DEG, Note de curs 2017-18

Lect. Dr. Snejana SULIMA

Tema IV – Cadrul instituțional comunitar

Uniunea Europeană constituie o „nouă ordine juridică de drept internațional” (CJCE, 5

februarie 1963, Van Gend en Loos c/ Administrația fiscală Olandeză). Tratatele comunitare au
instituit o nouă ordine juridică în favoarea căreia statele au limitat, în domenii din ce în ce mai
extinse, drepturile lor suverane și a căror subiecți sunt atât statele membre, cât și cetățenii lor.
Caracteristicile esențiale ale ordinii juridice comunitare astfel constituită sunt, în special,
întâietatea sa în raport cu dreptul statelor membre precum și efectul direct al unor dispoziții
aplicabile resortisanților lor (CJCE, 15 iulie 1964, Costa c. Enel).

Organizarea UE se deosebeşte de cea a unui stat care are la bază principiul separaţiei
puterilor. În cadrul Uniunii:
 Puterea legislativă este exercitată de Consiliu şi PE şi în unele situaţii de Consiliu, dar cu
participarea Comisiei.
 Puterea executivă – titularul variază după caz:
- Puterea de a executa legile aparţine statelor, dar poate fi delegată de legislator,
Consiliu+PE sau Consiliu singur, către Comisie.
- În cadrul PESC puterea executivă este deţinută de Consiliu care o poate delega
Înaltului reprezentant.
 Puterea judecătorească aparţine CJUE.
Repartizarea pe verticală a puterilor în cadru UE, între Comunitate şi statele membre,
implică asocierea statelor la puterea legislativă în procedura de transpunere a directivelor.
Totodată, statele au sarcina de a executa normele europene.
Instanţele jurisdicţionale naţionale controlează punerea în aplicare a dreptului Uniunii.
Judecătorul naţional este judecătorul de drept comun în materia dreptului UE exercitând această
misiune prin cooperare cu CJUE.

1
I – Principii structurale
Organizarea instituţională a UE se fondează de câteva principii puse în lumină de către
Curtea de Justiţie a UE în jurisprudenţa sa (Jacqué, 2015).
A. Principiul echilibrului instituţional se referă la repartizarea puterilor între diferite instituţii
fără a fi vorba despre pondere echivalentă între aceste instituţii. În conformitate cu acest
principiu fiecare instituţie acţionează în limita atribuţiilor conferite prin Tratate. În acest
context CJUE supraveghează respectarea limitelor competenţelor atribuite fiecărei
instituţii de către acestea. Scopul acestui control este, printre altele, de a proteja interesele
particularilor în cadrul procesului decizional al UE.
B. Principiul autonomiei instituțiilor dă drept acestora să-şi organizeze liber modalităţile de
funcţionare. Drept urmare, fiecare instituţie îşi adoptă propriul regulament interior.
Limitele puterii de autoorganizare internă sunt impuse de tratate şi au fost precizate de
CJUE în jurisprudenţa sa. Autoorganizarea nu poate aduce atingere echilibrului
instituţional sau repartizării competenţelor între Comunitate şi statele membre.
C. Principiul cooperării loaiale între instituţii impune acestora să ia toate măsurile necesare
în conformitate cu competenţele lor pentru a asigura buna funcţionare a procedurilor
prevăzute de Tratate (art. 13(2) TUE și art. 249 al TFUE). Modalități: schimburi de
scrisori între Consiliu şi Comisie; acorduri interinstituţionale; declaraţii comune celor trei
instituţii.

Principiul „cooperării loiale” cuprins în art. 4 din TUE se referă la relaţiile între UE şi
statele membre. În conformitate cu acesta statele membre trebuie să ia toate măsurile necesare
pentru punerea în aplicare a obligaţiilor care le revin în temeiul Tratatului şi să nu întreprindă
nicio acţiune care ar putea dăuna bunei funcţionări a UE. În cadrul cooperării loiale între statele
membre şi instituţiile UE statele sunt invitate să sprijine acţiunile UE şi să nu împiedice buna lor
funcţionare, de exemplu:
 prin sancţionarea încălcării dreptului UE la fel de riguros ca în cazul încălcării dreptului
naţional;
 prin colaborarea cu Comisia în cadrul procedurilor care au ca obiect verificarea respectării
dreptului UE;
 prin repararea daunelor provocate de încălcarea dreptului UE;

2
  prin cooperarea cu Comisia, în caz de inacţiune din partea Consiliului, astfel încât UE să
poată face faţă responsabilităţilor sale.

II – Organizarea şi competenţele instituţiilor UE

Conform art. 13 (1) din TUE: „Uniunea dispune de un cadru instituțional care vizează
promovarea valorilor sale, urmărirea obiectivelor sale, susținerea intereselor sale, ale
cetățenilor săi și ale statelor membre, precum și asigurarea coerenței, a eficacității și a
continuității politicilor și a acțiunilor sale”.
Instituțiile UE sunt:
1. Parlamentul European;
2. Consiliul European;
3. Consiliul;
4. Comisia Europeană (denumită în continuare „Comisia”);
5. Curtea de Justiție a Uniunii Europene;
6. Banca Centrală Europeană;
7. Curtea Europeană de Conturi.

Inițial, sistemul instituțional comunitar cuprindea doar patru instituții. Curtea de Conturi a
primit această calificare prin Tratatul de la Maastricht (TM). Pentru Banca centrală europeană și
pentru Consiliul European este vorba despre o inovație a Tratatului de la Lisabona. Calitatea de
instituție dată prin tratate relevă importanța politică atașată organului care beneficiază de acest
statut. TUE, în versiunea sa modificată prin TL, cuprinde 6 articole (14-19) care fixează regulile
esențiale aplicabile instituțiilor europene, respectiv:
- Parlamentului european (PE) (art. 14),
- Consiliului european (art. 15),
- Consiliului (art. 16),
- Comisiei (art. 17),
- Înaltului reprezentant al UE pentru afaceri externe și politică de securitate (art. 18),
- CJUE (art. 19).
Ele sunt completate prin dispozițiile din TFUE, precum și prin alte protocoale și
declarații. Dispozițiile privind Banca centrală europeană și Curtea de conturi figurează doar în

3
TFUE, completate pentru Banca centrală europeană cu Protocolul privind statutul Sistemului
european al băncilor centrale și al Băncii centrale europene.

Parlamentul European (PE)

PE, numit la început Adunare, este instituția care permite cetățenilor UE să participe la
funcționarea acesteia. El este depozitarul democrației la nivelul UE și este compus din
„reprezentanții cetățenilor Uniunii” (art. 14 TUE).

A. Structură
a. Alegerea deputaților europeni
La început PE era o emanație a Parlamentelor naționale, care desemnau reprezentanții lor
în Adunare. Cu toate acestea, o alegere prin sufragiu universal direct era preconizată încă de la
origine, adunarea fiind invitată să elaboreze un proiect în acest sens. Abia în anii 1970 au fost
învinse ultimele opoziții ale statelor cu privire la alegerea directă a deputaților europeni. Astfel
Actul din 20 septembrie 1976 instituia alegerea membrilor PE prin vot universal direct. Primele
alegeri prin sufragiu universal au avut loc în 1979.
Alegerile au loc la fiecare 5 ani și se derulează la data și orele fixate de fiecare stat
membru, care se situează pentru toate statele în aceeași perioadă, începând cu joi dimineață și
terminându-se în duminica imediat următoare. Ultimele alegeri au avut loc în mai 2014.
Pe parcursul încheierii a noi tratate nu s-a ajuns la o procedură uniformă în ceea ce
privește modalitatea alegerilor. În prezent, art. 223 TFUE prevede că procedura electorală va fi
„conformă principiilor comune ansamblului statelor membre”.
Decizia 2002/772 (vig. din 1 aprilie 2004) fixează unele principii comune, printre care:
- Membrii Parlamentului european sunt aleși prin scrutin de listă sau vot unic transferabil,
de tip proporțional;
- Alegerea se derulează prin sufragiu universal, liber și secret;
- În funcție de specificul lor național, statele membre pot constitui circumscripții pentru
alegerea în PE sau să prevadă alte subdiviziuni electorale, fără să aducă atingere
caracterului proporțional al modului de scrutin.
- Statele membre pot prevedea fixarea unui prag minim pentru atribuirea locurilor. Acest
prag nu poate depăși la nivel național mai mult de 5% din sufragiile exprimate.

4
 - Fiecare stat membru poate fixa un plafon pentru cheltuielile candidaților privind campania
electorală.
Vârsta electorală este de 18 ani în toate statele membre, în afară de Austria unde e de 16
ani. Vârsta eligibilității variază de la 18 la 23 de ani (Regatul Unit) sau 25 (Italia).

b. Numărul deputaților europeni

De la bun început, determinarea numărului de parlamentari și repartizarea mandatelor
între statele membre au ridicat probleme delicate. Trebuia respectată o anumită proporționalitate
între numărul de locuri și populația fiecărui stat, dar cu dublă limită:
- numărul total al membrilor Parlamentului nu trebuia să compromită buna funcționare a
instituției;
- trebuia asigurată o reprezentare rezonabilă a diferitelor curente politice în micile state
membre.
Pe parcursul lărgirilor succesive și în urma reunificării germane numărul deputaților n-a
încetat să crească: de la 142 în Europa celor 6 a ajuns șa 614 în Europa celor 15.
În perspectiva lărgirilor care se profilau la acel moment, art. 189 (2) din TCE, introdus
prin Tratatul de la Amsterdam, a limitat numărul de membri în PE la un maxim de 700 deputați.
Tratatul de la Nisa a ridicat plafonul la 732, limită modificată ulterior ajungând în legislatura
2004-2009 la 785 deputați. După aderarea României și Bulgariei la UE, prin actul de adeziune a
acestora Uniunea a fixat, pornind de la legislatura 2009-2014, numărul parlamentarilor la 736.
După intrarea Croației în PE erau 766 de deputați. În prezent PE reunește 751 de deputați având
următoarea repartizare: Germania 92, Franța 74, Regatul Unit, Italia 73, Spania 54, Polonia 51,
România 32, Olanda 25, Belgia, Grecia, Portugalia, Cehia, Ungaria 21, Suedia 20, Austria,
Bulgaria 17, Slovacia, Danemarca, Finlanda 13, Irlanda, Lituania, Croația 11, Letonia, Slovenia
8, Luxemburg, Cipru, Estonia, Malta 6.

B. Statutul membrilor PE
Statutul membrilor PE a fost mult timp reglementat parțial de dreptul Uniunii, parțial de
cel național, prin urmare, el depindea în parte de originea națională a deputatului. Tratatul de la
Amsterdam a permis remedierea acestei situații, dând PE puterea de a fixa statutul și condițiile
generale de exercitare a funcțiilor membrilor săi, după avizul Comisiei și cu aprobarea

5
Consiliului care statua cu unanimitate. Tratatul de la Nisa a substituit unanimitatea cu majoritate
calificată (cu excepția statutului fiscal). După negocieri foarte dificile între Consiliu și PE, acesta
din urmă a adoptat la 28 septembrie 2005 o decizie privind statutul deputaților PE, care a intrat în
vigoare în prima zi a legislaturii 2009-2014.

a. Independența deputaților
Mai multe elemente asigură independența deputaților. Ei votează personal și liber de orice
constrângere prin urmare mandatul imperativ este interzis. Orice acord privind o demisie înaintea
expirării mandatului sau la finele legislaturii, precum și acordurile privitoare la modalitățile de
exercitare a mandatului, sunt nule și neavenite.
Regimul incompatibilităților este, parțial determinat de Actul privind alegerea
Parlamentului prin sufragiu universal, iar parțial lăsat în competența națională. Incompatibilitățile
stabilite la nivelul Uniunii vizează interzicerea cumulului între mandatul parlamentar și
participarea la o altă instituție sau organ al Uniunii. O altă incompatibilitate se referă la calitatea
de membru al unui Guvern din statele membre.
Actul în versiunea sa din 1976, autoriza expres cumulul între mandat european și mandat
național, cu toate acestea mai multe legislații naționale (Franța, Belgia) interzic acest cumul.
Odată cu revizuirea Actului în 2002 a fost instaurată, începând cu legislatura din 2009, o
incompatibilitate între cele două mandate.
Nicio incompatibilitate nu există între mandatul de parlamentar și o activitate privată, dar
Parlamentul ține un registru public în care deputații trebuie să menționeze orice activitate
profesională și orice funcție remunerată, el a instituit de asemenea un sistem de declarație a
intereselor financiare a membrilor, în fine, deputaților li se interzice primirea unor donații sau
liberalități.
Parlamentarii europeni beneficiază de o libertate completă de circulație pentru a se
deplasa la locul de lucru al Adunării, dar această libertate nu acoperă alte deplasări în exercițiul
mandatului. Ei nu pot fi urmăriți pentru voturile și opiniile emise în exercițiul funcțiilor
parlamentare. Ei sunt protejați contra eventualelor urmăriri judiciare în timpul duratei mandatului
lor, cu excepția flagrantului delict sau ridicarea imunității de către Parlament.

6
 b. Statutul financiar al deputaților
Până la legislatura 2009-2014, statutul financiar (remunerații și alte indemnizații) ținea de
competența statelor membre, cu consecința unor disparități importante. Pentru a șterge acest
inconvenient PE a pus în aplicare un sistem de indemnizații accesorii menite să acopere diverse
cheltuieli legate de exercițiul mandatului parlamentar și să asigure o protecție socială
parlamentarului și familiei sale.
Această situație a fost modificată printr-o decizie privind statutul deputatului. Deputații au
drept la o indemnizație potrivită care le asigură independența, la o pensie în caz de invaliditate în
cursul mandatului, precum și la o indemnizație tranzitorie la finele mandatului lor. Foștii deputați
vor beneficia, la vârsta de 63 ani împliniți de o pensie de vechime. La care se adaugă drepturile la
pensie garantate pentru soțul/soția și copii deputatului, o rambursare a cheltuielilor de boală,
cheltuieli legate de sarcină sau de nașterea unui copil, o acoperire de asigurare pentru riscurile
legate de exercitarea mandatului, o rambursare a cheltuielilor apărute în cadrul exercitării
mandatului (cheltuieli de călătorie, indemnizații de subzistență, indemnizații pentru cheltuieli
generale). În fine, deputații dispun de asistența colaboratorilor personali pe care îi pot alege liber.
Cf. regimului fiscal al deputaților se prevede că, în principiu, indemnizația, indemnizația
tranzitorie și pensia sunt supuse impozitului comunitar, fără prejudicierea posibilității pentru state
de a supune această indemnizație dispozițiilor dreptului fiscal național, cu condiția de a evita
orice dublă impozitare.

c. Alte drepturi recunoscute deputaților

Se referă la:
- Dreptul de a prezenta, în cadrul dreptului de inițiativă a Parlamentului, o propunere de act
comunitar;
- Dreptul de a consulta toate dosarele deținute de Parlament;
- Documentele Parlamentului sunt traduse în toate limbile oficiale;
- Intervențiile orale sunt traduse simultan în toate limbile oficiale (24 de limbi).

C. Organizarea și funcționarea
Cf. art. 232 din TFUE PE „își adoptă regulamentul interior cu majoritatea membrilor
care îl compun”.

7
 a. Structuri
Actorii cei mai importanți din PE sunt grupurile politice care există de la constituirea
primei adunări cf. T CECO. Atunci parlamentarii au refuzat să se organizeze pe bază națională și
au optat pentru o structură fondată pe repartiția în familii politice.
Art. 30 (1) din Regulamentul interior dispune că „deputații se pot organiza în grupuri
potrivit afinităților politice”, formulă care exclude constituirea unor grupuri strict tehnice. Un
deputat nu poate aparține decât unui singur grup. Un grup compus din deputați lipsiți de afinități
politice între ei nu poate îndeplini funcțiile atribuite unui grup politic în lucrările PE.
Cf. art. 30 (2), din Regulamentul interior al PE „orice grup politic este compus din
deputați aleși în cel puțin un sfert din statele membre. Numărul minim de deputați necesar pentru
a constitui un grup politic este fixat la 25”.
Constituirea unui grup politic trebuie declarată președintelui PE, cu mențiunea denumirii
grupului precum și a numelui membrilor săi. În prezent în PE sunt șapte grupuri politice:
- Grupul Partidului Popular European (Democrați Creștini) - 215 membri;
- Grupul Alianței progresiste a socialiștilor și democraților din PE - 190 membri;
- Conservatorii și reformiștii europeni - 74 membri;
- Grupul Alianței liberalilor și Democraților pentru Europa (ADLE) - 68 membri;
- Grupul confederal al Stângii unitare europene/ Stânga verde nordică (GUELGYN) - 52
membri;
- Grupul Verzilor/Alianța liberă europeană (V-ALE) - 51 membri;
- Grupul Europa libertății și democrației directe - 45 membri.
- Grupul Europa Națiunilor și Libertăților - 37 membri

Grupurile dispun de servicii administrative și de un secretariat. Ele au un rol esențial în

organizarea lucrărilor adunării, prin intermediul conferinței președinților. Timpul pentru luări de
cuvânt este repartizat între grupuri, proporțional cu numărul de deputați pe care îl conțin.
Parlamentarii pot să nu dorească aderarea la un grup politic determinat: ei sunt atunci
desemnați ca neafiliați și dispun de un secretariat. În PE actual sunt 18 deputați neafiliați.
Adunarea alege un președinte pentru o perioadă de 2 ani și jumătate, adică jumătate dintr-
o legislatură, fiind reeligibil. Președintele trebuie să fie prezentat de un grup politic sau de 40 de
deputați cel puțin. Președintele dirijează lucrările Parlamentului reprezentându-l în relațiile cu

8
alte instituții precum și cu exteriorul. În prezent președintele PE este Antonio Tajani ales în
această funcție la 17 ianuarie 2017, membru al grupului Partidului Popular European Creștin
Democrat).
„Conferința președinților” (C.p.) reunește în jurul președintelui PE președinții grupurilor
politice. Un deputat neafiliat de asemenea face parte din conferință fără a dispune de drept de vot.
C.p. statuează asupra organizării lucrărilor PE și asupra chestiunilor aferente programărilor
legislative. Este de asemenea competentă în chestiunile aferente relațiilor cu alte organe sau
instituții ale UE precum și cu parlamentele naționale ale statelor membre.
Adunarea mai alege 14 vice-președinți care formează împreună cu președintele și cu 5
quaestori biroul. Biroul PE reglează toate chestiunile privind organizarea administrativă și
financiară a PE și conducerea ședințelor.

b. Comisiile parlamentare
Deputații se reunesc în 22 de comisii permanente a căror misiune principală este de a
dezbate propunerile de legislație nouă transmise de Comisia Europeană și de a stabili rapoartele
de inițiativă. Pentru orice propunere legislativă sau inițiativă, este desemnat un raportor potrivit
unui acord între grupurile politice care compun Parlamentul. Raportul său este discutat, amendat
și votat în comisia parlamentară după care este transmis adunării plenare.
Pe lângă aceste comisii permanente, PE poate crea comisii speciale temporare care
tratează probleme specifice. Pot fi stabilite și comisiile temporare de anchetă în caz de infracțiuni
contra dreptului comunitar.
Comisii permanente: Afaceri externe; Drepturile omului; Securitate și apărare;
Dezvoltare, Comerț internațional; Budget; Control bugetar; Afaceri economice și monetare;
Ocuparea forței de muncă și afaceri sociale; Mediu, sănătate publică și siguranță alimentară;
Industrie, cercetare și energie; Piață internă și protecția consumatorilor; Transport și turism;
Dezvoltare regională; Agricultură și dezvoltare rurală; Pescuit; Cultură și educație; Afaceri
juridice; Libertăți civile, justiție și afaceri interne; Afaceri constituționale; Drepturile femeii și
egalitatea de gen; Petiții.
Comisie specială: Terorism
Comisie de anchetă: Spălare de bani, evitarea sarcinilor fiscale și evaziunea fiscală.

9
 c. Organizarea lucrărilor
Legislatura coincide cu durata mandatului deputaților de 5 ani. Sesiunea parlamentară
corespunde unei perioade de un an. Perioada de sesiune este reuniunea care se ține, de regulă, în
fiecare lună de Parlament. Ea se descompune în ședințe. PE se reunește de plin drept a doua marți
din martie a fiecărui an și decide suveran despre durata întreruperii sesiunilor. Președintele poate
convoca cu titlu excepțional Parlamentul, la cererea majorității membrilor componenți, a
Comisiei sau a Consiliului, după consultarea conferinței președinților. Pe lângă aceasta,
președintele are posibilitatea, cu acordul conferinței președinților, să convoace Parlamentul cu
titlu excepțional în caz de urgență.
În virtutea art. 231 TFUE „Cu excepția cazului în care tratatele dispun altfel, Parlamentul
European hotărăște cu majoritatea voturilor exprimate. Cvorumul se stabilește prin
regulamentul de procedură”. Cvorumul este fixat de regulamentul interior. Art. 155 din
Regulamentul interior dispune că acest cvorum este atins dacă cel puțin o treime dintre membrii
Parlamentului este prezentă. Existența cvorumului nu este verificată sistematic, ci doar dacă cel
puțin 40 de deputați i-o cer președintelui.
Printre majoritățile specifice cerute, cea mai frecventă este atunci când Parlamentul
trebuie să statueze cu „majoritatea membrilor componenți”. Se votează în mod normal prin
ridicarea mâinii. Dacă președintele consideră că rezultatul este îndoielnic, el cere un vot
electronic și în caz de pană a celui din urmă se procedează la votul prin ședere și ridicare.
Potrivit protocolului privind fixarea sediilor instituțiilor, anexat la TA:
o PE își are sediul la Strasbourg, unde se țin cele 12 perioade de sesiune plenară lunară,
inclusiv sesiunile budgetare.
o Perioadele de sesiuni plenare adiționale se țin la Bruxelles.
o Comisiile PE au sediul la Bruxelles.
o Secretariatul general al PE și serviciile sale rămân instalate la Luxemburg.

D. Atribuții
Tratatul CEE, în redactarea sa inițială, nu acorda PE decât un rol foarte modest, care se
traducea doar printr-o putere consultativă și un drept de cenzură cu privire la Comisie.
Parlamentul și-a consolidat puterea pornind de la controlul bugetului Comunității. Începând din
1970 puterea bugetară s-a împărțit între PE și Consiliul.

10
 PE a obținut o parte a puterii legislative prin procedura de cooperare, apoi prin procedura
de codecizie, care i-a permis, pentru prima dată, să participe la procesul legislativ alături de
Consiliu într-o serie de materii. În prezent, aceasta este procedura legislativă ordinară. PE și-a
extins de asemenea influența în domeniul relațiilor externe, unde trebuie să aprobe un număr în
creștere de acorduri internaționale încheiate de UE. În sfârșit, el a dobândit un rol cheie în
desemnarea Comisiei și a președintelui său. Art. 14 (1) din TUE modificat rezumă astfel
competențele PE: „Parlamentul European exercită, împreună cu Consiliul, funcțiile legislativă și
bugetară. Acesta exercită funcții de control politic și consultative, în conformitate cu condițiile
prevăzute în tratate. Parlamentul European alege președintele Comisiei”.

Consiliul European

A. Evoluție – de la întâlniri la nivel înalt la o instituție a Uniunii

Practica conferințelor europene la vârf începe în 1961. Primele reuniuni au avut drept
scop consolidarea uniunii politice. Actul unic european (AUE) (1986) a consacrat existența
Consiliului European care, până atunci, se baza pe o simplă rezoluție a șefilor de stat și de
guvern. Tratatul de la Maastricht (1992) a adăugat, în termeni foarte generali, câteva indicații
privind misiunile sale. Tratatul de la Lisabona (2009) ridică Consiliul European la rang de
instituție, parte integrantă a cadrului instituțional al Uniunii și, în același timp, extinde
semnificativ competențele sale și îl dotează cu o președinție stabilă.

B. Componența Consiliului European

Potrivit art. 15 (2) din TUE Consiliul European este „compus din șefii de stat sau de
Guvern ai statelor membre, precum și președintele său și Președintele Comisiei. Înaltul
Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate participă la lucrările
Consiliului European”. Cipru, Franța și Lituania sunt reprezentați în Consiliu de către Președinții
lor. România este și ea reprezentată de cele mai multe ori de Președinte.
Până la intrarea în vigoare a TL, membrii Consiliului European (Cns. Eur.) erau asistați de
către miniștrii afacerilor externe ai statelor membre și de un membru al Comisiei. TL înlocuiește
miniștrii naționali ai afacerilor externe cu Înaltul reprezentant pentru afaceri externe și politică de
securitate (ÎR) al Uniunii, fapt aparent puțin apreciat de unele dintre statele membre. Această

11
evoluție este totuși una logică în măsura în care relațiile între statele membre ale Uniunii nu mai
pot fi considerate „afaceri externe”.
TL permite de asemenea membrilor Cns. Eur., atunci când ordinea de zi o cere, să
„decidă să fie asistați de un ministru și, în ceea ce privește președintele Comisiei, de un membru
al Comisiei” (art. 15 (3) TUE). Această practică se instaurase mai demult în anumite domenii:
astfel, miniștri afacerilor economice și de finanțe sunt de mult timp invitați să participe la
sesiunile Cns. Eur. atunci când acesta din urmă examinează chestiuni privind uniunea economică
și monetara.

C. Organizare și funcționare
a. Președinția
În sistemul anterior Tratatului de la Lisabona, președinția Cns. Eur. era „exercitată de
către șeful de stat sau de guvern care asigura președinția Consiliului”. Această formulă avea
avantajul de a asigura coerența între lucrările Consiliului și cele ale Cns. Eur., dar inconvenientul
de a deranja stabilitatea și continuitatea lucrărilor Cns. Eur.
În termenii art. 15 (5) din TUE modificat „Consiliul European își alege președintele cu
majoritate calificată, pentru o durată de doi ani și jumătate, cu posibilitatea reînnoirii
mandatului o singură dată. În caz de împiedicare sau de culpă gravă, Consiliul European poate
pune capăt mandatul președintelui în conformitate cu aceeași procedură”.
Donald Tusk a fost ales la președinția Cons. Eur. în anul 2014 şi reales în 2017 pentru un
al doilea mandat.
În ceea ce privește funcțiile președintelui Cns. Eur., art. 15 (6) din TUE distinge două
mari categorii de misiuni:
1) Cele legate de viața internă a Uniunii:
- (a) Prezidează și impulsionează lucrările Cns. Eur.
- (b) Asigură pregătirea și continuitatea lucrărilor Cns. Eur., în cooperare cu președintele
Comisiei și pe baza lucrărilor Consiliului Afacerilor Generale (CAG);
- (c) acționează pentru facilitarea coeziunii și consensului în cadrul Cns. Eur.
- (d) prezintă PE un raport după fiecare reuniune a Cns. Eur.
2) Cele care se referă la acțiuni îndreptate spre exterior: art. 15(6) al. 2 dispune că
președintele Cns. Eur. asigură, la nivelul său și în această calitate, reprezentarea externă a

12
 Uniunii în probleme referitoare la politica externă și de securitate comună, fără a aduce
atingere atribuțiilor Înaltului reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politică de
securitate.
Al. 3 interzice președintelui Cns. Eur. să exercite un mandat național pentru a-i lăsa
timpul necesar exercitării funcțiilor la nivel european. În ceea ce privește raporturile între
funcțiile cheie, președintele Cns. Eur. și președintele Comisiei, Regulamentul interior al Cns. Eur.
se limitează să prevadă în această privință că președintele Cns. Eur. stabilește o cooperare strânsă
și o coordonare cu președinția Consiliului și cu președintele Comisiei, mai ales prin întâlniri
regulate.

b. Reuniunile
Inițial, reuniunile Cns. Eur. aveau un caracter informal, Tratatul de la Lisabona
formalizează organizarea acestor reuniuni. În același timp, calitatea de instituție a Cns. Eur.
impune adoptarea unui regulament interior (art. 235 TFUE). Acesta a fost adoptat la 1 decembrie
2009. TL a încredințat de asemenea Consiliului Afacerilor Generale (CAG) (formațiune a
Consiliului UE) misiunea de a asigura pregătirea și urmărirea reuniunilor Cns. Eur. împreună cu
președintele Cns. Eur. și Comisia (art. 16 (6), al. 2 TUE). Cns. Eur. este asistat de secretariatul
general al Consiliului (art. 235 TFUE).
Tratatul de la Lisabona prevede explicit convocarea a două reuniuni pe semestru (art. 15
(3) TUE) și consacră posibilitatea pentru președinte de a convoca o reuniune extraordinară a Cns.
Eur. dacă situația o cere. Reuniunile se derulează pe durata a maximum două zile, doar dacă nu se
decide altfel de către Cns. Eur. sau CAG, la inițiativa președintelui Cns. Eur. Tratatul de la
Lisabona confirmă posibilitatea de a invita președintele PE pentru a fi audiat de Cns. Eur. (art.
235 TFUE). Reuniunile nu sunt publice.
Potrivit art. 15 din TUE Cns. Eur. statuează prin consens cu excepția cazurilor în care
tratatele dispun altfel. Astfel tratatele prevăd mai multe ipoteze în care Cns. Eur. trebuie să
voteze:
Cu unanimitate:
- Constatare a unei încălcări grave și persistente a valorilor Uniunii (art. 7 TUE)
- Decizia care fixează componența PE (art. 14 TUE)
- Componența Comisiei Eur. (art. 17 TUE)

13
 - Decizia privind interesele și obiectivele strategice ale Uniunii (art. 22 TUE)
- Deciziile prevăzute la art. 31 (1) TUE
- Instaurarea unei apărări comune (art. 42 TUE)
- Procedurile militare (art. 45 TUE)
- Extinderea misiunilor Parchetului european (art. 88 TUE).
Cu majoritate calificată:
- Alegerea președintelui lui (art. 15 TUE)
- Prezentarea președintelui Comisiei Eur. și nominalizarea Comisiei Eur. (art. 17 TUE)
- Numirea Înaltului reprezentant (art. 18 TUE)
- Stabilirea listei formațiilor Consiliului și a sistemului de prezidare a Consiliului (art. 236
TUE)
- În situațiile prevăzute de art. 31 (2)
Cu majoritate simplă:
- Convocarea unei convenții pentru revizuirea tratatelor (art. 48 TUE)
- Chestiuni de procedură și adoptarea regulamentului său interior (art. 325 TFUE)
- Numirea membrilor directoratului Băncii centrale europene (art. 283 TFUE).
Președintele Cns. Eur. și președintele Comisiei nu iau parte la vot și nici ÎR, care nu este
propriu-zis membru al Cns. Eur. chiar dacă participă la lucrările acestuia.

D. Atribuțiile
TL lărgește atribuțiile Cns. Eur.
a. Impuls și orientare
Potrivit art. 15 TUE „Consiliul European oferă Uniunii impulsurile necesare dezvoltării
acesteia și îi definește orientările și prioritățile politice generale. Acesta nu exercită funcții
legislative”. Ceea ce confirmă misiunea pe care o are în practică de la crearea sa. Acesta s-a
afirmat rapid ca un organ motor în construcția europeană.
Dosare importante în care s-a pronunțat Cns. Eur.:
- crearea Sistemului monetar european,
- reforma politicii agricole comune,
- punerea în aplicare a spațiului de libertate, securitate și justiție,
- primul pas spre apărarea europeană,

14
 - lărgirile succesive,
- realizarea AUE, a Tratatului UE,
- adoptarea Tratatului constituțional, până la negarea acestuia de către cetățenii francezi și
cei olandezi.
De asemenea, Cns. Eur. are competențe în domeniul unor politici precum: PESC (art. 26
TUE) spațiul de libertate, securitate și justiție (art. 68 TFUE), coordonarea politicilor economice
(121 TFUE) și angajare (148 TFUE).

b. Arbitraj
Practica a dat rapid Cns. Eur. misiunea de deblocare a situațiilor de criză și găsirea unor
soluții în caz de dezacord între statele membre privind dosare dificile pentru care nu s-au găsit
soluții la nivelul Consiliului. Autoritatea membrilor care îl compun permite procedarea la
arbitrajul necesar. Cu cât arbitrajul este mai precis cu atât este mai mica marja de manevră a
instituțiilor în momentul punerii în aplicare a acestuia.
Tratatul de la Lisabona atribuie explicit Cns. Eur. misiuni specifice de arbitraj în caz de
opoziție a unui stat membru la adoptarea unei legislații a Uniunii. Obiectivul este, în toate
cauzele, de a proteja, unele interese fundamentale ale statelor.

c. Recunoașterea puterii de decizie în favoarea Cns. Eur.

Până la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, Cns. Eur. nu putea adopta decât
decizii cu caracter politic care erau apoi traduse în decizii juridice de către instanțele competente
în acest scop, cu o marjă de manevră mai mică sau mai mare, după caz, și nu decizii cu caracter
juridic.
Tratatul de la Lisabona schimbă situația, chiar dacă Cns. Eur. „nu exercită funcții
legislative” (art. 15 (1) TUE), totuși acesta are competența de a adopta decizii juridice importante
pentru funcționarea Uniunii. Printre altele: decizii privind alegerea președintelui Cns. Eur., lista
formațiunilor Consiliului, etc.

15
 Consiliul

Consiliul (Cons.) se prezintă ca o instituție reprezentativă a statelor membre. El constituie

locul de confruntare a acestor state pentru găsirea unor compromisuri. Tratatele utilizează
termenul de „Consiliu”. După intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht acesta a decis să se
numească „Consiliul Uniunii Europene”. Constituția europeană prevedea revenirea la denumirea
de „Consiliu de miniștri”, pentru a se evita confuzia între acesta și Cns. Eur. Acest titlu a fost
abandonat prin Tratatul de la Lisabona, reluându-se titlul de „Consiliu”.

A. Componență
a. Membri
Până la Tratatul de la Maastricht se prevedea: „Consiliul este format din reprezentanții
statelor membre. Fiecare Guvern deleagă unul dintre membrii săi…”. Necesitatea de a ține cont
de situația statelor cu entități federale (Germania, Austria, Belgia, Spania, Italia, Regatul Unit) a
dus la o nouă formulă, care a fost reluată în art. 16 (2) TUE modificat: „Consiliul este compus din
câte un reprezentant la nivel ministerial al fiecărui stat membru, împuternicit să angajeze
guvernul statului membru pe care îl reprezintă și să exercite dreptul de vot”.

b. Formațiuni
Chiar dacă există un singur Cons., componența sa nu este nici stabilă nici fixă. Ea variază
în funcție de ordinea de zi a lucrărilor, fiind compusă din mai multe „formațiuni” ale Cons. Pe
plan juridic, această situație nu pune în discuție unicitatea Cons.
Pentru o organizare mai eficientă Cons. se reuneşte, în funcţie de subiectele dezbătute, în
diferite configurații, la care participă miniştri din statele membre şi comisarii europeni
responsabili de domeniile respective.
- În anii 1990 existau 22 de formaţiuni.
- Apoi, în iunie 2000 numărul acestora a fost redus la 16.
- După o reducere drastică în iunie 2002, Cons. număra doar 9 formațiuni.
- Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona există 10 formațiuni ale Cons.
TL prevede explicit: „Consiliul se întrunește în cadrul diferitelor formațiuni” (art. 16 (6)
TUE).

16
 El rămâne un organism unic, astfel că o decizie adoptată de oricare dintre formațiuni, este
o decizie a Cons. fără a se preciza numele formațiunii.
Sediul Consiliului se află la Bruxelles, unde acesta se reuneşte de mai multe ori pe lună.
În aprilie, iunie şi octombrie el se reunește la Luxemburg.
Formațiunile Cons. sunt:
- Afaceri generale (și relații externe, anterior)
- Afaceri externe
- Afaceri economice și financiare
- Justiție și afaceri interne (JAI)
- Ocuparea forței de muncă, politică socială, sănătate și consumatori
- Competitivitate (piață internă, industrie, cercetare și spațiu)
- Transporturi, telecomunicații și energie
- Agricultură și pescuit
- Mediu
- Educație, tineret, cultură și sport
Unele dintre aceste formațiuni se reunesc cu titlu episodic. Cele mai importante sunt
convocate lunar.
a) Consiliul afacerilor generale (CAG)
CAG asigură coerența lucrărilor deferitor formațiuni ale Cons., pregătește reuniunile Cns.
Eur. și le supraveghează în legăturile cu președintele Cns. Eur. și Comisia. În cadrul sesiunilor
sale CAG examinează dosarele referitoare la:
- Diferite politici ale Uniunii
- Negocierile legate de extinderile UE
- Perspectiva bugetară
- Chestiuni instituționale și administrative
CAG coordonează lucrările în diferite domenii legate de politicile care țin de competența
altor formațiuni ale Cons. El examinează dosarele încredințate de Cns. Eur.
b) Consiliul afacerilor externe (CAE)
CAE elaborează acțiunea externă a Uniunii potrivit liniilor strategice fixate de Cns. Eur. și
asigură coerența acțiunii exterioare a Uniunii.

17
 Împreună cu Înaltul Reprezentant pentru afaceri externe și politică de securitate (în
continuare ÎR) Cons. asigură unitatea, coerența și eficacitatea în acțiunea externă a UE.
Domenii:
 politica externă și de securitate comună (PESC)
 politica de securitate și apărare comună (PSAC) componentă a PESC
 cooperarea pentru dezvoltare și ajutor umanitar
 politica comercială comună
Prin acțiunile sale legate de politica externă UE urmărește să contribuie la: pace și
securitate; dezvoltarea durabilă; solidaritate și respect reciproc între popoare; comerț liber și
echitabil; eradicarea sărăciei; protecția drepturilor omului, în special a drepturilor copilului;
respectarea strictă a dreptului internațional.
ÎR prezidează reuniunile CAE, sprijinit de Serviciul European de acțiune externă (SEAE)
și de Secretariatul General al Cons. (SGC).
În funcție de ordinea de zi Consiliul reunește:
- miniștrii afacerilor externe
- miniștrii apărării (PSAC)
- miniștrii dezvoltării (cooperarea pentru dezvoltare)
- miniștrii comerțului (politica comercială comună)
c) Consiliul afacerilor economice și financiare (ECOFIN)
Este compus din miniștrii economiei și finanțelor din statele membre precum și miniștrii
competenți în materie de buget atunci când pe ordinea de zi sunt înscrise chestiuni legate de
buget. ECOFIN se reunește o dată pe lună. El prepară și decide, împreună cu PE, bugetul UE.
Competențe:
- Coordonarea politicii economice
- Supravegherea economică
- Controlul politicii bugetare
- Controlul finanțelor publice a statelor membre
- Chestiuni juridice, practice și internaționale legate de euro
- Chestiuni referitoare la piețele financiare, la mișcarea capitalurilor
- Relațiile economice cu țările terțe

18
 d) Consiliul Justiție și afaceri interne (CJAI)
CJAI întrunește o dată la două luni miniştrii de justiţie şi miniştrii de interne pentru a
discuta despre dezvoltarea şi punerea în aplicare a acţiunilor de cooperare, precum şi a politicilor
comune din acest domeniu. Cons. îşi exercită astfel funcţia de colegiuitor al UE, adoptând în
prezent directive şi regulamente în domeniul justiţiei şi afacerilor interne. Reuniunile Cons. sunt
pregătite de grupuri de lucru şi de comitete:
- CATS (cooperarea judiciară şi poliţienească),
- Comitetul strategic pentru imigraţie, frontiere şi azil,
- COSI (Comitetul permanent pentru securitate internă)
- Grupul de lucru pentru chestiuni de drept civil.

Politicile aferente spaţiului de libertate, securitate şi justiţie sunt puse în aplicare de către
statele membre şi de către instituţiile UE. Ele sunt sprijinite de organe specializate, în special:
- Frontex,
- Europol
- Eurojust
- Agenţia pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene
- Biroul European de Sprijin pentru Azil,
- Observatorul European pentru Droguri şi Toxicomanie
- Colegiul European de Poliţie.
e) Consiliul pentru ocuparea forței de muncă, politică socială, sănătate și
consumatori (EPSCO)
Reunește miniștrii muncii și protecției sociale și pe cei ai protecției consumatorilor,
sănătății și egalității șanselor cam de 4 ori pe an.
În aceste domenii Cons. decide de cele mai multe ori cu majoritate calificată, în codecizie
cu PE. În domeniul securității sociale Cons. decide cu unanimitate.
Totuși, politicile ocupării forței de muncă și protecției sociale țin de responsabilitatea
statelor, iar contribuția Uniunii se limitează la stabilirea unor obiective comune pentru toate
statele membre, analiza măsurilor luate la nivel național, adoptarea unor recomandări adresate
statelor membre.

19
 f) Consiliul „Competitivitate” (piață internă, industrie, cercetare și spațiu)
A fost instituit în 2002, din fuziunea a trei formațiuni anterioare:
- Consiliul „Piața internă”
- Consiliul „Industrie”
- Consiliul „Cercetare”
În funcție de chestiunile înscrise pe ordinea de zi, acesta reunește miniștrii competenți din
statele membre de 5 - 6 ori pe an.
De la crearea sa, Consiliul are grija de a consolida competitivitatea și creșterea economică
în Europa.
g) Consiliul Transporturi, telecomunicații și energie (TTE)
Din 2002 aceste trei politici sunt preocuparea unei singure formațiuni care se reunește
cam o dată la fiecare două luni. Componența variază, ca și în alte cazuri, în funcție de chestiunile
de pe ordinea de zi.
În aceste domenii obiectivele UE constau în crearea unor sisteme moderne și eficiente
care să fie viabile la nivel economic, social și din perspectiva mediului.
h) Consiliul Agricultură și pescuit (AGRIFISH)
Are drept obiectiv reglementarea activităților care țin de producția alimentară în UE.
Reunește miniștri competenți din statele membre în vederea negocierii și adoptării legislației
respective. La reuniunile lunare participă și un membru al Comisiei Europene sau chiar
Comisarul pentru agricultură și dezvoltare rurală sau cel pentru afaceri maritime și pescuit.
i) Consiliul pentru Mediu
Reunește miniștrii pentru mediu cam de 4 ori pe an. Ei decid cu majoritate calificată în
codecizie cu PE.
În acest domeniu Comunitatea are drept misiune promovarea unei dezvoltări armonioase,
echilibrate și durabile a activităților economice care respectă în special asigurarea unui nivel
ridicat a calității mediului.
Ținând cont de diversitatea situațiilor în diferite regiuni ale Comunității, politica
comunitară de mediu se bazează pe principiile de precauție și acțiune preventivă, de corectare a
atingerilor mediului și pe principiul poluatorului-plătitor.

20
 j) Consiliul Educație, tineret, cultură și sport
Reunește miniștrii competenți din țările membre cam de 3 - 4 ori pe an. El hotărăște mai
ales cu majoritate calificată, cu excepția domeniului culturii unde se cere unanimitate, în
codecizie cu PE.
Misiunea acestui Consiliu este de a contribui la dezvoltarea unei educații de calitate,
punerea în aplicare a unei politici de formare profesională și diseminare a culturilor statelor
membre. În același timp Cons. va ține cont de respectarea deplină a responsabilității statelor
membre pentru definirea conținutului învățământului și formării profesionale, precum și
diversitatea culturală în dimensiunile naționale și regionale.

B. Organizare și funcționare
Deciziile Cons. sunt pregătite de o structură formată din peste 150 de grupuri de lucru şi
comitete la care participă delegaţi din statele membre. După ce soluţionează chestiuni de natură
tehnică aceștia transmit dosarul Comitetului Reprezentanţilor Permanenţi (Coreper), alcătuit din
ambasadorii statelor membre pe lângă Uniunea Europeană.

a. Președinția
De la origine, președinția Cons. este încredințată fiecărui stat membru pentru o perioadă
de 6 luni. În prezent, el este prezidat prin rotație de cele 28 de state membre ale Uniunii, fiecare
dispunând de o perioadă de șase luni. În cursul semestrului respectiv, președinția conduce
reuniunile la toate nivelurile, propune orientări în politicile UE, elaborează compromisurile
necesare adoptării de decizii de către Consiliu, reprezintă Consiliul în relațiile cu celelalte
instituții ale UE.
Pentru a favoriza continuitatea lucrărilor Consiliului, președințiile semestriale cooperează
îndeaproape în grupuri de trei. Acest trio de președinții elaborează un program comun al
activităților Consiliului pentru o perioadă de 18 luni.
Troica actuală pentru perioada 1 iulie 2017 – 31 decembrie 2018 este formată din:
Estonia: 1iulie – 31 decembrie 2017
Bulgaria: ianuarie – iunie 2018
Austria: iulie – decembrie 2018
Din 2019 următorul grup de state vor colabora și vor asigura pe rând președinția UE:

21
 România: ianuarie – iunie 2019
Finlanda: iulie – decembrie 2019
Croația: ianuarie – iunie 2020
O singură formațiune a Consiliului nu este prezidată de președinția semestrială: Consiliul
Afaceri Externe, care, odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, este prezidat de
Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate. Începând cu 1
noiembrie 2014, această funcție este ocupată de Federica Mogherini.

b. Desfășurarea reuniunilor
Stabilirea ordinii de zi provizorii incumbă președinției care o adresează altor membri ai
Cons. precum și Comisiei (Cms.) cel puțin cu 14 zile înainte de începutul sesiunii. Delegațiile
altor state membre au posibilitatea, ca și Cms., de a cere înscrierea unei chestiuni pe ordinea de
zi, respectând condiția de a adresa întrebarea cu cel puțin 16 zile înainte de deschiderea sesiunii.
La începutul sesiunii Cons. hotărăște ordinea de zi definitivă. Cms. este invitată să
participe la sesiunile Cons. (dacă acesta nu decide altfel), precum și Banca Centrală Europeană,
atunci când aceasta își exercită dreptul de inițiativă.

c. Secretariatul general
Cons. este asistat de un secretariat general, plasat sub responsabilitatea unui secretar
general. Secretarul general este numit de Cons., care statuează cu majoritate calificată. El are
misiunea de a asigura buna derulare, continuitatea și coordonarea lucrărilor Consiliului. Tot el
stabilește procesul-verbal al fiecărei sesiuni a Cons., care este semnat după aprobare de
președintele în exercițiu precum și de secretarul general. De asemenea, el asigură secretariatul
Cns. Eur. ceea ce confirmă explicit art. 235 din TFUE.

d. Coreper
Cf. art. 240 din TFUE :
„(1) Un comitet constituit din reprezentanții permanenți ai guvernelor statelor membre răspunde
de pregătirea lucrărilor Consiliului și de executarea mandatelor care îi sunt încredințate de
către acesta. Comitetul poate adopta decizii de procedură în cazurile prevăzute de regulamentul
de procedură al Consiliului.

22
(2) Consiliul este asistat de Secretariatul General, aflat sub autoritatea unui secretar general
numit de Consiliu.
Consiliul hotărăște cu majoritate simplă în privința organizării Secretariatului General.
(3) Consiliul hotărăște cu majoritate simplă în chestiunile de procedură, precum și în privința
adoptării regulamentului său de procedură.”

Tipuri de reuniuni:
 Coreper 2 – reunește reprezentanții permanenți pentru a trata dosare cu caracter
politic.
 Coreper 1 – reunește adjuncții reprezentanților permanenți, pentru dosare mai tehnice.

În termenii deciziei Cns. Eur. din 1 decembrie 2009 privind exercitarea președinției
Cons., președinția Coreper este asigurată de un reprezentant a statului membru care asigură
președinția Consiliului Afacerilor Generale.
Toate punctele înscrise pe ordinea de zi ale Cons. trebuie examinate obligatoriu în
prealabil de Coreper, cu excepția cazurilor de urgență. Coreper poate crea grupuri de lucru pentru
a sigura pregătirea lucrărilor Cons.
În practică, ordinea de zi a unui Cons. este divizată în două părți.
 Partea A conține punctele pentru care reprezentanții permanenți au constatat reunirea
majorității necesare pentru adoptarea textului care nu mai pune probleme tehnice sau
politice.
 Partea B conține textele în care dificultățile tehnice sau politice pot fi tranșate doar de
Cons. Dacă se ajunge la o înțelegere se va vota, în caz contrar textul este retrimis
Coreper pentru a se relua discuțiile.

Coreper este deci un mecanism central, a cărui utilitate a fost în permanență demonstrată
în practică și care a permis consolidarea capacității normative a Uniunii. În jur de 75-80 % din
textele sunt adoptate în partea A a Cons., fără votul miniștrilor.

23
 C. Regulile de vot
Cons. adoptă deciziile prin votul miniştrilor din statele membre. În marea majoritate a
cazurilor, Cons. adoptă decizii pe baza unei propuneri a Comisiei Europene şi în colaborare cu
Parlamentul European.

a. Modalități de vot
Există trei tipuri de vot, în funcţie de dispoziţiile din tratat cu privire la subiectul abordat.
 Majoritate simplă (pentru decizii de procedură)
În termenii art. 238 (1) din TFUE: „În cazul deliberărilor pentru care este necesară majoritatea
simplă, Consiliul hotărăște cu majoritatea membrilor care îl compun”.
Odată cu lărgirile succesive, această modalitate de vot, care era considerată regulă de drept
comun în T de la Roma, a pierdut progresiv teren. Ea se aplică în principal pentru chestiuni de
procedură și pentru adoptarea regulamentului interior al Cons. (art. 240 (3) TFUE).
În prezent majoritatea simplă va reuni cel puțin 15 state dintre cele 28.
 Majoritate calificată (un sistem de vot ponderat bazat pe numărul de locuitori ai statelor
membre, utilizat pentru adoptarea a numeroase decizii privind piaţa internă, afacerile
economice şi comerţul)
Cf. art. 16 (3) din TUE Cons. „ hotărăște cu majoritate calificată, cu excepția cazului în care
tratatele dispun altfel”.
 Unanimitate (pentru politica externă și de apărare (PESC), cooperarea judiciară şi
poliţienească (JAI) şi impozitare).
Unanimitatea dă un drept de veto fiecărui stat membru și se subînțelege că „abținerile
membrilor prezenți sau reprezentați nu împiedică adoptarea hotărârilor Consiliului pentru care
este necesară unanimitatea” (art. 238 (4) TFUE).

b. Calcului majorității calificate

Când a fost negociat T Roma, ponderea voturilor membrilor Cons. nu a fost calculată
obiectiv, în funcție de populația și/sau de ponderea economică a statelor, ci a reflectat un
echilibru politic funcțional stabilit după lungi negocieri.
Ponderea reținută atunci a dat: a) 1 vot pentru Luxemburg; b) 2 pentru Belgia și Olanda;
c) 4 pentru Germania, Franța și Italia. Rezulta un total de 17 voturi.

24
 Statele au fost divizate, ținând cont de populațiile lor, în trei categorii: mari, mijlocii și
mici. Majoritatea calificată a fost fixată la 12 voturi, adică 70,59% din totalul lor. Atât voturile
atribuite statelor cât și pragul majorității calificate au fost negociate apoi hotărâte ținându-se cont
de alianțele necesare pentru a forma o majoritate calificată, dar și de posibile minorități de blocaj.
Minoritatea de blocaj nu putea fi deținută nici de cele trei state Benelux, nici de un stat mare de unul
singur, fie cu ajutorul Luxemburgului singur. În schimb, ea putea rezulta din asocierea a două state mari
sau din asocierea între un stat mare și unul mijlociu. În sfârșit, la origine, majoritatea calificată nu
implica o majoritate numerică, dar, în cazuri excepționale când Cons. nu statua la propunerea
Cms, cei doisprezece trebuiau să reprezinte patru state din șase.
Acest sistem a fost transpus fără dificultate la prima lărgire. Abia odată cu a doua și a
treia lărgire, au apărut dificultăți în extrapolarea acestor reguli la situațiile noi.
Cf. art. 16 (4) din TUE: „începând cu 1 noiembrie 2014, majoritatea calificată se
definește ca fiind egală cu cel puțin 55 % din membrii Consiliului, cuprinzând cel puțin
cincisprezece dintre aceștia și reprezentând state membre care întrunesc cel puțin 65 % din
populația Uniunii.

Minoritatea de blocare trebuie să cuprindă cel puțin patru membri ai Consiliului, în caz
contrar se consideră a fi întrunită majoritatea calificată.

Celelalte condiții privind votul cu majoritate calificată sunt stabilite la articolul 238
alineatul (2) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene”.

În practică 55% din statele membre reprezintă 16 state din cele 28.

Pentru a evita posibilitatea de blocaj care conferă uşor statelor mari pragul de 35 % s-a
prevăzut ca o minoritate de blocaj să fie compusă din cel puțin 4 state. Trei state mari nu ar putea
deci bloca adoptarea unui text chiar dacă ar reuni mai mult de 35 % din populație. Ceea ce
înseamnă că atunci când trei state care ar reprezenta mai mult din 35 % din populație se opun
deciziei vor trebui să ralieze la cauza lor încă un stat, chiar și mic, pentru a constitui o minoritate
de blocaj.

Principiul unei majorități consolidate atunci când Cons. nu se pronunță asupra unei
propuneri a Comisiei este menținut: ea trebuie să fie egală cu cel puțin 72% din membrii Cons.,
reprezentând statele membre care reunesc cel puțin 65% din populația Uniunii.

25
Ponderea voturilor (numărul de voturi pentru fiecare stat membru) în prezent:
· Germania, Franța, Italia, Regatul Unit 29
· Spania, Polonia 27
· România 14
· Țările de Jos 13
· Belgia, Republica Cehă, Grecia, Ungaria, Portugalia 12
· Bulgaria, Austria, Suedia 10
· Danemarca, Irlanda, Lituania, Slovacia, Finlanda, Croația 7
· Cipru, Estonia, Letonia, Luxemburg, Slovenia 4
· Malta 3
Total 352
Pentru majoritatea calificată sunt necesare:
În concluzie majoritatea calificată necesită:
 55% în Consiliu = 16 state = 260 voturi
 majoritatea statelor membre = 15 state
 65% din populație.
Cf. Declarației nr. 7 atașată TL statele membre ar putea solicita aplicarea „Compromisului
de la Ioannina”. Această dispoziţie permite unui grup de state membre să-şi exprime opoziţia faţă
de un text, chiar dacă acest grup nu este suficient de numeros pentru a constitui o minoritate de
blocare. În acest caz, acest grup trebuie să notifice Consiliul cu privire la opoziţia sa faţă de
adoptarea actului. Consiliul trebuie apoi să facă tot ceea ce-i stă în putinţă pentru a găsi o soluţie
satisfăcătoare, care să răspundă la preocupările ridicate de statele membre. Mai mult, aceste
deliberări ale Consiliului trebuie să aibă loc într-un interval de timp rezonabil şi nu trebuie să
prejudicieze limitele de timp stabilite de dreptul Uniunii (3 luni). Astfel, „Compromisul de la
Ioannina” rămâne, mai presus de orice, un compromis politic care transpune voinţa Consiliului de
a găsi un acord satisfăcător pentru cât mai multe state membre în chestiunile importante.

D. Atribuții
Inițial, Cons. era investit cu esențialul puterii de decizie, afirmație nuanțată progresiv, ținând
cont de urcarea puterilor altor instituții, mai ales a PE.

26
 Art. 16 (1) din TUE definește astfel competențele Cons.: „Consiliul exercită, împreună cu
Parlamentul European, funcțiile legislativă și bugetară. Acesta exercită funcții de definire a
politicilor și de coordonare, în conformitate cu condițiile prevăzute în tratate.”
Pe lângă acestea, în materia relațiilor externe, Cons. dispune singur de puterea de a
încheia acorduri în numele Uniunii. UE deține competența exclusivă de a încheia acorduri
internaționale în anumite domenii1. În domeniile în care UE a adoptat norme comune specifice (e.
g. vămile) statele membre nu mai pot să semneze, cu țări din afara UE, acorduri care afectează
aceste norme. UE deține competența exclusivă și în aceste cazuri și acționează în numele tuturor
statelor membre. De asemenea, UE poate semna acorduri internaționale în domenii în care
competența este partajată cu statele membre, cum ar fi afacerile externe.
Procedura de negociere și de adoptare a acordurilor internaționale este reglementată de
art. 207 și art. 218 din TFUE. Pe tot parcursul procedurii, în majoritatea cazurilor, Consiliul
adoptă aceste decizii cu majoritate calificată.

1
De exemplu, în cazul în care acordul ar afecta normele comune ale UE sau în cazul în care acesta este necesar
pentru a permite UE să își exercite competențele interne.

27