1.

TRANSNISTRIA
Transnistria a intrat sub stăpânirea Rusiei, pentru prima dată, în 1792, în vremea împărătesei
Ecaterina a II-a – cea care a reușit ieșirea Rusiei la Marea Neagră, în virtutea „testamentului”
lui Petru cel Mare –, în urma Tratatului de Pace de la Iași (29 decembrie 1791/9 ianuarie
1792), care a pus capăt războiului ruso-turc (din anii 1787-1791), când hotarul european
dintre Imperiul Rus și cel Otoman s-a stabilit pe cursul inferior al Nistrului. Va fi parte a
acesteia (respectiv a Uniunii Sovietice), cu unele sincope (între care perioada 1941-1944,
când a fost sub stăpânirea României), până la dezmembrarea Uniunii Sovietice (pentru detalii
vezi Corneliu Filip, 2011, Dosarul Transnistria. Istoria unui „conflict înghețat”).
În contextul evenimentelor din Uniunea Sovietică, în vremea deschiderii făcute de Mihail
Gorbaciov, la puțin timp după proclamarea independenței Republicii Moldova (fosta
Republică Sovietică Socialistă Moldova), la 23 iunie 1990, are loc, la 3 septembrie același an,
declararea unilaterală a independenței Republicii Moldovenești Nistrene (Republica
Transnistria), nerecunoscută de autoritățile de la Chișinău – și nici de alte state – și care
contestă apartenența sa la Republica Moldova. În iarna 1991/1992 au loc confruntări armate
între forțele transnistrene, sprijinite de Armata a 14-a rusă, staționate la Tiraspol, și elemente
ale poliției din Republica Moldova.
Conflictul a rămas până astăzi, în egală măsură, dezghețat/înghețat, dobândind o conotație
nu numai europeană, ci și mondială, datorită implicării unor actori de referință în rezolvarea
problemei (Uniunea Europeană, SUA, Rusia ș.a.).
Atât Republica Moldova, cât și alte state (în primul rând România), dar și unele structuri
importante, precum Uniunea Europeană, OSCE (Organizația pentru Securitate și Cooperare
Europeană), NATO ș.a. au solicitat, în repetate rânduri, retragerea trupelor rusești și a
armamentului acestora din republica separatistă și înlocuirea „forțelor de menținere a păcii”
din regiune (practic, trupe rusești!) printr-o misiune civilă multinațională.
Problema Transnistriei este complicată de prezența Armatei a 14-a a Rusiei, ultima unitate
militară rusă deplasată într-un stat străin împotriva voinței conducerii acestuia. Această
armată ar avea drept scop, printre altele, protejarea populației rusofone din Transnistria de
teama „românizării” forțate de către noul stat românofon din stânga Prutului. Deși Republica
Moldova și Federația Rusă au semnat, în 1994, un acord ce prevedea retragerea în termen
de trei ani a trupelor rusești, Duma de Stat a Rusiei, dominată de comuniști, n-a ratificat însă
documentul. Ca atare, nici un soldat nu a părăsit teritoriile din stânga Nistrului. Mai mult, nici
acordurile cu OSCE (din decembrie 1999, reuniunea de la Istanbul) nu au fost respectate.
Pe măsură ce a trecut tot mai mult timp de la proclamarea așa-zisei republici nistrene,
lucrurile s-au complicat, Rusia implicându-se mai accentuat după venirea la putere a lui
Vladimir Putin. Se impune a fi amintit faptul că președinții Republicii Moldova și Rusiei, din
perioada de dinainte de 2000, respectiv Petru Lucinski și Boris Elțîn, au convenit ca Armata a
14-a să fie retrasă după soluționarea finală a problemei privind statutul acestei regiuni. Numai
că acest lucru era și este mult mai dificil decât se putea/se poate crede. În plus, a intervenit
declarația sentențioasă a președintelui de atunci al așa-zisei Republici Moldovenești
Nistrene, Igor Smirnov, potrivit căreia această „republică” separatistă exista deja de atâția ani
și că problema relațiilor cu Republica Moldova n-ar putea fi remediată decât prin acceptarea
faptului că există două state în teritoriul frontierelor recunoscute ale fostei Republici Sovietice
Socialiste Moldova. Din păcate, nici misiunile OSCE (2002) și nici cele ale Uniunii Europene
(mai multe) nu au dat rezultate, ambele grăbindu-se să lanseze (de fapt, să reia!) soluția
federalizării (care include multe capcane), aceasta nefiind agreată nici de Republica Moldova,
nici de alți actori interesați de problemă, între care și România.
Din păcate, în Transnistria, conducerea a fost încă de la început și a continuat mereu să fie
pro-rusă și anti-românească. Este mai mult decât semnificativ faptul că „durului” bătrân
comunist Igor Smirnov (1991-2011) i-a succedat tânărul, tot comunist, Evgheni Șevciuc (n.
1968) care, încă de la preluarea puterii, a arătat cât de „independent” este: cu ocazia unui
interviu, acordat renumitei agenții REUTERS, a purtat o cravată în culorile drapelului național
rus și un ceas cu inscripția FSB (sigla Serviciului Federal Rus de Securitate, fost faimosul
KGB…).
Întrucât problema Transnistriei este, în general, destul de bine cunoscută, cel puțin de
specialiști, punctăm doar câteva lucruri, înainte de a ajunge la situația/conjunctura actuală:
• perseverența Rusiei de a fi factorul decisiv, ajungând până la desconsiderarea
angajamentelor internaționale pe care și le-a luat privitor la retragerea trupelor (faimoasa
Armată a 14-a) și a arsenalului militar din Transnistria, între care cel luat în urma Summit-ului
OSCE de la Istanbul din decembrie 1999;
• perseverența, multă vreme, a guvernanților comuniști de la Chișinău în a recunoaște
dependența Tiraspolului de Moscova și că soluționarea conflictului ar fi virtual imposibilă fără
Rusia, preferând procesul de soluționare în format trilateral (Republica Moldova, Transnistria
și Rusia), excluzând medierea occidentală (nu mai vorbim de cea a României!).
Urmarea firească a fost Memorandumul Kozak (numit astfel după Dmitri Kozak,
reprezentantul Administrației prezidențiale rusești, cel care a condus delegația Rusiei la
negocieri), conform căruia i s-ar fi oferit Transnistriei o largă suveranitate în cadrul Republicii
Moldova, dar, atenție (!), și dreptul de veto în problemele generale (așadar, esențiale). În
consecință, a și apărut o primă speculație, și anume aceea că Rusia se teme de o posibilă
unificare a Republicii Moldova cu România și, în cazul apariției unei atare posibilități,
Transnistria să se desprindă de Republica Moldova; care ar fi pasul următor? Nimic altul
decât solicitarea Transnistriei de a deveni parte a… Federației Ruse. În același spirit s-a
înscris șiPlanul Belkovski (numit astfel după Stanislav Belkovski, director al Institutului de
Strategie Națională din Moscova, un apropiat al președintelui rus Vladimir Putin), din 2011,
care nu este altceva decât o variantă a Memorandumului Kozak, sugerând reunificarea
Republicii Moldova cu România și separarea Transnistriei, devenind independentă, următorul
pas fiind, firesc, solicitarea de a deveni parte a Federației Ruse…
Din 2009 se observă tendința Moscovei de a încuraja apropierea dintre Chișinău și Tiraspol,
atrăgând de partea sa și partenerii occidentali: OSCE, UE și SUA. Au fost reluate negocierile
în formatul 5+2 (OSCE, UE, SUA, Rusia și Ucraina, respectiv Republica Moldova și
Republica Moldoveană Nistreană). Foarte simptomatic este faptul că Ucraina este acceptată,
în schimb România este exclusă. Cu toate acestea, putem avea percepția că poziția generală
a Rusiei vizavi de Transnistria nu este legată în primul rând de România, ci de… Ucraina
(aceasta este vecină cu Rusia, și nu România!). În fapt, Rusia urmărește să controleze
Ucraina dorind s-o prindă/s-o controleze ca într-un „clește”.
Există, de altfel, o adevărată fobie vizavi de România. Iată, în acest sens, aprecierile lui
Dmitri Rogozin, vicepremier al Rusiei, fost ambasador al acestei țări la NATO, din primăvara
anului 2012: „Atât timp cât la Chișinău se aud declarații privind unirea urgentă cu România,
iar din partea română sunt provocări la adresa stabilității Moldovei, nu se poate vorbi de
soluționarea rapidă a conflictului, nu se poate asigura integritatea teritorială a Moldovei…
Trebuie să se recunoască rolul Rusiei ca singura țară care dispune de autoritate politică și
forță în această regiune” (interviu în revista „Kommersant”, 20 aprilie 2012). Așadar, veșnica
Rusie!
Nu întâmplător, în urma conflictului transnistreano-moldovean din 1992, cuoperațiunea de
menținere a păcii a fost desemnată nu o forță internațională, ci… Rusia. Peste exact 20 de
ani, cu ocazia forumului care a avut loc la Tiraspol, președintele Putin sublinia, în mesajul său
transmis participanților: „Această operațiune, în formatul actual, este principala garanție a
continuității politice a procesului pentru soluționarea conflictului. Forța noastră de menținere a
păcii este garantul ajungerii la o soluție acceptabilă pentru Transnistria și Moldova”. Deci, fără
Rusia nu se poate…
La rândul său, mai înainte amintitul Dmitri Rogozin (reprezentantul guvernului Federației
Ruse în Transnistria) a respins apelurile la internaționalizarea contingentului de menținere a
păcii, numindu-le drept „isterii ale unor politicieni”.
În privința perspectivelor soluționării conflictului, iată condițiile formulate de Dmitri Rogozin (în
același interviu):
Deci tot veșnica federalizare, cu dorita, mult sperata, desprindere de țara-mamă și, evident,
solicitare de integrare în Mama Rusie.