22 SEPTEMBRIE 2007

Freud pe dos
Articol apărut în nr. 37 (142) / joi, 20 septembrie 2007 al revistei Cultura.

Cum eseurile de psihanaliză aplicată apar extrem de rar în presa noastră

culturală, cu atât mai mult m-au interesat cele două lucrări ale dlui Lucian
Delescu recent publicate de revista Cultura, respectiv “Paradoxurile psihanalizei.
Mitul lui Narcis” (nr. 32 / 16 august 2007) şi “Psihanaliza. O teorie
conservatoare” (nr. 35 / 6 septembrie 2007). Cu atât mai mare mi-a fost şi
dezamăgirea, remarcând încă de la primele fraze modul rudimentar de folosire a
conceptelor freudiene, vocabularul înţesat cu antice clişee şi neînţelegerea de
fond a ceea ce se întâmplă sau nu se întâmplă cu teoria şi în practica
psihanalitică.

Nu voi stărui asupra stufoaselor argumentaţii referitoare, în primul articol, la

mitul lui Narcis, şi la un pretins caracter conservator al teoriei psihanalitice în cel
de-al doilea. În lectura mea, acestea au avut insurmontabile probleme de
coerenţă şi au ridicat semne de întrebare cu privire la oportunitatea şi beneficiile
folosirii anumitor surse bibliografice. Ceea ce mă interesează cu deosebire şi ceea
ce ridică (de fapt, prăbuşeşte) eşafodajul eseurilor este instrumentarul
psihanalitic, atât cât şi în formele în care există.

Pornind de la o ipoteză cel puţin hazardată şi inconsistentă cu freudismul a

filosofului Donald Herbert Davidson, prin care “părţi ale minţii umane”
beneficiază de “convingeri, voinţă şi alte aspecte psihologice pe care fiinţele
umane le posedă”, autorul ajunge să presupună în primul eseu amintit că
“structura generală a minţii umane este un homunculus. Mai precis, mintea
umană este reprezentată în structura sa internă de micul omuleţ (homunculus)
care ar deveni agentul din umbră ce controlează acţiunile omului real”. Presupun
că filosoful american se referă la instanţele psihice (sine, eu şi supraeu) atunci
când vorbeşte despre acele misterioase “părţi ale minţii umane” înzestrate cu
voinţă şi convingeri proprii, după cum cred că dl Delescu are în vedere prin
“structura generală a minţii umane” aparatul psihic. Este greu de ştiut, dat fiind
că vocabularul psihanalitic lipseşte aproape cu desăvârşire, dar există indicii că
putem aproxima astfel, pentru că autorul articolului şi al teoriei homunculus-ului
face trimiteri la un “ego” (“eu”) represiv şi la iraţional în genere (termen de
echivalat, lato sensu, cu inconştientul). Eroarea sa este grosieră şi perseverentă şi
constă în faptul (1) de a ipostazia “părţile minţii umane”, de a le privi ca entităţi
substanţiale de sine-stătătoare în cadrul a ceea ce reprezintă de fapt un model
dinamic al funcţionării psihice. Nu o dată a avertizat Freud asupra acestei tentaţii
facile. Instanţele psihice nu sunt ceva fizic localizabil. Există o topică, dar nu şi o
topografie. Unul dintre câştigurile renunţării la termenul de “sub(-)conştient” (pe
care autorul articolului de faţă îl foloseşte în loc de cel de “inconştient”) constă în
eliminarea oricărei sugestii de spaţialitate. De aici până la (2) personificarea (de
basm!) a “părţilor minţii umane” mai era doar un pas, care a fost făcut aproape
fără a fi observat. Aceste părţi, respectiv instanţele psihice, sunt dăruite cu
convingeri şi voinţă proprie prin care dirijează de dinăuntru acţiunile omului
“real”! De acum, dl Delescu chiar că nu mai are de ce să ezite şi face şi cel de-al
treilea pas, (3) unificând năzdrăvanele instanţe / părţi ale psihicului într-un
homunculus ce stă la comanda aceluiaşi om “real”. Dacă toată această poveste cu
zâne şi gnomi e cumva o metaforă nedeclarată pentru inconştient, atunci trebuie
spus că ea vine cu un veac prea târziu (între timp, a apărut psihanaliza!) şi că nu
ne lămureşte, cât ne mistifică.

Probabil că o atare viziune topografică îl determină pe autor şi să evalueze în

permanenţă aparatul psihic pe o axă interior-exterior, să discute de exemplu
despre “dimensiunea internă a activităţii umane”, despre o conştiinţă “radical
internalistă”, despre o avansare “dinspre instinct [interior] spre realitate
[presupus exterioară]” (dar realitatea psihică?), despre “real” şi “realitate” ca
atribute ale exteriorităţii, despre Narcis ca “internalist” (?!), despre “dimensiunea
non-vizibilă a eului” (care ar fi atunci cea vizibilă?) etc.

Şi această situare simplistă, ca şi alte puncte de vedere ale dlui Delescu

performate fără o minimă cunoaştere a vocabularului şi conceptelor psihanalitice
se regăsesc şi în cel de-al doilea eseu despre psihanaliză publicat de d-sa. Aşa de
pildă o idee foarte creditată de autor, după care “pentru Freud justificarea
acţiunilor umane se reduce la îndeplinirea plăcerilor”. Întoarcem astfel de la
groapă străvechiul clişeu al pansexualismului freudian despre care credeam că a
murit de bătrâneţe! Iată-l resuscitat, verde ca în vremurile de pionierat ale
psihanalizei, în exprimări reprobatoare prin care se recomandă “un demers
teoretic mai complex decât explicaţia conform căreia acţionăm cu toţii exclusiv în
virtutea purului instinct sexual”, prin care se promovează o “unicitate ontologică
ce nu poate fi redusă la pulsiuni organice primare (sexualitatea)”, prin care se
blamează preceptul “freudian” (dar unde l-aţi citit?!?!) după care “totul e permis
în măsura în care acest lucru ne face să ne simţim bine”, prin care se amendează
o presupusă reducere a “originii viselor la aspecte pur biologice” (şi atunci de ce
le-am mai interpreta, după laborioasa metodă edificată pentru prima dată de
Freud însuşi?) ş.a.m.d. Gestul autorului de a recicla o caricatură desuetă ca
argument la zi este pur şi simplu deconcertant. Ce reacţie să ai la aşa ceva? Dl
Lucian Delescu aruncă la coş sute de termeni de specialitate prin care se
urmăreşte elaborarea şi precizarea suferinţei psihice în datele sale, ori ani şi ani
de analiză pe divan a pacienţilor – prin ferma convingere a d-sale că dr. Freud
recomandă pentru vindecare plăcerea şi sexul! Îi recomand dlui Delescu, spre
confirmarea deplină a ipotezelor sale, să se întoarcă pe firul surselor cu vreo opt
decenii şi mai bine în urmă spre a întâlni mulţi oameni de bună intenţie, dar
neinformaţi, convinşi, de pildă, că Oedip, complexul, înseamnă şi îndeamnă la
fac-amor-cu-mama-şi-l-omor-pe-tata. Dacă va avea şi curiozitatea să consulte
literatura de specialitate, va vedea atunci că întreaga discuţie psihanalitică despre
sexualitate porneşte de la premisa elementară că instinctul sexual este cel mai
plastic dintre toate, aşadar cel care poate fi ocultat cel mai mult şi singurul a cărui
satisfacere poate fi chiar complet suspendată, de unde şi posibilitatea ca
manifestările şi relaţiile sale să dobândească o expresie psihică mai complexă. Nu
despre un rol central este vorba aici, ci despre o marginalitate iniţială care
ajunge astfel să facă obiectul psihanalizei. Aparatul conceptual edificat mai
departe de psihanalişti printr-o permanentă verificare în terapie şi adesea cu
disponibilităţi culturale este mult prea sofisticat pentru a putea schiţa aici măcar
o idee pentru dl Delescu, dar poate fi sigur că psihanaliza nu are nici o legătură cu
vindecarea prin sex sau cu vânătoarea de plăceri, în ceea ce d-sa consideră a fi un
hedonism în descendenţă latină (?!). Şi, de asemenea, că “principiul plăcerii ca
atare” sau “principiul plăcerii absolute [?!]” (subl. mea) la care este convins că
Freud “reduce arhitectura eului uman” nu înseamnă, “ca atare”, o dezlegare la
satisfacere pulsională, o invitaţie la hedonism, ci cu totul altceva şi că, tot potrivit
lui Freud, acesta intră în binom, ce trist, cu un alt concept intitulat “principiul
realităţii”.

Nu voi recenza aici întregul lexicon al erorilor, locurilor comune şi clişeelor

comise fără voie de dl Lucian Delescu, întrucât nu văd utilitatea unui demers atât
de aprofundat aplicat la două texte irecuperabile. Acestea pot fi corectate din fuga
condeiului de orice cititor cu oarecari lecturi psihanalitice, care are deci un
interes în domeniu. Aproape toate afirmaţiile autorului despre psihanaliză sunt
în registrul comicului şi al absurdului. Cine şi când a afirmat de pildă, vreodată,
că psihanaliza ar oferi “prilejul, aşa cum încă se crede, posibilităţii (sic!) visului
uman de a se îndeplini în zona realităţii”?! (afirmaţie totuşi valabilă dacă fotoliul
psihanalistului ar fi ocupat de peştişorul de aur). Şi cum ar putea restrânge
psihanaliza dorinţa visului “sancţionând-o” [...] “clinic” (în acest mod contondent
vede dl Delescu desfăşurarea unei terapii?!), când demersul terapeutic urmăreşte
tocmai decelarea dorinţei în conţinutul manifest al visului?! Şi cum să împartă
tocmai psihanaliza lumea “între nebuni şi normali, normali şi anormali”, când
unul dintre esenţialele principii freudiene (care legitimează, printre altele,
aplicaţiile culturale ori interpretarea viselor) stabileşte că între maladia şi
sănătatea psihică există doar o diferenţă de grad, nu de natură? Demonstrându-
ne încă o dată că nu are nici cea mai vagă idee despre subiectul pe care-l tratează,
dl Delescu afirmă cu tărie că “metoda terapeutului, la rându-i, nu pare să meargă
mai departe de a ne spune că nu există nici o problemă dacă, de exemplu, nu
avem aripi, de vreme ce acest vis nu este mai mult decât o nevoie biologic
definibilă care trebuie îndeplinită.” Greu de crezut poate pentru unii, dar
psihanaliştii nu spun asemenea enormităţi într-o terapie!

Alte probleme sunt inventate pur şi simplu. De pildă, cea care ar trebui să
producă “argumentul principal împotriva teoriei psihanalitice”, respectiv faptul
că interpretarea psihanalitică ar forţa “toate intenţiile să devină univoce, iar
obiectul lor să fie, la rându-i, univoc cuprins de orice formă de semnificare”; sau,
altfel spus, că Freud le-ar soma să devină “pure”, adică să “se constituie într-un
raport perfect univoc cu ţinta” urmărită. Nimic mai fals. Interpretând psihanalitic
un vis – ca să dau un singur exemplu – ajungi de îndată să constaţi raporturile
de supradeterminare între conţinutul manifest (dat) al visului şi conţinutul
latent (obţinut în urma interpretării), prin care unui element îi pot corespunde 2,
3, 10 sau oricâte semnificaţii. De pildă, dacă visezi o femeie, ea poate fi în acelaşi
timp, să zicem, mama, soţia, un chip de pe stradă şi diriginta de poştă, fiecare
identitate fiind legată de situaţii şi contexte diferite, dar complementare,
înţelegerea lor întregind şi aprofundând o interpretare globală. Nici în asocierile
libere din analiza terapeutică semnificaţiile nu sunt univoce, acelaşi element sau
simbol personal câştigând prin interpretare semnificaţii multiple şi nu de puţine
ori contradictorii. Înţelegem totuşi de ce dl Delescu discută despre univocitate,
atâta vreme cât d-sa înţelege psihanaliza ca pe un tonomat ce îi serveşte
pacientului, brutal, un playlist cu o singură motivaţie – cea sexuală. Nu mai
înţelegem însă nimic din afirmaţia că “teoria freudiană dărâmă calea spre
semnificare”, dat fiind că tocmai teoria freudiană este cea care află în premieră
semnificaţii pentru producţii ca simptomele ori visele, anterior
incomprehensibile, descoperind astfel un nou continent, inconştientul (în treacăt
fie zis, aceasta este adevărata revoluţie psihanalitică, nu “descoperirea realităţii
visurilor”, după cum crede dl Delescu într-o exprimare cam imprecisă,
confundând de altfel scopul – accesul la inconştient, cu mijlocul – via regia pe
care o reprezintă visele).

Este uimitor cum despre psihanaliză se pot spune cele mai fanteziste lucruri, fără
nici o legătură cu conceptele şi practica sa. De remarcat totuşi că dacă autorul
celor două eseuri ar întoarce pe dos cele mai multe dintre judecăţile sale, ar
obţine afirmaţii aproximativ adevărate. Ceva tot l-a interesat la psihanaliză,
putem bănui, de vreme ce greşeşte cu atâta consecvenţă! În debutul celui de-al
doilea eseu amintit aici, dl Lucian Delescu precizează: “Trebuie să remarc de la
bun început că interesul meu nu se opreşte la psihanaliză decât în măsura în care
reuşeşte să mă intrige...”. În acest caz, se pare, psihanaliza n-a reuşit prea mult.

Dorin-Liviu Bîtfoi