost
înfiinţată pentru a veghea ca numirile şi promovările în funcţia publică să se bazeze pe merit
şi mai puţin pe alte elemente, de exemplu relaţiile speciale cu funcţionarii guvernului. De
asemenea, PSC este mandatată să fie organismul central de personal, responsabil cu
desfăşurarea programelor de formare şi perfecţionare la nivelul ansamblului funcţiei publice.
Sprijinind sistemele de selecţie bazate pe merit, PSC caută să menţină valorile de
corectitudine, echitate şi transparenţă în aceste sisteme. Astfel, sub îndrumarea PSC, se
aşteaptă ca deciziile privind politica de personal în funcţia publică să fie luate pe baze
obiective; practicile să se bazeze pe accesul egal la oportunităţile pentru angajare şi să nu fie
constrânse de bariere sistemice; comunicare deschisă între manageri şi angajaţi privind
politicile de personal, deciziile. În practică, în timp ce PSC are încredinţată sarcina asigurării
respectării principiului de selecţie pe bază de merit, multe puteri sunt descentralizate şi
delegate viceminiştrilor prin intermediul acordurilor de delegare a responsabilităţilor şi
puterilor privind politica de personal. Totuşi unele probleme de percepţie rămân. De exemplu,
în 1988 un sondaj al managerilor în funcţia publică din Canada a constatat că 75% nu cred că
recrutările şi promovările se bazează pe merit3. Un management mai bun al procesului de
selecţie reprezintă un element de cultură şi responsabilitate la nivelul ministerului sau agenţiei
care recrutează efectiv. În consecinţă, rolul PSC evoluează gradat de la atenţia acordată
acţiunilor punctuale către o supervizare de ansamblu şi o abordare strategică pentru a garanta
competenţa funcţiei publice atât prin programe de selecţie, recrutare, cât şi de perfecţionare a
personalului4.
Alte organisme
După aceste ministudii de caz, se va analiza modul în care reformele recente derivate din
programul “Funcţia publică 2000” şi măsurile de restructurare şi reducere a costurilor au
influenţat în general administraţia publică, această analiză se bazează pe interviurile cu
diverse persoane inclusiv înalţi funcţionari din organizaţile centrale de management. Această
secţiune cuprinde trei părţi: aspecte legate de restructurare şi reducerea dimensiunii, care se
presupun a fi temporare; moralul şi managementul performanţei în perspectiva reformelor şi
modul în care acestea influenţează managementul personalului; şi aspecte de natură sistemică,
comune unui număr mare de organizaţii publice.
Dezvoltarea Resurselor Umane Canada (HRDC) este un nou minister constituit de guvern
în cadrul reformelor structurale din iunie 1993. HRDC răspunde de toate programele legate de
sprijinirea veniturilor şi piaţa muncii. Acest minister ilustrează unul din principalele scopuri
ale acestei reorganizări, respectiv concentrarea tuturor programelor guvernamentale înrudite
într-un singur minister. Se consideră că va fi mai uşoară integrarea şi coordonarea
programelor şi activităţilor în cadrul unui minister. Ca rezultat, HRDC a devenit unul din cele
mai mari mega-ministere ale administraţiei canadiene. Situaţia ministerului se caracteriza prin
eforturi pentru reorganizare, la sfârşitul anului 1994, în momentul colectării datelor pentru
acest studiu.
Noul HRDC cuprinde o varietate de programe din diferite ministere. În final, acesta avea
competenţă în următoarele domenii: sprijinirea educaţiei şi dezvoltare socială, program de
alfabetizare, program de garantare a veniturilor şi programe de participare la costuri,
programe pentru angajaţi şi asigurări, şi toate programele şi serviciile fostului Minister al
Muncii. Obiectivele colective ale acestor programe sunt: “constituirea unei forţe de muncă
mobile, calificate şi educate în Canada” şi astfel “îmbunătăţirea productivităţii,
competitivităţii internaţionale în Canada şi a prosperităţii cetăţenilor”. Integrarea tuturor
activităţilor guvernamentale care abordează sprijinirea veniturilor şi dezvoltarea resurselor
umane este considerată o modalitate importantă pentru a presta servicii mai bune către clienţi
la preţuri mai mici.
Prima etapă a reorganizării a constat în crearea unui comitet director compus din
reprezentanţi ai diferitelor elemente din noul minister. În curând după acest lucru, “elementele
organizaţiei” (finanţe, resurse umane etc.) au fost organizate la nivelul sediului central.
Studiul structurilor regionale şi al sistemului de “prestări servicii” a fost realizat şi a condus la
decizia de a reduce numărul unităţilor regionale de la 37 la 10 (una pe provincie).
HRDC funcţionează cu aproximativ 27000 angajaţi. Majoritatea angajaţilor, aproape 75%
(20.000) sunt funcţionari subalterni şi persoane care lucrează la birou. Aceşti angajaţi acordă
asistenţă pentru administrarea unei varietăţi bogate de programe şi activităţi. O provocare
importantă pentru manageri a constat în integrarea multiplelor culturi organizaţionale şi
funcţii distincte în noua organizaţie. Una din principalele dificultăţi de asimilare a constat în
intensificarea tensiunilor interne între grupurile de angajaţi, de exemplu, între personalul
pentru programe şi personalul pentru elaborarea politicilor; între sediul central şi birourile
regionale; între personalul de la diferite organizaţii anterioare, în special în cazul angajaţilor
din organizaţiile mici care considerau că erau înghiţiţi de noua superstructură. Această ultimă
dimensiune a fost în special dificil de surmontat datorită existenţei diferenţelor culturale
semnificative între vechile şi noile organizaţii.
În momentul în care moralul şi cultura reprezentau un aspect important al managementului,
HRDC s-a confruntat cu reducerea continuă a bugetului, programelor şi personalului.
Asemenea presiuni au agravat tensiunile existente. În particular, erodarea programelor şi a
resurselor a avut un efect major asupra moralului şi angajamentului, deoarece angajaţii care
lucrează în programele de politică socială (ca şi în multe domenii ale funcţiei publice) credeau
cu tărie în valoarea şi impactul programelor lor privind satisfacerea unor nevoi sociale
importante. Personalul operativ, în special cei care lucrează în birouri, mai puţin specializaţi,
cu cerinţe de instruire mai reduse şi concentraţi pe proces şi administrare au resimţit stresul,
tensiunile şi nesiguranţa. În plus, baza resurselor se aşteaptă să scadă cu aproximativ 5% în
viitorii ani şi mai mult de ¾ din bugetul de exploatare este dedicat salariilor, ceea ce înseamnă
că numărul angajaţilor trebuie să se reducă cu aproximativ 5% în concordanţă cu reducerea
bugetului. În 1994 a fost posibilă aplicarea reducerii de personal prin plecările naturale.
Totuşi, în viitor obiectivele vizând reducerile vor fi mai riguroase, iar o strategie bazată
exclusiv pe plecările voluntare va fi dificil de aplicat. Chiar şi în acel moment era dificil
pentru manageri să menţină şi îmbunătăţească standardele pentru servicii concomitent cu
reducerea personalului, în scopul satisfacerii constrângerilor bugetare.
La nivelul unităţilor, managerii operativi au spus că se simt restricţionaţi de regulile şi
reglementările în domeniul MRU. Un manager operativ a pregătit cu atenţie o reorganizare
totală a unităţii sale. Reorganizarea a inclus o remaniere completă a procesului de prestare
servicii către public şi reducerea personalului cu 1/3. Totuşi, în cadrul aplicării propunerii
sale, managerul operativ a raportat că a trebuit să parcurgă o serie de formalităţi birocratice ca,
de exemplu:
• colaborarea strânsă cu Secretariatul Consiliului Trezoreriei pentru formarea, reducerea
dimensiunii unităţii şi “subcontractare” (care fac parte din propunere);
• conducerea unui număr mare de angajaţi recrutaţi pe o perioadă determinată, cărora nu
li se aplică reglementările valabile personalului obişnuit. O problemă a fost următoarea: unii din
aceşti angajaţi pe o perioadă determinată erau extrem de calificaţi şi era dificil să se lucreze în
continuare fără ei, dar în acelaşi timp era dificil să fie păstraţi datorită procedurii restrictive de
angajare şi cerinţei de a acorda prioritate excedentului de angajaţi;
• realizarea unui proces extrem de complex, care consta în stabilirea noilor fişe de post
pentru angajaţi, a noilor notaţii şi a noilor clasificări, a noilor proceduri pentru conducerea
personalului etc.; toate au fost realizate în cooperare cu agenţiile centrale şi cu direcţia centrală de
resurse umane. Deoarece unitatea nu avea propriul personal pentru MRU, managerii depindeau de
asistenţa tehnică acordată de alte niveluri organizatorice.
Managerii operativi din agenţie erau de părere că sistemul central al MRU era lent şi conducea
la o aplicare dificilă, aproape imposibilă a schimbărilor radicale în organizaţie şi sarcinile de
muncă. Lucru interesant, managerii de resurse umane la nivel central aveau păreri similare.
De fapt, managerii de resurse umane la nivel central au fost încântaţi de iniţiativele reformei,
în special acele iniţiative care aveau ca obiectiv simplificarea sistemului de clasificare şi
delegarea autorităţii în materie de personal. Totuşi, din punct de vedere al managerilor
operativi, aplicarea reformelor la nivel central era considerată foarte prudentă şi incertă. Din
punct de vedere al unui departament operativ, principalele provocări în următorii ani constau
în simplificarea sistemului de resurse umane, instruirea funcţionarilor de la resurse umane
pentru a deveni consilieri pentru manageri şi mai puţin pentru a monitoriza regulile şi
reglementările şi a forma managerii să fie “managerii angajaţilor” şi mai puţin să fie
specialişti într-un domeniu limitat de expertiză.
Un manager la nivel central a sugerat faptul că greşeala pentru aplicarea lentă aparţine
ambelor părţi – atât managerilor operativi, cât şi serviciilor de MRU. Acesta a arătat că
sistemul este atât de laborios şi greoi de aplicat pentru manageri încât managerii caută
mijloace pentru a ocoli sistemul. De exemplu, pentru a ocoli obligaţia de a recruta angajaţii în
surplus se întâmplă să se promoveze persoane într-un post sau să se numească pe posturile
vacante persoane care exercită deja funcţii “interimare”. Procentul de posturi ocupate cu astfel
de persoane era aparent atât de ridicat încât s-a pus întrebarea dacă sistemul de recrutare mai
funcţionează încă. Alt factor a fost acela că managerii nu erau în postura de a juca rolul de
“angajator” pentru angajaţi deoarece managerii nu aveau putere în domeniul MRU. În această
situaţie, el a explicat că angajaţii de la resurse umane funcţionează în calitate de experţi şi
devin “mediatori” între manageri şi angajaţi. Conducerea adresează toate întrebările legate de
resursele umane către serviciile de resurse umane, “profesioniştii acestui serviciu şi astfel
managerii nici nu îşi asumă responsabilitatea, nici nu câştigă experienţă în domeniul MRU.
În încercarea de a integra mai bine MRU în sarcinile cotidiene ale managerilor operativi,
HRDC speră să integreze complet planificarea resurselor umane în strategia generală, în
viitorul apropiat. Primul pas ar consta în elaborarea unei misiuni a organizaţiei şi a unei
strategii globale. Descentralizarea MRU este de asemenea pe agenda priorităţilor privind
managementul. Fiecare din cele 10 regiuni va continua să aibă propriul personal care lucrează
la serviciul de resurse umane, în timp ce personalul care lucrează la serviciul central de
resurse umane va răspunde de sediul central şi de toate funcţiile care nu au fost
descentralizate.
Independent de efectele produse de reforme asupra agenţiei şi ansamblului de funcţii publice o
temă foarte interesantă atinsă de anumiţi manageri din HRDC a fost aceea a “contractelor
rupte”. S-a arătat că în ultimele decenii sectorul public a oferit un “contract” angajaţilor săi, în
conformitate cu care angajatul avea un serviciu sigur, o carieră cu o gamă specifică de funcţii,
lucra ore întregi, primea o remunerare rezonabilă, era promovat pe baza meritului şi a
vechimii şi era complet loial funcţiei publice. Acum, cerinţele par a fi nelimitate, nu există
“drepturi” reale la carieră sau promovare, salariile au fost îngheţate şi sunt mai mici decât cele
din restul economiei iar siguranţa postului este ameninţată. Pentru angajaţii din sectorul
public, chiar pentru înalţii funcţionari, se pare că s-a rupt contractul şi nimic nu îl înlocuieşte.
S-a sugerat că în timp ce managerii pot încerca să rezolve problemele ivite privind moralul şi
productivitatea la nivelul ministerului, există o problemă sistemică care influenţează funcţia
publică dacă nu este rezolvată la cel mai înalt nivel.
Lucrările publice şi servicii către guvern (PWGS) este un alt minister creat în cadrul
reorganizării din 1993. Acest nou minister a reunit patru foste organizaţii care furnizau
servicii comune: Agenţia Naţională de Telecomunicaţii, Ministerul Lucrărilor Publice,
Ministerul Aprovizionării şi Serviciilor şi Biroul de Traduceri. Pentru administraţie, această
restructurare a avut avantajul că fiecare din cele patru compartimente funcţionau deja pe baza
unor norme asemănătoare – “orientare pe client” – în materie de profesionalism şi calitatea
serviciilor. Noul minister cuprinde un sediu central şi un număr de agenţii însărcinate cu
prestarea diferitelor servicii. De asemenea, ministerul are o structură regională deoarece
majoritatea serviciilor sale sunt prestate pentru întreaga naţiune. Ministerul funcţionează în
200 birouri având 18000 angajaţi.
PWGS este principalul prestator de servicii către Guvernul canadian, ocupându-se de:
Din punct de vedere al MRU, tema comună subliniată de persoanele intervievate pe parcursul
realizării acestui studiu privind experienţa canadiană cu reforma MRU se referă la tensiunile
care au apărut între necesitatea imperioasă de a reduce costurile programelor din motive
bugetare şi dorinţa de a continua investiţia în principii şi practici ale unui bun management
public. O dată cu consacrarea principiilor evidenţiate în programul “Funcţia publică 2000”,
Canada a trecut la primul plan al reformei în domeniul MRU în sectorul public. Cinci ani mai
târziu, constrângerile bugetare au paralizat virtual eforturile întreprinse în vederea realizării
programului “Funcţia publică 2000” deoarece reforma bine intenţionată în domeniul
managementului public a devenit subordonată imperativelor de reducere a bugetului.
Discuţiile cu funcţionarii publici cu experienţă au relevat sentimentele diverse faţă de mediul
actual al reformei. Pentru unii manageri, situaţia actuală determină sentimente de amărăciune,
deziluzii şi o oboseală datorită schimbărilor constante şi hotărârilor de a reduce costurile. De
exemplu, unele persoane intervievate au arătat că în timp ce programul “Funcţia publică
2000” a avut iniţial un impact puternic asupra MRU, reformele actuale par a fi subordonate
imperativelor bugetare, de exemplu reducerea deficitului şi cuprind desconcentrarea
sarcinilor, reducerea serviciilor, restructurarea şi reducerea domeniului organizaţiei şi a
programelor. Un asemenea proces are inevitabil consecinţe asupra procesului de recrutare.
Totuşi, alte persoane intervievate au arătat că imperativele bugetare şi politicile aplicate au
oferit noi posibilităţi. Atunci când ne confruntăm cu puternice presiuni financiare pentru a
reduce costurile, este posibil să ţinem cont doar de bani (aspectul negativ al reducerii
costurilor) şi să ignorăm celelalte aspecte, inclusiv principiile MRU. S-a subliniat că este de
asemenea posibil să încurajăm creativitatea, să găsim soluţii pozitive pentru probleme dificile
şi să legăm reducerile de costuri de strategii renovatoare ale MRU. De exemplu, s-a sugerat că
agenţiile ar trebui să elaboreze stimulente care să nu se bazeze pe bani, ci pe alte lucruri pe
care oamenii ar dori să le aibă. Totuşi, legislaţia privind îngheţarea salariilor a împiedicat
acţiunile în acest sens.
Totuşi, pentru sindicatele muncii din sectorul public situaţia se caracterizează prin puţine
oportunităţi promiţătoare şi creative.
Fără a fi surprinzător, reprezentanţii sindicatului sunt în general frustraţi de situaţia actuală.
Negocierea colectivă cu sindicatele practic nu a existat de la începutul îngheţării salariilor în
1991. Sindicatele (precum şi mulţi manageri) sunt conştienţi de faptul că relaţia dintre
angajator şi angajat în funcţia publică din Canada suferă schimbări fundamentale fără a se
indica noul sistem sau rolul pe care reprezentanţii lucrătorilor îl vor juca în viitorul mediu de
muncă.
Persoanele intervievate au considerat că relaţiile cu sindicatele vor fi cruciale în următorii ani
şi că reprezentanţii sindicatelor trebuie să fie încurajaţi să participe la găsirea unor soluţii
productive pentru provocările comune. Practicile antagoniste nu mai pot exista în mediul
actual. Reluarea negocierii colective anunţate o dată cu bugetul pe 1996 este cu siguranţă un
pas pozitiv şi un mesaj clar al guvernului privind importanţa relaţiilor de muncă în
managementul funcţiei publice.
Negocierea colectivă este în principal realizată la nivel central de Secretariatul Consiliului
Trezoreriei prin consultare cu ministerele. Relaţiile cu sindicatele la nivel central pot varia
semnificativ de cele la nivel local (minister sau agenţii). Problema acordării unei autorităţi
mai mari managerilor pentru a realiza parteneriate cu lucrătorii şi reprezentanţii lor de sindicat
a fost ridicată, împreună cu întrebări vizând care funcţii trebuie păstrate la nivel central şi care
trebuie desconcentrate către ministere. Totuşi, descentralizarea negocierii colective ridică o
altă problemă legată de resursele disponibile în ministere pentru a-şi asuma acest rol.
Persoanele intervievate şi-au exprimat rezerva despre restructurarea administraţiei şi a funcţiei
publice din iunie 1993, în ciuda a ceea ce este o restructurare de succes în Ministerul
Lucrărilor Publice şi al Serviciilor către Guvern, aşa cum a fost descrisă mai sus.
Restructurarea a condus la crearea unui număr mai mic de ministere, majoritatea fiind mai
mari decât înainte. Ministerul pentru Venituri din Canada are, de exemplu, acum mai mult de
40.000 angajaţi (mai mult decât majoritatea corporaţiilor din Canada). O dificultate în
fuzionarea diferitelor ministere constă în faptul că nu se pot combina culturi distincte într-o
nouă entitate culturală. Adesea regruparea a fost mai mult teoretică decât în realitate.
În ciuda multor preocupări suscitate de restructurare, aspectele pozitive nu pot fi neglijate. În
ansamblu, persoanele intervievate au fost în general de acord că, în ciuda numeroaselor
probleme şi dificultăţi, măsurile de reducere a costurilor creează de asemenea posibilităţi şi
oportunităţi pentru MRU, care nu au existat în trecut. Totuşi, în viitor, inovarea şi
parteneriatele (între manageri şi sindicate şi între manageri şi personal) sunt considerate a fi
elemente cheie necesare pentru exploatarea acestor noi posibilităţi şi pentru crearea unui
climat pozitiv, care depăşeşte efectele negative potenţiale ale măsurilor de reducere a
costurilor şi dimensiunii organizaţiilor.
Moralul şi performanţa devin o problemă prin prisma presiunilor care se exercită asupra
administraţiei pentru a face mai multe cu resurse mai puţine şi a proceselor depersonalizate de
restructurare şi reducere a dimensiunii organizaţiei. Funcţionarii publici în Canada se
confruntă cu sindromul "supravieţuitorilor” – sentimente de tristeţe şi vinovăţie, combinate cu
mânie, incertitudine şi teamă că pot fi următorii care îşi pierd posturile. Problemele vizând
moralul se referă la îngheţarea continuă a salariilor, lipsa oportunităţii pentru promovare,
reducerea dimensiunii organizaţiei, creşterea sarcinilor de muncă şi nesiguranţa privind
viitorul. Efectul acestui “sindrom” se răsfrânge în principal asupra moralului, productivităţii şi
performanţei deoarece energia cu care ar trebui să se lucreze este absorbită de nelinişti. În
consecinţă, multe persoane intervievate au considerat că trebuie acordată o atenţie mai mare
nevoilor individului pentru reasigurarea, sprijinirea, protecţia şi favorizarea derulării carierei
lor.
Analiza a arătat că soluţiile reformelor cu caracter pur mecanic care nu ţin cont de natura
persoanei umane, nici de valorile şi angajamentul oamenilor tind să nu conducă la
îmbunătăţirea performanţelor. S-a sugerat că acest fenomen se poate observa atât în sectorul
privat, cât şi în sectorul public, semnificând următorul aspect: atunci când lucrurile sunt
realizate bine în special în medii complexe, aceasta se datorează calităţii şi angajamentului
oamenilor faţă de locul de muncă şi de produs. Structurile şi sistemele singure nu pot conduce
la organizaţii performante.
Concluzii
Activităţile reformei funcţiei publice canadiene în anii ‘ 80 şi ’90 oferă exemple izbitoare
despre tipul şi numărul dificultăţilor care pot apărea în decursul reformei managementului
public şi modernizării în prezenţa severelor constrângeri bugetare şi a necesităţii de a reduce
dimensiunea organizaţiei şi resursele. În situaţia Canadei, este clar că dificultăţile întâmpinate
în realizarea reformelor pot fi numai parţial atribuite tensiunilor dintre efectele negative ale
măsurilor de reducere a costurilor şi reformele pozitive vizând îmbunătăţirea managementului
şi a carierei. Oboseala personalului, ca rezultat al valurilor de reforme structurale şi în
domeniul managementului poate constitui o barieră semnificativă în calea progresului şi a
dorinţei funcţiei publice de a se alătura spiritului convingător al noilor reforme. Multe
persoane intervievate în cadrul acestui studiu au comentat aspectele pozitive şi provocările
aduse de schimbare şi reformă, deşi de asemenea au comentat că aceste aspecte pozitive sunt
adesea neglijate.
Pentru a evalua măsura în care reformele funcţiei publice canadiene au avut succes, trebuie să
ne amintim de alte două elemente. În primul rând, este important să nu uităm că “reforma”
unei mari organizaţii, aşa cum este aceea a funcţiei publice reprezintă o altă modalitate de a
învăţa, care include experimentări şi corecţii. O asemenea organizaţie învaţă să se adapteze la
un mediu în schimbare – adesea o schimbare atât de rapidă încât ajustările, adaptările şi
“reformele” se succed la intervale foarte scurte. Se poate uşor prevedea situaţia principală – o
funcţie publică care adoptă o cultură de învăţare continuă, în cadrul căreia nu vor mai fi
iniţiative distincte ale reformei, dar va fi o schimbare constantă, permanentă, în special
privind modul în care oamenii sunt conduşi şi modul de organizare al muncii. Un asemenea
scenariu poate prezenta provocări specifice pentru funcţia publică din Canada, care deja caută
mijloace pentru a susţine moralul şi motivaţia personalului într-un mediu cu presiuni
constante pentru schimbare şi adaptare.
În al doilea rând, Canada nu este singura ţară care traversează aceste schimbări şi nici singura
ţară supusă acestor efecte. Reforme majore similare au fost introduse în funcţiile publice ale
SUA, Australiei, Noii Zeelande, Marii Britanii, Franţei, Suediei şi în multe administraţii
locale. Aceste iniţiative variate au o origine comună: se bazează pe necesitatea guvernului de
a se adapta la forţele mondiale care transformă economiile, societăţile şi raporturile de
interdependenţă în întreaga lume. Dacă înţelegem eforturile canadiene în acest context
internaţional, vom constata că schimbările antrenate de reforme sunt în multe privinţe
normale, deoarece managerii şi decidenţii trebuie să găsească modalităţi pentru a echilibra
conflictele între priorităţile colective şi individuale. Probabil, cea mai importantă
caracteristică care trebuie evidenţiată despre Canada este aceea că funcţia publică din Canada
reprezintă o instituţie eficace, în ciuda schimbărilor continue şi a incertitudinii. În plus, faptul
că mulţi înalţi funcţionari sunt conştienţi de problemele dificile cu care se confruntă funcţia
publică, referitoare la moralul şi securitatea profesională a personalului lor, imaginea şi
viabilitatea sa în calitate de angajator, şi necesitatea unor parteneriate mai bune între manageri
şi lucrători, toate acestea permit să ne gândim că va reapărea cu multă vigoare accentul pus pe
managementul personalului în procesul de reformă.
Este interesant să constatăm că acest mesaj referitor la accentul reînnoit privind aspectul
resurselor umane în cadrul reformei este deja reflectat de documentele de politică generală.
De exemplu, Grefierul Consiliului Privat şi Secretarul Cabinetului a evidenţiat acest aspect în
raportul său asupra funcţiei publice în august 1995: “transformarea funcţiei publice trebuie să
continue …. Pentru înalţii funcţionari , provocarea va consta în articularea unei viziuni
coerente şi asigurarea ca funcţionarii publici să dispună de instrumentele necesare pentru
realizarea activităţii lor”.17
Pentru a progresa în programele de reformă, funcţia publică din Canada se confruntă cu
aceeaşi provocare din multe ţări ale OCDE, care constă în reflectarea acestei intenţii cu
caracter politic în realitatea politicilor şi a practicilor managementului cotidian al funcţiei
publice.
NOTE
1. Glen Shortliffe: Al doilea raport anual către Primul Ministru asupra funcţiei publice din
Canada, Ministrul Aprovizionării şi Serviciilor Canada, 1994.
2. A se nota că “angajator” nu include numirile care din punct de vedere juridic sunt în
responsabilitatea Comisiei Funcţiei Publice;
3. David Zussman şi Jak Jabes, Solitudinea verticală: conducerea sectorului public, Institutul de
Cercetare pentru Politica Publică, Canada, 1989, pagina 213.
4. Vezi Comisia Funcţiei Publice a Canadei: Raport anual, 1993 – 1994, Ministerul
Aprovizionării şi Serviciilor Canada, 1994, pag. 35 – 36.
5. Comisia Regală pentru organizarea administraţiei, (J.G. Glassco, Preşedinte), Raport –
volumul I, 1963.
6. Ministerul Aprovizionării şi Serviciilor Canada, Raport al Auditorului General pentru Camera
Comunelor, 1978; şi Comitetul Special pentru examinarea managementului personalului şi a
selecţiei în funcţia publică pe baza principiului de merit, (G.R. D’ Avignon, Preşedinte);
Raport al Comitetului Special pentru examinarea managementului personalului şi a selecţiei în
funcţia publică pe baza principiului de merit, Aprovizionare şi Servicii Canada, 1979.
7. Comisia Regală pentru management financiar şi responsabilitate financiară (A.T. Lambert,
Preşedinte), Raport final, Aprovizionare şi Servicii Canada, 1979.
8. Cabinetul Primului Ministru, Funcţia publică 2000, comunicat de presă, 12 decembrie 1989.
9. Cabinetul Primului Ministru, 12 decembrie 1989, declaraţie în “Funcţia publică 2000”,
Reînnoirea funcţiei publice în Canada, pag. 3 (Ministrul Aprovizionării şi Serviciilor Canada,
1990).
10. Cabinetul Primului Ministru, Funcţia publică 2000, comunicat de presă, 12 decembrie 1989.
11. Vezi Raportul Grupului de lucru privind adaptabilitatea personalului, pag. 24, 27 (Ministrul
Aprovizionării şi Serviciilor Canada, 1991).
12. Glen Shortliff: Al doilea raport anual către Prim Ministru asupra funcţiei publice a Canadei,
Ministrul Aprovizionării şi Serviciilor Canada, 1994.
13. Ibid.
14. Vezi notele pentru Declaraţia Primului Ministru, D-na Kim Campbell şi comunicatul de presă;
Ottawa, 25 iunie 1994.
15. Dezbateri ale Camerei Comunelor, 27 februarie 1995, pag. 10097.
16. Consiliul Trezoreriei al Canadei, comunicat de presă, 4 aprilie 1995.
17. Jocelyne Bourgon, Al treilea raport anual către Primul Ministru asupra funcţiei publice a
Canadei, Ministrul Aprovizionării şi Serviciilor, Ottawa, 1995.
de Sylvie Trosa
Introducere
Franţa a dorit întâi să facă faţă necesităţii de flexibilitate a regulilor planului de carieră al
funcţionarilor, care să rămână unitare şi naţionale. Apoi a depus eforturi pentru
responsabilizarea şi participarea funcţionarilor publici la toate nivelurile de modernizare
administrativă prin proiecte de servicii. Pe de altă parte, a progresat mai puţin, cu excepţia
anumitor administraţii, de exemplu Ministerul Lucrărilor Publice şi Ministerul Educaţiei
Naţionale, în materie de evaluare a performanţelor şi a mecanismelor de interes colectiv sau
individual privind remunerarea legată de performanţă (vezi mai sus).
Strategiile reformei sunt prestabilite (obligatorii sau standardizate) pentru anumite puncte
şi experimentale şi mai flexibile pentru altele. În particular, ele sunt obligatorii şi standardizate
(într-un cadru) pentru stabilizarea bugetelor de salarii. Ele sunt experimentale pentru programele
de MRU, legate de motivarea persoanelor sau adecvarea procedurilor de management. De
exemplu, o nouă metodă de discuţie anuală privind evaluarea performanţei a fost testată timp de
patru ani în Ministerul Lucrărilor Publice înainte de a fi generalizată la toate celelalte ministere şi
la personal.
Alegerea abordărilor deliberat experimentale pare să corespundă celor trei preocupări:
• testarea soluţiilor pentru a vedea dacă sunt viabile şi pentru a determina efectele lor;
• câştigarea sprijinului de la opinia publică, în special de la funcţionarii publici pentru
aceste schimbări; şi
• a dovedi Ministerului Finanţelor că acestea pot fi eficace.
Un exemplu promovat de autorităţile franceze, care reprezintă o aplicare cu succes a noilor
practici în domeniul MRU, rezultate din proiectele experimentale evaluate, este acela al
Ministerului Lucrărilor Publice. Procedura pentru toate deciziile în domeniul MRU este
următoarea:
Desconcentrare şi descentralizare
• În primul rând, nu s-a fixat nici un cadru preliminar de servicii care să stabilească
detaliat şi precis ceea ce se aşteaptă de la agenţie şi personalul său. În plus, nu există informaţii
suficiente despre aspectele reformei care nu se negociază datorită constrângerilor financiare sau
organizaţionale. Astfel, angajaţii credeau că totul este posibil şi se simţeau uşor trişaţi când îşi
dădeau seama că nu acesta era cazul.
• În al doilea rând, proiectele de servicii au evidenţiat probleme manageriale în cadrul
ministerului, în special la nivelul administraţiei centrale, deoarece aceasta nu se ridică la
aşteptările definite. În acest caz agenţia a avut impresia că se modernizează într-un minister care
rămâne neschimbat şi de care depinde integral pentru alocarea de resurse umane şi materiale. De
exemplu, o agenţie ar putea avea în teorie bugetul de exploatare globalizat dar în practică acesta să
fie sub controlul birourilor administraţiei centrale care nu lucrează împreună; ca rezultat, anual
fiecare agenţie trebuie să renegocieze necesarul de resurse cu fiecare birou al administraţiei
centrale. Acest decalaj între modernizarea locală a serviciilor desconcentrate şi adaptarea
administraţiei centrale la schimbare este o problemă întâmpinată de aproape toate ministerele.
• Alt factor semnificativ a fost acela că proiectele de servicii nu au permis agenţiilor
locale să deţină o autonomie suficientă. Această problemă a fost acută în special pentru MRU. De
exemplu, unii manageri operativi locali cu un număr mare de posturi vacante (deoarece angajarea
în departamentul în cauză nu era dorită) nu puteau recruta angajaţi cu contract sau angajaţi pe o
durată determinată. În alt proiect de servicii, prefectul a negociat cu sindicatele pentru a modifica
sistemul de prime, pentru ca acesta să se bazeze pe performanţă şi pentru a crea o schemă colectivă
pentru prime. În consecinţă, acordul a fost criticat de Ministerul de Interne la nivel naţional,
deoarece sindicatele naţionale au fost ostile la acest tip de măsuri. Asemenea probleme pot fi
rezolvate în mulţi ani, deoarece funcţia publică franceză a fost prin tradiţie unitară şi centralizată în
domeniul MRU şi trecerea la autoritatea desconcentrată pentru managementul personalului
necesită o mare schimbare culturală.
• Constrângerile statutare asupra managementului rămân, de asemenea, puternice în
funcţia publică franceză. Deşi departe de a dezaproba aceste situaţii, majoritatea directorilor de
personal văd o oportunitate pentru o bună conducere deoarece permite relaţii stabile cu angajaţii pe
diferite niveluri şi grupuri de angajaţi. Ei cred că practicile în domeniul MRU în întreprinderile din
sectorul privat sunt de asemenea supuse regulilor interne centrale care guvernează cariera.Totuşi,
studiile realizate de cercetători independenţi au arătat existenţa “impasurilor”7: demografia şi
necesitatea de a oferi cariere mai atractive personalului tânăr au condus la o situaţie unde, pentru
un număr de posturi, oportunităţile de carieră sunt blocate pentru 90% din angajaţii între 35 şi 40
ani. Cerinţa nivelului central ca profilurile individuale să se adapteze la posturile vacante poate fi
puternic subminată de faptul că numeroase fişe de posturi rezervă anumite posturi pentru categorii
specifice de angajaţi din anumite grupuri sau niveluri şi astfel obstrucţioneză flexibilitatea
agenţiei, oportunităţile profesionale şi mobilitatea.
Din 1991 acordurile salariale se referă la o perioadă multianuală. Ultimul acord, semnat în
noiembrie 1993, a cuprins anii 1994 şi 1995. Natura globală a negocierilor a fost confirmată,
protocoalele de negociere cuprindeau părţi care nu erau strict legate de salarii; astfel acordul
semnat în 1993 cuprinde o secţiune pentru angajare care a fost subiectul unor importante
negocieri cu sindicatele. În plus, protocolurile pot include diferite dispoziţii de natură socială,
de exemplu, prevederea unor împrumuturi pentru case sau ore de lucru flexibile.
Managementul performanţei
Concluzii
NOTE
de Bo Smith
Biroul Central de Statistică al Olandei (CBS) este o instituţie publică, independentă care
elaborează toate statisticile oficiale referitoare la Olanda. Este condus de un Director General,
care este subordonat din punct de vedere administrativ Ministerului Afacerilor Economice şi, din
punct de vedere statistic, Comisiei Centrale de Statistică, ai cărei membri reprezintă utilizatorii şi
furnizorii de informaţii statistice.
CBS are aproximativ 2500 angajaţi. Este o descreştere semnificativă de la aproape 3500
angajaţi cu 10 ani în urmă. Instituţia este finanţată de la bugetul statului, numai 3% din venituri
sunt generate prin vânzări de servicii sau de date. Structura organizatorică este de acum 20 ani
când s-au format 4 direcţii. Această structură cuprinde opt straturi ierarhice.
În ultimii ani, structura CBS nu a fost în conformitate cu concepţiile moderne de
management şi cu cerinţele pentru îmbunătăţirea eficacităţii. În acelaşi timp, CBS s-a confruntat
cu o concurenţă mai mare şi cu o cerinţă crescătoare de statistici. În consecinţă, a crescut presiunea
pentru reforma organizatorică şi o producţie statistică mai flexibilă şi eficace.
În contradicţie cu aceste aspecte, o reformă globală a CBS, “operaţiunea TEMPO”, a fost
lansată. Aceasta include următoarele elemente:
• o nouă structură organizatorică;
• un sistem de management contractual;
• un sistem de management şi dezvoltarea resurselor umane.
În această nouă structură organizatorică vor fi patru direcţii bazate pe cuplul produs –
piaţă şi un număr de direcţii auxiliare. Fiecare direcţie va avea un număr de sectoare.
Schimbarea organizării are consecinţe de mare amploare pentru MRU:
• Numărul de “manageri” s-a redus de la aproximativ 350 la circa 60.
• 1500 fişe de post au fost reduse la 100, îmbunătăţind mobilitatea personalului.
• Jumătate din angajaţii CBS trebuie instruiţi pentru a-şi asuma noi sarcini şi aproape
200 trebuie recalificaţi. Ca o ilustrare a măsurii schimbărilor intervenite în sarcinile de muncă, o
funcţie majoră, ca, de exemplu, activitatea de introducere a datelor, care în prezent este realizată
de 500 persoane, va dispărea treptat.
Top managerii din CBS lucrează în condiţiile unui număr de constrângeri dictate de nivelul
central atunci când realizează o reformă de tip TEMPO. În primul rând, atât bugetele cât şi
numărul de angajaţi sunt fixate de către guvern.
În al doilea rând, sistemul centralizat de grade şi fişe de post demonstrează că personalul
plasat într-un grup specific nu poate fi transferat în alt grup împotriva voinţei lui. De aceea,
mobilitatea este, cel puţin potenţial, extrem de limitată. În acelaşi timp, datorită reducerilor de
personal, flexibilitatea prin recrutarea noilor angajaţi este la fel de limitată. Sistemul de grade
limitează serios posibilităţile pentru reforma organizatorică şi pentru schimbările în utilizarea
resurselor umane.
În al treilea rând, o reformă organizatorică trebuie negociată cu reprezentanţii sindicatului
într-un “comitet de personal”. Consecinţa este aceea că procesul este complicat şi consumă
timp iar opţiunile sunt limitate la ceea ce personalul acceptă.
În al patrulea rând, legislaţia olandeză face ca debarasarea de persoanele cu o activitate
nesatisfăcătoare să fie foarte dificilă. Pe de altă parte, conducerea are un număr de elemente
de libertate în domeniul MRU:
• Definirea unor noi funcţii şi recrutarea noilor angajaţi. Deşi sistemul de clasificare
reprezintă o constrângere în practică, ministerele acceptă în general propuneri pentru noi funcţii.
• Sistemul flexibil de remunerare permite conducerii să acorde angajaţilor cu
performanţe bune, o remunerare excepţională şi de-a lungul anului să acorde o modestă
recompensă (de exemplu, o masă pentru două persoane) unui angajat care a făcut un lucru
extraordinar.
• În domeniul formării, libertatea descentralizată este totală. Pentru CBS acest lucru este
important, deoarece nivelul formării este destul de înalt.
Unitatea centrală MRU în CBS exercită o principală funcţie de consultanţă. Unitatea MRU va
face parte din serviciile centrale în noua organizaţie.
Responsabilităţile cotidiene ale MRU vor fi descentralizate.
O “infrastructură” MRU nu a fost încă stabilită. În acest context, nu există o evaluare
sistematică a managerilor şi un program de perfecţionare a managerilor.
În domeniul financiar, bugetele sunt descentralizate, controlul financiar se exercită la nivelul
eşalonului central. Managerii operativi au libertate limitată pentru a aloca resursele financiare.
La nivelul managerului operativ, situaţia prezentă în domeniul MRU se caracterizează prin
ceea ce se consideră a fi mai degrabă o libertate limitată pentru a conduce.
Următoarele caracteristici au fost menţionate:
• Sistemul flexibil de remunerare are numai un impact redus deoarece resursele sunt
extrem de limitate. Pentru a permite utilizarea acestuia ca instrument pentru motivare, mai multe
resurse financiare trebuie să fie disponibile.
• Recrutarea este centralizată în cadrul organizaţiei. Combinată cu câteva posturi
vacante, aceasta limitează posibilităţile managerilor operativi de a-şi crea propriile echipe.
• Nu este posibil pentru managerul operativ să schimbe organizarea unităţii. Această
limită se datorează atât sistemului de clasificare, cât şi centralizării interne în cadrul CBS.
Managerul operativ poate în principal influenţa activităţile unităţii prin instrumente indirecte
ca, de exemplu: încurajare, feedback asupra performanţei, mici schimbări în repartizarea
sarcinilor şi un dialog cu angajaţii asupra conţinutului activităţii. De asemenea, poate interveni
în alegerile în domeniul formării.
CBS introduce un sistem de “contracte” care va fi baza sistemului de management. Vor fi
contracte între conducere şi direcţii şi între conducerea direcţiei şi unităţile din cadrul
direcţiei. Şi de asemenea vor fi contracte pe plan orizontal între unităţile care îşi furnizează
reciproc servicii.
Contractele vor avea următoarele elemente:
• O specificaţie a resurselor financiare şi umane disponibile în bugetul anului.
• Realizările pe care unitatea trebuie să le efectueze. Vor fi specificate: producţia,
posibili indicatori de calitate şi un număr de alţi indicatori pentru obiective.
• Colaborarea cu alte unităţi în CBS.
Contractele vor defini ceea ce se numeşte “managementul prin responsabilitate”. Intenţia este
aceea ca, în cadrul contractelor, managerii operativi să dispună de o libertate mai mare pentru
a conduce unităţile lor. Aceasta se referă la MRU şi la managementul financiar.
Procesul prin care contractele sunt scrise şi decise va fi unul iterativ. Prima etapă este o
“declaraţie a misiunii”, redactată de directorul general. Ca urmare, fiecare unitate trebuie să
întocmească contracte, care sunt apoi “negociate” pe linie verticală – şi orizontală – în
organizaţie. Contractele pot fi detaliate la nivel individual, în cadrul fiecărei unităţi dar acest
lucru nu este obligatoriu.
Interviurile au indicat faptul că managerii operativi sunt sceptici faţă de accentul pus pe
calificările în management în noua organizaţie. Dacă nu li se acordă o libertate managerială
semnificativă, managerii operativi vor continua probabil să creadă că trebuie să fie experţi în
domeniul lor şi mai puţin manageri. Vor fi necesare resurse şi o perioadă de timp pentru a
consolida sistemul de contracte şi, fără o descentralizare reală, există teama că efortul depus
nu se justifică.
Departamentul de Impozite
Departamentul de Impozite face parte din Ministerul de Finanţe. Este însărcinat cu colectarea
tuturor impozitelor şi a taxelor vamale în Olanda. Se ocupă de persoane fizice, întreprinderi
mici, medii şi mari şi de contribuabilii care trebuie să achite taxele vamale şi accizele.
Departamentul este organizat în cinci direcţii pe baza “grupurilor ţintă” şi are un număr de
utilităţi auxiliare. Direcţiile şi unităţile auxiliare sunt însărcinate cu coordonarea şi
supravegherea. Fiecare direcţie cuprinde un directorat şi un număr de unităţi în întreaga ţară
care se ocupă cu fiecare formă de impozit şi activitate relevantă pentru grupul său ţintă
specific. Aceasta se numeşte “abordare integrată” şi se realizează de o echipă de experţi din
discipline relevante. Echipele constituie baza organizaţiei şi fiecare are între 15 şi 20 membri.
Fiecare unitate are între 5 şi 15 echipe.
Numărul total de angajaţi în departament este de aproximativ 29.000. Acest număr reprezintă
o reducere de la aproximativ 32.000 angajaţi care erau acum câţiva ani. Se aşteaptă ca în anii
următori Departamentul de Impozite să nu mai reducă personalul, dar să-şi îmbunătăţească
productivitatea.
Această organizaţie este rezultatul unei reorganizări totale a administraţiei fiscale olandeze,
începută în 1990. Anterior reorganizării departamentul era foarte centralizat şi unităţile erau
extrem de specializate. A rezultat o organizaţie cu o prea redusă flexibilitate, care nu era
suficient de orientată pe piaţă sau pe client.
Decizia de a schimba organizarea a fost luată pe plan intern. Obiectivul a fost acela de a crea o
organizaţie flexibilă şi eficace, orientată pe piaţă. Conceptul de descentralizare a jucat un rol
central în această reorganizare, care a implicat un număr de elemente:
• Reforma a fost pregătită de grupuri de proiect care au acoperit întregul departament.
• Au fost consultări şi negocieri ample cu sindicatele. În final, sindicatele au fost de
acord cu schimbarea organizaţiei, aşa cum se va descrie mai jos. În sistemul olandez, un acord cu
reprezentanţii personalului este o pre-condiţie foarte importantă pentru schimbarea organizatorică.
• În noua structură, posturile de conducere au fost ocupate cu aproape un an înainte de
aplicarea noii organizări. În acest fel, şefii de unităţi au putut participa la planificarea detaliată a
structurii unităţilor şi la recrutarea personalului.
• Angajaţii departamentului de impozite au fost informaţi despre reorganizare prin mai
multe mijloace: întâlniri, casete video, un număr special de telefon, precum şi prin sindicate.
• Echipe de proiect speciale au fost însărcinate cu formarea, pregătirea noilor spaţii şi
acordarea de asistenţă managerilor în probleme organizatorice, de concepţie şi recrutare.
• Reorganizarea nu a fost combinată cu o reducere de personal; toţi angajaţii au primit
posturi în noua organizaţie. Deşi nimeni nu a fost concediat, un anumit număr de angajaţi şi-au
schimbat locul de muncă. La nivelul conducerii, foştilor şefi de birouri locale le-au fost date
posturi de conducători de echipă, adjuncţi de şefi de unitate sau şefi de unitate, sau li s-a permis o
pensionare anticipată.
În noua organizaţie, funcţia de MRU este organizată pe 3 niveluri:
• nivel global al departamentului: Directoratul de personal şi organizare al departamentu-
lui de impozite;
• nivel de direcţie;
• la nivel de unitate, de exemplu, birou local.
La nivel global, sarcina este aceea de a întocmi cadrul intern în care eşaloanele inferioare să
poată defini acţiunea lor. O dată cu descentralizarea s-a realizat o administrare foarte limitată
la nivel global iar accentul se pune pe orientările privind politica în acest domeniu şi pe
monitorizarea aplicării politicii de MRU la nivelul direcţiei şi unităţii. La nivelul direcţiei,
politica MRU a directoratului şi a subunităţilor este coordonată, se acordă consultanţa,
îndrumare iar implementarea este monitorizată. În final, şefii de unitate sunt responsabili de
aplicarea politicii de personal la nivel micro, adică nivelul echipei şi nivelul individual.
Descentralizarea MRU a condus la creşterea resurselor cheltuite pentru MRU. În 1984,
era un angajat însărcinat cu MRU pentru 366 angajaţi iar în 1991 era un angajat însărcinat cu
MRU la 166,5 angajaţi. Creşterea a fost la nivelul direcţiei şi al unităţii şi în special la nivelul
unităţii.
Libertatea Departamentului de Impozite în domeniul MRU este limitată atât de legislaţie,
cât şi de responsabilităţile MRU ale Ministerul Afacerilor Interne şi Ministerului Finanţelor.
Aceste restricţii, aşa cum s-a menţionat mai sus, se referă la unele condiţii de muncă primare şi
secundare care sunt reglementate prin legislaţie. În al doilea rând, niveluri de salarii sunt negociate
de către Ministerul Afacerilor Interne. Aceasta înseamnă că Departamentul de Impozite nu poate
stabili propriile sale niveluri de remunerare pentru personalul nou recrutat. Ca un exemplu,
departamentul nu poate armoniza nivelurile de salarii cu cele din sectorul privat pentru
“consultanţii fiscali” şi a pierdut un număr de angajaţi foarte calificaţi. În al treilea rând, există
limite asupra transferului personalului de la o funcţie la alta deoarece gradele sunt diferite.
Această limită complică foarte mult schimbările organizatorice. În fond, sindicatele au
dreptul să fie consultate asupra reorganizării şi acest lucru limitează de asemenea libertatea
managerială.
Pe de altă parte, departamentul poate utiliza mai multe instrumente în MRU. Sistemul
flexibil de remunerare presupune acordarea unei sume suplimentare lunare managerilor pe nivel
mediu şi şefilor de unitate care au o activitate bună de către conducere. A fost iniţiat un sistem prin
intermediul căruia şefii de unităţi pot obţine o asemenea primă dacă ei realizează obiectivele
stabilite pentru organizaţia lor. În al doilea rând, utilizarea perspectivelor generale de carieră este o
importantă forţă care motivează, la îndemâna conducerii. În al treilea rând, în domeniul bugetului
a avut loc o descentralizare de la Ministerul Finanţelor la Departamentul de Impozite. Din 1994,
departamentul are un buget global care va fi alocat pentru cheltuielile de personal sau alte
cheltuieli de exploatare în conformitate cu decizia departamentului.
Nivelul descentralizat, în mod normal o unitate de impozit, a primit responsabilităţi mai
multe în domeniul MRU, ca rezultat al reorganizării şi descentralizării generale în departament.
• Din 1994 unităţile au dobândit o mai mare autonomie bugetară.
• În cadrul unor limite, şefii de unitate pot decide creşterea numărului de angajaţi sau,
pe de altă parte, pot alege să nu completeze posturile vacante.
• Posturile vacante la nivel “mediu”, inclusiv nivelul conducătorului de echipă pot fi
ocupate fără a cere permisiunea eşalonului central.
• Personalul cu calificare universitară este recrutat la nivel central. Totuşi, în viitor toate
recrutările vor fi descentralizate la nivelul unităţii.
În ciuda acestor limite, conducătorii la nivel local dispun de o mai mare latitudine în domeniul
MRU decât înainte de operarea schimbărilor.
Şefii de unitate pot:
• să schimbe organizarea unităţii lor - un exemplu ar putea fi o schimbare a numărului
de echipe; totuşi există o dimensiune minimă şi maximă pentru echipe.
• să angajeze personal pe nivelurile inferioare şi în viitor - personal la toate nivelurile;
• să recompenseze angajaţii care au o activitate bună – recompensa poate fi o sumă
suplimentară prin intermediul sistemului flexibil de remunerare sau poate fi promovarea într-un
post mai bine plătit, dacă există postul vacant;
• să oprească creşterile salariale pentru personalul care nu are o activitate bună şi chiar
să iniţieze concedieri;
• să organizeze o evaluare sistematică a personalului - există un sistem de evaluări -
interviuri periodice pentru toţi angajaţii care nu au funcţii de conducere.
• să aloce resursele pentru educaţie şi formare – deoarece resursele cheltuite pentru
formare sunt destul de semnificative, aceasta este un important instrument pentru management;
• în final, managementul la nivelul unităţii decide responsabilităţile şi sarcinile
individuale ale angajaţilor – calitatea şi atractivitatea sarcinilor este un puternic factor de motivare
şi de asemenea are consecinţe pentru posibilităţile de carieră.
Departamentul de Impozite are un sistem elaborat de planificare. Pe baza unui plan
strategic, s-a realizat o planificare anuală şi un ciclu de monitorizare. În planul strategic, sarcinile
departamentului sunt descrise iar principiile pentru aplicarea planului în diverse părţi ale
organizaţiei sunt formulate.
Pentru fiecare sector există un plan anual elaborat la nivel global, care specifică
obiectivele producţiei, personalul şi alte resurse disponibile, comunicarea, spaţiile, automatizarea
etc. Planul este structurat în obiective şi resurse pentru fiecare unitate.
De asemenea, departamentul utilizează contracte de management. Există contracte între
Directorul General şi şefii de directorate. Aceste contracte conţin în principal obiectivele de
performanţă formulate în cadrul planului strategic. Contractele şi planurile strategice constituie
împreună sistemul de management al performanţei. În prezent, sistemul funcţionează în principal
pe baza obiectivelor cantitative, dar scopul său este acela de a consolida aspectul calitativ.
Până la o dată recentă, departamentul a avut propriul plan de MRU, dar acesta a fost
acum încorporat în planul previzional multianual al personalului, elaborat anual. Planul furnizează
un cadru general, în care obiective şi sarcini concrete pot fi definite pe termen scurt. De asemenea
specifică “standarde la nivelul serviciului” şi “receptivitate faţă de clienţi”.
MRU este de asemenea un element în planul strategic la nivelul directoratelor şi al
unităţilor. Pe baza planului previzional multianual al personalului, planurile descentralizate conţin
secţiuni care descriu aplicarea politicii de personal. Teme ca remunerarea, recompensarea,
angajarea “grupurilor speciale” şi absenţele datorită bolii figurează în acestea. În general, planurile
descriu modul în care o direcţie sau o unitate trebuie să aplice politica de personal, formulată la
nivel global.
Sistemul de planificare este şi pentru nivelul echipei. Totuşi, în cadrul unităţilor,
planurile sunt adesea detaliate la nivel individual. Există o legătură sistematică anuală între planuri
şi interviurile de evaluare individuale. Sistemul de planificare reprezintă o bază a evaluării
managerilor.
Reorganizarea a fost pregătită prin programe de formare de mare amploare. Toate
persoanele cu responsabilitate managerială în noua organizaţie au fost instruite într-un program
care acoperă toate aspectele despre rolul managerului. De asemenea, departamentul are programe
permanente de formare în management:
• cursuri privind abilităţile de management; este şi un curs de MRU;
• un program de perfecţionare în management;
• sisteme de monitorizare, consultanţi interni îndrumă managerii;
• un centru de evaluare;
• programe individuale, oferind în special posibilitatea de a acorda asistenţă psihologică
managerilor.
Există un plan sistematic de evaluare pentru nivelurile de conducere. Sistemul de evaluare
include elemente ale MRU ca, de exemplu, activităţi de formare, corespondenţa între posturile
bugetare şi posturile efectiv ocupate şi absenteismul.
În paralel cu reorganizarea şi descentralizarea, a fost stabilit un sistem de monitorizare.
Obiectivele specificate în sistemul de planificare sunt monitorizate, unele obiective lunar, alte
obiective trimestrial şi unele anual. Date cantitative sunt elaborate şi sunt fixate limite pentru
variaţia permisă pentru următoarele obiective sau domenii:
• corespondenţa dintre posturile bugetare şi nivelul efectivului de angajaţi;
• absenteismul datorită bolilor;
• interviurile de evaluare efectuate;
• diferenţele de salarii;
• educaţia permanentă;
• mobilitatea;
• facilităţi de îngrijire pentru copii;
• prezenţa minorităţilor etnice în personal;
• procentul de femei şi bărbaţi;
• obiective pentru recrutarea persoanelor handicapate.
În plus, sunt solicitate informaţii despre un anumit număr de aspecte, pentru care nu au fost
definite obiective:
• fluctuaţia personalului;
• activitatea de colaborare;
• concediul pentru părinţi;
• formule de reconversie profesională;
• admiterea de noi angajaţi proveniţi de pe piaţa externă şi internă.
Sindicatele care reprezintă angajaţii din Departamentul de Impozite au participat la
reorganizare încă de la început. Au fost consultări şi negocieri de mare amploare şi, în final,
sindicatele au acceptat integral schimbarea. Această acceptare s-a bazat pe mai multe
condiţii:
Concluzii
În cazul Olandei, sectorul public a fost obiectul unei reforme administrative de mare
amploare în ultimii ani. Reformele au cuprins un spectru larg de aspecte administrative şi de
management. Reforma în domeniul MRU trebuie considerată ca o componentă a unei reforme
generale a sectorului public. Aceasta nu implică faptul că toate reformele se prezintă ca un
veritabil plan strategic pentru sectorul public, aceasta înseamnă că filozofia şi obiectivele sunt
generale.
Această filozofie de bază comportă un anumit număr de elemente. Un prim element se
referă la “normalizarea” sectorului public, semnificând că diferenţele istorice între sectorul public
şi sectorul privat trebuie reduse. În domeniul MRU, aceasta înseamnă suprimarea regulilor centrale
uniforme asupra condiţiilor de muncă, o tendinţă spre un MRU modulat pe ramuri, sisteme de
remunerare mai flexibile şi îmbunătăţirea mobilităţii. Al doilea element este descentralizarea.
Convingerea este următoarea: pentru ca un sector public să funcţioneze eficace, managerii
operativi trebuie să dispună de o mai mare autonomie de conducere.
Obiectivele reformelor, inclusiv ale reformelor în domeniul MRU sunt: asigurarea
reorientării spre piaţă, îmbunătăţirea flexibilităţii şi eficacităţii şi crearea unui loc de muncă mai
atractiv în sectorul public. La fel ca în alte ţări, aceste obiective constituie răspunsul la problemele
cu care se confruntă sectorul public după o perioadă de creştere, vizând cerinţele de reducere a
costurilor, creşterea producţiei şi a serviciilor.
La nivel central, reformele vizează în principal crearea unei mai mari libertăţi la nivel
descentralizat. Este semnificativ că ambiţia de a avea o funcţie publică coerentă şi coordonată este
încă prezentă şi se va realiza prin centralizarea la nivelul superior ierarhic. De asemenea, trebuie
notat faptul că ministerele centrale intenţionează să monitorizeze consecinţele descentralizării.
Ministerele, directoratele şi instituţiile sunt însărcinate cu descentralizarea de la nivel
ministerial sau al directoratului la nivelul unităţii. Cum şi în ce măsură se realizează, aceste lucruri
pot varia foarte mult, aşa cum a prezentat studiul de caz. Ştiind că descentralizarea poate avea
numai un efect limitat dacă nu se realizează până la nivelul managerului operativ, putem arăta că
Olanda se află în mijlocul reformei în domeniul MRU.
În fond, integrarea dintre MRU şi cuplul strategie – planificare este încă limitată. Chiar în cazul Departamentului de
Impozite integrarea nu este completă. Reformele continuă şi obiectivul vizează armonizarea MRU cu managementul
strategic, ceea ce constituie un element important în programul reformei viitoare în sectorul public olandez.
de Pat Walsh
Introducere
În Noua Zeelandă, MRU este guvernat de prevederile Legii privind Sectorul Public din
1988. Această lege a descentralizat controlul în materie de relaţii de muncă în sectorul public către
şefii de departamente din guvern. Descentralizarea MRU nu poate fi considerată izolat de celelalte
evoluţii din sectorul public în Noua Zeelandă. A fost iniţiată ca o componentă a unui program
general de restructurare a sectorului public sub Guvernul Laburist între mijlocul şi sfârşitul anilor
’80 şi continuă sub guvernul naţional care a succedat acestuia. Programul de restructurare în Noua
Zeelandă, inclusiv descentralizarea MRU, se derulează în conformitate cu o strategie bine definită.
Nu a fost un proces improvizat, în funcţie de oportunitatea politică sau administrativă, deşi se
poate spune că aceşti factori au jucat un rol în anumite momente.
Modelul de restructurare a acordat un loc important necesităţii vitale de a reformula
liniile de responsabilitate în sectorul public. Astfel, reforma în domeniul managementului financiar
a avut o importanţă esenţială. Legea Finanţelor Publice din 1989 este a doua componentă a
procesului de restructurare. Reforma managementului financiar, se bazează pe distincţia dintre
intrări, produse şi rezultate. Intrările sunt resursele alocate ministerelor de către guvern. Guvernul
repartizează intrările pentru a cumpăra produse specifice de la ministere. Produsele sunt bunurile şi
serviciile furnizate de ministere – consultanţă pentru formularea politicii, programe de formare
pentru personal, un serviciu de sănătate, un sistem de educaţie, un sistem de apărare, programe
pentru a conserva plantele sau animalele în pericol, drumuri, poduri etc. Rezultatele sunt efectele
acestor produse asupra societăţii – rate de mortalitate infantilă mai înalte sau mai mici, copii mai
mult sau mai puţin educaţi, persoane cu o sănătate mai bună sau mai puţin bună, mai multe sau
mai puţin accidente mortale rutiere, un mediu mai mult sau mai puţine poluat. Guvernele trebuie
să răspundă în faţa electoratului de aceste rezultate, dar nu şi de produse. Realizarea eficientă a
produselor este responsabilitatea directorilor executivi ai ministerelor.
Directorii executivi şi miniştrii au o relaţie contractuală, în cadrul căreia ministrul este de
acord să furnizeze anumite intrări, precum şi să achiziţioneze produsele specificate. Numai
produsele specificate în acordul de achiziţie între ministru şi minister sunt finanţate şi directorul
executiv este însărcinat cu asigurarea producerii acestora de către personalul său. Aceasta
înseamnă că directorii executivi au fost numiţi angajatorii personalului lor, asumându-şi
răspunderea privind activitatea şi produsele lor.
Astfel, descentralizarea MRU a fost o consecinţă a reformelor generale şi mai puţin un
scop în sine, dar a fost un element central al programului de reformă. Programul global de reforme
nu ar fi putut fi aplicat fără o desconcentrare a atribuţiilor de resurse umane către directorii
executivi.
Înainte de 1988, organismul central de management al personalului din guvern, Comisia
de Servicii de Stat (SSC) a fost angajatorul tuturor funcţionarilor publici şi deţinea toate atribuţiile
în materie de resurse umane. Funcţia publică era o funcţie publică unitară de carieră.
Funcţionarii publici puteau fi numiţi în orice post al funcţiei publice şi erau protejaţi de
obligaţia conform căreia pentru orice post peste gradul de intrare un candidat din exterior trebuie
să demonstreze “vizibil un merit mai mare” decât orice candidat din serviciul respectiv. Un sistem
pentru a face recurs asigură respectarea acestei prevederi.
Funcţionarii publici erau angajaţi în condiţiile prevăzute de acordurile profesionale
valabile pentru ansamblul funcţiei publice. Sistemul de clasificare a profesiilor şi sistemul de
evaluare a performanţei se aplică ansamblului funcţiei publice.
Condiţiile de angajare erau negociate de către SSC şi principalul sindicat din sectorul
public, Asociaţia Funcţiei Publice (PSA). Aceste negocieri erau guvernate de obligaţia ca aceste
condiţii de angajare să fie comparabile cu cele din sectorul privat pentru profesii similare, deşi
factorii de piaţă pot modifica acest lucru. Acesta a conferit negocierilor un caracter ordonat şi
previzibil. Disputele asupra negocierii sau interpretarea acestor acorduri ar putea fi rezolvate
printr-un arbitraj obligatoriu.
Salariile pentru şefii din ministere şi unii şefi adjuncţi au fost determinate de o Comisie
pentru Salarii ale înalţilor funcţionari pe baza comparaţiilor cu situaţiile echivalente din sectorul
privat.
Deşi descentralizarea oficială a MRU a apărut simultan cu alte reforme, a fost o
desconcentrare limitată înainte de Legea privind Sectorul Public din 1988.
Deoarece sectorul public a crescut ca dimensiune şi complexitate, a fost imposibil pentru
SSC să îndeplinească toate responsabilităţile atribuite în materie de resurse umane. SSC a început
să delege multe din atribuţiile cotidiene referitoare la resursele umane către ministere, dar
delegările puteau fi retrase oricând.
În plus, aceste delegări au fost limitate şi SSC a păstrat un rol determinant în MRU din
sectorul public. În particular, SSC a păstrat un control complet asupra negocierii condiţiilor de
angajare.
Impulsul dat acestei reforme a fost de origine politică. Guvernul Laburist, ales în 1984, a
venit la putere cu dorinţa fermă de a restructura sectorul public. Nu dezbatem analiza efectuată de
guvern privind necesitatea restructurării sectorului public. Guvernul era convins că sectorul public
devenise ineficient şi iresponsabil şi dorea să remedieze acest lucru. Deşi resursele umane nu au
fost abordate separat de programul general de reformă, guvernul era preocupat de resursele umane
şi în special de procesul de negociere a condiţiilor de muncă. În primii săi doi ani, s-a confruntat
cu un anumit număr de conflicte sociale importante din care aproape toate s-au terminat nefericit
pentru guvern. Guvernul Laburist a decis reformarea relaţiilor profesionale în sectorul public. În
particular, era decis să înlăture posibilitatea arbitrajului obligatoriu. Guvernul avea convingerea că
orice program guvernamental de restricţii bugetare putea să nu fie realizat dacă existau acorduri
salariale supuse arbitrajului, asupra cărora nu avea control.
SSC era filonul secular administrativ al reformelor Guvernului Laburist. Deşi Ministerul
de Finanţe şi Serviciul Primului Ministru au jucat un rol important, SSC a avut responsabilitatea
de a elabora Legea privind Sectorul Public din 1988.
La rândul său, Ministerul de Finanţe a avut responsabilitatea pentru Legea Finanţelor
Publice din 1989. Trebuie menţionat faptul că înalţii funcţionari de la alte ministere nu au
participat la elaborarea Legii privind Sectorul Public.
Nu a intervenit nici un proces de negociere asupra amplorii şi termenilor pentru schimbări
şi majoritatea funcţionarilor, cu excepţia celor implicaţi direct, nu cunoşteau conţinutul (şi nici
chiar existenţa) legii până la prezentarea sa la Parlament. Această manieră a avut următorul efect:
nu există posibilitatea ca obiectivele guvernului să facă subiectul unui compromis iar forma
legislativă conferită reformelor le-a dat acestora o forţă deosebită.
Legea privind Sectorul Public a intrat în vigoare la 1 aprilie 1988, fără a fi o succesiune în
modul ei de aplicare de către ministere sau funcţii. A fost aplicată simultan în toate ministerele.
Relaţia dintre Comisia de Servicii de Stat şi ministere în condiţiile Legii privind Sectorul
Public din 1988
Legea privind Sectorul Public din 1988 a răsturnat sistemul de resurse umane care exista
de mult timp. A creat postul de “director executiv” în ministere, cu angajare pe o durată de 5 ani,
cu posibilitate de prelungire, şi a conferit directorilor executivi calitatea de angajatori ai
personalului lor, luând Comisiei de Servicii de Stat (SSC) rolul de angajator al tuturor
funcţionarilor publici, avut timp de 75 ani. Peste noapte, directorii executivi şi-au asumat
atribuţiile în materie de resurse umane, exercitate anterior de SSC. Deodată s-a solicitat
ministerelor să angajeze specialişti în resurse umane, să devină competente în resurse umane, să
elaboreze politici pentru resurse umane şi să le aplice în practică. Ca şi în alte domenii, directorii
executivi trebuie să răspundă de acţiunile lor legate de resursele umane.
Dar Legea privind Sectorul Public nu a dat în întregime libertate ministerelor. Unele
constrângeri centrale asupra autonomiei MRU au continuat să se exercite şi SSC a conservat rolul
său important. Legea limitează marja de manevră a directorului executiv privind numirile.
Posturile vacante trebuie anunţate public într-o manieră care să permită persoanelor calificate
corespunzător să devină candidate.
Directorii executivi sunt obligaţi să numească persoana “cea mai potrivită” pentru post şi
să facă publice toate numirile. Ministerele trebuie să stabilească un proces de reexaminare a
numirilor pentru toţi candidaţii care nu au fost admişi. Acest proces trebuie aprobat de SSC deşi
ministerul realizează această reexaminare fără o monitorizare externă. Alte legi, Legea privind
Contractele de Muncă şi Legea privind Drepturile Omului stipulează standardele de fond şi de
procedură în materie de disciplină şi revocare.
Alte legi aplicabile tuturor angajaţilor reglementează domenii, de exemplu igiena şi protecţia muncii, nivelurile de
salarii minime, durata minimă de concediu de boală, vacanţele etc.
De asemenea, legea obligă directorii executivi să fie “buni angajatori”, ceea ce le impune
acestora să ofere condiţii de muncă bune şi sigure, să numească imparţial şi să ofere oportunităţi
angajaţilor pentru a-şi perfecţiona abilităţile.
De asemenea, obligă directorii executivi să elaboreze si să aplice un program privind
egalitatea şanselor la angajare, să acorde o atenţie deosebită nevoilor femeilor, maorilor,
minorităţilor etnice şi lucrătorilor handicapaţi.
SSC continuă să joace un rol important într-un anumit număr de domenii. Trebuie să
promoveze şi să formuleze politicile de personal pentru ansamblul funcţiei publice, să promoveze,
elaboreze şi monitorizeze politicile şi programele privind egalitatea şanselor la angajare. SSC
monitorizează planurile ministerelor privind egalitatea şanselor la angajare şi poate stabili
standarde care trebuie realizate. Altă constrângere semnificativă exercitată de SSC se realizează
prin intermediul rolului său în negocierea contractelor de muncă pentru directorii executivi şi în
aprobarea acelora pentru posturile de înalţi funcţionari.
Un rol important a fost acordat SSC, privind directorii executivi. SSC numeşte (şi decide
dacă numirea trebuie prelungită), negociază condiţiile lor de angajare şi examinează anual
performanţa lor. Acordurile de performanţă ale directorilor executivi se negociază cu miniştrii.
Acestea nu sunt documente publice, dar se bazează pe obiectivele stabilite pentru
ministere în planul său strategic. Rolul SSC în evaluarea performanţei directorilor executivi oferă
oportunitatea de a asigura ca fiecare director executiv să respecte obligaţia lui statutară de a fi un
bun angajator. Procesul de evaluare a performanţei directorului executiv este încă în curs de
derulare.
Domeniul referitor la “un bun angajator” este acela în care criterii precise de performanţă
au fost definite recent. Se afirmă că teama de a nu-şi prelungi contractul după 5 ani îi determină pe
directorii executivi să-şi respecte obligaţiile. Scepticii au observat că în anii de când Legea privind
Sectorul Public a stipulat contracte pe o durată de 5 ani cu posibilitatea de prelungire pentru
directorii executivi, numai un director executiv nu şi-a prelungit contractul.
Totuşi, SSC consideră că examinarea performanţei directorului executiv reprezintă o
legătură vitală într-o buclă de responsabilitate, deoarece prin acest proces SSC obţine informaţiile
necesare pentru a-şi realiza obligaţiile referitoare la practicile de personal şi egalitatea şanselor la
angajare, precum şi informaţii despre alte aspecte.
Probabil principalul rol exercitat de SSC este acela al asumării responsabilităţii privind
condiţiile de angajare pentru toţi funcţionarii publici. În 1988, Guvernul a decis să lase această
responsabilitate la SSC deoarece s-a îndoit de capacitatea ministerelor de a-şi asuma cu succes
acest rol după intrarea în vigoare a Legii privind Sectorul Public. În majoritatea cazurilor,
ministerele nu aveau cunoştinţe despre relaţiile profesionale şi Guvernul dorea să fie sigur că
ministerele nu pun în pericol politica sa bugetară. SSC este aceea care deţine autoritatea deşi
trebuie să se consulte cu directorii executivi în scopul realizării rolului său.
SSC avea autoritatea de a delega această responsabilitate la directorii executivi, dar nu a
făcut acest lucru până la negocierile din 1992.
Între 1988 şi 1992, negocierea condiţiilor de angajare a rămas sub controlul strict al SCC,
care acţionează în calitate de organism guvernamental şi care a înfiinţat un subcomitet special
pentru a defini politica privind negocierile asupra angajării în sectorul public.
Ca regulă generală, SSC şi PSA demarează negocierile într-un anumit număr de ministere
şi aşteaptă până când dificultăţile devin iminente într-un set de negocieri. Atunci toată atenţia se
concentrează pe aceste negocieri până se ajunge la un acord. Acest acord devine rapid standardul
pentru întregul sector public şi se diseminează în toate ministerele. A fost o anumită flexibilitate
privind unele condiţii specifice de angajare care ar putea varia într-o anumită măsură de la minister
la minister. Dar pe ansamblu procesul antrenat printr-o traiectorie diferită avea rezultate care nu se
distanţau de sistemul centralizat şi uniform din trecut.
Resentimente s-au manifestat faţă de controlul centralizat exercitat asupra negocierilor.
Se afirmă ca acest lucru era în contradicţie cu filozofia Legii privind Sectorul Public şi în special
cu rolul directorilor executivi de angajatori, responsabili de performanţele lor în acest domeniu.
Cum era acest lucru posibil dacă o mare parte a relaţiilor de angajare rămâne în afara controlului
lor? Managerii de resurse umane au devenit din ce în ce mai mult frustraţi de absenţa controlului
asupra negocierii condiţiilor de angajare pentru propriul personal. În 1991, SSC a decis să delege
autoritatea de negociere către directorii executivi pentru negocierile din anul următor. Legea
stipula ca directorii executivi să-şi exercite această autoritate în consultare cu SSC, o situaţie
complet inversă faţă de cea din 1988 – 1992. Autoritatea pentru negociere a directorilor executivi a
fost una delegată şi putea fi retrasă de SSC. SSC a rămas filonul secular al guvernului şi guvernul
a continuat să-şi păstreze interesul în condiţiile de angajare din sectorul public. Astfel SSC a
specificat şi a aplicat constrângerile guvernamentale asupra libertăţii de negociere a directorilor
executivi.
Principalele exigenţe ale guvernului s-au referit la: rezultatele negocierilor să fie “neutre
din punct de vedere bugetar” (fără costuri suplimentare), să se diminueze indemnizaţiile potenţiale
de şomaj, să fie austeritate în domenii unde era posibil şi dispoziţiile unui contract colectiv să nu
se traducă prin eşecuri în alte ministere.
Deşi autoritatea de negociere fost delegată la ministere, SSC a jucat încă un rol de câine
de pază în procesul de negociere. Ministerele trebuiau să depăşească dificultăţile înainte de
încheierea negocierilor şi SSC a păstrat un reprezentant în grupurile de negociere.
În acest studiu toate cele trei ministere şi-au exprimat frustrarea faţă de constrângerile
asupra negocierilor privind condiţiile de angajare. Toate persoanele intervievate au înţeles că
aceste constrângeri derivă de la guvern şi mai puţin direct de la SSC. De asemenea s-a apreciat că
în sectorul public, guvernul va stabili întotdeauna limite pentru ceea ce se poate negocia. S-a
considerat că guvernul, în calitate de unic acţionar are toate drepturile să acţioneze în acest fel. Cu
toate acestea, s-au exprimat decepţiile faţă de SSC ca organism însărcinat cu supravegherea
respectării politicii guvernamentale de către ministere. Referitor la faptul dacă SSC joacă un rol
mai activ decât o justifică situaţia respectivă, opiniile managerilor intervievaţi au variat.
Reprezentanţii sindicatelor tind să considere că SSC joacă un rol prea intervenţionist.
În 1994, negocierile s-au derulat diferit. În acel an, delegarea autorităţii SSC la directorii
executivi a fost mai puţin specificată şi prescriptivă decât în ciclul anterior de negocieri. În acest
sens, au existat două motive. Unul se referă la timp, în sensul că trebuie să treacă timp până
ministerele devin mai puţin constrânse de supravegherea directă a SSC. Delegarea de autoritate la
directorii executivi în 1992 a fost un important pas în această direcţie.
În al doilea rând, s-a estimat că momentul era oportun din punct de vedere tactic.
Obţinând reducerea indemnizaţiilor de şomaj în 1992 – 1993 şi conştient de presiunea din ce în ce
mai mare a personalului pentru creşterea salariilor, în 1994 guvernul a acordat ministerelor o
libertate mai mare pentru negocieri.
SSC şi-a păstrat rolul său de aprobare a acordurilor sau de prezentare a acordurilor
delicate în faţa subcomitetului ministerului. Era evident că întotdeauna acordurile trebuie să se
încadreze în limitele politicii guvernamentale, dar parametrii acestei politici nu erau formulaţi sau
aplicaţi într-o manieră la fel de directivă. SSC a jucat un rol mai puţin activ în negocieri. În 1994
ministerele aveau mai mult controlul destinului lor decât în 1992 – 1993.
Din 1991, negocierile s-au derulat conform prevederilor Legii privind Contractele de
muncă. Această lege a condus la dispariţia completă a sistemului existent de relaţii profesionale,
stabilit în anii 1890 şi, deşi s-a modificat, poartă încă amprenta structurii sale originale.
Legea privind Contractele de Muncă a făcut ca apartenenţa sindicală să fie facultativă şi a
interzis negocierea clauzelor prin care se stipula angajarea de personal care nu aparţine
sindicatului.
Legea a privat sindicatele de dreptul lor exclusiv de a negocia în numele membrilor lor. Capacitatea de a alege un alt
mandatar pentru negociere a fost acordată angajaţilor. Angajatorii sunt obligaţi să recunoască mandatarul (mandatarii)
autorizat ai angajaţilor lor dar nu sunt obligaţi să negocieze cu ei. Totuşi nu li se permite să negocieze cu alt
mandatar. Legea a introdus un sistem de contracte formale ca bază a relaţiilor de angajare. Fiecare angajat este
capabil să decidă dacă să fie angajat în condiţiile unui contract individual sau colectiv de muncă. Deoarece angajatorii
au de asemenea libertatea de a decide dacă doresc să angajeze personalul lor pe baza unor contracte individuale sau
colective, alegerea finală şi combinaţia precisă de contracte de muncă individuale şi colective într-un loc de muncă
este un aspect supus negocierii. Este posibil ca unii angajaţi să opteze pentru contracte individuale şi nu pentru
contracte colective de muncă. În aceste circumstanţe, angajatorii aproape invariabil refuză să negocieze orice condiţii
care diferă de cele dintr-un contract colectiv.
În toate cele trei ministere au avut loc reorganizării considerabile care în mod inevitabil
au avut impact asupra resurselor umane. IRD a adaptat o structură de programe, PT a aplicat o
structură regională şi DSW a creat o structură cu unităţi autonome. Toate ministerele au aplatizat
organigramele lor. În toate cazurile, restructurarea a fost motivată de dorinţa de a transfera
procesul decizional la niveluri sau locuri adecvate, inclusiv deciziile referitoare la resursele umane.
În toate cele trei ministere negocierea asupra condiţiilor de angajare s-a schimbat
semnificativ. În 1988, anterior Legii privind Sectorul Public, toate cele trei ministere funcţionau cu
un sistem foarte centralizat şi reglementat.
Legea privind Sectorul Public a eliminat acest sistem. În toate cazurile, ministerele s-au
orientat spre un acord colectiv pentru majoritatea angajaţilor din minister. Negocierea acordurilor
a reflectat noul rol al directorului executiv de angajator şi transferul de la o funcţie publică unitară.
Având ministere care sunt acum considerate organizaţii distincte şi aplicând noi forme de
responsabilitate atât pentru directorii executivi, cât şi pentru alţi înalţi funcţionari s-a trecut în mod
logic la acorduri unice, care puteau fi adaptate la situaţiile specifice ale fiecărui minister. Totuşi
toate cadrele superioare de conducere şi unele pe nivel mediu au avut contracte individuale de
muncă. Se crede că aceste contracte individuale de muncă permit definirea celor mai bune condiţii
de angajare adaptate la nevoile fiecărei relaţii specifice de muncă, precum şi responsabilizarea
managerilor.
De fapt, aproape toate aceste contracte cuprindeau prevederi identice şi nu aveau o durată
determinată. Singurele excepţii au fost contractele de muncă pentru directorii executivi (negociate
cu SSC) şi pentru înalţii funcţionari (negociate cu directorii executivi în consultare cu SSC).
Motivul cheie pentru progresul contractelor individuale de muncă în această perioadă a constatat
în clarificarea rolului managerial al înalţilor funcţionari şi asigurarea că nu vor crea conflicte.
S-a crezut că Legea privind contractele de muncă din 1991 ar putea conduce la o
fragmentare pronunţată a structurii de negociere în sectorul public şi conducerea va căuta să
disocieze formula unică de acord pentru minister într-o serie de contracte colective, susţinută
probabil de o extindere importantă a contractelor individuale. A fost o anumită fragmentare, dar nu
în gradul sugerat. Structura de negociere este în special fragmentată în IRD, deşi acest lucru nu
este imputabil IRD. Reflectă abilitatea indivizilor de a alege dispoziţiile contractuale pe care le
preferă.
De asemenea, reflectă crearea în IRD a unui grup de angajaţi care s-au separat de PSA şi
au constituit propria lor asociaţie. IRD a sprijinit această evoluţie şi a negociat un contract colectiv
distinct cu asociaţia deşi este identic cu contractul încheiat cu sindicatul.
Dar în măsura în care IRD recunoaşte şi sprijină sindicatul rival, inclusiv pe plan
financiar, se poate spune că este o politică deliberată din partea sa. Politica are potenţialul de a
slăbi sindicatul în IRD.
În PT şi DSW nu a existat niciodată până acum un colectiv semnificativ care să nu facă
parte din sindicat (sau un sindicat rival). PT a negociat două contracte colective, unul pentru
majoritatea angajaţilor săi şi celălalt pentru managerii de regiune, iar cadrele situate peste acest
nivel au încheiat contracte individuale. DSW are contracte individuale pentru manageri iar
personalul fără funcţii de conducere (cu excepţia unor cazuri separate care optează pentru
contracte individuale) a încheiat un contract colectiv. În 1994, DSW a realizat contracte colective
distincte pentru fiecare unitate autonomă a sa. Angajaţii au reuşit cu succes să reziste la aceasta în
trecut şi DSW a putut obţine doar “aditivi” la contractul organizaţiei, oferind oportunitatea de a
include condiţii specifice adaptate la caracteristicile fiecărei unităţi autonome. Se pare că nici un
minister nu a luat în considerare descentralizarea semnificativă a structurii lor de negociere. Nu s-a
manifestat entuziasm pentru contractele colective bazate pe locul de muncă.
Toate cele trei ministere sunt puternic sindicalizate, PT având o activitate sindicală mai
redusă iar DSW una extrem de accentuată. PSA a avut probleme în privinţa adaptării la noul
mediu, dar numărul său de membri şi aria cuprinsă sunt foarte înalte. Voga ideilor manageriale şi
reafirmarea prerogativelor manageriale au influenţat relaţiile sindicate – conducere în sectorul
public. În cele trei ministere analizate în acest studiu de caz s-au menţionat semnele unei
deteriorări în relaţia cu sindicatul. Sprijinul acordat de IRD pentru colectivul scizionist este un
indiciu.
În unele unităţi autonome ale DSW un efort determinat a fost depus pentru reafirmarea
prerogativelor manageriale şi aceasta s-a datorat relaţiilor cu sindicatul. Dar pe ansamblu
reprezentanţii sindicatului intervievaţi în acest studiu credeau că relaţiile sindicat/conducere erau
bune în general. Un accent specific s-a pus pe formularea unei abordări centrate pe rezolvarea
problemelor în IRD şi DSW, care a înlocuit stilul tradiţional de afronturi propice conflictelor şi a
permis o activitate în comun pentru elaborarea soluţiilor constructive în vederea rezolvării
problemelor.
Totuşi s-a remarcat că această evoluţie este calificată ca pozitivă mai mult de către
reprezentanţii sindicatului decât de către conducere. Pe de altă parte, reprezentanţii sindicatului nu
erau naivi în privinţa relaţiilor lor cu conducerea. Ei erau sceptici faţă de anumite metode abordate
de conducere în special faţă de afirmaţia prin care ea consilia angajaţii.
Totuşi, toate cele trei ministere se confruntă cu importante probleme vizând moralul
personalului. Acestea sunt mai grave în IRD şi DSW decât în PT. Conducerea trebuie să
construiască o relaţie pozitivă cu angajaţii ei şi are puţine şanse să intervină în actul frontal asupra
sindicatului. La fel, PSA se confruntă cu probleme importante privind relevanţa mediului său de
muncă. Probabil principala ameninţare vizând rolul PSA vine mai puţin dintr-un asalt direct al
conducerii şi mai mult din incapacitatea sa de a obţine cele mai bune condiţii de muncă, ceea ce îi
erodează poziţia printre susţinătorii săi.
De asemenea, cele trei ministere au întreprins unele iniţiative în alte domenii de resurse umane. Toate cele trei
ministere au aplatizat structura de clasificare şi au reclasificat profesiile pentru a dispărea liniile de demarcaţie între
acestea. Noile tehnologii au obligat fiecare minister să realizeze recalificarea personalului, deşi gradul de realizare
variază semnificativ. Sistemele de remunerare s-au schimbat în fiecare minister. Grilele de salarizare au fost înlocuite
cu seturi de grile pentru remunerare. Angajaţii sunt situaţi într-un set pe baza evaluării performanţei lor. Seturile de
grile au fost introduse imediat după adoptarea Legii privind Sectorul Public în 1988 şi au fost prezentate ca o etapă
spre remunerarea legată de performanţă. Şase ani mai târziu rolul acestora a fost perceput cu reticenţă.
CONCLUZII
În viitor, gradul corespunzător de desconcentrare reprezintă un aspect important. Acesta
se va manifesta la două niveluri – relaţiile dintre SSC şi ministere şi relaţiile în cadrul ministerelor
dintre managerii operativi şi birourile centrale. Tensiunea dintre SSC şi ministere pare a fi mai
mult în practică decât în principiu. Ministerele recunosc că SSC este braţul secular al guvernului şi
că este normal că trebuie să informeze ministerele de parametrii politicii guvernamentale.
În practică ministerele sunt înclinate să califice ingerinţa rolului SSC şi să găsească
modul prin care el va merge dincolo de o intervenţie sau un control îndreptăţit. Se ridică
întrebarea: care este rolul adecvat al unor servicii centrale de resurse umane într-un regim
descentralizat? Natura responsabilităţilor în sectorul public presupune că SSC îşi va păstra
probabil rolul său de braţ secular al guvernului, dar se pune întrebarea dacă se solicită aplicarea
politicii salariale a guvernului cu aceeaşi vigoare.
Noile dispoziţii pentru negocierile din 1994 sugerează că SSC se îndreaptă treptat spre o
abordare mai puţin directivă.
SSC îşi va conserva probabil rolul său de a acţiona în numele interesului colectiv al
guvernului şi va continua să supravegheze performanţa directorilor executivi (precum şi angajarea
şi concedierea lor). Această ultimă funcţie conferă SSC pârghia de care are nevoie pentru a
respecta obligaţia de a fi un bun angajator şi pentru a obţine informaţiile necesare în vederea
îndeplinirii responsabilităţilor sale privind personalul şi egalitatea şanselor la angajare. Deşi sunt
dezbateri semnificative despre eficacitatea cu care SSC îşi îndeplineşte responsabilităţile, fără
această pârghie capacitatea sa ar fi serios limitată. Probabil relaţia dintre SSC şi ministere se va
consolida în timp. După validarea Legii privind Sectorul Public, tensiunea dintre SSC şi ministere
derivă din contradicţia între filozofia descentralizării stipulată în lege şi faptul că SSC rămâne
însărcinată cu negocierea condiţiilor de muncă. Similar, tensiunea actuală derivă din conflictul
între delegarea aparentă a acestei autorităţi de negociere către ministere în 1992 şi rolul SSC
privind continuarea supravegherii respectării limitelor trasate de politica guvernamentală. Cea mai
bună cale pentru a rezolva aceste diferenţe în timp este probabil prin intermedierea apariţiei
treptate a compromisurilor şi aranjamentelor pragmatice.
Bineînţeles, nu există o formulă simplă care poate fi prescrisă în avans. Asemenea relaţii
evoluează în timp. Participanţii învaţă în timp despre ceea ce ei pot şi nu pot să facă şi cum să
reconcilieze posturile şi responsabilităţile lor diferite.
Directorul executiv al DSW a remarcat că responsabilitatea ministerelor este să
construiască o relaţie cu SSC care să le permită aplicarea propriei lor politici de resurse umane,
fără a compromite responsabilităţile legitime ale SSC faţă de guvern. Aşa cum s-a menţionat mai
sus, dispoziţiile luate în 1994 au fost mai puţin directive, oferind modelul pentru relaţia viitoare
dintre SSC şi ministere.
Este clar că vor continua discuţiile despre relaţia dintre serviciile centrale şi managerii
operativi şi despre gradul adecvat de descentralizare în cadrul ministerelor. Probabil echilibrul de
opinii va cunoaşte fluctuaţii în decursul timpului. De asemenea, este evident că baza dezbaterilor
s-a deplasat considerabil din 1988. În ciuda amplorii schimbărilor intervenite de atunci, nimeni nu
doreşte revenirea la sistemul dinainte de 1988. Se discută încă despre gradul de desconcentrare şi
despre conducerea acestui proces.
Experienţa DSW oferă o idee despre limitele desconcentrării, având în vedere
responsabilităţile din sectorul public. În condiţiile desconcentrării, aspectul cheie se referă la
competenţa managerilor operatori, care exercită efectiv responsabilitatea de resurse umane.
Sprijinirea eficace a managerilor operativi, inclusiv programele adecvate de instruire, vor avea o
importanţă centrală în viitorul apropiat, în special dacă trebuie să remediem moralul actual scăzut
al personalului.
Între timp, în ciuda amplorii schimbărilor unele lucruri nu se schimbă. Etica tradiţională a
sectorului public continuă să exercite influenţa sa asupra principiilor şi practicilor referitoare la
resursele umane. Majoritatea directorilor executivi din ministere sunt funcţionari publici de carieră
şi se consideră susţinătorii intereselor publice. Acest lucru limitează ceea ce ei sunt dispuşi să facă.
De asemenea, ei sunt conştienţi că politicile lor de angajare pot deveni subiectul examinării de
către opinia publică, ceea ce nu este cazul pentru o întreprindere din sectorul privat. Ei nu trebuie
să expună ministrul lor la un risc inutil, prin practici inacceptabile sau supuse controverselor.
Noţiunea de interes colectiv reprezintă de asemenea o constrângere pentru directorii
executivi. Pot fi lucruri pe care un minister ar dori să le facă dar trebuie să fie atent la interesele
globale ale guvernului. Guvernul este unicul acţionar al tuturor ministerelor şi are un interes
legitim să vegheze ca nici unul să nu acţioneze în detrimentul celorlalte.
Dar dacă guvernul îşi exercită acest drept prea mult atunci responsabilitatea directorilor
executivi va dispărea.
Este adevărat că relaţia de muncă în sectorul public este acum diferită în raport cu aceea
de acum 10 ani. În prezent este mai puţin reglementată şi are avantajul libertăţii de acţiune, al
flexibilităţii. Atât pentru manageri, cât şi pentru angajaţi retragerea prescripţiilor prezintă
oportunităţi şi capcane.
Până în prezent este evident că managerii evaluează schimbările într-o manieră mult mai
pozitivă decât angajaţii. Acest lucru este de înţeles, având în vedere inspiraţia managerială a
reformelor recente şi perturbările pe care personalul le-a suportat de la sfârşitul anilor ’80.
Evaluarea viitoare a angajaţilor realizată de ei privind experienţa lor profesională,
combinată cu eficienţa, productivitatea şi integritatea sectorului public va depinde mult de
funcţionarea noului regim descentralizat al MRU.
Introducere
Relaţia dintre Ministerul Protecţiei Sociale (DWS) şi Comisia de Servicii de Stat (SSC)
Relaţia dintre minister şi SSC se desfăşoară în întregime la nivelul administraţiei centrale
a DWS. Unităţile autonome au foarte puţine legături cu SSC. Relaţiile sunt aceleaşi ca şi pentru
celelalte ministere. Începând cu 1988, directorul executiv al DWS a devenit angajatorul tuturor
agenţilor din minister şi a exercitat toate atribuţiile unui angajator, cu excepţia faptului că, în cazul
agenţilor DWS, SSC a negociat condiţiile de angajare. Din 1992, această putere a fost delegată
directorului executiv dar, conform legii, ea trebuie să fie utilizată după o consultare prealabilă cu
SSC a cărei misiune este aceea de a menţine ministerele în cadrele constrângerilor politicii
guvernamentale. În timpul negocierilor din 1992 – 1993, SSC a adoptat un demers prescriptiv,
când s-a asigurat că parametri politicii guvernamentale erau respectaţi. DWS a fost perceput ca un
minister “cu risc”: fiind un minister mare, acordul care-l privea ar fi avut puternice incidenţe
bugetare şi ar fi antrenat consecinţe nefaste în alte ministere iar în sfârşit, personalul său ar fi
demonstrat că el era dispus să se lanseze în mişcări sociale. SSC a fost prezent la negocieri, în
calitatea sa de negociator al ministerului, a urmărit de aproape evenimentele şi toate modificările
semnificative care trebuiau să fie aprobate de el. Aşa cum se indică în prezentarea generală,
demersul SSC s-a schimbat în mod considerabil în timpul negocierilor din 1994. Condiţiile în care
directorii executivi au primit puterea de a negocia au fost mai puţin specifice decât în 1992 şi mult
mai puţin prescriptive. SSC a intervenit puţin în procesul de negociere şi nu a fost prezent la masa
negocierilor. A avut, totuşi loc o dezbatere între minister şi comisie privind strategia propusă de
DSW şi punctele care ar putea figura în oferta globală a negocierilor, înainte ca acestea să fie
trimise guvernului pentru aprobarea finală.
Directorul executiv estimează că în limitele parametrilor fixaţi de guvern, ministerele
dispun de un spaţiu suficient pentru definirea propriilor soluţii. Responsabilitatea lor este aceea de
a stabili împreună cu SSC relaţii care, satisfăcând preocupările legitime ale politicii
guvernamentale, permit ministerelor să aibă un maximum de utilizare a condiţiilor de angajare.
În cadrul DSW problema trebuie să fie abordată pe două niveluri: relaţiile dintre unităţile
autonome şi administraţia centrală a ministerului şi relaţiile din cadrul unităţilor autonome între
propriul serviciu central şi managementul operativ.
Directorul executiv al DSW nu s-a axat pe centralizare. Pentru DSW relaţia care trebuie
să existe între unitatea autonomă şi administraţia centrală este o relaţie în care unităţile sunt
responsabile pentru politica lor în materie de resurse umane. Rolul administraţiei centrale trebuie
să constea în fixarea directivelor şi acordarea pentru unităţile autonome a unei flexibilităţi necesare
funcţionarii în conformitate cu propriile lor nevoi. Atribuţiile fiecărei unităţi a DSW în materie de
resurse umane acoperă întreaga paletă de activităţi din acest domeniu. Ministerul introduce totuşi
anumite constrângeri, în special în materie de relaţii profesionale. Până în 1994, ministerul avea un
singur contract colectiv pentru toate unităţile autonome. În 1993, sindicatul se opunea ministerului
care dorea contracte separate, dar contractul colectiv presupune “aditivi” la contractul principal,
care viza punctele speciale ce interesau unităţile autonome. Sindicatul va accepta în 1994 să
scindeze acest contract cu ministerul în 6 contracte colective - câte unul pentru fiecare unitate
autonomă şi pentru cele două grupuri de sprijin.
Problema revocărilor a lăsat loc contraverselor. Când unităţile autonome au fost create în
mai 1992, această putere era exercitată de către directorii generali ai acestor unităţi. Noul director
executiv a preluat, pentru o anumită perioadă, atribuţiile în materie de revocare şi de concediere,
dar apoi a admis că va trebui să le transfere directorilor generali. Acesta trebuie să fie informat de
orice propunere de revocare în termeni suficienţi de convenabili pentru a-i permite să facă diverse
comentarii utile. Unităţile autonome dispun de o autonomie considerabilă referitoare la sistemul
lor de management al performanţei, dar acestea îl pun în aplicare într-un mod compatibil cu
interesul specific al ministerului. Acelaşi lucru se întâmplă şi la nivelul EEO, unde planurile EEO
ale unităţilor autonome trebuie să se armonizeze cu planul global EEO al ministerului. Fiecare
unitate aplică programul de evaluare a locurilor de muncă. Unităţile autonome apelează la
serviciile juridice ale ministerului în cazul unei plângeri individuale sau al unui conflict de muncă,
ajungând apoi în faţa tribunalului sau la Curtea de Apel.
Relaţiile din cadrul unităţilor autonome dintre managerii operativi şi serviciile centrale ale
acestor unităţi
DSW utilizează, în fond, flexibilitatea de care dispune în relaţiile sale cu SSC. În ceea ce
priveşte managementul intern al DSW, directorul executiv estima că într-un mod general,
ministerul avea nevoie să se asigure că normele minime, adecvate fuseseră puse în aplicare şi că
doar apoi el ar putea deveni mult mai inovator.
Am evocat deja problemele cheie care se ridică în ceea ce priveşte utilizarea de către
DSW a elementelor de flexibilitate inerente managementul resurselor umane. În ce măsură
directorii unei unităţi autonome sunt independenţi faţă de administraţia centrală şi de ce procent de
independenţă dispun managerii operativi în cadrul unităţilor autonome?
Aparent DSW şi unităţile sale autonome s-au servit de elementele de flexibilitate de care
dispuneau pentru crearea unui sistem de management al resurselor umane care, în mod general,
este mai desconcentrat decât în majoritatea ministerelor. În materie de numiri, de revocări şi de
disciplină, de management al performanţei şi de negocieri ale condiţiilor de lucru, managementul
resurselor umane din DSW este mult mai desconcentrat decât în majoritatea ministerelor.
A existat o mare diversitate în politicile privind resursele umane proprii unităţilor
autonome, de exemplu, CFA a modificat politica de recrutare astfel încât să definească un profil al
agentului mult mai fidel şi mai adaptat clientelei sale. CFA îşi încurajează în egală măsură
personalul să muncească la domiciliu şi 25% face acest lucru, faţă de procentul de acum 2 ani.
Majoritatea sunt agenţi sociali care redactează şi negociază contracte ale serviciilor asigurate de
prestatori privaţi. Telelucrul este dependent de un climat al unei mari încrederi şi contribuie la
încurajarea acestuia.
Toate unităţile autonome au introdus orare şi zile de lucru mai flexibile pentru agenţii lor
deşi există variaţii de la o unitate la alta. ISS a obţinut dreptul de a-şi deschide biroul şi duminica
în caz de necesitate Contractele colective privind CFA şi TRITEC prevăd pentru personal, dacă
acesta este de acord, posibilitatea de a-şi situa orele de lucru 24 din 24 timp de 5 zile pe săptămână
pentru o durată aproximativă de 37 de ore şi 55’.
ISS acordă o enormă importanţă calităţii şi punctualităţii serviciilor prestate. În fiecare
dimineaţă “informaţiile de la ora 900” sunt trimise prin fax de la administraţia centrală către fiecare
district, indicând explicit cum s-a comportat fiecare birou din punct de vedere al calităţii şi
punctualităţii serviciului. Autonomia crescută a unităţilor a permis CYPS să conducă lucrări, astfel
încât în anul 2000 toţi agenţii sociali trebuie să posede o calificare profesională. Politica de
recrutare este o reflectare a acestui fapt şi conform acestuia se încearcă dezvoltarea competenţelor
în cadrul serviciului. Altădată, înainte de crearea unităţilor autonome, din mai 1992, serviciul ar fi
trebuit să intre în concurenţă cu alte părţi ale DSW pentru a întreprinde acest proiect. Totuşi, o
dată cu pronunţarea statului major în acest sens, există posibilitatea realizării acestuia.
DSW a făcut multe eforturi pentru integrarea principiilor, a practicilor resurselor umane
şi a obiectivelor globale ale ministerului. Responsabilii unităţilor autonome se gândesc că s-a ajuns
la un înalt grad de integrare astfel încât anumite cadre au devenit sceptice.
Serviciul central al resurselor umane este o unitate mică aflată la dispoziţia directorului
executiv, care aduce susţineri logistice directorilor generali, care au nevoie de acestea în
desfăşurarea activităţii lor. Fiecare unitate autonomă are propria sa funcţie de “resurse umane” şi o
administrează aşa cum vrea. Serviciul central de resurse umane depindea altădată de directorul
executiv, dar acum se află sub autoritatea directorului general al serviciilor centrale, ca de altfel
toţi directorii funcţionali. Responsabilii resurselor umane din unităţile autonome depind direct de
directorul general respectiv.
DSW are o descriere a misiunilor sale, are plan de acţiune şi un plan de activităţi, dar are
un plan specific pentru resursele umane. Cele care figurează în planurile de acţiune şi în cele de
activităţi sunt strategiile de resurse umane: astfel, planul de acţiune din 1994 enumera ca obiective
resursele umane pentru ISS, introducerea unei noi clasificări a gradelor şi a remunerărilor pentru
personalul care intră în contact cu publicul, pe baza unui sistem de remunerare legat de
performanţe, elaborarea programelor de formare a managerilor şi dezvoltarea unui sistem de
informaţii privind resursele umane. În CYPS obiectivele privind resursele sunt: prezenţa “unei
forţe de muncă stabile, profesionale şi bine formată”. S-a precizat că acest lucru presupune
realizarea a 90% din programul de dezvoltare a competenţelor, ocuparea a 90% din posturile
vacante de către agenţii sociali licenţiaţi în activităţi sociale, definirea caracteristicilor de bază şi
utilizarea acestora drept criterii de selecţie în cadrul serviciului şi elaborarea unui program prin
care se urmăreşte recrutarea agenţilor maori şi a insularilor din Pacific.
Aceste planuri cuprind niveluri de servicii şi de indicatori de receptivitate. Diferitele
unităţi şi subunităţi negociază acorduri de servicii cu clienţii lor interni. DSW a fixat obiective de
performanţă exhaustive pentru fiecare categorie şi subcategorie de produse pe care guvernul s-a
angajat să le respecte prin contractul de achiziţie. Coerenţa este căutată printr-un demers
descendent şi ascendent care repartizează produsele în subcategorii cu norme de performanţă
(calitate / cantitate / cost) pentru fiecare dintre ele.
Aceste obiective de performanţă sunt fixate cu ajutorul acordurilor de performanţă.
Aceste documente formează o ierarhie, începând cu contractul încheiat între ministru şi directorul
executiv, contractul dintre directorul executiv şi directorii unităţilor autonome şi acordurile de
performanţă ale acestora din urmă cu directorii lor regionali (în unităţile în care aceştia există).
Directorii regionali încheie acorduri cu managerii operativi dar şi cu personalul. Toate acestea îşi
au originea în produsele pe care DSW şi unităţile autonome au convenit să le furnizeze. Scopul
urmărit este acela de a asigura coerenţa dintre obiectivele fixate la nivel global, operaţional şi
individual. În principiu, acest lucru ar trebui să se petreacă, dar există posibilităţi de funcţionare
suboptimală într-un lanţ de dispoziţie contractuale pe termen lung. Importanţa acordată normelor
de la nivelul serviciilor, în acordurile încheiate cu clienţii interni şi externi reflectă grija
primordială de a transforma ministerul într-o organizaţie bazată pe client. Managementul
personalului, prin intermediul acordurilor de performanţă, este strict legat de obiectivul său
primordial.
Înalţii funcţionari au participat la marile reforme ale managementului resurselor umane
din cadrul DSW (aici înţelegând şi unităţile autonome).În egală măsură există şi participarea
sindicatului, în special când schimbările erau vizate de clauzele contractului colectiv referitoare la
consultări. CFA a stabilit pentru resursele umane un proiect cadru în care aceasta elaborează o
serie de măsuri referitoare la resursele umane. Această muncă este asigurată de consultanţi care
utilizează grupuri de convergenţă compuse din membri de personal pentru a încerca să trezească
un sentiment de apropiere de produsul final, făcându-l pe acesta acceptabil. La ISS, serviciul
resurselor umane pune la punct, cu colaborarea conducerii, o orientare prioritară, care va focaliza
activităţile în materie de resurse umane pentru fiecare exerciţiu financiar.
Strategii de reformă
După intrarea în vigoare a Legii privind sectorul public din 1988, DSW s-a confruntat, la
fel ca toate ministerele, cu o sarcină zdrobitoare, aceea de a trece imediat de la un sistem de
management al resurselor umane controlat de un organism central la un sistem în care fiecare
minister trebuie să-şi stăpânească principiile şi practicile în materie de resurse umane. Demersul
iniţial al DSW a constat iniţial în transpunerea la nivelul ministerului a principiilor şi practicilor
SSC. Şi unele şi altele s-au transformat de-a lungul anilor, dar au continuat să-şi marcheze
originile. Crearea unităţilor autonome în mai 1992 a furnizat oportunitatea de a institui o
reexaminare. Încă de la început s-a pus accentul pe relaxarea regulilor procedurale şi pe stabilirea
directivelor în interiorul cărora managerii ar putea să-şi exercite autonomia. Aceştia dispun de
flexibilitatea de care au nevoie pentru a-şi exercita autonomia. Aceştia dispun de asemenea de
flexibilitatea de care au nevoie pentru a administra, dar există şi pericolul, în special într-o
organizaţie mare, ca personalul să aibă impresia că nu este tratat în mod egal sau just. Problema se
pune, în special, când un superior recompensează unul sau mai mulţi agenţi în defavoarea
celorlalţi. DSW este ministerul cel mai important prin dimensiune şi personal care a arătat în trecut
că era dispus să se lanseze într-un conflict social.
Managerii de la toate nivelurile trebuie să fie conştienţi de această problemă
Schimbările din structuri. Încă din 1988, marea schimbare a fost restructurarea unităţilor
autonome. S-a înlocuit o structură materială cu unităţi funcţionale pe care DSW a continuat să le
dezvolte. Deşi DSW era puternic centralizat, desconcentrarea a creat 4 unităţi autonome bazate pe
două grupe centrale TRITEC (informatică) şi serviciile centrale. Structura ierarhică a fost sensibil
restrânsă. La CFA, de exemplu, cele 17 niveluri au fost restrânse la 5 (aici incluzând şi directorul
executiv al DSW); ISS şi mai recent CYPS şi-au desfiinţat serviciile regionale. Directorii regionali
ai ISS lucrează cu o maşină şi un telefon celular şi îşi petrec marea majoritate a timpului făcând
turul serviciilor de district. Principala lor preocupare vizează responsabilităţile personalului de la
ghişee.
Clasificarea locurilor de muncă şi a gradelor. Până în 1994 DSW a conservat sistemul de
clasificare a locurilor de muncă moştenite dinainte de Legea sectorului public. Contractul colectiv
prevedea 23 de categorii de meserii care nu puteau fi modificate decât prin negociere. În 1994
DSW şi PSA au convenit să înlocuiască cele 23 de categorii printr-o scară ierarhică pentru fiecare
unitate autonomă, care ar figura în contractul colectiv al fiecăreia. Vom introduce aici principiul
remunerării legate de performanţă. În compensarea acestei decizii o sumă de 500 de dolari şi a fost
vărsată o singură dată pentru personal.
Sistemul de remunerare. După 1988, DSW şi-a eliminat grila de salarizare tradiţională a
sectorului public, pentru a introduce grilele de salarizare (generic numite intervale de nivel de
salarizare) în cadrul cărora fiecare agent îşi avea propriu său loc; orice progresie viitoare era
condiţionată de rezultatele obţinute apreciate cu ajutorul sistemului de evaluare. Deşi introducerea
intervalelor de salarizare a fost supusă controversei, în practică, este vorba de o schimbare limitată.
În ansamblu, agenţii au continuat să progreseze în fiecare an până când aceştia au atins plafonul.
Nici o dispoziţie nu prevede retrogradarea în cadrul unui interval. Acest sistem s-a schimbat în
1994 (vezi mai sus), dar nici nu presupune întotdeauna posibilitatea retrogradării. Prevederea din
contractul colectiv din 1994 a unei sume de 500 de dolari (cf. supra) a fost finanţată printr-un
excedent ce a apărut datorită îmbunătăţirilor de randament. Ministerul a obţinut acordul
guvernului pentru a afecta excedentul în acest scop.
Dimensiunea şi compoziţia efectivelor. Efectivele au rămas aproximativ la fel (aproape
7500 de persoane), dar noile forme de organizare a muncii şi noile tehnologii le-au permis să
devină mai productive.
Iniţial noile tehnologii presupuneau economisirea a aproape 600 de posturi, dar ministerul
şi-a asumat alte funcţii ceea ce a stabilit comisia efectivelor. Au avut loc reorientări substanţiale,
aproape 1300 de concedieri şi un volum de reciclări destul de limitat. Toate numirile au fost
blocate. DSW tratează acum un număr şi mai mare de clienţi plecând de la aceeaşi sumă totală a
resurselor. Finanţările au scăzut, deşi comparaţia ar fi dificilă, datorită faptului că s-a trecut de la o
contabilitate bazată pe plăţi, la o contabilitate a întreprinderii. Structura DSW s-a modificat, ca
toate ministerele DSW angajează un număr crescut de specialişti în probleme financiare,
comunicare şi marketing. Ministerul şi-a dat seama că trebuie să devină mult mai profesionist în
arta de a-şi vinde imaginea şi de a-şi face cunoscute acţiunile în public.
Managementul performanţei. La fel ca toate ministerele DSW a decis, după adoptarea
Legii din 1988 privind sectorul public să-şi introducă propriul sistem de management al
performanţei. În general nu au existat sisteme de remunerare legate de performanţă. S-a cunoscut o
formă foarte limitată prin intermediul sistemelor de intervale de valorizare, dar ea s-a lovit, aşa
cum am văzut, de dificultăţi considerabile.
De atunci DSW a depus mari eforturi pentru a-şi elabora obiectivele de performanţă,
exhaustive şi, aşa cum s-a notat, pentru a le integra într-un ansamblu de acorduri de performanţă
ale organizaţiei, începând cu contractele dintre ministru şi directorul executiv până la acordurile de
performanţă pe care managerii operativi le încheie cu personalul.
Scopul vizat este ca toate aceste acorduri să se completeze reciproc şi să contribuie la
realizarea produselor conform normelor de calitate în vigoare, pe care guvernul le-a acceptat prin
contract. Rezervele emise în ceea ce priveşte gradul de reuşită atins au fost menţionate mai sus.
Toate cadrele au un contract individual de muncă şi toate au parte de remunerarea legată
de performanţă, care se adaugă la salariul de bază, ca o componentă “non garanţie”. Până în 1994,
nu a existat nici un sistem de remunerare legat de performanţă pentru restul personalului, care
progresa în mod automat în cadrul intervalelor de salarizare. În loc să servească drept bază pentru
remunerări, sistemul de management al performanţei viza realizarea obiectivelor globale
îmbunătăţirea performanţelor personalului şi valorizarea acestora. Funcţionarea sistemului în
ansamblul ministerului provenea de la managerii operativi.
Sistemul s-a schimbat în 1994. Unităţile autonome au introdus fiecare în contractul
colectiv un sistem de remunerare legat de performanţă. Un singur interval pentru fiecare unitate a
fost introdus, suprimând plafonul şi baza intervalului. Pentru fiecare post există o serie de eşaloane
în interiorul intervalului general al unităţii autonome. În cel puţin o unitate noii agenţi sunt în 85%
integraţi în comisii şi ei progresează în fiecare an în funcţie de rezultatele lor până la 105%.
Majoritatea unităţilor autonome finanţează acest lucru datorită celor 2% câştig de productivitate pe
care guvernul a acceptat să le restituie ministerului. O unitate autonomă, CYPS, a integrat aceste
economii în intervalul de salarizare, dar în egală măsură a adoptat şi un sistem de remunerare legat
de performanţă, ceea ce înseamnă că i-au trebuit cele 2% - câştig de productivitate, pe o durată mai
mare de doi ani, atâta cât dura contractul, pentru a finanţa această componentă. PSA a consimţit în
mod silit introducerea acestui sistem, căci ar fi preferat un sistem de remunerare bazat pe calificări.
Sindicatul a pledat în favoarea ideii de sistem de recompensă bazat pe echipă. La ISS şi TRITEC,
unde lucrul în echipă nu a încetat să-şi piardă importanţa, s-a admis că remunerarea legată de
performanţă se poate efectua pe baza performanţei echipei şi nu pe o performanţă individuală cu
condiţia ca fiecare membru al echipei să accepte acest lucru. Anumite unităţi autonome recurg, în
cazul echipelor, la motivări colective nemonetare.
Responsabilităţile care vizează resursele umane figurează în acordurile de performanţă
ale managerilor. Fiecare cadru a fost evaluat conform mai multor membri – capacitatea de a lucra
în echipă, managementul bugetar, capacitatea de a delega, sprijinul furnizat de directorul executiv
când este vorba de obligaţia legală de a fi un bun organizator, mai mult criteriul care înglobează în
totalitate respectarea imperativelor planului de activitate în care figurează obiectivele resurselor
umane. Aprecierea vizată de cadre tinde să confere o puternică prioritate calităţii resurselor umane.
DSW recunoaşte că formarea cadrelor, în special în domeniul managementului resurselor umane,
este o problemă importantă. Înainte ca unităţile autonome să fie create, exista un program bine
precizat care venea în întâmpinarea cadrelor din întregul minister. Formarea managerilor operativi
a devenit o responsabilitate a fiecărei unităţi autonome şi ea variază conform unităţilor.
Structura negocierii. La fel ca toate ministerele DSW a trecut de la o multitudine de
acorduri profesionale care acopereau sectorul public la un acord unic în 1988. Majoritatea cadrelor
aveau contracte individuale de muncă. Aşa cum s-a observat deja, până în 1994 DSW şi-a
conservat singurul contract cu ministerul dar cu “legături” distincte, proprii particularităţilor
fiecărei unităţi autonome. În 1994 DSW şi sindicatele au căzut de acord asupra contractelor
colective, distincte pentru fiecare unitate autonomă. Aceste contracte colective erau negociate de
fiecare unitate autonomă dar cu participarea unui reprezentant al serviciului central al resurselor
umane. Directorul acestui serviciu urmărea de aproape negocierile şi pe toată perioada fazei
intense de negocieri organiza în fiecare zi o reuniune cu toţi responsabilii resurselor umane din
unităţile autonome. Toate cadrele dispun astăzi de contracte individuale de muncă. Doar cadrele
superioare ce provin din departamentul directorului executiv şi câţiva specialişti au contracte pe
durată limitată al căror conţinut este uniform. Au existat, în cadrul DSW, anumite dezbateri atunci
când s-a început introducerea contractelor individuale pentru cadre, în 1988, dar formula a fost în
final acceptată. S-au depăşit temerile iniţiale exprimate faţă de contractele individuale, bănuite că
nu sunt decât un mijloc de a aduce avantaje cadrelor şi de a le face astfel mai vulnerabile.
Pe ansamblu în sectorul public din Noua-Zeelandă formula contractelor individuale
pentru cadre este admisă, deşi anumite ministere şi-au conservat contracte colective separate
pentru cadrele medii.
Relaţiile cu sindicatele DSW este puternic sindicalizat şi, aşa cum s-a semnalat,
personalul său a arătat că era dispus să se lanseze într-un conflict de muncă. Asta tinde să excludă
orice practică net antisindicală din partea ministerului. Prerogativele managerilor au fost puternic
reafirmate în mod inegal cu unităţile autonome, dar fără să se atingă rolul sindicatului, cel puţin
până în prezent. PSA a avut dificultăţi în a reacţiona la nivel mediu, dar ea a luat câteva iniţiative
importante, cum ar fi trecerea de la o atitudine de înfruntare la una pragmatică. Asta înseamnă că
DSW şi sindicatele sunt pe punctul de a atinge adevăratele soluţii ale problemelor şi au şanse să
fie durabile. Acesta este un proces care ia foarte mult timp, iar într-o perioadă de incertitudine şi
frământări pentru cele două părţi acesta reprezintă un act de curaj.
Incidenţele reformelor
Pentru agenţii din DSW, problemele importante în materie de resurse umane au fost:
protecţia locului de muncă, condiţii de angajare juste şi echitabile, absenţa creşterii grilelor de
salarizare de bază, condiţii de muncă sănătoase ( în plan fizic şi psihic), perspectiva unei cariere şi
o conducere în care putem avea încredere. Agenţii au fost preocupaţi de transferabilitatea vechimii
de la o unitate la alta: până unde va merge descentralizarea? Sindicatul estimează că, înainte de
numirea actualului director executiv, DSW a regresat în materie de egalitate a şanselor la angajare.
O preocupare generală a vizat elaborarea normelor şi a practicilor variabile în funcţie de regiuni şi
districte şi dorinţa de a dispune de norme naţionale coerente.
Pentru viitor, marea problemă vizează un grad de desconcentrare adecvat. Unii consideră
că desconcentrarea trebuie să meargă mai departe şi că problemele care au apărut provin din ceea
ce a rămas în afara modelului integral al unităţii autonome. Alţii estimează că desconcentrarea a
condus la apariţia unei serii de probleme dificile legate de coerenţa normelor şi de echitatea
grilelor de salarizare.
Ei se gândesc că administraţia centrală trebuie să joace un rol de coordonare mai afirmat,
să noteze că acest lucru a început deja să se producă şi să afirme că problemele sunt pe punctul de
a se rezolva. Acest lucru permitea unităţilor autonome să-şi regăsească abilităţile de principii şi
practici în domeniul managementului resurselor umane, dar rămânând în cadrul marilor parametri ,
compatibili cu responsabilităţile de bun angajator pe care trebuie să le aibă directorul executiv.
Nimeni nu preconizează o întoarcere la modelul existent înainte de 1988 iar problema practică a
punctului de vedere al modelului (desconcentrat) de după 1992 este aceea de a găsi un echilibru
convenabil.
Introducere
PT este unul dintre rarele ministere cu vocaţie comercială care există în funcţia publică
neo-zeelandeză. Majoritatea societăţilor comerciale au fost fie privatizate, fie transformate în
întreprinderi de stat ( SOE). SOE sunt create conform Legii societăţilor şi sunt obligate să
funcţioneze în mod mai rentabil decât firmele comparabile din sectorul privat. Deşi acestea rămân
în domeniul public şi se subordonează Ministerului Întreprinderilor de Stat, ele au o orientare net
comercială şi se bucură de o autonomie substanţială, atât în raporturile oficiale cu guvernul, cât şi
din punct de vedere al modurilor de exploatare care s-au dezvoltat aici. PT nu este o întreprindere
de stat . Ea a fost creată prin Legea din 1957, ca o societate ce are statut juridic, separată şi
distinctă de Coroană. Totuşi, PT este numit ca director executiv al ministerului în funcţie de
dispoziţiile Legii privind sectorul public şi depinde direct de ministrul însărcinat cu urmărirea
activităţii PT în domeniul managementului financiar, managementului personalului şi
managementului general al ministerului. În ceea ce priveşte fideicomisul, succesiunea,
reprezentarea sau altele, Administratorul statului este în fiecare caz responsabil din punct de
vedere juridic faţă de cei care au drepturi sau alte persoane legitim interesate. Din acest punct de
vedere Administratorul statului intervine în aceeaşi măsură ca toate companiile financiare din
sectorul privat.
Principala misiune a PT, aşa cum s-a enunţat în planul de acţiune din 1993-1994, este
aceea de a furniza în mod competitiv servicii fiduciare, referitoare în special la redactarea
testamentelor, administrarea succesiunilor şi activităţilor de fideicomis şi orice intervenţie ca
reprezentant care acţionează cu procură. El veghează ca, “independent de amploarea sau de
valoarea succesiunii sau a fideicomisului, serviciile personale fiduciare să fie accesibile, la un preţ
rezonabil tuturor neo-zeelandezilor ”. PT intervine pentru a proteja bunurile persoanelor decedate
şi pe cele ale persoanelor care nu se află în interiorul statului. El încearcă să menţină la un nivel
scăzut frecvenţa moştenirilor fără testament şi încurajează individul să-şi asigure propriul viitor şi
pe cel al persoanelor pe care le are în îngrijire. El îndeplineşte , în egală măsură, pentru guvern o
serie de funcţii de natură fiduciară impuse prin lege.
PT nu primeşte finanţare de la stat. El depinde în întregime de câştigurile de exploatare pe
care le obţine în urma activităţilor comerciale, care cuprind cu precădere onorariile pe care le
primeşte de la guvern pentru îndeplinirea anumitor sarcini pe care acesta le are din punct de vedere
legal. Din punct de vedere comercial el este axat pe furnizarea de servicii fiduciare mai mult
persoanelor fizice decât celor juridice. Succesiunile pentru majoritatea clienţilor săi nu au o
valoare ridicată , dar PT nu refuză niciodată o comandă, oricare ar fi dimensiunea unei succesiuni
sau a unui fideicomis, independent de faptul că profitul corespunzător acestei activităţi acoperă sau
nu costul managementului. Aceşti factori obligă PT să funcţioneze în mod eficace şi rentabil. Se
întâmplă adesea ca PT să cunoască o creştere considerabilă faţă de cele 2,7 milioane în 1999,
deoarece beneficiile existente înainte de impozitul din 1993 atingeau 14,2 milioane de lire
neozeelandeze. PT a cunoscut o profundă reorganizare în aceşti ultimii ani. Efectivele sale nu au
încetat să se diminueze de la 579 în 1988 la 477 în 1993 ceea ce reprezintă o scădere cumulată de
aproximativ 20%. Acest rezultat a fost obţinut prin vacantarea posturilor în urma deceselor.
Productivitatea , măsurată în funcţie de câştiguri pe cap de agent, a progresat mai mult de 40%
încă din 1988. Organizarea ministerului s-a schimbat prin introducerea unei structuri regionale.
Altădată administraţia centrală coordona direct activităţile a 53 de agenţii, dar acest lucru se
întâmplă astăzi prin intermediul celor 4 regiuni. Acest proces a fost însoţit de o anumită
desconcentrare a atribuţiilor administraţiei centrale către regiuni.
Ca şi în cazul celorlalte ministere, SSC şi-a făcut prezenţa la negocierile din 1992-1993.
Faptul că guvernul a decis ca acordurile să fie neutre din punct de vedere bugetar (să nu coste mai
mult) nu-l priveşte direct pe PT, în măsura în care acordul încheiat nu face nici o referire la buget.
Dar îndoiala pe care o are SSC că o creştere substanţială sau foarte mică – a salariilor în PT ar
putea să se repercuteze şi asupra altor ministere, excludea orice iniţiativă din partea acestui
minister. Aceasta a creat dificultăţi conducerii, căci personalul a fost în măsură să sublinieze
beneficiile afişate de PT şi obţinute în parte datorită eforturilor agenţilor săi şi să întrebe când ar
putea primi o parte din roadele muncii lor. Funcţionarii PT aveau tendinţa să-şi compare ministerul
cu concurenţii din sectorul privat , unde beneficiile record şi puternicele creşteri de productivitate
aveau şansa de a se traduce fie prin prime pentru personal, fie prin creşteri salariale de o amploare
acceptabilă. Aceştia nu se comparau cu cei din alte ministere şi nu considerau că acordul care-i
privea trebuia să fie legat de alte ministere. Pentru guvern acest lucru ilustrează problema care se
ridică atunci când se aşteaptă ca ministerele cu vocaţie comercială să-şi maximizeze nivelul
beneficiilor, fără să le permită, din cauza declinului din alte ministere, să recompenseze agenţii
publici care au participat la aceste activităţi. Totuşi, în măsura în care PT este unul dintre rarele
ministere cu vocaţie comercială care rezistă, această problemă nu apare frecvent.
Aşa cum se indică în prezentarea generală , ministerele au arătat că SSC jucase un rol
mult mai restrictiv în negocierile din 1994. La începutul negocierilor PT şi-a prezentat poziţia în
scris către SSC şi a fost astfel autorizat să negocieze pe această bază. SSC nu a fost prezent la
negocieri şi, deşi directorul relaţiilor umane din PT a informat SSC despre derularea
evenimentelor, ministerul a beneficiat de o autonomie considerabilă în concluzionarea acordului
său. Cu această ocazie, problema declinului operat în sens opus celui care era indicat în paragraful
precedent. PT a amânat negocierile în aşteptarea apariţiei unui regulament în cadrul marilor
ministere care erau pe punctul de a negocia în acelaşi moment. Acordul care a fost încheiat a servit
drept precedent pentru ministerele mai mici printre care şi PT. Caracteristica sa era vărsarea către
toţi agenţii a unei sume forfetare unice de 600 USD. Această activitate a fost prezentată
personalului din PT ca o recompensă pentru câştigurile de productivitate realizate şi pentru
contribuţiile lor la beneficiile record ale ministerelor deşi ne putem îndoi de faptul că cei interesaţi
au găsit această logică drept convingătoare, dat fiind numărul mare de prime similare vărsate
personalului din toate ministerele care-şi încheiaseră până la acel moment negocierile. Contractul
are o durată de 27 de luni, ceea ce i-a conferit PT o perioadă de stabilitate înainte de a-şi începe
renegocierea condiţiilor de angajare.
Conducerea PT acordă o mare importanţă constrângerilor exercitate de SSC prin
intermediul nivelurilor de salarii fixate pentru postul de Serviciul Directorilor Executivi (SES).
SSC se serveşte de sistemul Hay modificat, ceea ce, după părerea PT, conduce la acordarea de
salarii inferioare pieţei. PT preferă sistemul Price Waterhouse. După părerea sa, rezultatul este
acela că ministerele încearcă să scoată anumite posturi din SES pentru a le putea acorda
adevăratele salarii de pe piaţă. Pentru PT aceasta este o problemă serioasă , căci el se află în
concurenţă directă cu sectorul privat din punct de vedere al specialiştilor pe care-i foloseşte.
Conducerea PT a notat ceea ce a considerat a fi catalogate drept incoerenţe în urmărirea
programului său de egalitate a şanselor la angajare. După PT, uneori se modifică în mod neaşteptat
priorităţile SSC, în momente care coincid cu schimbările de personal în secţia EEO a Comisiei.
Ca urmare a Legii sectorului public, PT a utilizat pentru prima oară specialişti în resursele
umane. Altădată resursele umane ţineau de SSC. PT nu utiliza decât agenţi de plată şi, în anul
care a precedat apariţia Legii sectorului public, un manager de personal însărcinat cu
problemele practice. Dată fiind dimensiunea ministerului , serviciul central al resurselor
umane rămâne relativ mic. Conducerea resurselor umane are doi agenţi însărcinaţi cu plata,
dar care se ocupă şi de problemele de personal. Aceasta are un responsabil cu formarea şi un
coordonator EEO, care se subordonează în mod direct directorului executiv. Ea dispune în
egală măsură de atribuţii generale în materie de personal. Cei doi agenţi responsabili cu plata
erau acolo înainte de 1988, astfel încât sectorul de resurse umane nu s-a dezvoltat foarte mult.
Conducerea departamentului de resurse umane se subordonează directorului executiv. Nu
există nici un comitet de conducere, dar există un grup intern de înalţi funcţionari ai
ministerului care au stabilit legături oficiale între serviciul de resurse umane şi cel de finanţe.
La PT nu există un plan propriu pentru resursele umane ( există un plan specific pentru
egalitatea şanselor la angajare, aşa cum presupune Legea sectorului public). Resursele umane
fac parte din planul de acţiune al ministerului. Planul de acţiune din 1994, de exemplu, avea
ca obiectiv în domeniul resurselor umane punerea în aplicare a unei strategii ce viza creşterea
părţii maorilor şi a insularilor din Pacific în personalul ministerului, crearea unui grup
consultativ privind problemele culturale care interesau personalul şi ministerul, adoptarea
normelor recent impuse de Legea Igienei şi Protecţiei la locul de muncă şi includerea
obiectivelor privind egalitatea şanselor la angajare în acorduri de performanţă la toate
nivelurile. În planul agenţiilor întâlnim obiective ce vizează finanţarea EEO, a resurselor
umane, a activităţilor şi se merge astfel de-a lungul filierei până în planul global trecând prin
cel regional. Trebuie să fie vorba de un proces integrat, în acelaşi timp ascendent şi
descendent. Managementul resurselor umane face parte din procesul de planificare a
activităţilor. Faptul că directorul resurselor umane se subordonează acum directorului
executiv, ajută la integrarea acestui management în obiectivele globale. Directorii regionali
intervin mai mult în elaborarea politicilor managementului resurselor umane şi sunt consultaţi
doar când acestea se află în faza de concepţie. Acest lucru reflectă faptul că administraţia
centrală este din ce în ce mai mult conştientă de necesitatea unei participări la nivel regional.
Personalul are din ce în ce mai multe posibilităţi de a se exprima în ceea ce priveşte măsurile
care vizează resursele umane, toţi agenţii au avut ,de exemplu ,ocazia să comenteze concepţia
şi exploatarea noului sistem de management al performanţei.
Strategii de reformă
PT s-a confruntat cu aceeaşi situaţie ca şi celelalte ministere. Încă din 1988 acesta a
trebuit să se ocupe de toate atribuţiile care altădată îi reveneau SSC în materie de resurse umane,
cu excepţia negocierilor privind condiţiile de angajare. Din 1992 această din urmă atribuţie a fost
delegată ministerelor în cadrul constrângerilor fixate de o politică guvernamentală (cf
supra).Astfel, o schimbare radicală din 1988 a fost urmată de o altă schimbare progresivă. Într-un
anumit sens, a existat un proces în care revoluţia a fost urmată de o evoluţie.
Structuri şi organizare. Cea mai importantă schimbare în organizaţie a fost pusă în
aplicare prin regionalizarea din 1989. Altădată ministerul exploata mai mult de 50 de agenţii. Aşa
cum arată analiza făcută pe baza rolului acestor directori regionali în materie de resurse umane, un
grad limitat de desconcentrare a fost făcut posibil în acest domeniu. Această analiză a arătat
schimbările în domeniul clasificării meseriilor şi gradelor, sistemele de remunerare, aprecierea
performanţelor şi integrarea obiectivelor individuale şi colective.
Structura negocierii. Ca şi celelalte ministere, PT a trecut de la o serie de acorduri
profesionale, înainte de 1988 la un acord unic. O dată cu intrarea în vigoare a Legii privind
Contractele de angajare , PT a beneficiat de flexibilitatea pe care o oferă aceasta pentru a negocia
două contracte colective completate cu contracte de muncă individuale pentru 30-40 de funcţionari
care refuzaseră să facă parte din contractul colectiv de muncă. Unul din contractele colective
acoperă majoritatea personalului, altul acoperă doar funcţiile de şefi de agenţii. Aceştia sunt trataţi
în mod special pentru a evita conflictele de interese. Există între 12-15 cadre, în special directori
regionali care sunt angajaţi în baza contractelor individuale de muncă. Este vorba de contracte pe
durată nedeterminată. Acestea se caracterizează printr-o largă uniformitate a condiţiilor, în ciuda
unei anumite diversităţi a avantajelor oferite.
Relaţiile cu sindicatele. Noua structură a fost negociată cu personalul şi sindicatele dar, pe
ansamblu, nu au existat atâtea consultări sindicale în cadrul PT ca în celelalte ministere. Astfel,
nu există nici o instanţă permanentă de consultare; de exemplu, în noul sistem de management al
performanţei PT consultă acum direct personalul. Dar rata de sindicalizare rămâne de 90%.
Pentru viitor neliniştea care apare va fi aceea că după intrarea în vigoare a Legii Contractelor de
Muncă, această rată ar putea fi depăşită, dar aceasta a revenit astăzi la nivelul ei anterior. Dacă
există o puternică sindicalizare, nivelul de activitate este foarte scăzut. PT creează grupuri de
lucru mixte pentru anumite probleme şi trece la un schimb de documente pe care PSA le trimite
apoi delegaţilor săi. Este o formulă frecvent utilizată ca cea care constă în funcţionarea ,faţă în
faţă, a două grupuri de lucru. Demersul pragmatic care a fost introdus în anumite ministere nu şi-
a făcut apariţia la nivelul PT. Conform părerilor sindicatului, dacă PT încearcă să practice
consultarea ar apărea păreri divergente pe tema ce ar mai trebui făcut; dar pe ansamblu există
relaţii bune între PT, personal şi sindicate.
Reclasificarea meseriilor şi gradelor. După votarea Legii sectorului public, PT a
moştenit, la fel ca toate ministerele clasificarea meseriilor şi a gradelor în vigoare în serviciul
public. Primul acord colectiv negociat cu PT prevedea clasificarea meseriilor pe categorii, deşi
majoritatea personalului din minister face parte din patru categorii, contabilitate, drept, secretariat
şi dactilografie, cu multiple grade pentru fiecare categorie. PT s-a grăbit să-şi revizuiască sistemul
de clasificare. În 1989 el a introdus trei categorii pentru începători, operatorii calificaţi şi tehnico-
profesionişti, şefii de agenţii, care formează o categorie separată. Fiecare categorie conţine
intervale de salarizare care se întrepătrund cu intervalele proprii anumitor posturi.
Sistemul de management al performanţei. Iniţiativa privind noul sistem de evaluare a
performanţelor ministerului a venit din partea personalului , iar punerea sa în aplicare face loc unei
puternice implicări din partea personalului, ceea ce reflectă amploarea schimbării culturale
intervenite în organizaţie. Acest lucru reflecta insatisfacţie faţă de exploatarea sistemului de
salarizare creat în virtutea Legii sectorului public din 1988. Intervalele de salarizare implicau
existenţa grilelor de salarizare care presupuneau ca eşaloanele să fie înlocuite cu intervale de
salarizare în care agenţii să fie poziţionaţi în funcţie de evaluarea performanţelor lor. Una din
criticile adresate acestui sistem viza faptul că progresia sau absenţa progresiei în cadrul
intervalului era lipsită de plauzibilitate. O altă critică viza secretul sau non-transparenţa deciziilor
referitoare la fiecare agent. Un sistem de management al performanţei obiectiv şi credibil era
necesar pentru a servi drept bază în poziţionarea agenţilor. Totuşi funcţionarii sunt evaluaţi
plecând de la un procent de 90% din media naţională a posturilor, aşa cum arată sondajul Price
Waterhouse şi ei pot progresa până la 105% sau în cazuri excepţionale până la 110%, în funcţie de
evaluările de performanţă obţinută.
Sistemul de management al performanţei este centrat pe performanţele agenţilor şi pe
schimburi culturale mai degrabă decât pe obiectivele globale propriu-zise dar performanţele şi
schimbările sunt considerate a fi un mijloc de realizare a obiectivelor globale. Responsabilitatea
sistemului de management al performanţei revine directorilor regionali deşi procesul este
coordonat de către directorul serviciului central al resurselor umane. Directorii regionali evaluează
performanţele şefilor de agenţii şi-i intervievează pe toţi funcţionarii din regiune în numele
sistemului de management al performanţelor.
Ei sunt cei care decid promovarea şefilor de agenţii şi a personalului lor , dar o fac în
consultare cu serviciul central al resurselor umane pentru stabilirea unei coerenţe între regiuni.
Modul în care resursele umane sunt gestionate figurează în acorduri de performanţă dintre
directorii de regiuni şi agenţi.
Sistemul de management al performanţei conţine obiective (cu integrare efectivă a
obiectivelor individuale şi colective), acorduri de performanţă între personal şi conducere, evaluări
ale rezultatelor individuale ale agenţilor de către ierarhie şi recompensele individuale legate de
performanţă. În trecut PT a recurs la creşteri salariale mai curând decât la prime, dar acum începe
să introducă prime cu titlul de recompense nerecurente. Aici întâlnim influenţa omologilor din
sectorul privat unde se obişnuieşte să se verse prime pentru recompensarea personalului. Primele
primesc anumite critici adresate intervalelor de salarizare şi în special faptul că o contestare a unei
decizii trebuie să fie adresată persoanei care a luat-o. Principalele lacune ale sistemului de
management al performanţei sunt recompensele în grup şi sancţiunile pentru incapacitate
profesională. În ciuda importanţei speciale acordate performanţelor agenţiilor şi muncii în comun
care permite atingerea obiectivelor comune, PT nu s-a decis să introducă recompensele la nivelul
echipei . Nu există nici o dispoziţie care să prevadă o posibilă retrogradare. Din punctul de vedere
al sancţiunilor s-a trecut în ultimii ani la o evaluare mai realistă a performanţelor conducerii.
Pensionarea anticipată a fost încurajată şi mai multe cadre au beneficiat de această posibilitate.
Pentru sindicat, noul sistem de management al performanţei reprezintă un adevărat progres , în
special datorită ocaziilor oferite agenţilor de a avea un cuvânt de spus în evaluarea lor, de exemplu
în timpul celor 2 faze ale întâlnirii mai întâi cu şeful agenţiei şi apoi cu directorul general.
Introducere
Departamentul pentru Impozite este una din cele mai importante organizaţii din Noua
Zeelandă, care avea angajaţi în iulie 1993, 5952 de agenţi publici cu normă întreagă. Cifra totală a
efectivelor nu s-a diminuat prea mult în ultimii ani, datorită faptului că ministerul şi-a asumat noi
responsabilităţi. Principala activitate a ministerului vizează perceperea taxelor fiscale şi consilierea
guvernului în luarea deciziilor referitoare la politica fiscală. Aceasta absoarbe 75% din bugetul
său. Restul este consumat pentru punerea în aplicare a măsurilor nonfiscale. Acestea se împart în 4
categorii. În iulie 1992 a fost creată în cadrul ministerului Agenţia pentru Ocrotirea Copilului, care
a preluat funcţiile „Părintelui responsabil” de altă dată, administrat de Ministerul Protecţiei
Sociale. Agenţia pentru Ocrotirea Copilului, însărcinată cu activităţi specifice, calculează sumele
pentru părinţii divorţaţi care nu mai au în custodie copii, intentează procese debitorilor care nu
respectă regulile, varsă sumele pentru părinţii care au copii în îngrijire şi, în general, informează
populaţia despre drepturile şi obligaţiile în materie. IRD administrează două sisteme de garantare a
veniturilor datorită cărora este posibil ca titularii cu un venit mic să beneficieze de credite de
impozit în funcţie de numărul de copii. Departamentul este însărcinat cu primirea sumelor
rambursate provenind din sistemul de împrumuturi pentru studenţi creat în 1992, printr-o taxă
percepută atunci când veniturile unui individ ating un anumit prag. El încasează în egală măsură
primele corespunzătoare regimului asigurărilor pentru accidentele de muncă, plătite de angajatori
şi salariaţi şi intentează procese celor care au restanţe de plată. IRD furnizează cantităţi de
informaţie limitată celorlalte organisme publice pentru stabilirea drepturilor de a primi anumite
prestaţii, în special cele solicitate de administraţie.
IRD este organizat pe baza unor programe. Un consiliu de conducere ce cuprinde
Comisarul pentru venituri, patru Comisari adjuncţi, patru Controlori Regionali, supervizează 12
directori de programe, 4 directori ai Centrelor de procesare a declaraţiilor de venit şi 4 directori.
Fiecare regiune este împărţită într-un anumit număr de districte şi de agenţii pentru ocrotirea
copilului. Marea majoritate a personalului (72%) este localizată în regiuni, cu 14% în centrele de
procesare, 5% în informatică şi 9% în administraţia centrală. Principalele programe sunt: Auditul
contribuabilului (23% din efective), Serviciile contribuabilului (19%), Evaluarea veniturilor
(16%), Managementul creanţelor şi încasărilor (11%), Resurse umane şi servicii suport (11%),
Agenţia pentru Ocrotirea Copilului (10%) şi Informatică (5%). Celelalte 5 programe (Serviciul
juridic, Legislaţie, Finanţe, Planificare şi Dezvoltare şi Proiecte Speciale) cuprind restul de 5%.
La fel ca multe din ministerele neo-zeelandeze, IRD a făcut obiectul unui program
aparent neîntrerupt de restructurare şi reorganizare încă din 1988. În 1988 IRD a pus în aplicare
noua sa structură de programe şi şi-a diminuat numărul eşaloanelor ierarhice. În 1990-1991 a
introdus o exploatare centralizată a documentelor fiscale, ceea ce i-a permis să diminueze
substanţial volumul şi funcţiile serviciilor sale de district. Între 1991 şi 1993 a restructurat
serviciile de management al creanţelor şi încasărilor, veniturile Coroanei, auditul contribuabilului
şi formularea politicilor tehnice.
În aceeaşi perioadă a creat serviciul pentru ocrotirea copilului, previzionarea veniturilor,
auditul intern, programul de evaluare, serviciul pentru consultanţă în afacerile mici şi a elaborat
Carta Clientului. Perioada 1988-1994 a fost martora unui proces necontenit de mari schimbări în
dezvoltarea organizaţiei: introducerea politicilor şi a planurilor referitoare la egalitatea şanselor la
angajare, în 1988, conştientizarea managementului calităţii totale şi strategia de dezvoltare, în
1990, şi un program de perfecţionare a managerilor bazat pe competenţă, în 1990. Schimbări
importante au avut loc şi în serviciile sistemului tehnologic şi planificare strategică. În 1993-1994
a fost realizat un studiu aprofundat al ministerului. Acest studiu va avea în mod vizibil implicaţii
în structura şi funcţionarea ministerului.
Rolul managerilor operativi în managementul resurselor umane şi relaţiile lor cu serviciul central al relaţiilor umane
În plan intern, IRD a transferat numeroase atribuţii din domeniul resurselor umane
managerilor operativi şi în special Comisarilor districtuali (care conduc serviciile fiscale
districtuale), precum şi cadrelor din serviciile de district care se află din punct de vedere ierarhic
imediat sub nivelul comisarului. Ei exercită aceste puteri în cadrul politic al departamentului.
Parametrii şi criteriile politicii de personal nu sunt realizate de către managerii operativi, ceea ce
reprezintă o revanşă a deciziilor luate individual. Acolo se produce o schimbare radicală, în raport
cu situaţia de acum 6 ani când managerii nu luau nici o decizie în materie de personal.
Managerii operativi sunt cei care decid dacă există vreun post vacant, cum să se facă
cunoscut acest lucru, cine intervievează şi cine recrutează. El este cel care fixează punctele de
reper, într-un interval de încredere, unde va fi poziţionat noul funcţionar, cine-i apreciază
performanţele, cine-i determină indicii de progres şi ia deciziile referitoare la prime, promovări şi
disciplină, deşi Comisarii districtuali sunt însărcinaţi să pronunţe revocări.
Serviciul central al resurselor umane s-a dezvoltat, dar cel mai important este faptul că el
se compune astăzi din profesionişti în resursele umane şi este orientat către probleme de concepere
a politicilor, astfel încât înainte de 1988 el era implicat în problemele de aplicare. El estimează că
funcţia sa constă în sprijinirea managerilor operativi pentru a-şi face meseria de manageri. Atunci
când pune în aplicare o nouă procedură sau o nouă măsură, el furnizează o formă adecvată, broşuri
de informare, ghiduri pentru perfecţionarea cadrelor superioare operative, cu sarcina directă pentru
aceştia de a forma la rândul lor subordonaţi. Astfel, managerii operativi sunt ajutaţi foarte mult,
dar ei sunt cei care răspund de aplicarea acestora.
Demersul IRD constă în alegerea unuia dintre aceştia, de care managerii operativi au
nevoie pentru a administra personalul şi apoi pentru a le împărţi atribuţiile. Referitor la aplicaţii,
nivelul central nu dă decât ajutor şi sfaturi. Este vorba de un model desconcentrat în care deciziile
sunt luate pe teren. O sursă importantă în sprijinirea activităţii de teren constă în prezenţa în
fiecare district a unui şef al serviciilor centrale asistat de câţiva colaboratori. Acesta poate să
furnizeze pe loc ajutor şi consiliere managerilor operativi şi în cazuri de maximă urgenţă poate să
supună atenţiei omologului său de la nivel regional anumite probleme atât de necesare
administraţiei. Problemele astfel ridicate constituie pentru eşalonul central o importantă bază de
informaţii despre problemele cu care se confruntă managerii operativi şi despre claritatea şi
pertinenţa informaţiilor furnizate, de către centru, districtelor.
Serviciul central al resurselor umane joacă un rol esenţial atât în formularea politicii
resurselor umane, cât şi în legătura cu managerii operativi. Aceştia participă cu precădere la
definirea politicii ministerului, în materie de negociere salarială. IRD dispune de un comitet de
conducere compus din înalţi funcţionari operativi, care examinează paleta de propuneri ce provin
de la alţi manageri operativi sau de la serviciul central al resurselor umane. În mod formal
comitetul adresează recomandări directorului executiv, dar de fapt acesta este cel care ia
principalele decizii referitoare la priorităţile de negociere şi supervizează apoi derularea
negocierilor. Sub alte aspecte ale relaţiilor umane, managerii operativi vor fi prezentaţi comitetului
de proiect însărcinat cu definirea unei politici şi/sau vor fi responsabili de punerea în aplicare a
unui proiect pilot.
Sindicatul este de acord că serviciul central al resurselor umane îi ajută în mod efectiv pe
managerii operativi, dar el consideră că din când în când trebuie făcută dovada conducerii
referitoare la iniţiativele sau deciziile luate la nivel central. În ceea ce îi priveşte pe managerii
operativi, punctul lor de vedere este că rolul lor în resursele umane s-a schimbat considerabil.
Înainte de 1988 era uşor să le administrăm, căci, fie răspunsul se găsea în ghidul personalului, fie
problema era reprezentată în administraţia centrală care o trata ea însăşi sau o transmitea la SSC.
Astăzi se întâmplă destul de rar ca managerii operativi să se mai refere la acest lucru în
administraţia centrală. Ei dispun de autonomia necesară pentru a-şi face meseria în limitele
bugetului lor şi ale parametrilor politicilor ministerului, iar acest lucru este exact ceea ce se
aşteaptă de la ei. Pentru ei faptul de a avea competenţele şi responsabilităţile bugetelor lor
reprezintă o mare schimbare. Amplitudinea intervalului de încredere constituie o sursă importantă
de flexibilitate pentru comisarii de district. Aceasta le permite să decidă ei înşişi structura
personalului lor şi nivelul de remunerare urmărit, astfel încât să nu îşi depăşească creditele.
Amplitudinea intervalului de încredere atenuează în egală măsură presiunile care se exercită în
favoarea reclasării locurilor de muncă. Deşi înainte de 1988 cea mai mare parte a posturilor se
situau în interiorul intervalului cuprins între 3000 şi 4000 de dolari, astăzi ele se situează într-un
interval de 3 sau 4 ori mai mare. Personalul nu are nevoie de un mare clasament al gradelor pentru
a continua să vadă cum progresează remunerările. Clasificarea locurilor de muncă este stabilită tot
la nivelul eşalonului central.
Se pare că un anumit număr de manageri operaţionali nu se simt în largul lor în noul rol.
Pentru serviciul central al resurselor umane, conducerea are, în general, competenţa de a stăpâni
situaţia, dar mulţi manageri preferă adoptarea unui model prescriptiv care să îi ajute mai bine în
luarea deciziilor. Conform părerilor sindicatului, multe din cadrele care au o formare tehnică şi
care au puţină experienţă în resursele umane au dificultatea de a utiliza, în acest domeniu,
autonomia de care dispun. Ei ar trebui să fie mult mai susţinuţi, aşa cum se întâmplă adesea în
astfel de funcţii. Pentru înalţii funcţionari, explicaţia este aceea de a căuta cu precădere în cultura
specifică, ce caracterizează administraţia fiscală. Legile care ghidează funcţionarii în îndeplinirea
meseriei lor de bază – perceperea impozitelor – au un puternic conţinut prescriptiv şi nu lasă loc
apariţiei flexibilităţii sau a puterii de apreciere. Managerii operativi, având o formare tehnică sau
fiscală, s-au obişnuit foarte greu să dea dovadă de flexibilitate sau să-şi utilizeze puterea lor de
apreciere, facultăţi atât de importante în managementul resurselor umane. Mai mult, ei preferau să
primească recomandări, sau chiar ajutor, directive din partea serviciului central al resurselor
umane, care se vede dintr-o dată inclus în rezolvarea problemelor.
Cum este utilizată flexibilitatea ce caracterizează managementul resurselor umane în prezent
Strategiile de reformă
Multe dintre strategiile reformelor structurale introduse în funcţia publică provin din
Legea din 1988 a sectorului public. Acesta a fost şi cazul obligaţiei de a fi un bun angajator, care a
presupus elaborarea unui plan al EEO în fiecare minister. Alte aspecte ale resurselor umane au
fost vizate de faptul că directorii executivi au devenit angajatori de personal.
IRD a operat mari schimbări în organizarea sa, care au incidenţe în managementul
resurselor umane, punctul cel mai important fiind trecerea la o structură de programe şi la
aplatizarea piramidei ierarhice. Aşa cum s-a analizat mai sus, o altă mare strategie a reformei a
fost transferarea de atribuţii în materie de RU, de favoarea managerilor operativi.
Au mai existat şi alte strategii importante în principalele domenii ale resurselor umane.
Structura de negociere
IRD a pus la punct o nouă structură de negociere. În baza Legii din 1988 a sectorului
public, IRD a trecut, la fel ca toate ministerele, de la o serie complexă de acorduri profesionale
pentru întreaga funcţie publică, la un acord cu ministerul. Acest acord acoperă toate categoriile de
agenţi ai IRD cu excepţia categoriei top-managerilor, care a fost transferată către contractele
individuale de muncă.
Acest ultim punct a suscitat o anumită opoziţie din partea sindicatului, Asociaţia
Serviciului Public (PSA). Înainte de 1988, toţi funcţionarii, alţii decât directorii executivi şi
adjuncţii acestora, au făcut subiectul unei negocieri colective, iar sindicatul s-a opus extinderii
contractului individual de muncă la nivelul cadrelor superioare, chiar, în acest caz, la nivelul
cadrelor medii. Această structură de negociere s-a schimbat din nou prin Legea din 1991
referitoare la contractele de muncă, lege ce permite unei organizaţii să pună la punct o combinaţie
oarecare de contracte de muncă individuale şi colective. Structura pentru negociere a IRD are 7
componente.
• Marea majoritate a personalului IRD (4800 persoane) face subiectul unui contract
colectiv pe care îl negociază sindicatul şi IRD;
• Un grup mai restrâns de agenţi care nu fac parte din sindicat (aproape 700) sunt
angajaţi în baza unui contract colectiv de muncă, distinct de contractul colectiv de muncă al
sindicatului, dar identic ca formă cu acesta (toate referirile la sindicat au fost suprimate). Acest
contract este negociat de minister şi de o asociaţie a personalului din IRD (cf. infra);
• Un număr mic din agenţii fără funcţie a ales opţiunea ce le-a fost propusă în baza legii
contractului de muncă şi a negociat contractele individuale de muncă contracte identice cu cele
colective;
• Trei membri ai personalului care, odată făcuseră subiectul precedentului contract
colectiv, au ales o altă opţiune pe care le-a oferit-o legea contractului de muncă şi au decis să nu-şi
renegocieze condiţiile de angajare. Asta înseamnă că ei se supun condiţiilor de muncă ale
precedentului contract colectiv, dar aceste condiţii sunt astfel inserate în contractele individuale de
muncă, contracte ce sunt separate;
• IRD a negociat un contract colectiv separat pentru cadrele sale astfel încât să le apere
drepturile şi să prevină eventualele conflicte de interese. Asta a permis, în egală măsură, IRD-ului
să intervină pentru cadrele cu “salariul ne-garantat” (5% din structură) care depind de evaluarea
performanţelor lor;
• Contractele individuale identice se aplică pentru vreo 20 de cadre care au rămas în
afara contractului colectiv de muncă;
• Cadrele superioare sunt angajate pe baza contractelor individuale ce conţin o
componentă “fără garantare” de 10%.
În 1994, IRD şi-a renegociat două din principalele sale contracte colective pe o durată de
19 luni. Ca majoritatea centralelor colective din sectorul public, acestea presupuneau o plată în
numerar integrală fără ridicarea renumerării de bază. Din oricare alt punct de vedere, aceste
contracte nu puteau fi schimbate.
Relaţia cu sindicatul
Incidenţele reformelor
Exerciţiul funcţiei resurselor umane este frecvent evaluat din diferite puncte de vedere.
Sondajul de opinie realizat în rândul personalului dă indicaţii despre punctul de vedere al
clienţilor. Există o evaluare în plan intern cu ajutorul procesului general de management.
Serviciul central al resurselor umane confruntă în fiecare trimestru realizările cu obiectivele.
Ciclul de negocieri face obiectul unei aprecieri distincte a directorului executiv. IRD a
participat la sondajul de etaloane făcut de Price Waterhouse, care i-a permis să se compare din
punct de vedere financiar şi al resurselor umane cu alte organizaţii. Performanţele managerilor
operativi sunt şi ele evaluate, iar derularea funcţiei resurselor umane – managementul
resurselor umane – constituie unul din criteriile de bază.
Personalul şi conducerea au puncte de vedere diferite despre incidenţa reformelor.
Preferinţele personalului merg mai curând către ceea ce este sigur şi prescriptiv, decât către ceea
ce este flexibil. Conducerea apreciază favorabil marja de autonomie de care dispune, dar ea se
îndreaptă în direcţia opusă punctului de vedere al agenţilor, aşa cum arată sondajul de opinie.
Conducerea IRD admite că agenţii au un punct de vedere negativ faţă de manageri. În optica lor,
marja de autonomie a conducerii înseamnă că personalul nu poate să prevadă ce va face un
superior sau modul în care va acţiona într-o situaţie sau alta.
Anumiţi agenţi ar dori, de exemplu, ca sistemul de management al performanţei să aibă o
cifrare precisă, astfel încât aceştia să poată fi siguri că vor fi promovaţi dacă nivelul dorit este
atins. Alţii se opun chiar principiului salarizării legate de performanţă, în parte cel puţin, deoarece
nu au încredere în ierarhia care-l pune în aplicare.
Este clar că toţi funcţionarii sunt interesaţi de absenţa dezvoltării grilelor de salarizare.
Pentru sindicat, starea generală alterată nu vine numai de aici, ci ţine de acţiunile IRD, care nu şi-a
asociat personalul la marile schimbări pe care le-a efectuat Sindicatul consideră că nu s-a acordat
suficient timp pentru schimbările care au avut loc. Mereu sunt, introduse sau anunţate alte
schimbări. Personalul consideră acest lucru destabilizant şi chiar a devenit sceptic faţă de funcţia
resurselor umane. Ministerul ca şi sindicatul sunt convinse că după o perioadă de turbulenţe
întrerupte, personalul IRD doreşte şi are nevoie de o perioadă de stabilitate.
În ceea ce-l priveşte, ministerul estimează că IRD a reuşit foarte bine să administreze un
proces continuu de schimbări profunde, aici înţelegând aspectele cheie ale funcţiei resurselor
umane (în special remunerarea legată de performanţă şi definirea locului de muncă),
îmbunătăţindu-şi relaţiile cu sindicatul. În tot acest timp el a făcut în aşa fel încât activitatea
primordială a organizaţiei să se exercite în mod eficient. După părerea sa, acesta este un
rezultat remarcabil.
REFORMELE MANAGEMENTULUI RESURSELOR UMANE
ÎN FUNCŢIA PUBLICĂ DIN SPANIA
de James Adams
Introducere
Pentru a înţelege reformele ale căror iniţiative au fost luate de administraţia spaniolă,
trebuie să înţelegem contextul social, politic şi economic al ţării. Cei 4 determinanţi principali ai
acestui context sunt, în primul rând, procesul de transfer de competenţe de la alte niveluri ale
administraţiei (comunităţile autonome); în al doilea rând, dorinţa de a moderniza funcţia publică ca
element cheie al efortului de modernizare a întregii ţări; în al treilea rând, incidenţa aderării
Spaniei la Comunitatea Economică Europeană; în al patrulea rând, limitările financiare actuale,
comune numeroaselor ţări, care impun un climat de recesiune economică.
Transferul de competenţe ale statului către guvernele regionale şi locale a avut ca efect
recrutarea numărului de funcţionari în administraţia centrală şi a trebuit să înfrunte serioase
probleme de reorganizare şi de mişcare a personalului (în prezent, administraţia centrală incluzând
şi forţele armate, securitatea şi întreprinderile publice, reprezentând mai puţin de jumătate din
numărul total al personalului din sectorul public). Un astfel de context explică importanţa
reformelor managementului resurselor umane privind mobilitatea agenţilor şi raţionalizarea
structurilor.
Dorinţa de a moderniza progresiv vechile structuri birocratice este cea care explică cea
mai mare parte a eforturilor reformei managementului resurselor umane: uniformizarea,
raţionalizarea, flexibilitatea, echitatea, implicarea sindicatelor, modernizarea tehnologică, serviciul
prestat către clienţi, eficacitatea, eficienţa şi descentralizarea sunt tot atâtea obiective care
corespund acestor eforturi.
Dacă aderarea la Comunitatea Europeană a influenţat managementul resurselor umane
din sectorul public spaniol, acest fapt se datorează cu precădere incidenţei sale asupra eliminării
monopolurilor publice, de exemplu în sectoarele: comunicaţii şi distribuţia de produse petroliere.
Vom vedea mai departe că aceste lucruri au consecinţe în activitatea managerilor din domeniul
resurselor umane.
Influenţa consideraţiilor financiare a fost întotdeauna prezentă în spatele politicii abordate
în managementul resurselor umane, dar niciodată mai mult ca astăzi. Blocajul general al
recrutărilor şi al salarizărilor, declanşat încă din 1992, ilustrează acest factor important pe care-l
găsim în mod implicit în spatele obiectivelor de eficienţă, eficacitate, de utilizare optimă a
resurselor etc.
Administraţia consideră că cele mai importante trei reforme din ultimii trei ani, din acest
domeniu, au fost: raţionalizarea structurilor de clasificare şi carieră; instaurarea unei reprezentări
sindicale integrate în serviciul public; acordul guvern-sindicat privind îmbunătăţirea condiţiilor de
lucru, care a integrat sindicatele în procesul de modernizare generală şi în special în Planul de
modernizare din 1992.
Motivele specifice managementului resurselor umane, care susţin reformele din acest
domeniu, în Spania, în ultimii 10 ani, corespund mai puţin unei strategii coerente şi integrate şi
mai mult unei serii de măsuri luate în timpul unei anumite perioade, în vederea modernizării
managementului resurselor umane în sectorul public, răspunzând astfel schimbărilor ce apar în
societate. Modernizarea este percepută ca o sarcină de lungă durată, în măsura în care ea implică
înlocuirea progresivă a unei culturi administrative printr-o cultură făcută cu responsabilitate, cu
flexibilitate şi voluntarism.
Deşi studiile de caz examinate imediat după aceste pagini conduc uneori la apariţia
variaţiilor subtile ale experienţei componentelor în serviciul public spaniol – statutul organismelor
publice, cum ar fi Departamentul pentru impozite, aeroporturile, căile ferate (RENFE), constituie
cea mai notabilă variaţie – toate organismele sunt cu precădere supuse aceluiaşi cadru juridic,
cadru ce defineşte natura managementul resurselor umane şi extinderea descentralizării operate în
acest domeniu. Deoarece acest cadru este frecvent menţionat în studiile de caz, vom încerca să-i
schiţăm, aici, trăsăturile esenţiale. Acest cadru presupune 4 instrumente.
În primul rând Legea nr. 30 din 1984 privind măsurile de reformă a sectorului public (şi
numeroasele sale amendamente). Acest instrument a creat competenţele fundamentale şi cadrul
reglementator al fiecărui nivel din ierarhia managementului resurselor umane. Amendamentele
acesteia au încercat să raţionalizeze sistemele trunchiului şi ale clasificării; de asemenea, au
încercat să facă apel la concurs pentru noii angajaţi şi să generalizeze avansarea în funcţie pe baza
meritelor; să garanteze egalitatea accesului şi să crească reprezentarea femeilor şi a handicapaţilor
fizici în serviciul public; corespondenţa mai bună între descrierile posturilor şi funcţiile efective;
îmbunătăţirea procedurilor de selecţie şi nivelurile de remunerare; din cazul ministerelor,
acordarea unei flexibilităţi mai mari în ceea ce priveşte planul de activităţi şi orarele; transferul
diverselor aspecte de managementul resurselor umane din organismele centrale către ministere;
definirea condiţiilor care se aplică Planului de lucru.
Amendamentul care a creat Planul de lucru a devenit lege, la 1 ianuarie 1994. Acest
instrument de lucru are drept scop încurajarea unei utilizări şi a unei repartizări flexibile şi
raţionale a personalului; instaurarea unui control al angajărilor; eliberarea posturilor prin
motivarea pensionării anticipate, eliminarea progresivă a anumitor sarcini şi recurgerea la formula
unităţii de normă. Iniţiativa poate fi integrată la nivelul organismelor centrale, fie la nivelul
ministerelor interesate, iar planurile pot fi adoptate domeniilor sau unităţilor administrative
specifice. Planurile presupun trei etape de posibile reafectări: prima, punerea în aplicare, de către
ministerul interesat, antrenează reafectări ale agenţilor care nu au posturile tocmai bine plasate sau
ale agenţilor care se află în surplus în propriul lor minister; dacă această opţiune nu este
disponibilă, a doua etapă prevede plasarea acestora de către Ministerul Administraţiei Publice
(MAP) în alte ministere sau organisme administrative, dacă nimic din toate astea nu este posibil,
atunci, a treia etapă implică plasarea temporară a agenţilor MAP în poziţia de reafectare
temporară. În ultimul rând, cei implicaţi ar face obiectul concedierilor.
Legea nr. 9 din 1987 (şi amendamentele sale) referitoare la instanţele de reprezentare a
introdus masiv sindicatele în serviciul public, fixând regulile reprezentării sindicale, precum şi
condiţiile de negociere, creând astfel instanţele reprezentării, reglementând dreptul de a organiza
întâlniri şi definind rolul sindicatelor în materie de condiţii de lucru, de formare şi de protecţie a
muncii.
Legile finanţelor fixează limitele în interiorul cărora procesul de negociere se poate
desfăşura şi dispoziţiile care previn din crearea noilor societăţi.
În afară de acest cadru juridic există o serie suplimentară de măsuri care au tratat o
componentă esenţială pentru procesul de modernizare, şi anume informatica. Un mare număr de
reforme evocate în acest raport depind puternic de informatizare. Tratarea informaţiilor privind
managementul resurselor umane şi accesul rapid la un volum imens de date au revoluţionat cu
precădere acest domeniu, iar în anumite contexte, acest lucru chiar a dat sensuri diferite
conceptului de descentralizare. Aşa cum vom vedea, anumite descentralizări (în special cele dintre
ministere şi serviciile lor regionale) au avut loc deoarece informatica permite unul dintre cele mai
mari grade de control ale centrului în regiuni. Din acest punct de vedere, metafora geografică, ce
se regăseşte în spatele cuvintelor centralizare-descentralizare, este destul de înşelătoare, căci
datorită informaţiei “centrul” poate fi în egală măsură “prezent” în direct în cele mai îndepărtate
locuri. De fapt, această comoditate a permis numeroaselor organizaţii centrale descentralizarea
proceselor, în special cele de tip administrativ, fără să le fie teamă că vor pierde controlul sau
asigurarea calităţii.
Fiind vorba de bazele teoretice ale reformelor managementului resurselor umane, deşi
am putea distinge în unele dintre ele elementele doctrinei “noului management public – în special
în planul de modernizare şi în programele de perfecţionare în management – nu putem spune că în
Spania există, în acest domeniu, o forţă de motivare. Acest lucru poate fi atribuit în parte stadiului
la care se găseşte reforma sectorului public ştiindu-se că trebuie să se ajungă la anumite niveluri de
raţionalizare înainte de a trece la programe “avansate” în special într-un context de transfer de
competenţe către alte niveluri ale administraţiei. Din acest punct de vedere este logic că în
răspunsul la chestionarul Primei etape putem citi că între 1987 şi 1992 practicile în materie de
MRU au devenit “mult mai uniformizate” în Spania.
În ceea ce priveşte acceptarea şi utilizarea practică a acestei doctrine, un alt factor de
marcă a jucat un rol important, ţinându-se cont de faptul că apar diferenţe de receptivitate între
ţări, în materie de idei, care îşi trag originea cu precădere din sectorul privat al altor ţări, diferenţe
de context specific şi de rezolvare a diferitelor probleme. Există grupuri şi sectoare care sunt foarte
receptive la introducerea unor idei de acest tip, dar doctrina rămâne necuviincioasă atât faţă de
sectorul public, cât şi faţă de sectorul privat. Există semne care arată că această receptivitate va
creşte în urma presiunii acestei concurenţe şi a experienţei unui public exigent: se va vedea că în
funcţia publică acest lucru are valoare în special pentru organismele guvernamentale care operează
într-un context al pieţei concurenţiale (de exemplu, Instituţia Autonomă de Poştă şi
Telecomunicaţii) sau care sunt în contact direct cu publicul (de exemplu, Institutul Naţional pentru
Protecţie Socială sau Departamentele pentru impozite); pe de altă parte, întregul sector privat
resimte nevoia de a se adapta la concurenţă în special la cea străină, cea cu care intră cel mai mult
în contact.
În acest context, conceptul cheie al descentralizării MRU nu se aplică fără ridicarea unor
probleme de analiză. Aşa cum arată raportul, chiar dacă termenul este definit astfel încât să poată
acoperi o largă arie de acţiune, ceea ce-i permite să fie utilizat pentru majoritatea celor care
răspund la chestionar în conformitate cu sensul pe care acesta i-l atribuie, se întâmplă uneori, ca
ceea ce prezintă pentru unii descentralizare dorită, devine pentru alţii o limitare constrângătoare. În
ciuda acestei mari arii de acţiune nici un răspuns nu a putut identifica experienţa spaniolă a
descentralizării MRU cu cea care este implicită formulării sondajului. În alţi termeni, programul
spaniol de descentralizare nu a fost caracterizat de trăsături a căror existenţă a fost prezentată de
acest chestionar. Acest lucru nu i-a compromis eficacitatea ca mijloc de a vedea în mod cert, care
este statutul reformelor MRU în administraţia centrală spaniolă.
În acest raport vom trata mai întâi răspunsurile organismelor centrale de management
adică MAP şi Ministerul de Economie şi Finanţe (MEH). Comentariile vor viza apoi răspunsurile
Instituţiei Autonome de Poştă şi Telegraf, Institutului Naţional pentru Protecţie Socială din cadrul
Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale şi Departamentului pentru impozite.
Descentralizarea
Din punct de vedere al organismelor centrale există un anumit număr de motive de fond
pentru descentralizarea MRU.
• promovarea unui management eficient de către ministere şi organisme publice, ceea
ce presupune, flexibilitatea MRU;
• acordarea unei şi mai mari capacităţi cadrelor din MRU, atribuindu-le în acelaşi
timp o şi mai mare responsabilitate, atunci când este vorba de utilizarea eficientă a resurselor;
• adaptarea statutului personalului (recrutare, carieră etc.) al diferitelor organizaţii
politice din sectorul public la nevoile specifice care trebuie să fie satisfăcute şi personalul
disponibil;
• încurajarea motivării şi a performanţei agenţilor;
• întărirea rolului organismelor în ceea ce priveşte elaborarea politicilor, controlul şi
evaluarea.
Strategia de reformă
Criteriile utilizate pentru evaluarea diferitelor elemente ale reformei sunt cu precădere
variabile. De exemplu, succesul legat de investiţia în informatică în serviciile managementului
resurselor umane a fost demonstrat şi s-a constatat că el eliberează agenţii de procedurile de rutină
şi le permite orientarea către alte sarcini.
În ceea ce priveşte descentralizarea, ea ar trebui să se traducă printr-o flexibilitate mai
mare în ceea ce priveşte managementul, astfel încât în planul de modernizare al fiecărui proiect
reforma să aibă propriul său mecanism de evaluare.
În general, reformele sunt evaluate în egală măsură în funcţie de costuri, de eficienţă şi
eficacitate, ceea ce reflectă strategia optimizării utilizării resurselor umane existente şi ale
limitărilor noilor încurcături.
Evaluarea se efectuează la nivelul ministerelor, în timp ce Consiliul Superior pentru
personalul administrativ şi Comisia de Coordonare a funcţiei publice oferă posibilitatea unui
curs de perfecţionare bazat pe rolul coordonării, al comunicării şi al contactului.
Introducere
ACT are un plan de acţiune care vizează toate aspectele activităţii lor şi presupune
implicit existenţa componentei de resurse umane. Este vorba, în acest caz, de un fel de hibrid între
planul de acţiune şi planul de activitate. Rubricile componentei care tratează resursele umane
privesc întărirea echipelor de management (formare şi valorizare, definirea calificărilor,
recrutarea), modul de organizare (evoluţia către o organizaţie care ia drept etalon sectorul privat),
uniformizarea şi îmbunătăţirea relaţiilor în întreprindere, regulile privind personalul (sistemele de
selecţie, îmbunătăţite şi descentralizate, clasificarea posturilor, rolul crescut acordat calificărilor,
specializarea şi performanţele), forţa de lucru (diminuarea numărului de agenţi interimari),
formarea şi perfecţionarea.
Planul presupune obiective de calitate pentru realizarea serviciilor către clienţi. Acesta nu
cuprinde totuşi norme de productivitate, care fac de altfel obiectul negocierilor cu sindicatele ca
urmare a studiilor care au fost derulate în acelaşi timp pe teren şi în cadrul organizaţiei.
Integrarea elementelor de management al resurselor umane în planul de acţiune şi în
planul de activitate se produce de fapt prin intermediul evaluărilor şi strategiilor organizaţiei care
vizează toate aspectele activităţilor din ACT. Planul fixează obiective specifice ale resurselor
umane privind volumul maxim de efective, repartizarea pe categorii de agenţi, plafoanele de
cheltuieli şi finanţarea.
Managementul performanţei
Comisia pentru resurse umane, prezidată de directorul general al ACT, se reuneşte o dată la 15
zile pentru a evalua resursele umane. În afară de punerea la punct a iniţiativelor şi a
proiectelor noi, comisia evaluează toate iniţiativele deja aplicate, utilizând criteriile
cantitative, cum ar fi numărul de agenţi, resursele financiare utilizate etc.
Introducere
INSS este organismul guvernamental care, sub tutela Ministerului Muncii şi Protecţiei
Sociale, este responsabil de furnizarea prestaţiilor sociale privind pensionările, cazurile de
invaliditate, soţii (supravieţuitorii şi orfanii. Sub acest titlu acesta administrează un buget
substanţial care depăşeşte 6,3 miliarde de pesetas şi din care aproape 90% sunt legate de plata
fondului de pensii, plată efectuată de aproape 6,5 milioane de cetăţeni.
INSS şi-a redus personalul în ultimii ani şi astăzi el are un efectiv de 13545 de persoane
dintre care 891 la sediul central, restul fiind dispersaţi în 52 de Directorate provinciale şi 3710 de
Centre pentru servicii şi informaţii ale INSS (cifră care ar fi trebuit să treacă de 490).
Numărul mare de cetăţeni vizaţi de INSS şi necesitatea de a-şi moderniza activităţile au
făcut din această organizaţie locul ideal pentru a instaura un program de schimbare. Acesta a
început în 1988, o dată cu sosirea unei noi echipe de manageri. Programul a fost focalizat pe
introducerea unei culturi a serviciului pentru clienţi pentru a înlocui cultura administrativă
tradiţională. Acest lucru s-a tradus printr-un vast ansamblu de măsuri ce cuprind o reorganizare
materială completată cu punctele de contact cu “clienţii” (acesta este noul termen care se
foloseşte), ca de exemplu, servirea clienţilor de la un birou şi nu de la un ghişeu, o investiţie
serioasă în informatică, un program de formare aprofundat pentru inocularea unei culturi a
serviciului pentru clienţi, schimbările în limbajul administrativ, introducerea managementului prin
obiective (care au fost la început legate de simplificarea şi rapiditatea serviciului către client);
introducerea unui sistem de evaluare a performanţelor.
Reacţia clienţilor, pe care o obţinem în mod continuu cu ajutorul chestionarelor, scoate la
iveală un procent favorabil al aprobărilor (aproape 80% din utilizatori consideră serviciul ca fiind
“foarte bun”). Din acest motiv, INSS a devenit un fel de vitrină a administraţiei pentru programul
său de modernizare a sectorului public.
Poate este puţin surprinzător, dar aceste realizări nu sunt însoţite de schimbări în ceea ce
priveşte situaţia INSS, în cadrul structurilor guvernamentale. Un examen al locului INSS în
organigramă arată că acesta posedă cea mai închistată organizare, aşa cum reiese din cele trei
studii de caz examinate în acest raport.
Directorul general al INSS provine de la Secretariatul general care depinde de ministrul
MTSS. Oricum, alegerea politică în materie de resurse umane, ca de exemplu, schimbările din
RPT, sunt aduse la cunoştinţă ministrului prin intermediul Secretariatului din minister (Muncii şi
Protecţiei Sociale), prin intermediul Subdirectoratului şi al Directoratului general corespunzător.
Această cale complicată pe care propunerile INSS trebuie să o urmeze în cadrul unui minister,
înainte de a putea fi evocată în faţa organismelor centrale, reprezintă o sursă de descurajare pentru
oamenii din INSS.
Flexibilitatea în materie de MRU
Aşa cum am notat mai sus, INSS constituie, de fapt, în planul resurselor umane o unitate
operaţională a MTSS. Din punctul său de vedere, ministerul face obiectul descentralizării care a
atras şi celelalte ministere, dar INSS nu a beneficiat de aceasta decât într-un mod limitat. În timpul
ultimilor ani, prin decrete i s-au delegat câteva din competenţele administrative care fuseseră
transferate printr-un decret din 1985 către un nivel ierarhic mai ridicat. Aceste decrete fixează
limitele acţiunii sale. O astfel de situaţie a condus la următoarea problemă: răspunsurile se
concentrează pe faptul că originalitatea experienţei INSS ia cadru de referinţă ceva, care apărea ca
un proces de descentralizare inexistent.
În MRU instrumentele cele mai importante de care dispune INSS sunt formarea,
evaluarea performanţelor, mai mult o anumită autonomie în redistribuirea posturilor în cadrul
RPT. În primul rând, oamenii din institut aspiră la faptul că toate atribuţiile în materie de resurse
umane să fie delegate chiar ministerului, ceea ce le-ar da drum liber în utilizarea directă a
politicilor resurselor umane, chiar dacă ar trebui să se bucure de marja de flexibilitate de care
dispune administraţia, în general. Reformele referitoare la resurse umane au fost pregătite de
eşalonul central, în colaborare cu serviciile exterioare ale sindicatului.
În total, aproape de 500 de persoane muncesc în sectorul resurselor umane din totalul
organizaţiei, dintre care 80 la sediul central. Funcţia resurselor umane are în sarcină acţiunile
legate de variaţiile vieţii administrative a agenţilor de la INSS (numirea în funcţie, încetarea
numirii în funcţie, numirile provizorii, mutările etc.). Acesteia îi revine sarcina de a propune
măsuri referitoare la personal, de a stabili rapoarte privind nevoile de personal din alte servicii, de
a defini politica de acţiune socială a INSS – cea care vizează avantajele sociale ale personalului,
stabilirea avantajelor sociale ale personalului, cum ar fi bursele de studiu, asigurările de sănătate
complementare – şi de a interveni în materie de formare, de medicina muncii, de punctualitate a
agenţilor, de control al prezenţelor, ale calculului, al plătirii primelor de productivitate. Managerii
operativi ar dori să poată dispune de un plus de putere în materie de promovare, de mobilitate a
agenţilor şi de orar.
• INSS nu angajează nici un manager pe bază de contract;
• Subdirectoratul pentru organizarea internă, care este însărcinată cu secţiunile
managementului resurselor umane, formare, organizare internă, instalare, nu datează decât de doi
ani. Directorul adjunct este responsabil de aceste lucruri, se subordonează direct directorului
general al INSS şi are sediul la Consiliul director;
• Singurele schimbări serioase care au intervenit în managementul resurselor umane
vizează în esenţă posibilitatea ca INSS să utilizeze aşa cum crede de cuviinţă prima de
productivitate, în cadrul unei remunerări cu adevărat articulate cu realizarea obiectivelor;
• Legăturile dintre resursele umane şi funcţia financiară apar cu ocazia elaborării
proiectului de buget;
• Relaţia cu unităţile operative constă în comunicări ce au o trăsătură a bugetului, a
finanţării şi a inspecţiilor, cu costuri de finanţare şi control al costurilor. Serviciile Biroului
consiliului juridic sunt solicitate din motive specifice, iar contractele unităţilor operative sunt
permanente cu el pentru a determina nevoile de personal în scopurile managementului previzional;
• Aşa cum s-a indicat deja, un decret a descentralizat anumite atribuţii administrative
referitoare la resursele umane în favoarea Subdirectoratului pentru organizare internă şi a
Directorilor regionali.
Negocierile salariale sunt conduse la nivel naţional (în cazul funcţiei publice) în cadrul legii
finanţelor, fără cea mai mică participare a INSS. Există totuşi o convenţie colectivă care
acoperă personalul administrativ al protecţiei sociale, la negocierea căreia participă institutul,
deşi aprobarea finală a textului se face la nivelul MTSS.
Serviciile operative sunt responsabile de controlul agenţilor lor şi de controlul performanţei categoriilor cadrelor.
Acestea dispun de o anumită flexibilitate referitoare la organizare, în măsura în care activităţile de organizare pot
modifica structurile interne.
În materie de management al resurselor umane ajutorul furnizat managerilor operativi îmbracă diverse forme. Mai
întâi, o primire, apoi vizite de lucru şi apoi strategii de formare sunt prevăzute pentru noii recrutaţi. În al doilea rând,
un program intern, paralel, este organizat pentru a pune la dispoziţia celor care se vor ocupa de resursele umane
instrumentele şi mecanismele de management de care aceştia au nevoie. Apoi, s-a creat în interiorul INSS un birou de
informare însărcinat să furnizeze agenţilor informaţii cu privire la problemele de personal şi care reprezintă printre
altele un mijloc de legătură pus permanent la dispoziţia birourilor personale.
În acelaşi timp în care încearcă să schimbe cultura organizaţională, INSS şi-a dat seama că era important pentru el să
dispună de o descriere a misiunii. Acest document este integrat în Planul de acţiune cu ajutorul formării de cadre
superioare şi angajaţi. Componenta resursei umane este axată pe creşterea eficienţei şi eficacităţii managementului
resurselor umane; el este integrat în planul de măsuri în care studiul nevoilor, al planurilor de formare, precum şi al
caracteristicilor generale ale politicii sociale şi ale medicinii muncii îşi găsesc reflectarea.
Evaluarea performanţelor
Sistemul obiectivelor de performanţă este unul din cele mai bine concepute ale
administraţiei spaniole. Obiectivele performanţei sunt asigurate de obiective legate de volumul şi
calitatea sarcinilor efectuate (de exemplu, numărul dosarelor soluţionate, calitatea serviciului,
calitatea informaţiei).
Institutul dispune de un sistem de management al performanţei, al unei proceduri de
fixare a obiectivelor, a planurilor de performanţă, a unei proceduri de evaluare a indivizilor, a
recompenselor şi sancţiunilor, a primelor pentru rezultatele individuale şi colective. Obiectivele
sunt fixate într-un cadru anual. Acestea sunt negociate cu serviciile operative pentru că elementele
evaluate au fost oprite la nivelul eşalonului central. Ele se pot schimba de la un an la altul. Astfel,
în acest an anumite aspecte ale politicii de personal din unităţi vor figura în elementele supuse
evaluării, formării, controlului absenţelor şi comunicaţiilor interne. În acest an, pentru prima dată,
medicina muncii va face parte, în egală măsură, din criteriile utilizate pentru aprecierea
rezultatelor.
Aşa cum am menţionat deja, prima de productivitate este singura parte descentralizată
care atrage personalul şi de aceea ea este utilizată de INSS pentru remunerare. Formula a fost
introdusă în 1991. Prima este vărsată din 6 în 6 luni şi cuprinde două părţi: primele de care
beneficiază conducerea (eşaloanele 24 şi mai mult) şi cele pe care le primesc niveluri inferioare,
cum ar fi membrii grupurilor operaţionale. Obiectivele sunt cuantificabile, iar aprecierile se
situează pe trei niveluri: înalt, normal, scăzut, nivelul înalt primeşte cu 50% mai mult decât nivelul
normal, iar nivelul scăzut primeşte cu 50% mai puţin decât nivelul normal. Primele sunt repartizate
în mod egal în cadrul grupului, deşi suma percepută de către fiecare agent poate varia în funcţie de
rezultatele individuale. Primele individuale acordate cadrelor sunt legate cu succes de grupul care-l
conduce.
Prima nu s-a devalorizat, nu numai datorită faptului că ea este legată de rezultate, dar şi
pentru că doar 13 din cele mai bune servicii pot obţine o apreciere considerabilă. Fiecare unitate
operativă este informată de poziţia sa şi de cea a unităţii de conducere, astfel încât să se furnizeze
un punct de referinţă.
Iniţial, puternica apreciere se traduce printr-o creştere de la 1% la 3% care se adaugă la grila de bază, astfel încât,
astăzi, ea ajunge de la 7 până 10%, ceea ce INSS consideră că este foarte bine. O altă problemă rezidă în faptul că
putem aplica un sistem similar activităţilor mai puţin facile în evaluarea pe care am întâlnit-o la nivel central.
Introducere
Departamentul pentru impozite a început să funcţioneze încă din 1 ianuarie 1992, în urma
eforturilor făcute de administraţie pentru a-şi moderniza sistemul de percepere a impozitelor.
El include astăzi 26253 de persoane, din care 856 sunt localizate în serviciile externe.
Efectivele s-au diminuat cu aproape 1,01% încă de la demararea activităţilor acestuia, datorită
apariţiei blocajului general pe care-l practica guvernul.
Legea vizând crearea Departamentului pentru impozite l-a înzestrat pe acesta cu competenţe
în domeniul managementului resurselor umane, care au fost anterior apanajul aparatului de
conducere din MEH (minister în cadrul căruia se găseau altădată serviciile de percepere a
impozitelor), adăugând şi alte atribuţii pe care nu le posedă nici un alt minister. Această
autonomie a conferit Departamentului o situaţie de invidiat în ochii numeroaselor organizaţii
guvernamentale şi a presupus câteva îndoieli din partea organismelor centrale. În egală
măsură s-a furnizat apariţia unei noi culturi de management prin obiective în cadrul funcţiei
de percepere a impozitelor.
Autonomia Departamentului pentru impozite face din acesta o organizaţie unică în contextul
spaniol şi provoacă diverse comentarii în administraţie. Una din caracteristicile sale, care a
fost frecvent evocată în timpul întâlnirilor, vizează faptul că nivelurile de remunerare ale
agenţilor tind să fie cele mai ridicate din administraţia publică. Explicaţia furnizată este aceea
că Departamentul angajează profesionişti, cu o calificare foarte bună şi care sunt foarte bine
cotaţi în sectorul privat, iar acesta trebuie deci să rivalizeze cu procentul de remunerare al
sectorului privat.
De fapt, Departamentul a avut în trecut dificultatea de a-şi păstra personalul, în special la nivel
de inspectori şi inspectori adjuncţi. Această problemă şi-a pierdut din acuitatea sa o dată cu
adoptarea în 1993 a unui amendament la Legea nr. 30 din 1984, care obligă orice agent al
statului să rămână pe post timp de 5 ani, înainte de a obţine dreptul de a se muta la un alt
serviciu. Printre altele, Departamentul are dreptul de a-şi păstra agenţii care aparţin conducerii
precum şi grilele de salarizare şi specializările care i-au fost atribuite. O problemă
suplimentară, în această privinţă rezidă din faptul că regulamentul spaniol privind
incompatibilitatea de interes permite oricărui funcţionar al Departamentului pentru impozite
să lucreze pentru un “client” al departamentului, imediat după ce a încetat lucrul pentru
Departament, singura excepţie reprezentând-o cadrele superioare care trebuie să aştepte doi
ani.
Această diferenţă de niveluri de salarizare poate presupune apariţia unor resentimente în
serviciul public şi în contextul unei mobilităţi acerbe (care este unul din rezultatele recentelor
reforme); asta ar putea să ridice probleme de management din partea personalului, în măsura
în care alţi funcţionari ar risca să fie tentaţi de posturi în cadrul Departamentului – deşi aceştia
estimează că aşa-zisele posturi provin din exigenţe care vor face acest risc puţin probabil. De
aceea, de câteva ori, el a emis ideea că această problemă a diferenţelor (care urmăreşte
moralul funcţionarilor şi mobilitatea lor), va fi în parte rezolvată cu ajutorul adoptării
proiectului de lege referitoare la organizaţiile puterilor publice, care va defini în mod clar
diferitele tipuri de organizaţii şi va limita probabil agenţii de la o structură la alta.
Atribuţiile cele mai importante de care dispune Departamentul pentru impozite şi care îl
disting de celelalte ministere vizează dreptul de-a publica ofertele de locuri de muncă, de a-şi
rezerva posturile doar pentru agenţii care aparţin conducerii, grilele şi specializările;
aprobarea RPT şi a schimbărilor lor; definirea şi autorizarea concursurilor interne, aprobarea
condiţiilor pentru conducere, grilele şi specializările care-i sunt proprii. În ciuda acestor
libertăţi, departamentul continuă să demonstreze în mod expres că Legea nr. 30 îi slăbeşte
considerabil flexibilitatea impunându-i un model comun şi limitat la capacitatea sa de a inova
în aceste domenii.
Toate reformele MRU introduse în Departament provin de la Departamentul de resurse
umane, cu participarea structurilor vizate, a organismelor centrale, a sindicatelor şi a
asociaţiilor profesionale. Deşi multe din aceste constrângeri sunt pur formale, cum ar fi, de
exemplu, numirea funcţionarilor din cadrul Departamentului, unele sunt considerate a fi
copleşitoare. De exemplu, MAP păstrează controlul anumitor aspecte legate de structura şi
dimensiunea grilelor de salarizare ale Departamentului (suprimarea posturilor, numirea pe o
perioadă temporară, reintegrarea). Faţă de planurile de angajare ale Departamentului pentru
impozite, care ar putea fi apreciate drept pozitive, MAP dispune, în egală măsură, de un
anumit număr de atribuţii. În definitiv, organismele centrale au posibilitatea de a întârzia cu
20 de zile data încetării funcţiilor membrilor personalului din Departament, care-şi schimbă
postul după ce au trecut cu bine un concurs.
Alte două mari probleme au tratat oferta de locuri de muncă. Aşa cum am semnalat mai sus,
Departamentul are toată puterea în acest sens, dar dificultăţile financiare actuale au condus
guvernul la suspendarea acestui drept şi reluarea controlului recrutărilor din exterior. A doua
problemă este aceea că departamentul trebuie să participe la planurile puse în aplicare în alte
ministere. În 1992, de exemplu, acesta a trebuit să integreze 30 de salariaţi de la CAMPSA,
societate cu monopol de stat, de distribuirea produselor petroliere, a căror reintegrare a fost
promovată de directivele Comunităţii Europene, din acest sector.
Departamentul este totuşi satisfăcut de anumite rezultate obţinute în managementul resurselor
umane. Primul rezultat interesează transformarea a 2750 de membri ai personalului său, care,
în baza contractelor, au devenit funcţionari, ceea ce a condus la creşterea numărului de
funcţionari până la procentul de 70%, din efectivul total şi a ajutat la creşterea procesului de
organizare a efectivelor şi a îmbunătăţit integrarea acestor agenţi, precum şi perspectiva
carierei.
Al doilea punct vizează omologarea de către organismele centrale a două specializări (agenţi
din Administraţia financiară şi finanţe publice), ceea ce marchează un pas în plus către
elaborarea filierelor de promovare şi de carieră pentru întregul corp de angajaţi, grilele de
salarizare şi specializările proprii ale departamentului. În al treilea rând, au fost luate măsuri
pentru a stabili un model participativ al relaţiilor de muncă, ce integrează sindicatele şi
asociaţiile profesionale (care de fapt nu joacă nici un rol, dar în realitate au o mare
importanţă). Programul de formare nu a încetat să fie întărit, nu numai cu scopul de a
îmbunătăţi competenţele tehnice şi manageriale ale personalului, dar în egală măsură de a
defini o cultură comună în cadrul organizaţiei.
Misiunea departamentului este prezentată în textul de lege care l-a creat, iar acesta tratează cu
precădere punerea în aplicare a sistemului fiscal şi vamal al statului. În egală măsură legea
precizează că Preşedintele departamentului trebuie să prezinte un plan de acţiune şi un proiect
de buget corespunzător realizării misiunii. Departamentul de resurse umane pregăteşte în
fiecare an un document care restabileşte obiectivele şi care indică acţiunile cele mai
importante pentru a lansa un concurs pe viitor, pentru a le putea atinge. În ceea ce priveşte
planurile de acţiune sectorială, aceştia pregătesc normele de receptivitate faţă de clientelă.
Politica de resurse umane este determinată de obiectivele generale ale departamentului. Planul
strategic defineşte drept obiective globale îndeplinirea voluntară de către cetăţeni a obligaţiilor
fiscale şi eliminarea fraudei fiscale. Planul de acţiune presupune programe specifice care
definesc obiectivele şi acţiunile la care participă toate departamentele şi birourile regionale.
Aici întâlnim cu precădere obiectivele, programele şi acţiunile referitoare la resurse umane,
ceea ce implică Departamentul de resurse umane în întreaga misiune a organizaţiei.
Evaluarea performanţelor
Obiectivele generale ale planului de acţiune sunt vehiculate între sectoarele responsabile, apoi
descompuse în funcţie de unităţile operative care trebuie să le realizeze. Obiectivele sunt
fixate încă de la început pentru fiecare sector şi fiecare unitate responsabilă care atribuie
obiective diferiţilor agenţi. Aşa-zişii responsabili sunt însărcinaţi cu evaluarea individuală a
agenţilor.
Sistemul de management al resurselor umane are drept scop îmbunătăţirea
rezultatelor şi a performanţelor personalului. Responsabilitatea nu revine departamentului de
resurse umane, ci diferitelor unităţi centrale şi serviciilor externe ale organizaţiei. În cazul
inspectorilor şi inspectorilor adjuncţi, primele în funcţie de rezultate sunt legate de obiectivele
care trebuie să fie atinse (de exemplu, numărul dosarelor, sumele totale ale impozitelor
percepute). Aceste obiective variază de la o conducere la alta din cauza diferenţelor în
compoziţia bazei de impozitare în funcţie de zonă (agricolă sau industrială). În alte sectoare,
primele pentru performanţă sunt în egală măsură vărsate, iar şeful unităţii este cel care ia
decizia în privinţa procedurii care trebuie să fie aplicată. De exemplu, în sectorul tehnico-
juridic al Departamentului de resurse umane suma totală a primelor este repartizată în mod
egal, dar în funcţie de poziţia ocupată de fiecare – altfel spus, toţi agenţii au primit aceeaşi
evaluare a performanţei şi au fost apoi recompensaţi în funcţie de poziţia lor, deoarece
managerii estimează că ansamblul unităţii este satisfăcător. Responsabilul Departamentului
pentru impozite doreşte ca prima să fie utilizată în mod mult mai activ, cum ar fi convertirea
ei într-un instrument de management. Sistemul de evaluare a celor mai ridicate eşaloane
ierarhice din acest departament are nevoie să fie regândit, iar performanţa în MRU nu are aici
un rol foarte mare. Indicatorii nivelului de performanţă nu sunt incluşi în descrierea postului,
deşi fac parte din sistemul de management al performanţei.
Introducere
La începutul anilor ’90, Suedia a întreprins reorganizarea totală a sectorului de stat pentru a-i
creşte eficienta, eficacitatea şi productivitatea. Cererile privind creşterea calităţii, o mai bună
satisfacere a nevoilor clientului şi oferta unei arii de acţiune mai mare s-au lovit de recesiunea
economică şi de lipsa mijloacelor noi pentru programele publice. Căutarea celor mai multe
rezultate nu ar putea fi satisfăcută decât printr-o utilizare mai eficientă a mijloacelor
disponibile. Reorganizarea s-a tradus prin eforturi ce vizează modernizarea şi raţionalizarea
programelor, mai buna coordonare a acestora cu colectivităţile locale şi, mai mult,
descentralizarea, în favoarea acestora din urmă şi adoptarea pe scară largă a încheierii de
contracte.
În domeniul managementului resurselor umane, la începutul anilor ’90, reformele au presupus
un program de desconcentrare care, în materie de efective şi de mijloace de organizare, a
accentuat transferul de atribuţii ale serviciilor centrale de resurse umane către ministerele
funcţionale, favorizându-i astfel pe managerii operativi. Reformele managementului
resurselor umane vizează principiul prin care managerii nu pot fi făcuţi responsabili de
rezultate, decât atunci când sunt pe deplin responsabili de actele lor (de exemplu: finanţarea,
efectivele, organizarea muncii). S-au depus eforturi din ce în ce mai mari pentru a face
programele guvernamentale mai competitive, societăţile publice aveau nevoie de flexibilitate
pentru a concepe formule de remunerare comparabile cu cele pe care le oferă sectorul privat.
În paralel cu programul de desconcentrare a managementului resurselor umane, Suedia a creat
un nou sistem de buget funcţional în sectorul de stat. În teorie, noul sistem permitea
organismelor administrative centrale să influenţeze activităţile fiecărui minister şi ale altor
instituţii datorită procesului de afectare a mijloacelor şi de definire a obiectivelor, dar va
furniza organismelor o autonomie apreciabilă în managementul activităţilor lor cotidiene.
Principalele elemente ale noului sistem de bugetare presupuneau:
Ministerul de Finanţe
SAGE este o agenţie centrală din sectorul de stat, din Suedia. SAGE este responsabilă de
negocierile cu sindicatele din sectorul public în materie de salarii, de pensionări şi de probleme de
ordin general ce vizează locurile de muncă. Ea reprezintă interesele statului în calitate de angajator
şi coordonează managementul resurselor umane pe trei niveluri: stat, comitate şi comune.
SAGE funcţionează cu aproape o sută de salariaţi. Acest nivel de efective a fost puternic
diminuat în aceşti ani, în măsura în care managementul resurselor umane a fost desconcentrat în
favoarea ministerelor şi agenţiilor. În mod general, SAGE este organizată în unităţi dintre care
fiecare este responsabilă de un domeniu funcţional cum ar fi: condiţiile de lucru, participarea la
luarea deciziilor, calificările, politica salarială, protecţia locului de muncă. În egală măsură există o
infrastructură ce corespunde “clienţilor” diferitelor sectoare reprezentate de către agenţie, cum ar
fi: apărarea, justiţia şi cultura. SAGE funcţionează sub autoritatea unui consiliu al directorilor
generali. Această structură asigură un dialog periodic cu ministerele şi agenţiile. Printre altele,
zece “delegaţii” compuse din reprezentanţii diferitelor sectoare reprezintă organismul consultativ
al Consiliului.
Din iulie 1994, SAGE a încetat să depindă de Ministerul de Finanţe pentru a dobândi un
nou statut de agenţie independentă finanţată prin cotizaţiile utilizatorilor. Această nouă poziţie
constituie o transformare importantă în virtutea căreia SAGE va fi exploatată, condusă şi finanţată
mai curând de diverşi angajatori ai statului decât de Ministerul de Finanţe. O astfel de schimbare,
decisă de guvern şi Parlament, a apărut ca o prelungire logică a programului de desconcentrare,
transferând responsabilitatea managementului resurselor umane de la autorităţile centrale către
agenţii. Principiul care susţine această iniţiativă este pur şi simplu acela că, în măsura în care
fiecare agenţie se vede încredinţând responsabilitatea managementului resurselor umane,
angajatorii vizaţi ar trebui să aibă ei înşişi o libertate corelativă de a determina forma şi conţinutul
relaţiilor şi negocierilor cu sindicatele.
SAGE şi sindicatele continuă să conducă negocierile în mod centralizat în ceea ce
priveşte suma totală de creşteri salariale şi procentul minim de creştere a salariilor. Această cifră,
odată hotărâtă, se aplică tuturor salariaţilor din sectorul de stat. Angajatorii fiecărei agenţii pot apoi
negocia la nivel local creşterile suplimentare pentru grupuri sau pentru indivizi în limitele fixate
pentru creşterea totală.
În principiu, în virtutea statutului SAGE, angajatorii sunt cei care decid modul în care
echilibrul dintre negocierile centrale şi negocierile descentralizate va fi operat în viitor. Practic,
asta vrea să însemne că politicile referitoare la salarii şi grilele de salarizare ale diferitelor agenţii
se vor decide la nivel local. După negocieri cu sindicatele locale, angajatorii sunt liberi să dea
agenţilor un salariu pe care ei îl consideră necesar sau dorit în funcţie de calificările sau de valorile
pieţei. Doar remunerările cadrelor din vârful ierarhiei sunt fixate la nivel central, de către
Ministerul de Finanţe.
Schimbarea statutului SAGE a apărut în urma unor idei de reformă, idei aparţinând
mijlocului anilor ’80. Reformele managementului resurselor umane au ajuns la o schimbare a
relaţiei dintre organismele centrale de management şi agenţiile operative. Deşi în trecut autorităţile
centrale erau responsabile de alegerile politice şi nu delegau decât competenţele administrative
către nivelul agenţiei (exista deci o relaţie ierarhică), se aşteaptă ca în viitor agenţiile să fie
principalul actor pentru conceperea politicii managementului resurselor umane. Agenţiile şi alte
instituţii vor avea “puterea” de a fixa această politică. Alegerea amplorii şi a formelor de delegare
ascendentă de atribuţii în favoarea SAGE va fi la latitudinea agenţiilor. Oricum, pentru moment,
acestea vor fi deciziile Consiliului SAGE şi ale organismului său consultativ, care vor ghida
activităţile SAGE şi vor conserva caracterul descentralizat al procedurii.
SAGE exercită în egală măsură un anumit număr de funcţii ale managementului
resurselor umane, care sunt în raport cu rolul său “de organizaţie de angajatori”. Este vorba de
funcţiile de purtător de cuvânt, de consilier tehnic, de consultant şi de vector “pedagogic”, care au
toate drept obiect profesionalizarea managementului resurselor umane în sectorul public. Se pare
că aceste funcţii vor persista chiar după ce agenţia va fi devenit independentă. Promovarea
“profesionalismului” este considerată ca o sarcină destul de importantă în măsura în care se speră
că managerii, la nivel local, vor fi capabili să fie responsabili de noile lor activităţi, cum ar fi:
negocierile salariale, remunerările (legate de performanţă), adaptările efectivelor şi concedierea a
acestora, activităţi care erau altădată tratate la nivelul eşalonului central.
În calitatea sa de purtător de cuvânt, SAGE supraveghează interesele angajatorilor care
apar în proiectele de lege sau în regulamente şi ea încearcă să influenţeze luarea de decizii. Din
acest punct de vedere SAGE este capabilă să intervină în discuţiile politice referitore la mize cum
ar fi: condiţiile de lucru şi igiena muncii, cooperarea dintre personal şi conducere, problemele de
echitate dintre bărbaţi şi femei pe piaţa muncii, siguranţa locului de muncă şi limitele adaptării
efectivelor şi deciziilor sau acordurile privind crearea fondurilor speciale pentru scopuri educative
sau altele, precum şi modul în care aceste fonduri ar putea fi utilizate. SAGE intervine în egală
măsură în procese sau în interpretările complexe ale textelor de lege sau de acorduri în care
interesul angajatorilor este în mod explicit implicat.
În calitatea sa de consilier în management, SAGE dă agenţiilor avizul experţilor în
managementul previzional şi în administrarea managementului resurselor umane. Ea efectuează în
egală măsură studii privind aceste probleme (mai mult privind problemele de piaţă a muncii din
sectorul public) pentru a fi la curent cu cele mai recente evoluţii pentru ca şi organizaţiile membre
să poată beneficia de acestea.
În calitatea sa de vector pedagogic, SAGE face cunoscute măsurile şi sfaturile oferite în
mod bilateral şi prin intermediari cum ar fi reţelele existente, conferinţele şi seminariile. De
exemplu, ea a legat contacte extinse şi sistematice cu directorii de resurse umane şi cu agenţii
serviciului personal de la nivel local. Aceste reţele au fost create în acelaşi timp în fiecare sector şi
pe arii geografice extinse. Printre altele, agenţia este din ce în ce mai mult implicată în exerciţiul
activităţilor de învăţământ, precum şi în organizarea conferinţelor şi seminariilor.
Măsurile de desconcentrare au antrenat pentru SAGE un anumit număr de dileme care nu
erau trecute în momentul realizării acestui studiu, în 1994. De exemplu, nu se vede destul de clar
dacă angajatorii doresc să aibă un sistem ce presupune o organizaţie centrală, relativ puternică,
cum ar fi SAGE, sau dacă ei preferă o organizaţie centrală mai restrânsă, dotată cu funcţii limitate,
care ar lăsa o arie de acţiune în care să-şi exercite activitatea diferiţi angajatori. Referitor la această
problemă, punctele de vedere pot fi diferite între micii şi marii angajatori din sectorul de stat.
Altădată, efectivele şi structura SAGE reflectau accentul pus pe o gamă extinsă, dar
specializată de probleme referitoare la managementul resurselor umane. Puţin după aceea,
agenţiile membre au decis să reducă dimensiunea SAGE cu aproximativ 15%. SAGE a fost
angajată în restructurarea activităţilor sale pentru a-şi concentra mai mult eforturile pe cooperarea
strategică dintre agenţiile ce vizau probleme referitoare la managementul resurselor umane.
Biroul Naţional pentru Evaluare efectuează studii şi analize ale costului şi eficacităţii
administraţiilor şi organismelor statului. Toate aspectele managementului şi ale structurilor,
funcţiilor şi sistemelor care ar interesa administraţiile sunt examinate, iar recomandările şi
analizele sunt formulate pe loc. Biroul pentru Evaluare a consacrat studii speciale analizei
managementului resurselor umane în anumite instituţii.
Biroul pentru Evaluare a ajuns la concluzia că nivelul calificării personalului are
importante repercusiuni asupra îmbunătăţirii obiectivelor unei instituţii. Pentru a ajunge la un
sector public mai eficient este indispensabil să facem loc priorităţilor pentru calificarea agenţilor şi
mijloacelor pentru a îmbunătăţi nivelul acestora.
În urma rapoartelor Biroului pentru Evaluare, ministerele şi organismele statului dispun,
pentru îmbunătăţirea calificărilor personalului, de o autonomie mai mare decât cea pe care ierarhia
a utilizat-o efectiv sau cea de care au dispus agenţii. În general, s-a constatat că problemele de
calificare şi de efective reprezintă responsabilităţi cruciale, dar frecvent neglijate. S-a estimat că, în
acest caz, există o adevărată problemă, deoarece ierarhia trebuie să pună în primul plan
managementul resurselor umane pentru a asigura succesul eforturilor ce vizează îmbunătăţirea
nivelului de calificare al personalului. Rapoartele concluzionează că ridicarea nivelului de
calificare este înainte de toate o problemă de organizare; prin organizarea funcţiilor, prin transferul
de personal între diferite funcţii şi prin instaurarea unei ajustări a sarcinilor, funcţiilor şi agenţilor
s-au putut îmbunătăţi calificările şi performanţele.
Biroul pentru Evaluare a analizat “sistemul de recompense” pe care-l include sistemul de
salarizare după reforma sa şi a constatat că posibilităţile oferite de noul sistem de salarii nu sunt
utilizate atât cât ar fi posibil. Sistemul permite o diferenţiere mult mai mare a recompenselor decât
cea care este efectiv pusă în aplicare. Printre altele, sistemul de recompense a fost frecvent descris
ca fiind prea “pasiv” şi arbitrar, în loc să fie activ şi rezonabil.
Conform Biroului pentru Evaluare, ierarhia administrativă ar trebui să se preocupe de
efectele unui management desconcentrat al resurselor umane asupra capacităţii de a menţine (în
special în organizaţiile de mari dimensiuni) o privire de ansamblu coerentă graţie unui
management coordonat şi de formulare a regulilor comune. Recomandarea sa este aceea ca
managerii să se străduiască să integreze managementul resurselor umane în planificarea strategică
de ansamblu a fiecărei organizaţii. El subliniază, în egală măsură, cât de importantă este includerea
managementului resurselor umane în analizele şi evaluările detaliate ce intervin în procedura
bugetară trienală.
Oficiul Naţional pentru Asigurări este responsabil, la nivelul naţional al sistemului suedez, de asigurările sociale. El
se constituie într-o agenţie naţională însărcinată cu punerea în aplicare a deciziilor guvernului şi Parlamentului în
domeniul asigurărilor. Acest oficiu dispune de un sistem complex de asigurări, ale cărui atribuţii vizează:
• pentru a da agenţilor, care se ocupă de clienţi, libertatea de a asigura cele mai bune
servicii, atribuţiile au fost desconcentrate în favoarea personalului care se află în contact cu
publicul;
• organigrama fiecărui organism de asigurare a fost desconcentrată. Altădată, Oficiul
pentru asigurări era cel care lua deciziile privind organigrama şi pe cele care priveau relaţia dintre
sediul central şi secţiile locale ale organismelor de asigurare.
După reforme, deciziile privind organigrama erau luate la nivelul secţiilor locale:
În 1994, diversele servicii fiscale din Suedia erau regrupate sub egida Oficiului Naţional
pentru Venituri. Acest oficiu regrupa serviciile fiscale naţionale şi infranaţionale dintre care
24 de servicii fiscale regionale, 131 de agenţii locale, 24 de servicii regionale de acoperire şi
cele 89 de agenţii locale. Numărul total de agenţi din serviciile fiscale era de aproape 15400
(1993) din care aproape 900 erau angajaţi ai Oficiului Naţional pentru Venituri, 11600 în
serviciile regionale şi locale şi 2900 în serviciile de acoperire.
Acest studiu de caz vizează cu precădere managementul resurselor umane la nivelul naţional
al Oficiului pentru Venituri, la începutul anilor ’90 limitându-se la câteva referinţe în
comparaţie cu rolul pe care-l joacă acest serviciu naţional în materie de supervizare şi
coordonare a eşaloanelor informaţionale.
În plan administrativ, Oficiul Naţional pentru Venituri funcţionează ca un consiliu director, un
grup central de management şi de servicii administrative centrale pentru funcţii cum ar fi:
personalul, informatica şi managementul financiar. Oficiul Naţional pentru Venituri provenea
direct din Ministerul de Finanţe şi din Parlament şi în egală măsură din Ministerul de Justiţie,
pentru căile legale de acoperire. Atribuţiile sale în planul programelor şi al politicilor
cuprindeau:
• fiscalitatea, din care impozitul pe venit, taxa pe valoarea adăugată şi toate celelalte
tipuri de impozite cu excepţia drepturilor de vamă;
• acoperirea sumelor ce provin în acelaşi timp de la persoanele fizice şi de la
întreprinderi;
• înregistrarea;
• alegerile în plan naţional şi în plan regional şi local.
La începutul anilor ’90 Oficiul Naţional pentru Venituri a cunoscut un anumit număr de
schimbări la nivel naţional şi infranaţional. Impozitul suedez pe venit a fost modificat şi a avut
loc o mare acţiune de punere în aplicare a reformei fiscale. Paralel, mijloacele Oficiului
Naţional pentru Venituri au fost diminuate, în timp ce rotirea efectivelor scădea considerabil
(de la 4,6% în 1990 la 1,6% în 1992). Pentru prima dată s-a impus concedierea personalului
pentru a face faţă scăderii de mijloace. O mare reorganizare internă “SOL 90” fost şi ea pusă
în aplicare.
Pentru viitorii ani, provocarea majoră cu care Oficiul Naţional pentru Venituri s-a confruntat,
în materie de management, fost aceea de a transforma misiunea şi priorităţile agenţiei conform
directivelor Parlamentului şi de a continua în acelaşi timp realizarea câştigurilor de eficienţă,
astfel încât să se facă mai mult cu mai puţin. De exemplu, Parlamentul a ordonat ca în viitor
să se insiste mai puţin pe relaţiile fiscului cu cetăţenii şi să se acorde o importanţă specială
controlului întreprinderilor şi eforturilor pentru a reduce frauda economică. O astfel de muncă
va necesita oricum un personal al cărui profil de calificare să fie diferit de cel al personalului
care colabora, la începutul anilor ’90, cu agenţia, cum ar fi, de exemplu, calificarea în ştiinţe
economice şi contabilitatea întreprinderii.
Pentru a răspunde cu promptitudine şi eficacitate noilor cereri care se exprimau la locurile de
muncă, managerii au indicat dorinţa unui plus de flexibilitate pentru a reorganiza efectivele şi
pentru a înlocui agenţii ale căror calificări erau depăşite. Dar, în ciuda evoluţiilor către o şi
mai mare desconcentrare a managementului resurselor umane, managerii au observat că
practicile Oficiului Naţional pentru Venituri continuau să fie limitate la anumite puncte de
vedere care se impuneau ca reguli generale. Limitele se manifestau sub forma legislaţiei
referitoare la condiţiile de lucru şi la consultaţiile obligatorii, precum şi la regulile aplicabile
întregului sector de stat pentru a decide care sunt agenţii care pot fi concediaţi. Deşi tendinţa a
fost deja către un plus de libertate pentru conducere şi către mai puţine reguli şi regulamente
detaliate, în practică, în 1994, sectorul de stat din Suedia continua să trăiască sub incidenţa
unui regim complex de reguli provenind din relaţiile de lucru dintre angajatorii şi salariaţii,
precum şi din condiţiile de lucru. De exemplu, dacă conducerea Oficiului Naţional pentru
Impozite dorea să diminueze locurile de muncă, ea nu putea pur şi simplu să selecţioneze
agenţii pe care îi considera a fi mai puţin necesari. În conformitate cu diferitele condiţii într-
un acord privind protecţia muncii valabil pentru întregul sector de stat doar agenţii din ramura
în care volumul de muncă scăzuse, puteau fi concediaţi. Regulile vechimii în muncă se
impuneau când era vorba de ordinea în care concedierile trebuiau făcute.
În momentul în care studiul era realizat, agenţia dispunea de o mai mare flexibilitate în
domeniul salariilor. Acestea erau, în general, decise de o combinaţie de negocieri centralizate
şi descentralizate. În timpul negocierilor din 1993, SAGE, autoritate centrală a sectorului de
stat în materie de negocieri, şi sindicatele au căzut de acord pentru o creştere a salariilor cu
3,5%. Din această creştere, 2% erau acordate tuturor agenţilor sub forma creşterii minime.
Restul era disponibil pentru remunerările individuale, negociate în mod descentralizat. Pentru
Oficiul Naţional pentru Venituri (şi pentru alte organisme din sectorul public naţional) asta ar
însemna că managerii trebuiau să decidă la ce nivel de remunerări individuale trebuia să se
negociere şi care categorii de agenţii erau incluse aici. Este important să notăm că
remunerările individuale nu pot fi decise doar de conducere, ci trebuie să fie negociate
împreună cu sindicatele şi aprobate de aceştia.
Remunerările individualizate, pe ansamblul Oficiului Naţional pentru Venituri (nivel naţional
şi infranaţional), au fost repartizate astfel:
• s-a decis o repartizare între diferitele grupuri de agenţi. Suma disponibilă era destul de
restrânsă, astfel încât să nu fie posibil să se păstreze o parte din ea pentru grupurile care ar fi putut
fi favorizate de conducere;
• a fost fixată o serie de criterii pentru a ghida selecţia agenţilor apţi să primească o
remunerare individuală. Criteriile puneau accent pe competenţele profesionale, productivitatea şi
funcţiile ce implicau un contact cu clienţii;
• negocierile au avut loc în fiecare parte a organizaţiei (Oficiul Naţional pentru Venituri
la nivel central şi la nivelurile regionale şi locale);
• ansamblul procedurii a fost urmat de serviciul de personal al agenţiei, pentru a fi sigur
că, în ansamblul său, oficiul va adopta proceduri şi criterii uniforme.
În 1994, Oficiul Naţional pentru Venituri dispunea de un serviciu central de personal, care
urmărea schimbările şi evoluţiile în materie de MRU pentru eşalonul naţional şi informaţional
al oficiului. De exemplu, abia acum câţiva ani problema în privinţa personalului era rotaţia
rapidă a efectivelor, căci procentul de agenţi care părăseau oficiul, doi ani mai târziu, atingea
aproape 10%. În momentul în care acest studiu era realizat, strategiile serviciului de personal
trebuiau să se transforme şi să înfrunte problema inversă în care nu mai existau plecări
voluntare. Serviciul central de personal exercită funcţii de tipul:
Poşta
Poşta este o organizaţie de stat care asigură furnizarea serviciilor poştale tradiţionale, în
special distribuirea scrisorilor şi a pachetelor la nivel naţional şi internaţional, serviciile
“bancare”, transferul electronic de fonduri sau prin mandat (numit Giro). Înainte de 1984,
Poşta funcţiona ca o organizaţie unică. În 1984 şi în anii care au urmat, ea a fost divizată în
mai multe grupuri de activitate: două grupuri în 1984, patru în 1988 şi 5 în 1989. În momentul
realizării acestui studiu, în 1994, aceste cinci entităţi operau ca întreprinderi independente sub
autoritatea unui sediu social unic.
În martie 1994, Poşta a făcut un pas mai mare către modul de funcţionare al unei întreprinderi
private atunci când ea a trecut de la statutul de organizaţie guvernamentală tradiţională la cel
de societate pe acţiuni.
Departamentul “Bancă şi transfer de fonduri” funcţionează deja în acest regim. Decizia de a
face din întreaga organizaţie un “aktiebolag” – o societate pe acţiuni – provenea dintr-o
strategie politică destinată să faciliteze apariţia unui management independent şi profesional şi
a unei organizaţii mai eficiente. Sub acest regim, Poşta se supunea aceleiaşi legislaţii ca toate
firmele din sectorul privat (deşi ea continua să fie, din 1996, sub tutela statului), ceea ce o
făcea să beneficieze de o conducere cu marje de libertate egale cu cele ale conducerilor
concurente din sectorul privat. Un lucru este interesant: parlamentarii social-democraţi care au
lansat şi s-au bazat pe modernizarea serviciului poştal au devenit sceptici după schimbarea
statutului. Întotdeauna i-a îngrijorat ideea că viitoarea etapă ar putea fi privatizarea
întreprinderii prin vânzarea acţiunilor şi că una din consecinţele privatizării ar putea fi
eliminarea nivelurilor salariale, în special în zonele cele mai îndepărtate şi în zonele rurale ale
ţării.
Poşta a cunoscut în aceşti ultimi ani o puternică raţionalizare de efective. În cinci ani, numărul
total de agenţi a scăzut de la 75000 la 50000. Doar între 1993-1994 aproape 7000 de locuri de
muncă au fost desfiinţate. În 1994, s-a prevăzut o reducere a efectivelor cu încă 7000 de
agenţi. În total, la sfârşitul anului 1996 se preconiza o diminuare a numărului de locuri de
muncă la 29000 (40%). Din locurile de muncă ce au fost desfiinţate, mai puţin de 3000 au
rezultat din concedieri, esenţa reducerii s-a obţinut prin motivarea financiară pentru
pensionarea voluntară.
Iniţiativa reformei Poştei a aparţinut cu precădere conducerii. Nu întâmplător un anumit
număr de locuri de muncă din nivelul superior au fost ocupate de cadre care aveau o
experienţă în întreprinderile private. Totuşi, este important să notăm că toate schimbările de
marcă din interiorul organizaţiei au fost negociate cu sindicatele.
În ciuda naturii lor sindicale, schimbările intervenite la Poştă au fost acceptate de sindicate.
Aceştia şi-au dat seama că monopolul deţinut de sistemul poştal a supravieţuit datorită unei
protecţii politice bazate pe statutul serviciului de interes vital pentru public. Pe măsură ce
serviciile oferite de Poştă au fost confruntate cu o concurenţă crescută din partea firmelor din
sectorul privat, am simţit în acelaşi timp că se produc schimbări în ceea ce priveşte nevoia
clasei politice şi a publicului în materie de ofertă de servicii. În consecinţă, sindicatele au
acceptat transformarea structurală a Poştei în grupuri de activitate comercială. Iniţial,
sindicatele nu au acceptat planul referitor la schimbarea statutului Poştei pentru a o transforma
în societate pe acţiuni, căci ele se temeau că de aici se va produce o depărtare a condiţiilor de
muncă. Totuşi, sindicatele au acceptat această schimbare, iar relaţiile dintre Poştă şi
organizaţiile sindicale s-au normalizat.
În cadrul fiecăreia din cele cinci departamente funcţiile de management din sediul social şi cel
al conducerilor departamentelor au fost desconcentrate în favoarea nivelului regional şi local.
Această desconcentrare era considerată ca fiind importantă în departamentele ce ofereau direct
serviciile lor publicului, cum ar fi cele 2300 de birouri locale dispersate în toată Suedia.
Astfel, serviciile bancare au fost organizate în 13 zone geografice, fiecare având largi atribuţii
manageriale în sectorul său de activitate.
Conducerea şi reglementarea Poştei vizau un sistem de planificare perfecţionat, care servea
drept bază pentru managementul instituţiei. Sistemul a fost conceput la nivel global şi
acoperea toată organizaţia. Această planificare se învârtea în jurul a trei obiective
fundamentale:
• Eficienţa: în medie 5% din creditele de funcţionare erau afectate unui fond de rezervă
pentru un număr determinat de ani. Investiţiile erau finanţate plecând de la aceste fonduri;
• Satisfacerea clientului: era verificată la toate nivelurile serviciului şi în întreaga
organizaţie datorită permanentelor sondaje;
• Satisfacerea agentului: sondaje periodice erau efectuate pentru a se observa nivelul
de apreciere a fiecărui agent.
Planificarea a devenit o procedură iterativă care demara o dată cu obiectivele organizaţiei şi
cobora progresiv nivel cu nivel o dată cu fixarea obiectivelor pentru fiecare departament,
pentru sediile fiecărui departament şi pentru nivelurile regionale şi locale. Planul presupunea
obiective bugetare pentru fiecare parte a organizaţiei.
Odată stabilite obiectivele, responsabilii de la nivelul desconcentrat aveau autonomia de a
alege cea mai bună modalitate pentru a le atinge. De exemplu, numărul de birouri locale era
precizat în fiecare zonă, dar conducerea regională era liberă să diminueze costurile, cooperând
de exemplu cu activităţile comerciale locale pentru furnizarea serviciilor poştale; ideea de
bază era ca modalitatea în care sunt asigurate serviciile în plan local să nu fie decisă de
eşalonul central, ci la nivel local. Dotarea cu personal la nivel local era tot de competenţa
conducerii locale (în cadrul limitelor bugetare globale).
Managementul resurselor umane a fost şi el desconcentrat. Existau servicii de management al
resurselor umane la nivelul fiecărui eşalon (sediu, departament, regiune, birou local), dar
efectivele la nivelul sediului central erau diminuate la jumătate (de la 30 la 15) datorită
desconcentrării. Funcţiile care făceau obiectul unei anumite centralizări cu ajutorul sediului
social şi al sediilor departamentelor cuprindeau:
• inserarea managementului resurselor umane în planurile strategice şi aprecierea
incidenţelor pe care schimbările de organizare le înscriu în planurile strategice vor viza domeniile
managementului resurselor umane;
• negocierile cu sindicatele;
• elaborarea orientărilor şi a consilierii pe probleme ce vizează ansamblul organizaţiei
(de exemplu, sistemul de remunerare);
• tratarea dosarelor sau a conflictelor în care conducerea este implicată (de exemplu,
concedierile);
• învăţământul şi formarea la nivel de organizaţie;
• urmărirea obiectivelor, a planurilor de activitate şi a activităţilor managementului
resurselor umane, cum ar fi sondajele privind satisfacerea personalului şi a altor contacte cu
conducerea, reprezentanţii sindicali şi agenţii, aşa cum au dovedit şi cheltuielile în materie de
management al resurselor umane şi de formare.
Mai multe funcţii importante ale managementului resurselor umane au fost
transferate de la sediul central la nivel regional:
În loc de concluzie
Până la mijlocul anilor ’90, reformele din sectorul public suedez au fost ample şi
spectaculoase. Din perspectiva naţională, acestea au marcat o ruptură în raport cu principiile şi
tradiţiile. Într-o optică internaţională, schimbările survenite în relaţiile dintre nivelul politic şi
nivelul administrativ, ca o dedconcentrare operativă la niveluri administrative, constituie
remarcabile reforme.
Este de netăgăduit faptul că această criză economică suedeză, care a făcut în acelaşi timp
indispensabil şi posibil reformele este radicală. Dacă necesitatea de a diminua cheltuielile
publice şi de a le utiliza cât mai bine nu s-a dovedit a fi evidentă în ochii publicului sau ai
decidenţilor, ne vine greu să credem că sindicatele la fel ca şi partidele politice ar fi acceptat
atât de repede o reformă de aşa amploare. Asta înseamnă că, dacă economia nu se afla în
această stare, nu ar fi avut loc reformele sau acestea nu ar fi luat această orientare. Când este
vorba de buget sau de resursele umane, se poate spune că reformele îşi au originea la nivelul
anilor ’90. Traiectoria reformelor şi a principiilor a fost decisă înainte ca această criză
economică să se declanşeze.
Fiind vorba de modificările intervenite în cazul managementului resurselor umane, elementul
cel mai frapant a fost schimbarea statutului Agenţiei Naţionale a Angajatorilor Publici
(SAGE). Schimbarea de statut a însemnat că salariile şi alte probleme privind personalul, care
nu aparţin domeniului legislativ sunt retrase de pe agenda politică. Nici o altă ţară membră a
OCDE nu a cunoscut o evoluţie asemănătoare. În primul rând, efectul produs este destul de
frapant datorită faptului că sindicatele au o anumită putere în Suedia şi dispun de o influenţă
politică considerabilă. Trebuie să ne gândim şi la faptul că, putem pune în valoare, poziţia
puternică pe care o ocupă sindicatele face parte din condiţiile prealabile care au condiţionat
schimbările intervenite. Confruntat cu necesitatea diminuărilor şi a schimbărilor la care
sindicatele, poziţie ce ar fi trebuit să se opună, guvernul nu a avut altă opţiune decât
desconcentrarea şi suprimarea accesului direct al sindicatelor la sistemul politic naţional. De
fapt, după alegerile din 1994, noul guvern s-a declarat a fi de acord cu noul sistem şi a
asigurat continuitatea reformelor.
Ţinându-se cont de convergenţa factorilor, cum ar fi criza economică, necesitatea de a
schimba costurile, calitatea ofertei de servicii şi nevoia care rezultă de aici pentru reducerea
efectivelor, vom putea susţine că toate aceste provocări nu erau apte să provină decât dintr-un
sistem desconcentrat. De exemplu, conducerea Poştei era obligată să explice personalului său
că concurenţa şi celelalte consideraţii fac indispensabilă modificarea structurilor, diminuarea
efectivelor şi aplicarea noului sistem de remunerare. Graţie faptului că managerii pot explica
schimbările ca pe nişte măsuri necesare pentru a păstra locul de muncă în faţa transformărilor
economice şi a celor impuse de piaţă, aceste schimbări pot, cel puţin într-o anumită măsură, să
fie acceptate chiar dacă ele presupun o anumită ruptură în raport cu drepturile dobândite şi cu
cultura organizaţiei. Dacă astfel de schimbări erau introduse şi decise la nivel politic, ele
puteau fi percepute ca o modalitate de a sacrifica, din punct de vedere politic, agenţii din
sectorul public şi ar presupune în consecinţă condamnarea şi refuzul.
Altfel spus, cazul suedez ilustrează că interdependenţa reformelor managementului resurselor
umane nu poate fi concepută separat de sistemul bugetar sau de macrostructuri. Evaluarea
situaţiei suedeze dă impresia că reuşita punerii în aplicare a reformelor în sectorul public
presupune o intervenţie simultană asupra tuturor aspectelor de organizare. Toate
transformările trebuie să vizeze acelaşi principiu: valoare şi atitudine.
În Suedia, acest model coordonat a debutat pe baza unei percepţii a situaţiei şi a provocărilor.
Puternica poziţie pe care o ocupă conducerea, în sensul influenţării schimbărilor, arată în
egală măsură că o astfel de schimbare nu a fost pregătită în detaliu, plecând din vârful
piramidei când responsabilităţile au fost desconcentrate, ne-am gândit că la fiecare nivel,
managerii vor elabora strategii pentru a înfrunta noile situaţii şi că vor reacţiona în
conformitate cu principiile şi obiectivele formulate de eşalonul politic.
Reforma din sectorul public a beneficiat, în Suedia, de o puternică prioritate politică.
Privatizarea şi suprimarea regulilor pieţei serviciilor, altădată furnizate de sectorul de stat,
sunt încurajate în numeroase domenii. Ritmul restructurărilor şi al diminuărilor de efective s-a
încetinit în aceşti ultimi ani, dar presiunile financiare arată că amputarea cheltuielilor va trebui
să continue. În acest context, managementul resurselor umane pare că trebuie să înfrunte
provocările pe termen scurt şi pe termen lung. Pe termen scurt va fi esenţială realizarea
integrării dintre planificarea strategică şi managementul previzional al resurselor umane. În
egală măsură este importantă crearea capacităţii de măsurare a performanţelor şi a evaluării.
Pe termen lung, politica cea mai importantă va fi aceea de a şti dacă viitoarele echipe politice
vor continua să rămână la distanţă de activităţile agenţiilor, exceptând, de exemplu, ca
salariaţii şi aspectele importante ale condiţiilor de muncă să fie determinate de funcţionari.
Fără îndoială că vor fi cazuri în care presiunile se vor exercita asupra oamenilor politici,
pentru ca aceştia să intervină în negocierile salariale pentru a proteja interesele anumitor
categorii de agenţi.
În prezent, efectele reformei din managementul resurselor umane sunt majoritar pozitive,
agenţiile par să fi început să-şi stăpânească noile activităţi ca angajatori şi putem observa chiar
schimbări în atitudinile şi mentalităţile unor manageri, schimbări ce păreau a fi de neimaginat
acum 10 ani. În raport cu celelalte ţări din OCDE, managerii din Suedia se bucură de o
autonomie considerabilă, agenţiile sunt pe deplin responsabile de politica lor de personal, de
managementul lor financiar şi chiar de investiţiile lor, pe de altă parte, ele sunt libere să
decidă structura organizării interne şi să-şi combine mijloacele de producţie în cel mai bun
mod specific activităţii lor. În ciuda a ceea ce a fost o perioadă propice schimbărilor şi
restructurărilor, schimbările de orientare constând în împingerea la maximum a mijloacelor,
spre o focalizare a rezultatelor este incontestabilă şi datorită acesteia, aplicarea în continuarea
reformei să dispună de o bază stabilă.
NOTE
Introducere
În aproape 10 ani, sectorul public englez a făcut obiectul unei profunde reforme şi al unei
redefiniri ce a implicat numeroase schimbări structurale, procedurale, administrative şi culturale.
Cum acesta a fost şi cazul numeroaselor ţări membre ale OCDE, diverşi factori s-au aflat la
originea acestui proces. În afară de evoluţia cererii de muncă, precum şi a exigenţelor muncitorilor
sub efectul modernizării provocate de schimbările sociale, se poate menţiona: transformarea
structurii demografice a mâinii de lucru, a constrângerilor bugetare şi a necesităţii de a controla
cheltuielile publice după creşterea semnificativă a efectivelor din sectorul public de-a lungul
anilor ’70; noile tehnologii, îmbunătăţirea sistemelor de management; şi mai recent, exigenţele
impuse de aderarea la Uniunea Europeană. Trei iniţiative politice majore: “Next Steps”, “Carta
Cetăţeanului” şi “Premiile pentru calitate”, - pregătind terenul, au permis urmărirea acestei
reforme în ultima parte a anilor ’80 şi începutul anilor ’90 şi stabilirea unui cadru de lucru specific
realizărilor obiectivelor care au fost fixate
Elaborarea programului de reformă se baza (şi se bazează încă) pe două priorităţi politice
majore. Mai întâi era vorba de elaborarea şi respectarea normelor clare în materie de servicii
şi a rezultatelor obiectivelor (fixând, de exemplu, norme pentru prestarea serviciilor sau
obiective de performanţă). În al doilea rând trebuia să se asigure, ca o prioritate, controlul
riguros al costurilor de funcţionare a funcţiei publice. În cadrul acestor două priorităţi s-au
putut determina rolul şi câmpul de intervenţie adecvate sectorului public în furnizarea de
servicii.
La început managementul resurselor umane nu constituia o temă specifică a reformei şi nu se
distingeau scopuri fixe în îmbunătăţirea eficienţei sectorului public. S-a constatat, cu
precădere, realizarea unei schimbări structurale prin intermediul creării unei unităţi
administrative autonome (agenţiile operative) în cadrul agenţiilor guvernamentale şi ministere
tehnice foarte importante. Pentru a facilita realizarea rezultatelor aşteptate, s-a încredinţat
cadrelor superioare din fiecare unitate administrativă responsabilitatea organizării resurselor
alocate unităţii lor, inclusiv resursele umane.
S-a considerat că această autonomie îmbunătăţea direct şi în mod automat managementul
personalului, căci cadrele agenţiilor operative trebuiau să-şi motiveze echipele astfel decât să
realizeze cele mai dificile obiective care-i erau atribuite. În acest context, s-au delegat importante
responsabilităţi în materie de management al resurselor umane– altădată asumate de specialiştii
direcţiei centrale a agenţiilor guvernamentate – către serviciile de personal ale agenţiilor operative
care le vor delega la rândul lor către managerii operativi.
În 1994, guvernul extindea strategia de reformă care îngloba înainte de toate problema
managementului resurselor umane. El prezenta noul model pe care dorea să-l aplice funcţiei
publice prin două Cărţi Albe care puneau accentul pe necesitatea unei identităţi unificatoare şi
care insistau încă o dată, pe evoluţia şi flexibilitatea managementului. Autorităţile aveau
instrumentele principale pentru a putea face să progreseze realizarea activităţilor în scopul atingerii
obiectivelor reformei, inclusiv îmbunătăţirea performanţei şi controlul costurilor.
În perioada iulie 1994 - sfârşitul anului 1995, guvernul va publica două Cărţi Albe
consacrate funcţiei publice , intitulate „ Continuitate şi schimbare”( iunie 1994) şi „ Să vorbim mai
departe despre continuitate şi schimbare”( ianuarie 1995). Aici este vorba despre prima tentativă
de a aborda direct politica guvernamentală în materie de management al funcţiei publice şi de
management al resurselor umane, într-un cadru mai larg al procesului de reformă. Deşi în trecut
ne-am interesat mai mult de schimbările structurale, aceste raporturi se disting prin importanţa
acordată politicilor şi afirmaţiei „ îmbunătăţirea performanţei depinde mai întâi şi înainte de toate
de eficacitatea managementului şi de puterea de adaptare a personalului”.9 Aceste două documente
reafirmă angajamentul de a menţine valorile şi structura funcţiei publice, printr-un plan de carieră
susţinut, în procesul de reformă a sectorului public.
În ceea ce priveşte managementul resurselor umane, rapoartele au afirmat cu tărie
angajamentul guvernului care va face în aşa fel încât „funcţia publică ( continuă să funcţioneze),
ca un bun angajator să ofere, fiecărui angajat, egalitatea şanselor, precum şi posibilităţile de for-
mare şi perfecţionare şi astăzi, caracteristicile principale ale unei structuri de ca-
rieră”10.Documentele redefinesc în egală măsură rolul funcţionarilor superiori, creând o structură
specifică pentru intenţiile lor şi stabilind un mediu care favorizează cât mai bine posibil
sentimentul unificator de apartenenţă la funcţia publică. Aceste documente ne permit să constatăm
că legăturile existente între, pe de o parte, capacitatea de a realiza obiectivele reformei şi, pe de
altă parte, structura funcţiei publice şi a politicilor de management al resurselor umane care sunt
destul de bine recunoscute în Regatul Unit al Marii Britanii. Pentru ca funcţia publică să poată
deveni o adevărată provocare calitativă pentru sectorul public, guvernul se angajează să:
„ utilizeze mai bine cea mai importantă resursă pe care o are – angajaţii ministerelor
tehnice şi ai agenţiilor guvernamentale – oferindu-le perspectiva de a face carieră, ca un bun
angajator, egalitatea şanselor, locuri de muncă şi recompense interesante , precum şi posibilităţi de
perfecţionare care să le permită relevarea de provocări manageriale, concurenţiale şi tehnice cu
care aceştia se confruntă în fiecare zi.... Atribuţiile de responsabilitate ale organizaţiilor şi ale
cadrelor operative faţă de rezultatele obţinute îi fac să aprecieze drept pozitivă implicarea lor în
management şi perfecţionarea personalului.... De aceea, în cadrul iniţiativei Next Steps,
responsabilitatea de management al personalului a fost delegată de la ministerele tehnice către
agenţiile guvernamentale. Acelaşi lucru s-a întâmplat cu definiţia muncii, stabilirea obiectivelor
clare şi a măsurilor de performanţă. De fapt, oricare ar fi cadrul agenţiilor sau al conducerilor
centrale ale ministerelor tehnice, cadrelor operative le sunt încredinţate din ce în ce mai mult
adevărate responsabilităţi în materie de management al resurselor umane şi de formare a
personalului. Acest ansamblu de măsuri a permis deja schimbări spectaculoase ”11.
În cadrul eforturilor desfăşurate pentru a îmbunătăţi performanţa în sectorul public şi
pentru a menţine atenţia asupra controlului costurilor, Cărţile Albe subliniază două ansambluri de
priorităţi în cadrul funcţiei publice. Mai întâi se insistă pe importanţa delegării şi a flexibilităţii
managementului, considerate drept instrumentele de bază care facilitează schimbările. Autorii
raportului estimează că astfel de măsuri vor permite conducerii să utilizeze în mod strategic
managementul resurselor umane în vederea îmbunătăţirii semnificative a performanţelor din
sectorul public. În al doilea rând, guvernul şi-a reafirmat angajamentul de a menţine un ansamblu
de valori centrale care întăresc structura funcţiei publice şi sentimentul de apartenenţă al
membrilor săi la o singură organizaţie. Raportul „Continuitate şi Schimbare” defineşte aceste
valori aşa cum urmează:
- integritate;
- imparţialitate;
- obiectivitate ;
- selectarea şi promovarea în funcţie de performanţe;
- responsabilizarea prin intermediul ministerelor în faţa Parlamentului.
În cadrul acestui proces de stabilitate şi de întărire a valorilor, guvernul a propus crearea unui nou Cod al Funcţiei
Publice (care a fost adoptat în ianuarie 1996). Prin asta el doreşte întărirea rolului comisarilor însărcinaţi să vegheze
la respectarea principiilor de merit în toată funcţia publică.
Printre diversele propuneri de delegare care au fost făcute în aceste Cărţi Albe, notăm:
tendinţa către o autonomie şi mai mare în ceea ce priveşte elaborarea planurilor anuale de eficienţă
( privind, de exemplu, modalitatea în care unitatea îşi prevede planul de funcţionare şi realizarea
obiectivelor sale, în cadrul constrângerilor care i-au fost impuse); extinderea puterilor în materie
de remunerare şi de clasificare a personalului (cu excepţia cadrelor superioare); realizarea
examenelor de activitate a agenţiei o dată la cinci ani. Raportul propune în egală măsură
încurajarea inovaţiei în cadrul ministerelor tehnice şi ale agenţiilor guvernamentale datorită
utilizării indicilor de referinţă, introducerea noului proces şi adaptarea unui model care să permită
angajaţilor de la nivelurile inferioare să poată transmite informaţiile pe verticală. Aşa cum am
indicat deja, rapoartele propun stabilirea unei noi structuri pentru înalţii funcţionari care le-ar
permite să conducă în mod mult mai clar şi coerent principiile reformei. Printre alte propuneri
figurează semnarea contractelor de angajare, precum şi îmbunătăţirea procesului de management
al carierei şi planificarea înlocuirii posturilor.
Reformele managementului public puse în aplicare în urma unei serii de rapoarte
publicate încă din 1987 au fixat un ansamblu de priorităţi clare şi coerente pentru managerii din
sectorul public. Aceste priorităţi pun accentul pe descentralizarea instrumentelor de management,
evaluarea performanţei şi a rezultatelor agenţilor şi responsabilizarea în materie de management.
Rapoartele de urmărire şi studiile consacrate reformei şi strategiei aplicate indică faptul că aceste
politici au exercitat o influenţă semnificativă asupra funcţionării ministerelor tehnice şi agenţiilor
guvernamentale.12 Importanţa acordată responsabilizării managerilor, separarea funcţiei de
elaborare de cele politice şi de prestările de servicii, precum şi menţinerea unei structuri centrale
care unifică funcţia publică au provocat schimbări spectaculoase în stilul de management şi în
sistemul de priorităţi, contribuind astfel la descentralizarea managementului resurselor umane.
Încă din 1990 s-a putut constata că utilizarea de către conducere a puterilor manageriale şi a
motivărilor care îi erau legate, conjugată cu delegarea de sarcini, contribuie, într-un mod
determinant la buna funcţionare a acestor structuri fondate pe responsabilizare.13 În cadrul
iniţiativei “Continuitate şi Schimbare” au fost luate măsuri extreme pentru a se asigura faptul că
managerii dispun de mijloacele necesare pentru a atinge acest rezultat.
Aşa cum a mai spus, politica managementului resurselor umane aplicată în Marea
Britanie se distinge, între altele, prin descentralizare şi delegarea de autoritate. În acest context,
ministerele centrale – Ministerul Funcţiei Publice şi Trezoreria – deleagă responsabilităţi către alte
ministere tehnice şi agenţii de execuţie, care la rândul lor transferă responsabilităţile, altădată
atribuite administraţiei centrale, către cadrele operative. La nivel central, Ministerul Funcţiei
Publice şi Trezoreria continuă să stabilească directivele centrale, în special în domeniul aplicării
bunelor practici în materie de angajare şi al aplicării principiului meritului, al determinării
parametrilor bugetari şi ai deontologiei. Ministerele continuă să-şi fixeze orientările, precum şi
marile obiective politice, să conducă procesul de delegare de putere în domeniul managementului
şi să evalueze performanţa agenţiilor guvernamentale.
Acestea sunt responsabilităţile nedezvoltate ale conducerii agenţiilor de execuţie care au
evoluat foarte mult. Ca regulă generală, cadrele superioare şi intermediarii sunt însărcinaţi cu
executarea programelor şi cu furnizarea de servicii, cu adoptarea managementului personalului la
activităţile acestora şi cu delegarea managementului resurselor umane către cadrele care aparţin
conducerii operative. O dată cu abolirea controalelor bugetare detaliate , managerii trebuie să
vegheze din ce în ce mai mult ca efectivele lor precum şi sistemele de remunerare să corespundă
resurselor globale alocate agenţiei lor, de către ministerele tehnice la care este arondată agenţia.
Recentele măsuri de descentralizare a sistemelor de remunerare şi de negocieri salariale
au crescut puterile ministerelor tehnice şi ale agenţiilor în materie de management al resurselor
umane. În aprilie 1994, s-a încredinţat tuturor agenţiilor care aveau mai mult de 5000 de angajaţi
responsabilitatea negocierilor salariale. Această delegare a fost extinsă în anul 1995 şi la agenţiile
al căror număr de angajaţi varia între 2000 şi 5000; restul agenţiilor şi ministerelor tehnice
trebuiau să beneficieze de această prevedere începând cu aprilie 1996. Paralel, în cadrul eforturilor
depuse pentru îmbunătăţirea eficienţei, managerii ministerelor tehnice şi ai agenţiilor examinează
sistemele de remunerare şi de clasificare pentru a se asigura că acestea corespund nevoilor
specifice. Acestea fiind făcute, ei sunt încurajaţi să-şi consulte personalul, precum şi reprezentanţii
sindicatelor
Managerii intevievaţi în cadrul acestui studiu şi-au exprimat în mod constant dorinţa de a fi pe
deplin responsabili de recrutarea şi promovarea personalului, precum şi a responsabililor operativi.
Şi, aşa cum indică elementele disponibile, majoritatea agenţiilor le-au dat satisfacţie din acest
punct de vedere. Cât despre directorii generali, aceştia se temeau să dispună de o şi mai mare
autonomie în determinarea structurilor de personal, precum şi în clasificarea şi remunerarea
angajaţilor.
Această ultimă preocupare se explică prin aplicarea, la nivelul întregii funcţii publice, a unei
structuri de clasificare determinată de centru, presupunând o scară de remunerare comună, în egală
măsură negociată la nivelul central. Deci, o agenţie era incapabilă, în aceste condiţii, să-şi adapteze
structurile de management la activităţile şi nevoile personalului său, căci intervalul gradelor era
definit, în mod destul de flexibil, pentru a corespunde nivelurilor aproape echivalente din punct de
vedere al responsabilităţilor în cadrul tuturor ministerelor tehnice şi al agenţiilor. Neavând puterea
de a controla determinarea salariilor, cadrele nu puteau să se adapteze la condiţiile pieţei locale de
muncă sau să elaboreze, ţinând cont de activităţile agenţiei lor, sisteme de remunerare legate de
performanţă. Serviciul pentru angajare a fost unul din primele organisme care se dezvoltau şi care
aplicau propriile lor sisteme de evaluare a managementului resurselor umane, care se caracterizau ,
între altele prin:
# abolirea oricărei relaţii directe între grad şi salariu;
# diferenţierea salarială în funcţie de activitatea funcţională şi de dificultatea
responsabilităţilor asumate;
# abolirea promovării automate, fondată pe vechime şi pe locul ocupat pe grila de
promovare (măsură care se va generaliza apoi în întreaga funcţie publică);
# obligaţia de a face publice toate posturile vacante, angajaţii fiind liberi să-şi prezinte
candidatura şi structurile operative înainte de a participa la selecţie.
Mai mult, s-au abolit exigenţele în materie de nivel minim de instruire, posedarea de
competenţe necesare care altădată constituiau condiţiile prealabile pentru înscrierea pentru un
anumit post. Oricum, înainte de orice recrutare sau transfer către un nou post trebuie să
determinăm dacă individul îndeplineşte condiţiile fixate pentru ocuparea postului respectiv.
În cadrul modelului care privilegiază mai curând indivizii decât posturile, Serviciul
pentru angajare îşi stabileşte propriul său program de formare pentru noii recruţi. Sondajul, în
vederea evaluării atitudinii angajaţilor, pe care agenţia l-a efectuat în fiecare an, începând cu 1988,
completând astfel sondajul anual privind satisfacerea clienţilor, demonstrează această investiţie în
individ. Sondajul atinge diverse subiecte, cum ar fi satisfacţia la locul de muncă, imaginea
organizaţiei, comunicarea internă, formarea şi politicile de management al personalului.
Programul de management al resurselor umane al Serviciului pentru angajare a fost
elaborat bazându-se pe o analiză strategică făcută de organizaţie pentru evaluarea forţelor şi a
punctelor slabe, ţinând cont de cerinţele clienţilor. În cadrul acestei analize care a permis
identificarea noilor priorităţi în materie de management, s-a încercat redefinirea responsabilităţilor
la toate nivelurile organizaţionale. Fiecărui cadru i s-a cerut să completeze un document, pentru
fiecare grad, descriind competenţele şi aptitudinile dobândite pentru a ocupa acest post şi modul în
care acesta le-a legat de activităţile sale globale.
Fiecare membru al personalului trebuie să precizeze scopurile şi obiectivele performanţei,
precizări ce sunt luate în calcul în evaluarea performanţelor sale actuale. Chiar dacă negocierea
obiectivelor de performanţă continuă să se facă pe bază individuală, ne aşteptăm ca acest exerciţiu
să favorizeze managementul şi lucrul în echipă. Serviciul pentru angajare a creat un forum pentru
inovare şi organizează întâlniri regionale destinate să favorizeze formarea personalului şi să
dezvolte creativitatea în realizarea obiectivelor sale generale.
Doar câteva agenţii au adoptat sistemele colective de bonus. În general este vorba de
agenţiile care-şi vând serviciile utilizatorilor sau agenţiilor de natură comercială, cum ar fi
fondurile de comerţ care pot măsura costurile unitare. Suma totală a bonusului reprezintă, de
obicei, o anumită proporţie din reducerea costului unitar sau din recuperarea depăşirii costurilor, în
raport cu obiectivele convenite.
Prima agenţie de execuţie creată, a fost Departamentul pentru testarea vehiculelor.
Aceasta aplică un sistem colectiv de bonusuri în plus faţă de o remunerare legată de performanţa
individuală. Bonusurile depind direct de realizarea obiectivelor de performanţă ale organizaţiei,
fapt care se determină prin utilizarea indicatorilor specifici (fondaţi pe costul unitar global al
activităţilor).Acesta nu este acordat decât dacă rezultatele depăşesc obiectivele propuse.
Economiile realizate sunt repartizate între Trezorerie şi agenţie, care iniţial împărţea suma
care i se cuvenea în două părţi. Prima parte, de departe cea mai importantă, servea la
recompensarea întregului personal (cu excepţia personalului a cărui performanţă nu corespundea
normelor fixale pentru gradul respectiv). A doua parte, mult mai redusă, era repartizată între
directorii de departamente şi directorate, în funcţie de responsabilităţile lor de management. Dar ea
depindea de evaluarea şi acordul ministerului care se baza pe aprecierea muncii realizate de-a
lungul unui an. În 1994, se decidea suprimarea acestei componente din sistemul de bonus
(remunerarea adiţională în management) şi se hotăra să se dea un bonus identic pentru toţi
membrii personalului. Dacă această regulă a fost aplicată în 1995, este bine să precizăm că
vărsământul unui bonus nu se face în mod automat. Astfel, după ce s-a vărsat o astfel de
recompensă, în primii trei ani de existenţă, Departamentul pentru Testarea Vehiculelor nu a mai
făcut acest lucru în 1993, iar în 1994 nu a vărsat decât o sumă foarte mică. Oficiul Naţional de
Audit verifică întotdeauna câştigurile agenţiei, precum şi calculele ce servesc la determinarea
sumei bonusului, ceea ce-i permite să-şi dea seama de repartizarea câştigurilor de productivitate.
În prezent, conducerea agenţiei examinează modul în care bonusul colectiv ar putea să se
adapteze la noul sistem de remunerare şi de clasificare în vederea îmbunătăţirii evaluării
performanţei individuale, care determină eligibilitatea bonusului colectiv. Din 1996, ea s-a decis să
introducă un nou mecanism cu trei componente de management al performanţei. Bazându-se pe
obiectivele agenţiei, aceasta îşi va fixa obiective precise pentru fiecare dintre cele trei
departamente care, la rândul lor, vor fixa obiective pentru echipele formate din câteva persoane.
Conform spuselor conducerii, structura organizaţiei a permis să identificăm aceste echipe (s-a
identificat, de exemplu, o staţie de testare în cadrul Departamentului pentru Testarea Vehiculelor).
Din 1997 evaluarea şi distribuirea remunerării legate de performanţă se vor face pe baza acestui
sistem nou.
Mai multe agenţii examinate în cadrul acestui studiu au pus deja în aplicare programe
integrate în managementul resurselor umane. Unul din aceste programe a fost HMSO –
Departamentul Regal de Logistică – care este principalul furnizor al Parlamentului şi guvernului
în ceea ce priveşte publicarea, editarea, achiziţionarea de lucrări, de obiecte de papetărie şi
consumabile de birou (se înţelege şi întreţinerea acestora). Trebuie să subliniem că HMSO se
diferenţiază într-o anumită măsură de alte agenţii prin anumite trăsături atipice. Acesta are, înainte
de toate, statutul de “minister”, ceea ce înseamnă că nici o administraţie centrală nu se interpune
între el şi minister, chiar dacă acesta din urmă este asistat de un consilier însărcinat cu urmărirea
activităţii HMSO. În al doilea rând, ea exercită o activitate preponderent comercială (privatizarea
ar fi trebuit să aibă loc în vara anului 1996). Cu siguranţă, cea mai mare autonomie în management
de care dispune în mod tradiţional HMSO în raport cu media agenţiilor constituie un avantaj în
cadrul iniţiativei Next Steps. Dar este interesant să mai vorbim despre asta în cadrul acestui studiu,
deoarece aceasta a fost prima agenţie care a avut beneficii în urma delegării de putere în materie
de remunerare şi de clasificare a personalului.
Conducerea HMSO realiza că legăturile strânse care existau între grad, funcţie şi salariu
limitau flexibilitatea şi iniţiativa necesară pentru a înfrunta concurenţa la care o expunea
programul Next Steps. Această constatare o motiva să se restructureze şi să-şi elaboreze propriul
său sistem de remunerare şi de clasificare care înlocuia cele opt grade existente în cele opt grile de
salarizare. Un post dat putea să corespundă unei grile de remunerare specifice, fără să îngreuneze
inutil nivelurile ierarhice ale structurii de management. Această reformă favoriza flexibilitatea
salarială, permiţând cadrelor superioare să definească cu şi mai mare flexibilitate structurile de
management, ţinând cont de nevoile lor.
Conducerea redefineşte structurile de management, în vederea suprimării nivelurilor inu-
tile şi extinderii posibilităţi lor de control. Redefinirea individuală a tuturor posturilor a fost înso-
ţită de o descriere precisă a competenţelor şi a aptitudinilor necesare pentru a le ocupa. Aplicând
un proces formal de evaluare, conceput cu ajutorul consultanţilor, vom atribui fiecărui post o grilă
de remunerare exactă. Vom cere apoi fiecărui agent să-şi depună din nou candidatura pentru postul
pe care l-a ocupat anterior, sau pentru un alt post pentru care estimează că are calificarea cerută.
Acest proces, care a presupus şase luni de muncă intensă, va facilita abandonarea
atitudinilor înguste, asociate grupurilor ocupaţionale, şi va facilita accesul specialiştilor la alte
poziţii. În cadrul acestui proces, numeroşi angajaţi au beneficiat de oportunităţi şi un anumit număr
dintre ei au putut accede dintr-o dată la posturi foarte importante, pentru care altădată ei nu erau
eligibili, sau pe care nu le-ar fi atins decât după mulţi ani de progres lent. Un anumit număr de
angajaţi au fost lăsaţi de o parte şi nu şi-au mai putut găsi un post corespunzător nivelului lor
anterior. Totuşi, remunerarea lor şi condiţiile de lucru nu au suportat schimbări; aceştia au putut
ieşi la pensie anticipat, dacă au dorit acest lucru. În ceea ce priveşte agenţia, aceasta estima că un
astfel de proces, care scotea în evidenţă necesitatea unei schimbări culturale, era în definitiv
pozitiv.În cadrul acestei restructurări globale, remunerarea legată de performanţa individuală a
evoluat, în egală măsură. Aceasta a fost stabilită făcându-se referire la obiectivele principale. Acest
concept presupune ca fiecare angajat şi director să-şi fixeze din patru în patru ani opt obiective
cuantificabile şi măsurabile. Pentru a merita această recompensă, angajaţii trebuie să atingă sau să
depăşească normele stabilite de obiectivele principale convenite cu directorul, ceea ce în general
este şi cazul a 70 – 80% dintre ei. Aplicând acest sistem, autorităţile doreau să se asigure că fiecare
membru al personalului îşi axează atenţia pe activităţile ce contribuie în mod direct la realizarea
planului de acţiune al organizaţiei şi la afirmarea conceptului că recompensa depindea de
participarea la realizarea acestora. Acestea se aşteptau ca utilizarea obiectivelor principale să
faciliteze procesul de schimb cultural în curs, în cadrul organizaţiei. Se recunoştea că eforturile
individuale, precum şi munca în echipă contribuiau la realizarea performanţelor obiectivelor
agenţiei şi că noul sistem permitea legarea anumitor obiective principale de performanţele
colective ale nivelurilor inferioare. Acest bonus a fost finanţat prin abolirea fostului mecanism de
creştere salarială bazată pe acumularea de puncte şi prin câştiguri de productivitate ce decurg din
eforturi mai bine plasate.
De-a lungul primilor ani, sub efectul restructurării posturilor şi al recompensării
performanţei, remunerările personalului din HMSO au progresat foarte mult în comparaţie cu alte
secţiuni ale funcţiei publice, care aplicau sistemul tradiţional, chiar dacă acest cost a fost parţial
compensat prin reducerea efectivelor. De atunci, diferenţa s-a redus pe măsură ce restul funcţiei
publice a adoptat mecanisme similare. Conducerea HMSO îşi negociază propria remunerare cu
sindicatele. Cele două părţi au reuşit să se întâlnească, deoarece sindicatele au realizat, aşa cum am
mai notat, necesitatea de a face faţă şi de a supravieţui în regimul concurenţial. Conducerea afirmă
că directivele emise de Trezorerie şi materie de remunerare nu au constituit o constrângere foarte
mare.
Procesul de restructurare se distinge în egală măsură prin încorporarea mecanismelor care
vizează motivarea angajaţilor, influenţând în mod pozitiv evoluţia carierei şi a nevoilor care
corespund formării şi perfecţionării. Acordându-le mai multe responsabilităţi, din acest punct de
vedere, conducerea dorea, încă o dată, să întărească noua cultură antreprenorială. În paralel cu
importanţa acordată responsabilităţii individuale, s-au luat numeroase măsuri interne pentru a
identifica şi încuraja angajaţii, care vor asigura viitoarea dezvoltare a agenţiei. Dacă s-a acordat
întotdeauna o puternică prioritate formării, limitarea resurselor face implicit necesară aplicarea
unui management strategic axat pe nevoi pentru a se putea, astfel, optimiza efectele.
Delegarea responsabilităţii totale a sistemelor de remunerare şi de clasificare ale HMSO
constituie o etapă majoră în transformarea acestui minister într-o organizaţie cu caracter comercial,
destinat a fi privatizat. Observarea procesului de schimbare, precum şi a structurii şi a sistemelor
puse în aplicare ne permite să constatăm că această delegare exercită efecte semnificative în plan
cultural, aşa cum arată noua importanţă acordată rezultatelor. Totuşi, chiar dacă reforma
mecanismelor de remunerare şi de clasificare a fost consecventă, aceasta nu permitea realizarea
schimbărilor dorite de conducere. Cadrele superioare s-au implicat în diverse programe pentru
resursele umane, bazate pe descentralizarea mijloacelor operative în favoarea cadrelor implicate în
furnizarea de servicii. Conducerea agenţiei speră că, în acest nou context, managementul
resurselor umane va juca un rol director atât în plan politic, cât şi strategic.
Registrul funciar constituie un alt exemplu interesant în materie de management al
resurselor umane. Această organizaţie, responsabilă de managementul terenurilor care aparţin
statului, posedă la fel ca şi HMSO statutul de minister şi funcţionează pe o bază comercială. Ea a
dezvoltat un plan integrat de management al resurselor umane care tratează personalul ca
principala resursă a organizaţiei. Conform afirmaţiilor agenţiei, fiecare angajat beneficiază de
susţinerea necesară pentru a-şi efectua munca cât mai bine posibil şi în cele mai bune condiţii,
precum şi o mai bună recunoaştere a eforturilor şi a contribuţiei sale. Cadrele afirmă că munca şi
rezultatele sunt recunoscute, oricare ar fi vechimea, poziţia ierarhică sau calificarea.
Recrutările şi promovările, în cadrul Registrului funciar, se fac prin aplicarea principiilor
generale ale funcţiei publice ţinând cont de nevoile specifice ale organizaţiei. În cadrul împărţirii
responsabilităţilor între conducerea personalului şi cadre, prima categorie joacă rolul de susţinere
şi de asistenţă, în timp ce a doua este însărcinată cu managementul direct al personalului.
”Responsabilitatea aplicării politicilor în materie de management al personalului revine, în
principiu, directorilor de departament. Cele mai obişnuite acte de management trebuie să facă
obiectul unei delegări şi mai mari. Departamentul central al personalului stabileşte principiile
generale pe care este bazată politica de personal a agenţiei, coordonează programele din diverse
departamente şi furnizează sprijin şi asistenţă. Problemele pe care aceasta trebuie să le trateze în
mod direct sunt foarte bine precizate” .
Agenţia acordă o importanţă specială formării. Ea elaborează un plan global definind
nevoile de formare, precum şi un plan detaliat şi individual pentru fiecare angajat, întregul
personal beneficiind de 5 zile de formare pe an. Registrul funciar îşi evaluează angajaţii prin
intermediul a trei mecanisme: o evaluare a performanţei este efectuată de către angajat (sau cadru)
şi de supraveghetor, făcându-se referire la obiectivele determinate într-un an. Această evaluare nu
ajunge la nici o concluzie precisă, dar face loc redactării unui raport. De fapt, la sfârşitul acestei
întâlniri, supraveghetorul redactează un raport anual în care el evaluează angajatul, precizează ce
ar trebui acesta să realizeze pe parcursul anului viitor şi dacă este bine sau nu să i se acorde
promovarea. Acest raport este contrasemnat de un cadru situat la un nivel superior, care verifică
dacă toate criteriile de evaluare sunt aplicate corespunzător. O dată cu terminarea raportului,
cadrul superior se întâlneşte cu angajatul şi îl întreabă despre viitoarele obiective ale carierei sale
şi despre programul pe care trebuie să-l pună în aplicare, pentru a-i permite realizarea acestora.
Probleme legate de descentralizarea şi evoluţia managementului resurselor umane şi
discuţiile noastre cu cadrele şi angajaţii agenţiei, indică faptul că majoritatea problemelor întâlnite,
care integrează noile modele în materie de definire şi organizare a muncii, sunt legate de
managementul “ diferenţelor”(diferenţe de cultură, de practică, de politică) în cadrul agenţiilor şi
între acestea. Când o organizaţie a funcţionat în cadrul reglementărilor şi al practicilor aproape
centralizate, este normal să apară dificultăţi de acceptare şi de aplicare a noilor metode de
management descentralizat. Astfel de dificultăţi se explică prin aşteptările angajaţilor care doresc
să fie fixaţi pe postul lor şi să beneficieze de salarizare egală. Aşa cum au precizat de nenumărate
ori cadrele, aceste noi metode nu vor fi pe deplin acceptate de personal decât dacă conducerea
superioară îşi manifestă o atitudine deschisă şi îl informează despre obiectivele urmărite de
reformele funcţiei publice, precum şi despre contribuţia noilor practici de management al
resurselor umane în aplicarea reformelor. De altfel, experienţa engleză arată foarte clar că
personalul şi sindicatele trebuie să aibă sentimentul că sunt implicate în acest proces şi cu
siguranţă că vor fi tratate în mod just şi echitabil în noul context creat de descentralizare.
Tot experienţa engleză ne permite să constatăm că motivarea pentru dezvoltarea
concurenţei şi adoptarea practicilor inspirate de piaţă au condus numeroase organizaţii la realizarea
necesităţii de a trece la schimburi culturale radicale. La nivel microeconomic, această constatare se
aplică în mod egal administraţiilor centrale care servesc sectorul public, precum şi departamentelor
de resurse umane din agenţii şi ministere tehnice. Astăzi, agenţiile sunt libere să se adreseze
administraţiilor centrale sau altor furnizori pentru a-şi procura serviciile de susţinere.
Administraţiile centrale, care se bucurau altădată de o situaţie de monopol, trebuie să facă faţă
concurenţei, ceea ce poate provoca probleme de competiţie internă, de protecţie şi slăbirea
perspectivei rolului care le este atribuit pentru realizarea obiectivelor mai largi de organizare.
Pentru ca acest nou mediu să funcţioneze în mod eficient, managerii şi personalul din
departamentul de resurse umane trebuie să dezvolte noi competenţe care vor servi la armonizarea
multiplelor atitudini şi culturi existând în cadrul aceleiaşi agenţii şi la motivarea elementelor
pentru respectarea identităţii organizaţiei.
În urma diferitelor rapoarte guvernamentale şi în special a Cărţilor Albe, privind funcţia
publică, publicate în 1994 şi 1995, interviurile ne-au permis să constatăm că problema “ identităţii
organizaţiei ” aplicată mai larg, pentru întreaga funcţie publică, face întotdeauna obiectul
discuţiilor. Cărţile Albe scot în evidenţă provocările cu care ne-am confruntat când s-a dorit
menţinerea valorilor funcţiei publice şi sensul serviciului public şi când s-a insistat, în acelaşi timp,
pentru ca ministerele tehnice şi agenţiile să funcţioneze inspirându-se din sectorul privat şi ţinând
cont doar de nevoile lor, adaptându-le pe acestea la managementul lor de personal. Se pare că
guvernul englez estimează că adeziunea valorilor comune acestui subiect şi concepţiei funcţiei
publice – care trebuia să ofere membrilor săi un tratament just şi echitabil şi să respecte o etică – ar
putea permite unificarea acestor exigenţe. Modul în care Marea Britanie aplică principiile stabilite
pentru numeroase ţări membre ale OCDE încearcă stabilirea unui echilibru între funcţia publică
unificată şi descentralizarea responsabilităţilor.
Mai este mult de făcut pentru ca managementul de zi cu zi al agenţiilor să integreze
problema resurselor umane. Studiile efectuate de PriceWatehouse, privind practicile agenţiilor, în
acest domeniu, precum şi discuţiile cu managerii arată că acordarea unei marje de manevră şi mai
mare în domeniul managementului resurselor umane presupune o rezervă mai mare din partea
finanţiştilor. Cadrele superioare ale agenţiei estimează că aici este vorba de o problemă trecătoare
şi subliniază necesitatea de a adopta un ritm moderat al schimbărilor. Aceştia se tem că o
modificare prea rapidă a echilibrelor care există între diferitele categorii de angajaţi îi descurajează
pe aceştia şi afectează eforturile de productivitate cerute în alte domenii. Acesta ar putea fi un
rezultat esenţial atunci când se doreşte reducerea efectelor negative ale schimbării, câştigarea
încrederii personalului şi acceptarea noilor structuri de lucru. Din acest punct de vedere putem
aminti că alte ţări membre ale OCDE întâmpină greutăţi pentru realizarea acestui echilibru .Printre
altele, acesta este cazul Canadei, unde funcţia publică luptă -în urma unei lungi perioade de
management dificil şi uneori controversată-cu un sentiment de “oboseală a schimbării”, care pare
să submineze productivitatea şi moralul.
În afară de ritmul schimbării, reticenţa managerilor faţă de responsabilităţile cele mai
mari în materie de management al resurselor umane care le-au fost atribuite se poate explica prin
comportamentul managerilor la nivel intermediar. Aşa cum s-a notat în Raportul Ibbs, motivările
şi recompensele pe care aceştia le primesc sunt legate de managementul financiar şi de formularea
politicilor.Le lipseşte, deci, motivarea, experienţa şi chiar încrederea în capacitatea lor de a
îndeplini sarcinile de management al resurselor umane-sarcini care, de-a lungul ultimilor ani, au
fost considerate drept un domeniu “ uşor” de management şi subordonat realizării priorităţilor
imediate. În ciuda importantelor schimbări culturale care s-au produs în acest domeniu în Marea
Britanie, după publicarea Raportului Ibbs, sau chiar în 1987, se pare că această situaţie frânează
întotdeauna îndeplinirea obiectivelor de reformă. Preferinţa cadrelor pentru sarcinile legate de
managementul financiar mai curând decât de managementul resurselor umane poate suscita
conflicte culturale şi practice între, pe de o parte, cererile imediate ale marjei de manevră în
managementul financiar şi responsabilizarea privind obiectivele fundamentale ale reformelor şi, pe
de altă parte, cererile mai puţin presante (şi fără îndoială mai dificile în plan personal) legate de
managementul resurselor umane şi de nevoile de evoluţie ale carierei angajaţilor.Este convenabil
să manifestăm un interes special faţă de sistemele care întăresc descentralizarea, care fac
responsabile cadrele din domeniul managementului resurselor umane, care-i motivează să-şi
asume aceste funcţii şi –ceea ce este la fel de important-care se asigură că aceştia dispun de
competenţele şi de susţinerea necesară exerciţiului responsabilităţilor lor.
Chiar dacă noile libertăţi în materie de management la resurselor umane nu au fost
acceptate decât destul de lent, progrese considerabile au fost realizate doar de câţiva ani în mai
multe domenii ale managementului resurselor umane , în cadrul funcţiei publice. Descentralizarea
a crescut considerabil marja de manevră de care dispun agenţiile guvernamentale în următoarele
domenii: remunerare, stabilirea gradelor şi clasificarea acestora, posibilităţile de carieră şi de
management al carierei personalului şi cadrelor. Conducerea numeroaselor agenţii a desfăşurat
eforturi semnificative pentru definirea competenţelor şi a aptitudinilor dobândite pentru fiecare
post, pentru a realiza mai bine obiectivele strategice ale organizaţiei. De altfel, s-au înlocuit
mecanismele de promovare, legate de vechime printr-o perioadă individuală bazată pe respectarea
principiilor de merit şi apelarea la mecanisme mai bine aplicate privind recompensele individuale
şi colective. Un anumit număr de funcţionari efectuează sondaje privind atitudinea angajaţilor faţă
de politicile de management şi aşteptările lor. Această lucrare, consecventă (şi de risc) contribuie
la instaurarea unui spirit de transparenţă şi responsabilitate colectivă referitoare la realizarea
obiectivelor organizaţiei.14.
Concluzii
1
Unitatea de Eficienţă, Îmbunătăţirea managementului în administraţie: Next Steps, Raport al
Primului Ministru(Raport Ibbs), HMSO, 1988.
2
Raport Ibbs , ca cel discutat la Next Steps, Agenţii guvernamentale, Revista, 1993, HMSO.
3
Raportul Ibbs recomanda printre altele “ crearea unei agenţii însărcinate cu exercitarea funcţiilor
de conducere a managementului afacerilor în cadrul unei politici şi al unui mediu definite de un
minister ”, Raport Ibbs, pag. 9.
4
Premiile Calităţii : A cumpăra servicii publice mai bune, HMSO, noiembrie1991.
5
Serviciul Public ,Continuitate şi Schimbare; HMSO,noiembrie 1994, pag. 24.
6
Vezi OCDE, Comitetul pentru Management Public, Evoluţii în Managementul public: Studiu,
1993,Paris,1993, pag. 179.
7
“ Asta înseamnă că directorii generali ar trebui să dispună de marja de manevră şi de
flexibilitatea dorită în domeniul managementului, iar regulile care se impun să fie adaptate
sarcinilor pe care aceştia trebuie să le efectueze ”Next Steps, Agenţii guvernamentale, Revista,
1993, HMSO, decembrie 1993, pagina 8.
8
OCDE, Comitetul pentru Management Public, Evoluţii în Managementul public: Studiu,
1990,Paris,1990, pag. 112.
9
Să vorbim mai departe despre continuitate şi schimbare: rezumat, pag. 7
10
Serviciul Public: Să vorbim mai departe despre continuitate şi schimbare HMSO, ianuarie,
1995, pagina 2.
11
Serviciul Public: Continuitate şi Schimbare; HMSO,iulie ,1991, pag. 31.
12
Vezi, de exemplu, Agenţiile Next Steps în Revista Guvernului, HMSO,decembrie,1993; Sir
Robin Butler.
” Evoluţia în Serviciul Public: Raport despre progres”, Administraţie Publică, vol.71, nr. 3,
septembrie 1993, pp 395-406; Doreen Wilson şi David Wright, “ Next Steps: Perspective ale
Reformei Funcţiei Publice în Marea Britanie”, Optimum, Volumul 23-4, primăvara, 1993,pp.44-52
şi Revista Next Steps 1995,HMSO, februarie, 1996.
13
OCDE, Comitetul pentru Management Public, Evoluţii în Managementul public: Studiu,
1990,Paris,1990, pag. 113.
14
Astfel o anchetă condusă de HMSO ne permite să ne dăm seama că, personalul percepea
transformarea organizaţiei într-o agenţie de execuţie din perspectiva eforturilor depuse şi a
afectării moralului; doar 40% din cadre erau interesate de recomandările pe care personalul le
înaintase;doar80% din personal dorea să participe la programul de dezvoltare a calităţii serviciului;
doar obiectivele erau frecvent determinate fără participarea personalului; şi doar în 70% din cazuri,
realizarea obiectivelor era dificilă dar posibil de realizat.
1
Unitatea de Eficienţă, Îmbunătăţirea managementului în administraţie: Next Steps, Raport al
Primului Ministru(Raport Ibbs), HMSO, 1988.
2
Raport Ibbs , ca cel discutat la Next Steps, Agenţii guvernamentale, Revista, 1993, HMSO.
3
Raportul Ibbs recomanda printre altele “ crearea unei agenţii însărcinat cu exercitarea funcţiilor
de conducere a managementului afacerilor în cadrul unei politici şi a unui mediu definite de un
minister ”, Raport Ibbs, pag. 9.
4
Premiile Calităţii : A cumpăra servicii publice mai bune, HMSO, noiembrie1991.
5
Serviciul Public ,Continuitate şi Schimbare; HMSO,noiembrie 1994, pag. 24.
6
Vezi OCDE, Comitetul pentru Management Public, Evoluţii în Managementul public: Studiu,
1993,Paris,1993, pag. 179.
7
“ Asta înseamnă că directorii generali ar trebui să dispună de marja de manevră şi de
flexibilitatea dorită în domeniul managementului, iar regulile care se impun, să fie adaptate
sarcinilor pe care aceştia trebuie să le efectueze ”Next Steps, Agenţii guvernamentale, Revista,
1993, HMSO, decembrie 1993, pagina 8.
8
OCDE, Comitetul pentru Management Public, Evoluţii în Managementul public: Studiu,
1990,Paris,1990, pag. 112.
9
Să vorbim mai departe despre continuitate şi schimbare: rezumat, pag. 7
10
Serviciul Public: Să vorbim mai departe despre continuitate şi schimbare HMSO, ianuarie,
1995, pagina 2.
11
Serviciul Public: Continuitate şi Schimbare; HMSO,iulie ,1991, pag. 31.
12
Vezi, de exemplu, Agenţiile Next Steps în Revista Guvernului, HMSO,decembrie,1993; Sir
Robin Butler.
” Evoluţia în Serviciul Public: Raport despre progres”, Administraţie Publică, vol.71, nr. 3,
septembrie 1993, pp 395-406; Doreen Wilson şi David Wright, “ Next Steps: Perspective ale
Reformei Funcţiei Publice în Regatul Unit al Marii Britanii”, Optimum, Volumul 23-4, primăvara,
1993,pp.44-52 şi Revista Next Steps 1995,HMSO, februarie, 1996.
13
OCDE, Comitetul pentru Management Public, Evoluţii în Managementul public: Studiu,
1990,Paris,1990, pag. 113.
14
Astfel o anchetă condusă de HMSO ne permite să ne dăm seama că, personalul percepea
transformarea organizaţiei într-o agenţie de execuţie din perspectiva eforturilor depuse şi a
afectării moralului; doar 40% din cadre erau interesate de recomandările pe care personalul le
înaintase;doar80% din personal dorea să participe la programul de dezvoltare a calităţii serviciului;
doar obiectivele erau frecvent determinate fără participarea personalului; şi doar în 70% din cazuri,
realizarea obiectivelor era dificilă dar posibil de realizat.