1.1.

Trasarea pe teren a lucrărilor de construcţii

Prin trasare se înţelege operaţia de fixare pe teren a formei şi dimensiunilor

exacte, prevăzute în proiect, pentru construcţia care urmează a se executa.
Trasarea constă în determinarea, materializarea şi reperarea elementelor
caracteristice care definesc amplasamentul şi axele acestor construcţii. Toate
datele necesare trasării sunt cuprinse în proiectul de execuţie al lucrării.
Trasarea construcţiilor proiectate se face pe etape, în următoarea
succesiune:
• proiectarea trasării (proiectarea reţelei de trasare şi întocmirea
documentaţiei de trasare);
• aplicarea pe teren a reţelei de trasare;
• trasarea pe teren a construcţiilor
• recepţia lucrărilor de trasare.
Proiectarea trasării şi aplicarea pe teren a bazei de trasare se face de către
proiectant. Baza de trasare cuprinde un minimum de puncte de sprijin în sistemul
de referinţă folosit la întocmirea planului general de trasare.
Aplicarea pe teren a reţelei de trasare şi trasarea construcţiilor se
realizează de către executantul construcţiilor, după verificarea prealabilă a
documentaţiei de trasare.
Proiectarea axelor de trasare se realizează folosind fie punctele reţelelor
geodezice sau topografice (fig. 1.1), fie reperele reţelei speciale de trasare (fig.
1.2).
Proiectul trasării se întocmeşte pe baza următoarelor documente:
• piesele desenate ale proiectului de execuţie, care conţin elementele
geometrice de legătură cu reţeaua de trasare;
• planul de situaţie, inventarele de coordonate (x,y) ale punctelor reţelei de
trasare, cotele punctelor reţelei (H), reperajul punctelor din reţea.
Proiectul trasării se întocmeşte la aceeaşi scară cu planul pe care s-a
întocmit proiectul de execuţie. Trebuie asigurate preciziile impuse de toleranţele
prevăzute în STAS 9824-74 pentru fiecare categorie de construcţii.
Fig. 1.1. Plan de trasare a unor construcţii folosind puncte ale reţelei
geodezice sau topografice
 Fig. 1.2. Plan de trasare a unor construcţii folosind reţeaua specială de trasare

În cazul construcţiilor mici şi izolate (cum ar fi: cabane turistice, cabane de

vânătoare, popasuri turistice, drumuri de acces, lucrări de combatere a eroziunii
solului, lucrări pe torenţi etc), elementele grafice ale trasării pot fi trecute direct
pe planul proiectului de execuţie.
Planul de trasare reprezintă documentaţia de bază pentru aplicarea pe
teren a proiectului de execuţie şi cuprinde:
• baza de trasare a reperajului punctelor;
• reţeaua de trasare;
 • forma, dimensiunile şi poziţia construcţiilor proiectate;
• elemente geometrice de trasare (unghiuri, distanţe, coordonate
rectangulare sau polare faţă de reţeaua de trasare);
• profile longitudinale şi transversale etc.
Reţeaua de trasare se recomandă să fie proiectată astfel încât axele de
trasare să fie paralele cu axele construcţiilor.
După efectuarea operaţiilor de trasare pe teren urmează recepţia trasării, cu
încheierea unui proces-verbal (STAS 9824 /0-74, 10493, 8591/1). Procesul-verbal
trebuie să cuprindă:
• enumerarea obiectelor de construcţii trasate;
• operaţiile de recepţie efectuate: măsurători de distanţe, unghiuri, calcule
etc;
• deficienţele constatate faţă de toleranţele prescrise, arătându-se care
dintre acestea sunt acceptate de către proiectantul construcţiei;
• concluziile recepţiei cu fixarea măsurilor de eventuale remedieri şi
termenele respective.
Recepţia se face de către beneficiar în prezenţa executantului construcţiei,
şi de la caz la caz a proiectantului construcţiei trasate.
Trasarea pe teren a construcţiilor cuprinde următoarele lucrări:
• identificarea, reconstituirea şi, după caz, rematerializarea reperelor de
trasare;
• execuţia operaţiilor de aplicare pe teren a punctelor caracteristice ale
construcţiei;
• verificări de autocontrol prevăzute în documentaţia de trasare.
1.1.1. Operaţii de trasare

Prima operaţie constă în trasarea axelor principale şi secundare (fig. 1.3),

iar apoi a conturului clădirii, operaţie care se execută cu teodolitul şi cu panglica.
La construcţiile mai importante axele principale ale construcţiei se materializează
pe teren cu ajutorul reperelor marcate cu borne din beton, care se toarnă pe loc.
Bornele sunt paralelipipedice sau în formă de trunchi de piramidă şi au înglobată
la partea superioară o plăcuţă metalică pe care se imprimă cu dalta poziţia
punctului respectiv. Pentru bornele de nivel, pe plăcuţa metalică se imprimă
nivelul reperului. Protejarea acestor borne se face de obicei cu bolovani sau
moviliţe de pământ.
 Fig. 1.4. Apărătoare de lemn pentru borne

Fig. 1.3. Plan de trasare a axelor construcţiei

În cazul construcţiilor de mai mică importanţă, trasarea axelor se realizează

cu mijloace simple (cotare, trasări de unghiuri drepte etc) şi se materializează prin
borne de lemn, suficient de lungi (minimum 80 cm), pentru a se putea bate bine în
pământ. În capul ţăruşului se bate un cui, care materializează exact punctul.
Bornele se protejează cu o apărătoare de lemn (fig. 1.4) pentru a nu fi deplasate
de vehicule sau de muncitori în timpul lucrului.
După trasarea conturului clădirii, se trece în continuare la executarea în
jurul acesteia a unei împrejmuiri ajutătoare, alcătuită din scânduri bătute pe cant,
pe piloţi înfipţi prin batere în teren. Laturile împrejmuirii se bat la distanţă de 1,50
- 2,00 m de conturul construcţiei, şi sunt paralele cu axele principale ale
construcţiei.
Transmiterea axelor principale de pe borne pe scândurile împrejmuirii
ajutătoare se face cu ajutorul teodolitului.
Trasarea gropilor de fundare: trasarea pe teren a limitelor gropilor de
fundare se face cu ajutorul axelor principale şi secundare duse pe împrejmuire,
cu ajutorul firului cu plumb. Direcţia axei respective se materializează cu ţăruşi.
Se măsoară de o parte şi de alta a axei jumătatea lăţimii gropii de fundare şi se
fixează cu alţi ţăruşi, între care se întinde o sârmă. Sârma marchează marginile
gropii de fundare, care în anumite condiţii de teren se pot confunda cu marginile
fundaţiei însăşi. Conturul săpăturii se fixează apoi cu scânduri fixate pe teren cu
ţăruşi de lemn (fig. 1.5 şi fig. 1.6)
Trasarea zidurilor de fundare - această operaţie se face cu ajutorul
împrejmuirii continue sau cu capre separate, alcătuite din doi stâlpişori pe care
reazămă o scândură, mai lungă decât lăţimea fundaţiei, şi care sunt aşezate în
punctele principale pentru materializarea axelor sau zidurilor construcţiei. Pe
sârmele care materializează liniile zidului, se atârnă fire cu plumb (fig. 1.7), cu
ajutorul cărora se coboară diferite puncte la nivelul necesar.
 Fig. 1.5. Trasarea gropilor de fundare cu ajutorul caprelor şi a dulapilor

Fig. 1.6. Trasarea şi verificarea gropilor de fundare

a - trasarea pe verticală; b - verificarea fundaţiei
Trasarea cotelor de nivel - cotele de nivel se fixează faţă de un nivel de
bază, cunoscut sub denumirea de cotă zero, şi care se notează cu ± 0,00. În mod
obişnuit se consideră drept cotă zero cota pardoselii parterului.
În interiorul clădirii se trasează pe pereţi, la nivelul + 1,00 m deasupra feţei
finite a pardoselii, o linie orizontală, cunoscută sub denumirea de nivel orizontal
sau vagris (fig. 1.8). El se trasează cu dreptarul şi cu nivela, sau furtunul de nivel.
 Pentru a se trasa o
cotă de nivel pornind de
la reperul (borna) de
nivel, se aşează peste
reperul de nivel un
dreptar care se menţine
vertical cu ajutorul
bolobocului sau al firului
cu plumb. Pe dreptar se
măsoară o înălţime h şi
se marchează cu
creionul. Se transmite
această cotă până la
locul dorit cu ajutorul
furtunului de nivel sau a
nivelului topografic, şi
deasemenea se Fig. 1.7. Trasarea zidurilor de fundaţie
marchează cu creionul.
Nivelul însemnat se găseşte deasupra cotei ± 0,00 (cota reperului) cu înălţimea h.
Din punctul însemnat, cu un dreptar aşezat vertical, se marchează o linie
verticală, pe care se măsoară apoi cu
metrul diferenţa de la înălţimea h
până la cota respectivă (de obicei
până la cota vagrisului).
Trasarea pe planşeu - pentru
executarea zidăriei la fiecare etaj, este
necesar să se facă o nouă trasare,
conform planului de execuţie pe
nivelul respectiv. Trasarea se face la
fel ca pe teren, în lungul sforii de
trasare, aşezând cărămizile. Pe
planşeu, în afară de zidărie, se mai
trasează şi celelalte elemente:
golurile pentru uşi, ferestre, pereţi

Fig. 1.8. Linie orizontală de nivel (vagris)

 Trasarea pe teren a reţelelor de conducte, canale,
cabluri, umpluturi

Trasarea pe teren a reţelelor de conducte, canale, cabluri, umpluturi constă

în determinarea, materializarea şi reperarea punctelor caracteristice din axele
traseelor care definesc elementele geometrice ale acestora: punctele de plecare,
de frângere, de capăt, de schimbări de pantă etc. Se precizează că atunci când
desenele de execuţie conţin elementele planului de trasare, ele pot fi folosite ca
planuri de trasare.
Beneficiarul preia de la proiectant baza de trasare, având obligaţia
conservării ei. Constructorul urmează ca la începerea execuţiei să o dezvolte
conform planului de trasare.
Trasarea pe teren a reţelelor de conducte, canale şi cabluri se execută
folosind punctele reţelei topografice existente şi ale reţelei de trasare, dacă
acestea a fost realizate la trasarea construcţiilor civile, industriale sau
agrozootehnice existente în zonă.
În funcţie de precizia impusă de condiţiile de teren (relief, acoperiri etc) se
alege metoda de trasare.
Planul de trasare cuprinde:
• punctele reţelei topografice, ale bazei de trasare şi ale reţelei de trasare;
• elementele geometrice de trasare a reţelelor proiectate (distanţe, unghiuri,
coordonate rectangulare).
Trasarea pe teren a acestor reţele cuprinde următoarele lucrări:
• identificarea, reconstituirea şi - după caz - rematerializarea reperelor de
trasare (ale reţelei topografice, ale bazei de trasare sau ale reţelei de trasare);
• aplicarea pe teren a elementelor geometrice prevăzute în proiectul de
trasare, care definesc poziţia punctelor caracteristice ale reţelelor;
• verificarea aplicării pe teren a planului de trasare.

Trasarea săpăturilor şi a umpluturilor - înainte de începerea lucrărilor de

terasamente, se restabileşte axa traseului ăi reperele care determină elementele
acestuia.
Întrucât lucrările se execută mecanizat, reperele se amplasează în afara
zonei de lucru, spre a putea fi păstrate şi utilizate la restabilirea axei şi cotelor
lucrării.
Materializarea pe teren a lucrărilor se face prin şabloane de inventar sau
din materiale recuperabile. Pichetele şi şabloanele trebuie să materializeze:
• axa traseului şi înălţimea umpluturii sau adâncimea săpăturii;
• punctele de intersecţie ale taluzurilor cu terenul natural (ampriza);
• înclinarea taluzurilor.
Trasarea săpăturilor - pentru a se indica unghiul taluzului după care
urmează a se executa săpătura, se fixează şipci-şablon (fig. 1.9.a ; fig. 1.10 şi
1.11.a). Trasarea umpluturilor se face fixând din distanţă în distanţă şabloane
care indică forma umpluturii (fig. 1.9.b ; fig. 1.10 şi 1.11.b). După ce umpluturile
ajung la cota respectivă, şabloanele se scot.
 Fig. 1.9. Materializarea prin şablonare a elementelor profilului transversal

Fig. 1.10. Trasarea profilului uni canal

Fig. 1.11. Şabloane

a - pentru indicarea unghiului săpăturii; b - pentru indicarea formei umpluturii

O metodă de trasare a profilului transversal al digurilor executate

mecanizat este prezentat în fig. 1.12 şi 1.13 prin marcarea amprizei cu ajutorul
ţăruşilor şi balizarea înălţimilor. Când se ajunge cu execuţia umpluturilor la cota
banchizei, se pichetează lăţimea acesteia, iar execuţia terasamentelor continuă cu
retragerile respective pentru taluzuri, până la cota definitivă a coronamentului.
 Fig. 1.12. Trasarea profilului unui dig cu şablon interior pentru cota coronamentului

Fig. 1.13. Trasarea profilului unui dig cu şabloane exterioare

Trasarea pe teren a reţelelor de canalizare prezintă câteva aspecte

specifice. Trasarea elementelor geometrice principale necesare pentru
construcţia canalelor şi lucrărilor auxiliare (axele şi marginile tranşeelor,
contururile căminelor, staţiilor de pompare, deversoarelor etc) începe prin
pichetarea axelor acestora, adică prin fixarea pe teren, cu ajutorul ţăruşilor, a
axelor longitudinale ale canalelor, a centrelor căminelor de vizitare de la
întretăierea străzilor, a căminelor din punctele de schimbare a direcţiei canalelor
(sau câteva puncte ale curbelor) etc. Se face apoi un nivelment de precizie al
acestor puncte şi se fixează reperele, fie pe construcţii existente, fie pe repere
executate special pentru respectivele lucrări.
Se trasează mai întâi obiectele cele mai importante din punctul de vedere al
curgerii hidraulice. Dacă lucrarea constă numai în executarea de canale, acestea
se trasează începând cu cele mai mari la cele de secţiune mai mică.
Lăţimile tranşeilor se aleg la dimensiunile minime necesare pentru
respectarea prevederilor din proiecte şi normativele pentru protecţia muncii.
Pentru canalele cu secţiune circulară Dn = 200 - 400 mm executate din tuburi
prefabricate din beton, STAS 3051 - 68 admite lăţimile maxime (inclusiv
sprijinirile) din tabelul 1.5
Lăţimi maxime ale tranşeilor pentru conducte circulare de canalizare
(STAS 3051-68)
tabel 1.5
Diametrul interior al tubului 200 250 300 400
(mm)
Lăţimea săpăturii (m) 0,80 0,85 0,90 1,05

Când sprijinirea se face cu dulapi alăturaţi, lăţimea săpăturii se măreşte cu

10 cm pentru tuburi până la 250 mm, şi se stabileşte de la caz la caz pentru tuburi
peste 500 mm.
Lăţimea săpăturii pentru căminele de vizitare se ia egală cu dimensiunile
exterioare ale căminului, plus 0,5 m de fiecare parte. Când săpătura se execută
mecanizat, lăţimea rezultă pe baza tehnologiei utilajelor respective.
După fixarea traseului şi a limitelor (lăţimii) tranşeii pentru canale şi
cămine, deasupra centrului fiecărui cămin se montează o scândură (numită riglă
de vizare), aşezată pe muchie şi orizontal, prinsă în cuie de doi piloţi bătuţi în
teren de o parte şi de alta a tranşeii. Riglele de vizare (fig. 1.14) trebuie montate
(şi verificate din timp în timp) printr-un nivelment efectuat cu multă exactitate,
deoarece au rolul de a determina un plan de referinţă paralel cu planurile în care
se află diferite elemente (creastă şi intrados) şi radierul canalului (fig. 1.15)
După montarea riglei de vizare, se trasează axa canalului şi se
materializează prin câte un cui bătut pe riglă; de aceste cuie se prinde un cablu
subţire, cu ajutorul căruia se va trasa săpătura, radierul, cofrajele bolţii turnate pe
loc, sau traseul tuburilor prefabricate.
La tranşeile săpate mecanic, riglele de vizare se montează după terminarea
lucrărilor se săpare de către utilajele de excavaţie, dar înainte de începerea
finisajului săpăturii, operaţie care se efectuează manual.
Trasarea barajelor se face prin metode topogeodezice complexe, cu
folosirea aparaturii adecvate, numai de către specialişti.
Fig. 1.14. Trasarea tranşeii pentru reţele subterane
Fig. 1.15. Riglele corect montate formează un plan de referinţă paralel cu diferite
elemente ale canalului
 1.2.1 Lucrări de defrişare a amprizei construcţiilor hidrotehnice

Defrişarea este operaţia de curăţire a

terenului de arbori, arbuşti şi tufişuri, pe
întreaga suprafaţă unde urmează să se
amplaseze construcţia.
Alegerea metodei de defrişare se face
în funcţie de diametrul vegetaţiei şi
densitatea ei. Astfel, pentru arbori izolaţi şi
puţini, sau situaţi pe versanţi, defrişarea se
face manual. În acelaşi fel se procedează şi
cu tufişurile, dacă sunt mai mici şi răzleţe.
Dacă arboretul şi tufişurile sunt
compacte şi ocupă suprafeţe mari (peste 0,4
- 0,5 ha), tăierea lor se poate face mecanic cu
un echipament defrişor montat pe un tractor
S1300. Acest echipament (fig. 1.16) este Fig. 1.16. Schema utilajului defrişor
format dintr-un scut triunghiular cu cuţite,
montat în locul lamei de buldozer, cadrul de susţinere şi cadrul de protecţie al
cabinei. Echipamentul are o lăţime de lucru de 3,6 m şi o productivitate de 0,6 - 0,8
ha/oră; se foloseşte în zone cu diametrul arboretului sub 10 cm.
Pentru zonele acoperite cu arbori având diametrul tulpinei mai mare de 10
cm, în funcţie de necesitatea de a valorifica masa lemnoasă şi în funcţie de
densitatea şi mărimea arborilor, sunt folosite următoarele tehnologii:
A. În cazul în care tulpinile arborilor sunt valorificate imediat în industria
lemnului, ele sunt tăiate la o înălţime de circa 50 - 70 cm faţă de teren, cu ajutorul
fierăstraielor mecanice, operaţie executată numai de către personalul silvic. După
curăţirea tulpinilor de crengi, acestea sunt expediate la fabricile de prelucrare,
urmând ca defrişarea rădăcinilor să se facă de către constructor. Această operaţie
se poate executa prin următoarele metode:
• legarea rădăcinilor cu cabluri şi tragerea cu buldozerul (fig. 1.17);
• săparea şi dezrădăcinarea cu buldozerul (fig. 1.18);
• dezrădăcinarea cu tractoare puternice, prevăzute cu o gheară la partea
posterioară a maşinii (fig. 1.19 – ca la scarificare);
 • rădăcinile izolate, cu diametrul mai mare de 1 m, se scot cu ajutorul

Fig. 1.17. Sceme pentru extragerea rădăcinilor

explozivilor, folosind astralita.

B. Când arborii nu sunt tăiaţi în prealabil şi urmează a fi scoşi împreună cu

Fig. 1.18. Schema dezrădăcinării arborilor cu ajutorul buldozerului

rădăcinile, se poate folosi buldozerul sau se aplică metoda dezrădăcinării prin
folosirea concomitentă a tracţiunii cu cablu şi împingerii cu buldozerul. Pentru
dezrădăcinarea arborilor cu excavatorul hidraulic cu cupa inversă, se sapă o
tranşee pe latura unde trebuie să cadă arborele, şi două tranşei laterale,
secţionându-se astfel rădăcinile superficiale. Excavatorul cu cupa ridicată cât mai
sus, va împinge trunchiul până la căderea lui.
 Pregătirea terenurilor pentru execuţia
lucrărilor de terasamente

1.2.1 Lucrări de defrişare a amprizei construcţiilor hidrotehnice

Defrişarea este operaţia de curăţire a

terenului de arbori, arbuşti şi tufişuri, pe
întreaga suprafaţă unde urmează să se
amplaseze construcţia.
Alegerea metodei de defrişare se face
în funcţie de diametrul vegetaţiei şi
densitatea ei. Astfel, pentru arbori izolaţi şi
puţini, sau situaţi pe versanţi, defrişarea se
face manual. În acelaşi fel se procedează şi
cu tufişurile, dacă sunt mai mici şi răzleţe.
Dacă arboretul şi tufişurile sunt
compacte şi ocupă suprafeţe mari (peste 0,4
- 0,5 ha), tăierea lor se poate face mecanic cu
un echipament defrişor montat pe un tractor
S1300. Acest echipament (fig. 1.16) este Fig. 1.16. Schema utilajului defrişor
format dintr-un scut triunghiular cu cuţite,
montat în locul lamei de buldozer, cadrul de susţinere şi cadrul de protecţie al
cabinei. Echipamentul are o lăţime de lucru de 3,6 m şi o productivitate de 0,6 - 0,8
ha/oră; se foloseşte în zone cu diametrul arboretului sub 10 cm.
Pentru zonele acoperite cu arbori având diametrul tulpinei mai mare de 10
cm, în funcţie de necesitatea de a valorifica masa lemnoasă şi în funcţie de
densitatea şi mărimea arborilor, sunt folosite următoarele tehnologii:
A. În cazul în care tulpinile arborilor sunt valorificate imediat în industria
lemnului, ele sunt tăiate la o înălţime de circa 50 - 70 cm faţă de teren, cu ajutorul
fierăstraielor mecanice, operaţie executată numai de către personalul silvic. După
curăţirea tulpinilor de crengi, acestea sunt expediate la fabricile de prelucrare,
urmând ca defrişarea rădăcinilor să se facă de către constructor. Această operaţie
se poate executa prin următoarele metode:
• legarea rădăcinilor cu cabluri şi tragerea cu buldozerul (fig. 1.17);
• săparea şi dezrădăcinarea cu buldozerul (fig. 1.18);
• dezrădăcinarea cu tractoare puternice, prevăzute cu o gheară la partea
posterioară a maşinii (fig. 1.19 – ca la scarificare);
• rădăcinile izolate, cu diametrul mai mare de 1 m, se scot cu ajutorul
explozivilor, folosind astralita.
 Fig. 1.17. Sceme pentru extragerea rădăcinilor

Fig. 1.18. Schema dezrădăcinării arborilor cu ajutorul buldozerului

Fig. 1.19. Scarificarea terenului

a,b - utilaje scarificatoare; c,d - dinţi de scarificator
 B. Când arborii nu sunt tăiaţi în prealabil şi urmează a fi scoşi împreună cu
rădăcinile, se poate folosi buldozerul sau se aplică metoda dezrădăcinării prin
folosirea concomitentă a tracţiunii cu cablu şi împingerii cu buldozerul. Pentru
dezrădăcinarea arborilor cu excavatorul hidraulic cu cupa inversă, se sapă o
tranşee pe latura unde trebuie să cadă arborele, şi două tranşei laterale,
secţionându-se astfel rădăcinile superficiale. Excavatorul cu cupa ridicată cât mai
sus, va împinge trunchiul până la căderea lui.

1.2.2. Lucrările de scarificare a terenului

După eliberarea terenului de vegetaţie, se execută de obicei lucrarea de

scarificare. Această lucrare are rolul de mobilizare şi afânare a terenurilor înţelenite
şi compacte, de categoria a III-a şi a IV-a, pentru asigurarea unor productivităţi
normale utilajelor ce urmează să execute lucrările de săpare. Afânarea se poate face
cu ajutorul plugurilor, scarificatoarelor sau a explozivilor (fig. 1.19; 1.20 şi 1.21).
Pentru a reduce timpul consumat cu întoarceri neproductive, scarificarea
trebuie să se execute pe sectoare cât mai lungi. În general adâncimea săpăturilor
depăşeşte adâncimea scarificării şi de aceea operaţia de scarificare trebuie
executată în straturi, ori de câte ori este necesară. Efectuată după defrişare,
operaţia de scarificare are şi rolul de a scoate resturile lemnoase din teren, evitând
astfel distrugerea organelor de lucru ale maşinilor de săpat folosite ulterior.

Fig. 1.21. Tipuri de dinţi de scrificator

Fig. 1.20. Schema constructivă a

buldozerului S 1500 LS prevăzut cu
echipament de scarificare

1.2.3. Lucrări de descopertare a stratului vegetal

Operaţia de descopertare (decapare) are rolul de a îndepărta stratul vegetal

de pe amplasamentul lucrşrilor (diguri, baraje, canale în rambleu, ca şi a altor
construcţii) şi de pe suprafaţa gropilor de împrumut şi a carierelor în vederea
evitării amplasării umpluturilor peste stratul vegetal, sau a amestecării materialelor
din cariere cu acesta. Prezenţa resturilor vegetale, care constau din crengi, ramuri
sau alte materii organice, într-un strat de pământ compactat în corpul umpluturii
sau în fundaţia acesteia, periclitează construcţia şi mai ales exploatarea ei,
deoarece vegetaţia, în lipsa luminii şi aerului putrezeşte, formând galerii prin care
apa se infiltrează şi circulă cu uşurinţă, prin secţiunea sau fundaţia lucrării.
Stratul vegetal, pe o adâncime de 10 - 15 cm pe amplasamentul digurilor, este
îndepărtat şi depozitat la distanţe minime de axa lucrării, fără a împiedica circulaţia
utilajelor, astfel incât să poată fi utilizat după terminarea lucrării la umplerea
gropilor de împrumut sau la încărcarea taluzurilor şi coronamentului, materialul
organic contribuind la procesul de înierbare (fig. 1.22.).
În cazul barajelor din pământ, îndepărtarea stratului vegetal în zona
amplasamentului se face pe o adâncime de până la 50 cm, cu depozitarea în
cavaliere.
Pentru acestă operaţie poate fi folosită o gamă largă de utilaje. Metoda
economică de îndepărtare a stratului vegetal este cea cu dispoziţia transversală,
întrucât distanţele de transport sunt cuprinse între 60-100 m.
Detalii privind execuţia acestor operaţii în cazul lucrărilor hidrotehnice
specifice se vor prezenta în capitolele următoare.

Fig. 1.22. Scheme de deplasare ale utilajelor la decaparea stratului vegetal şi realizarea
depozitelor de pământ vegetal
 LUCRĂRI DE TERASAMENTE PĂMÂNTOASE
2.1. Generalităţi

Acest capitol se referă la lucrările de terasamente executate în terenuri

pământoase (categoriile I - IV - vezi tabelul nr. 1.1).
Lucrările de terasamente pot fi:
• concentrate (ramblee şi deblee mari - la baraje, gropi de împrumut,
platforme, ramblee de acces la poduri etc);
• liniare, continue în lugul lucrării, în spaţii largi sau spaţii înguste (diguri,
canale, reţele de conducte, terasamente de drum sau cale ferată etc).
Lucrările de terasamente pot fi executate manual sau mecanizat. De regulă
procedeele manuale se aplică numai la lucrări de volum redus, atunci când
folosirea mijloacelor mecanice nu este justificată din punct de vedere tehnico -
economic.
În cazul executării mecanizate a terasamentelor, la alegerea utilajelor se
ţine seama de următorii factori:
• categoria terenului în/din care se execută lucrările;
• posibilităţile de lucru ale utilajelor (utilaje care sapă şi încarcă; utilaje care
sapă, încarcă şi transportă; utilaje care sapă - împing; utilaje de nivelat - finisat;
utilaje de compactat);
• concentrarea, natura şi caracterul lucrărilor de terasamente;
• poziţia frontului de lucru faţă de nivelul de sprijin al utilajului (utilaje cu
săpare în abataj înalt, deasupra nivelului de sprijin; utilaje cu săpare în abataj
adânc, situat sub nivelul de sprijin; utilaje care execută lucrările la nivelul de
sprijin al utilajului);
• consistenţa pământului de săpat, respectiv dificultatea la săpare;
• amplasarea sursei/depozitului de pământ faţă de locul de execuţie al
terasamentelor - distanţa de transport;
• durata de execuţie a lucrărilor şi anotimp.
Procedeele de executare a lucrărilor de terasamente cu diferite utilaje au
fost tratate în cadrul cursului "Maşini de construcţii".

2.2. Executarea lucrărilor de terasamente pentru realizarea

fundaţiilor construcţiilor civile şi industriale

Atunci când lucrările respective comportă prelucrarea unor volume

importante de pământ, soluţia de executare a terasamentelor se stabileşte pe
baza unor calcule de optimizare, criteriile de bază fiind consumul de energie,
costul şi durata de execuţie a lucrărilor.
În timpul executării lucrărilor constructorul are obligaţia să urmărească atât
stabilitatea masivelor de pământ, cât şi stabilitatea construcţiilor şi instalaţiilor
învecinate.
Atunci când executarea săpăturilor pentru fundaţii implică dezvelirea unor
reţele subterane existente (electrice, gaze, apă, canalizare etc) care rămân în
funcţiune, trebuie luate măsuri corespunzătoare de protejare a acestora.. În cazul
în care în proiect nu era prevăzută existenţa acestor instalaţii, dar ele sunt
descoperite, se opresc lucrările şi, prin beneficiar este chemat proiectantul
pentru a stabili măsurile ce se impun. Dezafectarea acestor instalaţii se poate
face numai cu acordul părţilor interesate şi sub supravegherea beneficiarului sau
a unităţii de exploatare.
Înainte de începerea lucrărilor terasiere propriuzise, se execută lucrările de
pregătire a terenului: defrişări, demolări (dacă se impun), scarificarea terenului,
decaparea stratului vegetal, amenajarea platformei etc.
Scurgerea apelor de suprafaţă spre terenul pe care se execută lucrările de
construcţii trebuie oprită prin executarea de şanţuri de gardă, care să dirijeze
aceste ape în afara zonelor de lucru.
În cazul terenurilor accidentate, sau când debitul apelor colectate din
precipitaţii este redus, executarea acestor şanţuri nefiind economică, se execută
rigole.
Normativul C 169-83 prevede că în nisipuri argiloase, argile şi pământuri
sensibile la umezire, în care apa infiltrându-se local poate dăuna stabilităţii
terasamentelor, pereţii şanţurilor pot fi impermeabilizaţi. Toate lucrările de
impermeabilizare sau consolidare trebuie prevăzute în proiect.

2.2.1. Executarea săpăturilor

Fundaţiile construcţiilor se pozează la o anumită adâncime, astfel încât

pentru realizarea lor este necesară excavarea (săparea) terenului până la
adâncimea respectivă, prevăzută în proiect.
La executarea săpăturilor pentru fundare trebuie să se aibă în vedere
următoarele:
• menţinerea echilibrului natural al terenului în jurul gropii de fundare, sau
în jurul fundaţiilor clădirilor învecinate existente, astfel încât să nu pericliteze
rezistenţa şi stabilitatea acestora;
• atunci când turnarea betonului de fundaţie nu se face imediat după
terminarea lucrărilor de săpare, săpătura trebuie oprită la o cotă mai ridicată
decât cota finală, iar stratul rămas de 15 - 25 cm se îndepărtează doar cu puţin
timp înainte de betonare. Se procedează în acest fel pentru ca terenul de fundare
să nu-şi reducă capacitatea portantă datorită înmuierii în perioadele cu
precipitaţii.
Atunci când în aceeaşi incintă se execută mai multe construcţii apropiate
între ele, atacarea lucrărilor se face astfel încât să se asigure executarea
fundaţiilor începând cu cele care sunt situate la adâncimea cea mai mare, iar
săpăturile respective să nu influenţeze nici construcţiile sau instalaţiile executate
anterior, şi nici pe cele ale viitoarelor lucrări învecinate.
În cazul săpăturilor de lungimi mai mari pentru fundaţie, fundul săpăturii (în
orice fază a execuţiei) trebuie să fie înclinat spre unul sau mai multe puncte de
colectare a apelor în caz de ploaie.
Prezenţa apei subterane constituie cea mai dificilă problemă în timpul
execuţiei lucrărilor de excavaţii pentru fundaţii.
 Trebuie avut grijă ca lucrările de epuismente (vezi cap. 5.) să nu producă
modificări ale stabilităţii masivelor de pământ din zona lor de influenţă şi să
pericliteze rezistenţa şi stabilitatea clădirilor existente în vecinătate.
Când săpăturile se execută cu excavatoare, nu trebuie să fie depăşit
profilul proiectat al săpăturii. De aceea săpătura se opreşte cu circa 20 - 30 cm
deasupra cotei profilului proiectat al săpăturii, diferenţa urmând a se executa cu
alte mijloace mecanice sau manual.
În cazul terenurilor nesensibile la acţiunea apei (pietrişuri, terenuri
stâncoase etc), săpăturile se execută de la început până la cota stabilită prin
proiect.
În cazul terenurilor (pământurilor) sensibile la acţiunea apei (PSU),
săpătura trebuie oprită mai sus decât cota prevăzută în proiect, şi anume:
• pentru nisipuri fine..................................................0,20 - 0,30 m
• pentru pământuri argiloase......................................0,15 - 0,25 m
• pentru PSU (loessuri, pământuri macroporice).......0,40 - 0,50 m
Atunci când la cota de fundare pe fundul gropii apar crăpături în teren,
trebuie chemat proiectantul care stabileşte măsurile ce trebuie luate în vederea
fundării.
Dacă înainte de începerea lucrărilor de turnare a betonului în fundaţii
fundul gropii este umezit superficial în urma unei ploi de scurtă durată, el trebuie
lăsat să se zvânte, iar atunci când umezirea este mai puternică, se îndepărtează
stratul respectiv de noroi ajungându-se în acest fel la majorarea adâncimii de
fundare.
Schimbarea cotei de fundare se poate face numai cu acordul
proiectantului, şi orice modificare în acest sens se consemnează în registrul de
procese verbale de lucrări ascunse.
La executarea săpăturilor lângă construcţii existente, şi mai ales atunci
când se coboară sub cota fundaţiilor acestor clădiri, proiectul trebuie să prevadă
măsuri speciale pentru asigurarea stabilităţii acestor construcţii (sprijiniri,
subzidiri etc). Chiar dacă aceste lucrări au fost omise din proiect, constructorul
nu este absolvit de obligaţia de a lua imediat măsuri de asigurare a stabilităţii,
sesizând beneficiarul şi cerând proiectantului să stabilească soluţiile de adoptat
pentru acestă nouă situaţie.
În cazul unor lucrări de terasamente cu volume mari, de importanţă, sau de
tehnicitate ridicată, la care se aplică tehnologii noi şi se cere precizie mare în
executarea lucrărilor, acestea se execută numai pe bază de caiet de sarcini, fişe
sau proiect tehnologic.
Săpăturile cu pereţi verticali nesprijiniţi - se pot executa cu adâncimi până la
următoarele adâncimi (normativ C 169-83):
• 0,75 m în cazul terenurilor necoezive şi slab coezive;
• 1,25 m în cazul terenurilor cu coeziune mijlocie;
• 2,00 m în cazul terenurilor cu coeziune foarte mare.
În cazul săpăturilor cu pereţi verticali nesprijiniţi trebuie luate următoarele
măsuri pentru menţinerea stabilităţii malurilor:
• terenul din jurul săpăturii să nu fie supraîncărcat şi să nu fie supus la
vibraţii;
 • pământul rezultat din săpătură să nu fie depozitat la o distanţă mai mică
de 1 m de la marginea gropii de fundare; în cazul săpăturilor până la 1 m
adâncime, distanţa de depozitare se poate lua egală cu adâncimea săpăturii;
• trebuie luate măsuri de înlăturare rapidă a apelor din precipitaţii sau
provenite accidental;
• dacă din cauze neprevăzute, turnarea fundaţiilor nu se efectuează imediat
după săpare şi se observă fenomene ce indică pericol de surpare, se iau măsuri
de sprijinire a pereţilor în zona respectivă, sau de transformare a lor în pereţi cu
taluz.
Normativul C 169-83 menţionează: "constructorul este obligat să
urmărească apariţia şi dezvoltarea crăpăturilor longitudinale paralele cu marginea
săpăturii, care pot indica începerea surpării malurilor, şi să ia măsuri de prevenire
a accidentelor".
B. Săpăturile cu pereţi verticali sprijiniţi - se utilizează în următoarele
situaţii:
• când adâncimea săpăturii depăşeşte limitele menţionate la săpăturile cu
pereţi verticali nesprijiniţi;
• când nu este posibilă desfăşurarea taluzului;
• când, pe baza unui calcul economic rezultă mai eficientă executarea
sprijinirilor, faţă de săpătura executată cu taluz.
Sistemul de sprijinire se stabileşte în funcţie de natura terenului şi
dimensiunile săpăturii (vezi 2.2.2).
În cazul executării unor săpături cu adâncimea mai mare de 5,50 m,
dimensiunile şi elementele necesare executării sprijinirilor se stabilesc prin
proiectul de execuţie al lucrării.
Atunci când condiţiile locale nu permit săparea cu taluz pe întreaga
adâncime, sau când acest lucru nu este indicat din punct de vedere economic, se
pot utiliza săpături de fundare cu pereţi parţial sprijiniţi pe o anumită adâncime a
părţii inferioare a gropii, iar partea superioară să se execute în taluz. Între aceste
două părţi se lasă o banchetă orizontală de 0,50 - 1,00 m lăţime, în funcţie de
înălţimea porţiunii în taluz.
C. Săpăturile cu pereţi în taluz - se pot executa în orice fel de teren, cu
respectarea următoarelor condiţii:
a. Pentru adâncimi până la 2 m:
• săpătura de fundare nu stă deschisă mult timp;
• pământul are o umiditate naturală de 12 - 18 %, şi se asigură condiţiile ca
această umiditate să nu crească;
• panta taluzului săpăturii nu trebuie să depăşească valorile maxime
admise pentru diverse categorii de pământuri, şi anume:
♦ nisip, balast.........................1:1
♦ nisip argilos.........................1:1,25
♦ argilă nisipoasă....................2:3 (1:1,5)
♦ argilă....................................1:2
♦ loess.....................................4:3
♦ rocă friabilă.........................2:1 - 4:1
 ♦ stâncă...................................4:1
b. Săpături manuale cu adâncimi mai mari de 2 m: în acest caz taluzurile
trebuie executate în trepte, prevăzându-se pe înălţime banchete care să permită
evacuarea pământului prin relee. Aceste banchete au lăţimea de 0,60 - 1,00 m şi
sunt prevăzute la o distanţă pe verticală de 2,00 m. În funcţie de condiţiile locale,
se fac calcule de stabilitate a pereţilor săpăturii.
Săpăturile nesprijinite cu pereţii în taluz prezintă avantajul că elimină
sprijinirile, însă volumul de săpătură este mult mai mare; adoptarea acestei soluţii
trebuie să se facă numai în baza unui calcul tehnico - economic comparativ.
D. Săpături sub nivelul apelor subterane sau în terenuri cu infiltraţii
puternice de apă se execută sub epuismente. Îndepărtarea apei în asemenea
situaţii se poate efectua prin una din următoarele metode:
• Epuismente directe (fig. 2.1.) executate prin pomparea apei din groapa de
fundare. Se foloseşte în cazurile în care afluxul de apă subterană este mic, când
diferenţele de nivel între fundul săpăturii şi nivelul apelor subterane sunt mici, şi
când sub fundul săpăturii nu există un strat permeabil sub presiune care să
pericliteze stabilitatea săpăturii.
• Epuismente indirecte - acestea constau în coborârea nivelului apei
subterane cu ajutorul unor puţuri filtrante, puţuri de adâncime, puţuri vacuumate
sau filtre aciculare, amplasate în afara conturului excavaţiei.
De regulă în proiectul de execuţie al lucrării respective se prevede schema
de evacuare a apei din groapa de fundare.

Fig. 2.1. Schema epuismentului direct

1 - fundul săpăturii; 2 - şanţ de drenaj - colectare; 3 -
Detalii privind execuţia lucrărilor de epuismente se vor trata în cap. 5.
 2.2.2. Sprijinirea pereţilor săpăturilor

Sprijinirea săpăturilor pentru fundaţii trebuie făcută mai ales în cazul

săpăturilor relativ înguste şi adânci, la pământurile caracterizate prin taluzuri
naturale cu înclinări line (mâluri, argile şi prafuri nisipoase moi etc) sau în cazul
celor supuse pericolului de afuiere.
Sprijinirile obişnuite, simple sunt lucrări cu caracter provizoriu care se
execută pentru susţinerea verticală a malurilor, şi care sunt de obicei alcătuite din
dulapi, bile de lemn şi şpraiţuri metalice de inventar. Ele se dimensionează astfel
încât să reziste la împingerea pământului.
Deşi sprijinirile sunt lucrări cu caracter provizoriu, nu trebuie să se uite că
prin cedarea lor se pot produce accidente grave, cu pioerderi de vieţi omeneşti şi
pagube materiale. Din această cauză, atât dimensionarea cât şi execuţia lor
trebuie făcută cu grijă şi în mod corespunzător.
A. Sprijinirile cu dulapi orizontali - se folosesc în cazurile în care pământul
din săpătură se poate menţine cu perete vertical nesprijinit pe o anumită înălţime
până la executarea sprijinirii. Pe măsură ce se execută prin săpare peretele
vertical, se introduc dulapii orizontali care sunt sprijiniţi şi stabilizaţi cu filate
(rigle verticale).
Filatele, la rândul lor sunt susţinute fix prin şraiţuri orizontale în cazul în
care pereţii săpăturii sunt suficient de apropiaţi pentru a sprijini cu acelaşi şpraiţ
ambii pereţi (fig. 2.2), fie cu şpraiţuri înclinate în cazul săpăturilor în spaţii largi
(fig. 2.3). În fig. 2.4 sunt prezentate schiţat diferitele posibilităţi de sprijinire cu
dulapi orizontali, folosind şpraiţuri metalice de inventar.

Fig. 2.3. Sprijiniri cu şpraiţuri la

săpături în spaţii largi

Fig. 2.2. Sprijiniri

orizontale la săpături în
spaţii înguste
 Fig. 2.4. Sprijinire orizontală cu şpraiţuri metalice la săpături în spaţii înguste
În terenurile cu umiditate naturală de 12 - 15 % se folosesc sprijiniri
orizontale cu interspaţii (fig. 2.5), până la adâncimea de 3 m. Pentru adâncimi de
maximum 5 m se folosesc sprijiniri continue, fără interspaţii (fig. 2.6). În terenuri
umede şi friabile se folosesc sprijiniri fără interspaţii indiferent de adâncime.
În cazul săpăturilor cu lăţime mai mare de 5 - 6 m, acestea nu mai pot fi
sprijinite transversal cu şpraiţuri simple, întrucât lungimea de flambaj ar deveni
prea mare, şi atunci se creează puncte intermediare de rigidizare (fig. 2.7).
B. Sprijinirile cu dulapi
verticali (fig. 2.8) - se folosesc în
general în cazul pământurilor cu
consistenţă redusă (nisipuri
curgătoare etc).
Pentru o mai bună
susţinere, atunci când condiţiile
locale impun acest lucru, filatele
Fig. 2.5. Sprijinire orizontală cu interspaţii şi şpraiţurile se înlocuiesc cu
între dulapi cadre din lemn (fig. 2.9).
De obicei adâncimea
săpăturilor sprijinite cu dulapi
orizontali ajunge până la circa 4,00
m, iar a celor cu dulapi verticali
până la circa 5,00 - 6,00 m. În cazul
adâncimilor mai reduse de
Fig. 2.6. Sprijinire orizontală fără interspaţii
săpătură (până la 3.00 m) şi pentru
lăţimi cuprinse între 1,00 şi 3,00 m,
dimensionarea sprijinirilor se face constructiv, alegând dulapi de 3,80 cm
grosime, filate de 8x14 cm. Pentru adâncimi şi lăţimi mai mari, dimensionarea
sprijinirilor se face prin calcul.
 Fig. 2.7. Şpraiţuri orizontale contravântuite

Fig. 2.8. Sprijiniri verticale

În cazul în care condiţiile locale nu permit săparea în taluz pe toată
adâncimea, sau când condiţiile tehnico - economice o impun, se adoptă soluţia
cu pereţii sprijiniţi parţial, pe o anumită adâncime şi parţial în taluz (fig. 2.10).
În cazul în care săpăturile sunt mai adânci de 5,00 - 6,00 m şi lungimea
dulapilor verticali nu mai este suficientă, se procedează la amplasarea dulapilor
în etaje succesive pe verticală (fig. 2.11), montându-se pe şpraiţuri platforme de
lemn, cu ajutorul cărora pământul poate fi evacuat succesiv pe înălţime, până la
suprafaţa terenului. Acest sistem prezintă însă dezavantajul că săpătura se
îngustează progresiv spre adâncime. Pentru remedierea acestui inconvenient, se
poate folosi sistemul marciavanti, la care dulapii se bat înclinaţi şi se împănează
(fig. 2.12).
În cazul săpăturilor largi şi adânci sprijinirile devin sisteme spaţiale
complexe, fiind alcătuite din elemente orizontale, verticale şi înclinate (fig. 2.13)
 Fig. 2.9. Sprijiniri cu cadre din
lemn
C. Sprijinirile cu palplanşe -
aceste elemente speciale de Fig. 2.10. Săpături pentru fundaţii cu pereţi
sprijinire se folosesc la susţinerea parţial sprijiniţi
săpăturilor adânci, cu pereţi 1 - dulapi orizontali; 2 - dulapi verticali;
verticali, executate sub nivelul 3 - şpraiţuri metalice de inventar; 4 -
apei subterane. Se confecţionează
din lemn, metal sau beton armat. Alegerea materialului din care urmează a se
executa pereţii de palplanşe se face în funcţie de natura lucrării şi de importanţa
solicitărilor.
Palplanşele se înfig în teren şi se asamblează sub forma unor pereţi
continui, care trebuie să fie etanşi, rezistenţi şi să asigure stabilitatea necesară
atât la împingerile exterioare, cât şi faţă de pericolul de afuiere.
De cele mai multe ori palplanşele servesc la sprijinirea malurilor
excavaţiilor pentru fundaţii, ele constituind lucrări provizorii.
Execuţia pereţilor de palplanşe se va trata în capitolul 6.
Metodele folosite la realizarea excavaţiilor pentru fundaţiile construcţiilor
hidrotehnice de diferite tipuri (baraje, diguri, canale, reţele de conducte etc) se
vor trata în capitolele referitoare la execuţia respectivelor construcţii.
 LUCRĂRI DE DEROCARE CU EXPLOZIVI

Excavarea în roci (terenuri consistente de categoriile V - XVI) sau în

pământuri îngheţate se realizează cu ajutorul explozivilor. Acest procedeu, numit
derocare cu explozivi, este folosit atât pentru realizarea unor lucrări de bază
(gropi de fundaţie pentru construcţii, executarea canalelor şi galeriilor de
aducţiune şi fugă etc), cât şi la realizarea unor lucrări auxiliare (exploatarea
carierelor de piatră, amenajarea unor drumuri de acces etc).

3.1. Materiale utilizate în lucrările de derocare

3.1.1. Explozivi utilizaţi în construcţii

Explozivii sunt amestecuri de substanţe chimice care au proprietatea că, în

anumite condiţii, se descompun instantaneu, dezvoltând o mare cantitate de gaze şi
de căldură. Astfel volumul de gaze rezultat în urma reacţiei chimice este de 200-
1000 l/kg, iar cantitatea de căldură dezvoltată de 700-2000 kcal/kg, la o temperatură
de 1500-4300°C, ceea ce dă naştere unei presiuni de circa 20000 at. Această
presiune enormă se obţine într-un timp extrem de scurt (1:20000 - 1:50000 dintr-o
secundă), ceea ce face ca structura internă a rocii să fie distrusă local, producându-
se fisurarea şi dislocarea ei.
Lucrul mecanic util al exploziei depinde de natura substanţei explozive şi de
felul cum a fost amplasatî încărcătura. Astfel, lucrul mecanic efectuat de explozie va
fi cu atât mai mare cu cât locaşul în care a fost amplasată încărcătura, este mai
rezistent. De aceea încărcătura se plasează în camere de explozie special executate
în acest scop în masivul de rocă.
Folosirea explozivilor în construcţii (construcţii hidrotehnice) se face în
funcţie de proprietăţile acestora.
Principalele caracteristici ale explozivilor sunt:
• viteza de detonaţie - este viteza cu care se transmite transformarea chimică
în masa explozivului, după iniţierea lui printr-o sursă exterioară;
• capacitatea de lucru sau potenţialul explozivului - reprezintă lucrul mecanic
efectuat de gazele de explozie din momentul producerii lor până la detenta
completă a acestora;
• brizanţa - este capacitatea de lucru a unui exploziv care explodează într-un
spaţiu închis şi se exprimă prin turtirea (în mm) produsă unor cilindri-etalon de
plumb;
• sensibilitatea - este proprietatea de a exploda mai uşor sau mai greu sub
efectul unor acţiuni exterioare (lovire, frecare, încălzire etc.);
• căldura de explozie - este cantitatea de căldură care ia naştere la explozia
unui kg de exploziv;
• temperatura de explozie - reprezintă temperatura maximă la care ajung
gazele rezultate din explozie;
• presiunea explozivă - se defineşte ca fiind presiunea ce se exercită pe
pereţii spaţiului unde se produce explozia, datorită gazelor rezultate prin
descompunerea explozivului;
• stabilitatea - exprimă proprietatea unui exploziv de a rezista în timp la
autodescompunerea chimică.
La lucrările de derocare în cadrul proceselor de execuţie a construcţiilor
hidrotehnice se folosesc următoarele tipuri de explozivi:
• explozivi brizanţi, cu acţiune puternică de fărâmiţare şi azvârlire, din grupa
cărora fac parte trotilul şi dinamitele;
• explozivi cu brizanţă redusă, cum sunt amonitele şi astralita;
• explozivi lenţi (deflagranţi) având numai acţiune de fisurare, caracteristică
fiind pulberea neagră.

A. Explozivi brizanţi
a) Trotilul (trinitrotoluenul) - se prezintă ca o masă amorfă de culoare alb-
gălbuie cu densitatea de 1,60 kg/dm³. Are viteza de detonaţie de 6700 m/s, iar
punctul de topire la 78°C. Nu este sensibil la şocuri, prezentând astfel o siguranţă
mare la manilulare. Necesită însă capse detonante foarte puternice pentru iniţiere.
Se livrează sub formă de pulbere, în saci a 50 kg, calupuri prismatice sau cartuşe
cilindrice.
b) Dinamita - este un amestec de nitroglicerină, ca substanţă activă, cu
diferite materiale inerte (kisselgur, creta, azotat de amoniu etc), şi substanţe care
coboară punctul de congelare (clorură de sodiu, bicarbonat de sodiu), de care este
nevoie deoarece dinamita îngheţată poate exploda neamorsată, în timpul
manipulărilor. În lucrările de excavaţii s-au folosit trei tipuri de dinamite:
• Dinamita tip I - este o pastă de culoare roşcată, cu densitatea de 1,53
kg/dm³, are o viteză de detonaţie de 6600 m/s şi brizanţa 19,4. În stare îngheţată
devine extrem de periculoasă din cauza cristalelor de nitroglicerină, care prin
frecare sau rupere provoacă explozia la o lovitură sau presare uşoară. Acest tip de
dinamită se amorsează cu capsă detonantă şi poate fi folosită şi sub apă. Se
livrează sub formă de cartuşe cu diametrul de 25 mm, lungimea de 120 mm şi masa
de 100 g, ambalate în hârtie parafinată rezistentă, având culoarea albă. Se foloseşte
la excavarea rocilor tari şi extratari. Gazele rezultate nu sunt nocive.
• Dinamita tip II - are culoarea roşie şi densitatea de 1,5 kg/dm³. Are viteza de
detonaţie de 6150 m/s şi brizanţa 18,0. Este mai slabă decât dinamita tip I, dar are
avantajul că îngheaţă numai la -15°C, ceea ce îi conferă o manipulare mai sigură pe
timp friguros. Ambalajele ăi cartuşele sunt aceleaşi ca la dinamita tip I.
• Dinamita tip III - este de culoare roşcată, are densitatea de 1,5 kg/dm³, viteza
de detonaţie de 6100 m/s şi brizanţa 19,0. Este un exploziv cu putere mică de
rupere, folosindu-se pentru rocile semitari şi moi. Temperatura de îngheţ este
situată sub -8°C, arderea se face incomplet, gazele emanate conţin CO, fiind nocive.
Conform normativelor actuale valabile în armată, în prezent se utilizează
următoarele tipuri de dinamite:
• Dinamita tip RA - rezistentă la apă. Se foloseşte cu precădere în locuri
umede şi cu infiltraţii de apă, în industria minieră. Nu se intrebuinţează la lucrări sub
apă, în locuri cu emanaţii de gaze explozive, sau în locuri de muncă cu acumulări de
pulberi explozive. Are culoarea brun - roşcată, viteza de detonaţie de 6500 m/s, iar
temperatura de congelare de -10°C. Dă rezultate foarte bune în roci dure şi în locuri
umede. Amorsarea se face cu orice tip de capsă detonantă.
• Dinamita tip II - cu caracteristicile menţionate mai sus.
Cartuşele de dinamită au masa, respectiv diemetrul precizate în tabelul 3.1.

Caracteristici dimensionale ale cartuşelor de dinamită

tabel nr. 3.1.
Masa
(g) 50 100 200 400 850 1100 1500
Diam
e-trul 25 25 25 40 59 63 74
(mm)

B. Explozivi cu brizanţă redusă

c) Azotatul de amoniu - în amestec cu motorina în procent de 1 - 5 % este un
exploziv ieftin şi sigur. Explozia se amorsează numai cu cartuş de dinamită. Se
poate păstra sub formă de îngrăşământ chimic, fiind un material neexploziv,
amestecându-se cu motorina numai pe măsură ce se consumă. Prezintă
dezavantajul că este foarte higroscopic. Umiditatea maximă admisă este de 5 %.
d) Astralita - conţine azotat de amoniu, trinitrotoluen, nitroglicerină şi
cărbune. Amestecul este de culoare cenuşie, cu densitatea de 1,10 kg/dm³, viteza de
detonaţie de 4850 m/s şi brizanţa de 16,0. Este un exploziv cu putere mare de
explozie, dar o brizanţă mai mică decât dinamita. Se foloseşte în fragmentarea
rocilor în blocuri mari şi este contraindicată în locurile cu emanaţie de gaz metan.
Se livrează sub formă de cartuşe cilindrice cu diametrul de 30 mm, ambalate în cutii
a 20 buc. Detonează numai sub acţiunea capselor puternice. În stare umedă nu
explodează.
La locurile de muncă cu emanaţii de gaze explozive sau cu acumulări de praf
exploziv (mine de cărbune), se folosesc explozivi antigrizutoşi (AG), după cum
urmează:
e) Carbunitul (AGC) - este un exploziv care prezintă siguranţă faţă de gazul
metan şi praful de cărbune, iar sterilitul (AGS) numai faţă de gazul metan.
Aceşti explozivi se prezintă sub formă de masă pulverulentă, au culoarea alb-
galben, viteza de detonare de 2500 m/s (AGC), respectiv 3000 m/s (AGS). Se pot
folosi în intervalele de temperatură de -10°C la +25°C (AGC), respectiv +5°C la +25°C
(AGS).
Carbunitul (AGC) se utilizează la împuşcări în cărbune, iar sterilitul (AGS) la
împuşcări în steril. Sunt alcătuiţi din azotat de amoniu, nitroglicerină şi săruri care
coboară temperatura de îngheţ.
f) Explozivul antigrizutos (AGO) - este format tot din azotat de amoniu,
nitroglicerină şi săruri pentru coborârea temparaturii de îngheţ. Prezintă siguranţă
faţă de gazul metan şi praful de cărbune. Este un material pulverulent de culoare
alb-gălbuie, cu viteza de detonare de 3000 m/s, se poate utiliza în intervalul de
temperaturi de la -10°C la +35°C.
Toate aceste varietăţi de explozivi AG se livrează sub formă de cartuşe
învelite în hârtie parafinată, având masa de 100 g şi diametrul de 30 mm.
g) Tot din categoria explozivilor cu brizanţă moderată face parte explozivul
pompabil - nitrogelul. Este realizat pe bază de săruri oxidante, agenţi de gelificare,
agenţi de sensibilizare, combustibili organici sau anorganici şi apă. În funcţie de
materiile prime folosite la fabricarea lui, nitrogelul este de tipul 3 sau de tipul 9. Se
prezintă sub formă de gel semifluid de culoare gri, explodează complet când este
iniţiat cu 5% dinamită. Se poate folosi în intervalul de temperaturi de la 0°C la +25°C,
are viteza de detonare de 4200 m/s. se foloseşte la lucrări masive de derocare.

C. Explozivi lenţi (deflagranţi)

h) Pulberea neagră - conţine azotat de potasiu, sulf şi cărbune, prezentându-
se sub formă de granule de culoare neagră cu diametrul de 1-5 mm şi cu densitatea
de 1,2 kg/dm³. Are viteza de detonaţie de 400 m/s şi brizanţa foarte redusă. Se
foloseşte la derocări pentru obţinerea blocurilor mari de piatră sau în pământuri
îngheţate. Pulberea neagră explodează uşor prin şoc, frecare sau scânteie, iar
gazele de explozie sunt nocive.
Utilaje pentru realizarea camerelor de explozie

Derocările în stâncă se realizează prin plasarea încărcăturii de exploziv în

spaţii special săpate, denumite în general camere de explozie. După dimensiunile,
amplasarea lor în frontul de lucru şi mijloacele de realizare, se deosebesc
următoarele tipuri: găuri de mină, coloane forate şi camere de mină.

A. La derocarea cu explozivi la suprafaţă, în spaţii largi, la înălţimi ale

frontului de 2 - 3 m, precum şi în subteran se folosesc găurile de mină, care sunt
foraje cilindrice având diametrul cuprins între 28 şi 42 mm. Perforarea găurilor se
efectuează în marea lor majoritate cu ajutorul perforatoarelor, care realizează efectul
de pătrundere în rocă prin izbire sau rotire.
După procedeul de peforare, maşinile de perforat găurile de mină se pot
clasifica în: percutante, rotative şi rotopercutante.
După energia de alimentare se împart în: pneumatice, hidraulice, electrice,
termice.
Perforarea percutantă pneumatică are randamentul de 2 - 4 % din energia
produsă de aerul comprimat, iar perforarea rotativă de 10 - 15 % şi de aceea în
prezent se fac eforturi pentru extinderea perforajului rotativ la toate tipurile de rocă.
Totuşi, din cauza simplităţii şi a uşurinţei în exploatare, în prezent cele mai folosite
sunt perforatoarele percutante sau rotopercutante pneumatice.
Perforatorul percutant
pneumatic (fig. 3.11) este
alcătuit dintr-un cilindru (1)
cuprinzând mecanismul de
acţionare şi din burghiul (2).
Cilindrul cu mecanisme (fig.
3.12) este alcătuit din
următoarele părţi componente:
pistonul (1), tija acestuia (2),
capul cilindrului (3), roata cu
clichet (4), bucşa (7) în care se
introduce capul burghiului (8).
Tija (2) este prevăzută cu
canelurile elicoidale (5) şi cu
cele longitudinale (6);
canelurile elicoidale (5) se
Fig. 3.11. Perforator
percutant pneumatic angrenează cu caneluri
similare existente în interiorul Fig. 3.12.
roţii cu clichet (4). Sub acţiunea aerului comprimat Mecanismul
perforatorului
care pătrunde prin canalul (10), pistonul (1) se percutant pneumatic
deplasează în sus. În această perioadă roata cu
clichet este blocată, iar canelurile (5) obligă pistonul (1), bucşa (7) şi unealta (8) să
execute o mişcare de rotaţie. În timpul acestei curse aerul din camera superioară
iese în atmosferă prin canalul (9). Cursa de lucru se realizează de către aerul
comprimat care pătrunde prin canalul superior (9), canalul inferior fiind pus în
legătură cu atmosfera. În timpul acestei curse se roteşte roata cu clichet, iar
pistonul execută numai o mişcare de translaţie în jos şi loveşte asupra capătului
superior al burghiului. Inversarea sensului de admisie a aerului se realizează printr-
un sertăraş sau cu o supapă.
Perforatoarele percutante pneumatice au randamente foarte scăzute (între
2 - 4 %), consumă aer comprimat care este foarte scump şi produc zgomot mare
şi praf. Curăţirea forajului se realizează prin insuflare de aer sau apă prin canalul
central al burghiului.
Acest tip de perforatoare se fabrică în majoritatea
ţărilor din Europa şi în multe ţări industrializate din lume.
Perforatorul cel mai folosit în ţară, atât la lucrări de
suprafaţă cât şi în subteran este preforatorul P90. Pentru
uşurarea întrebuinţării acestuia, se montează de obicei pe
coloana telescopică CT 64.
Ciocanele de abataj se folosesc la spargerea
agabariţilor, la reprofilarea galeriilor şi altor lucrări excavate
sub profilul impus, la săparea radierului, copturirea
suprafeţelor după împuşcare, în general la excavaţii limitate,
deasemenea la lucrările de pregătire a suprafeţelor pentru
betonare. Schema constructivă a ciocanului pneumatic de
abataj este redată în fig. 3.13. În cazul acestui utilaj pistonul
execută numai o mişcare de translaţie.
Părţile componente sunt: mânerul ciocanului cu
clapeta de acţionare, cilindrul şi pistonul, organele de
distribuţie cu sertăraş sau supapă, piconul (vârful din oţel
care este unealta de lucru). Fig. 3.13. Schema de
principiu a ciocanului
pneumatic
B. Coloanele forate sunt foraje de formă cilindrică, cu
diametre cuprinse între 57 şi 150 mm, realizate cu foreze rotopercutante.
Perforatoarele rotopercutante folosesc pentru realizarea gurilor atât forţa de
lovire (percuţie) cât şi rotirea burghiului (aşchiere). Din această cauză, acestea sunt
numai perforatoare de tip greu, care în afară de pistonul cu supapă care bate în
capul burghiului, mai au şi un motor pneumatic cu roţi dinţate care roteşte burghiul
în mod constant.
Printre forezele folosite pentru executarea forajelor la lucrările de derocări cu
explozivi, sunt folosite tipurile Atlas - Copco, SBU100, LVE70, TKU11/35-Böhler,
Crawlair (Ingersoll-Rand), Hollmann-Holtrac, Furukawa (PCR200).
Alcătuirea constructivă a unei foreze se prezintă în fig. 3.14 şi are în principiu
următoarele părţi: şasiul autopropulsat pe şenile sau pe roţi cu pneuri (1), afetul (2),
coloana de acţionare (3), perforatorul (4), prăjina (5), capul de carotiere (6), motorul
pneumatic (7) şi dispozitivul de comandă. Lungimile de foraj ce se pot realiza cu
aceste foreze sunt cuprinse între 24 - 50 m.
 C. La volume mari de lucrări se
recomandă folosirea instalaţiilor de perforat
de tip Jumbo cu 2, 3 sau 4 braţe, care au
câteva mari avantaje faţă de perforatoarele
individuale şi anume:
• se deplasează prin autopropulsare pe
şenile sau pe roţi cu pneuri;
• pot perfora mai multe găuri simultan,
funcţie de numărul de braţe;
• au viteză mare de perforare, folosind
perforatoare de tip greu;
• folosesc manoperă redusă, la o
instalaţie cu 2 - 4 braţe fiind necesari 2 mineri.
Fig. 3.14. Schema de
Instalaţiile de perforare constau din : principiu a unei foreze
partea de deplasare constituitţ din şenile sau
roţi acţionate de un motor hidraulic, manipulatoarele care susţin sania de ghidare a
perforatorului şi care realizează mişcări în toate direcţiile, aşezând perforatorul şi
burghiul în poziţia de perforare, conform cu schema de împuşcare, sania care
asigură împingerea perforatorului în gaură, perforatorul de tip greu şi instalaţia
hidraulică care asigură mişcarea manipulatoarelor, acţionează sania şi mişcarea de
rotaţie la perforatoarele rotopercutante.

D. Burghiul este unealta tăietoare din oţel care serveşte la perforarea rocii,
prin sfărâmare sau aşchiere.
Un burghiu are următoarele părţi componente (fig. 3.15): capul, gulerul,
corpul burghiului sau tija, tăişul sau floarea.
Se folosesc diferite tipuri de tăişuri realizate cu plăcuţe widia sudate în
floare: daltă simplă, daltă dublă, triunghi, în formă de X, în formă de Z, cruce,
rozetă etc, funcţie de natura rocii în care lucrează. Se folosesc atât burghie
monobloc, cât şi burghie cu cap detaşabil.
Burghiele cu cap detaşabil au un randament de lovire mai slab decât
burghiele monobloc, însă burghiele monobloc se transportă şi se repară greu
atunci când este necesar să li se facă tăiş nou. Ascuţirea tăişului se face imediat
când rotunjirea are loc pe o înălţime de 8 mm măsurată cu calibrul. Prin ascuţire se
reface unghiul de tăiere de 110° şi raza de curbură de 80 mm, cu lăţimea tăişului de
0,5 mm.
Pentru găurile forate cu burghie monobloc şi perforatoare individuale, se
recomandă folosirea seturilor de burghie, la care diametrul tăişului este invers
proporţional cu lungimea burghiului.
 Fig. 3.15. Burghiu folosit de perforatoare şi diferite forme de realizare tăişului

În practică s-a constatat că un burghiu poate să perforeze 1,5 - 2,0 m gaură în

roci tari, după care trebuie înlocuit şi ascuţit, iar în rocă foarte tare până la 1,0 m
gaură.

D. Camerele de mină (fig. 3.16) se utilizează pentru înălţimi ale frontului de

lucru mai mari de 20 m, atunci când lipsesc utilajele grele de foraj, sau sunt
necesare cantităţi mari de exploziv.
În principiu se execută o galerie de secţiune minimă pe o lungime de (0,5 -
0,7)h, perpendiculară pe frontul de lucru, apoi galeria se bifurcă paralel cu frontul de
lucru. De-a lungul acestei galerii se excavează camere de mină la distanţe de (0,8 -
1,2)h (fig. 3.16.a). La fronturile de lucru foarte înalte galeria de înaintare în stâncă se
înlocuieşte cu un puţ cu diametrul de 1,2 - 1,4 m, din care se construiesc camere de
mină la distanţe de circa 10d (fig. 3.16.b).

4.3. Realizarea exploziilor

În principiu găurile de mină se pot dispune orizontal (fig. 3.17) sau vertical
(fig. 3.18).
În cazul în care găurile de mină se execută pe un singur şir, distanţa de la
marginea peretelui până la axa găurii de mină, numită anticipantă, se ia w = (0,5 -
0,8)h, în care h reprezintă înălţimea peretelui. Distanţa între foraje depinde de tăria
rocii şi se poate lua a = (1,2 - 1,4)h. În general adâncimea forajelor nu trebuie să
depăşească lăţimea săpăturii. În cazul carierelor cu capacităţi mari de producţie şi
cu linie unică de front,
precum şi la executarea tranşeilor de deschidere şi a celor de pregătire, se
foloseşte amplasarea găurilor de mină pe două şiruri (fig. 3.19) sau mai multe. În

Fig. 3.16. Realizarea camerelor de mină

a. - în cazurile cu fronturi cu h sub 12 m; b. - în cazul unor fronturi cu h peste 12 m

Fig. 3.18. Perforarea fronturilor verticale cu găuri de mină sau coloane forate
amplasate pe un singur şir
acest caz, dispunerea găurilor este cea în şah, ea permiţând obţinerea unei
sfărâmări bune a materialului şi o împrăştiere mică a acestuia. Dacă încărcăturile de
exploziv se aşează pe două şiruri, distanţa dintre şiruri se ia b = 0,87a. Cantitatea de
exploziv necesară în cazul unei încărcături normale, pentru găurile de mină aşezate
pe un singur rând, se determină cu relaţia:
în care: a =
Qe = a.h.w.q.f (kg)
(3.1) distanţa
dintre foraje (m);
h = înălţimea frontului (m);
w = anticipanta (m);
q = consumul specific de exploziv (kg exploziv/m³ rocă);

Fig. 3.19. Amplasarea pe două (sau mai multe) şiruri a găurilor verticale sau a
coloanelor forate
f = coeficientul de corecţie care ţine seama de tipul exploziei.
În cazul când încărcăturile se aşează pe două şiruri, cantitatea necesară de
exploziv se stabileşte cu:
în care: b =
a(b + w)h distanţa între
Qe = .q.f (kg)
2 (3.2) două şiruri
(m)
Pentru situaţii speciale când sunt necesare explozii brizante, cu un coeficient
de azvârlire mare, cantitatea necesară de exploziv se calculează cu:
Alegerea
Qe = q.w 2 .f (kg) (3.3) sistemului de
amplasare a
coloanelor forate se face pe baza unor încercări în cariere pentru a se stabili exact
pentru fiecare sistem: cantitatea de rocă rezultată la 1 ml de coloană forată, numărul
necesar de foreze pentru asigurarea producţiei, consumul de exploziv pentru
împuşcarea primară, volumul de lucrări pentru perforarea şi împuşcarea
agabariţilor, precum şi alţi factori tehnici şi economici în legătură cu organizarea
generală a activităţii de exploatare a carierei.
Amplasarea coloanelor forate pe treptele de exploatare se face pe un rând, pe
două rânduri, sau pe mai multe rânduri în mănunchi. Distanţa între forajele aceluiaşi
rând se ia în medie 3,0 - 3,5 m, între două şiruri consecutive de 2,5 - 3,0 m, iar
distanţa pînâ la front de 3 m.
Numărul necesar de foreze pentru exploatarea unui front de lucru se
calculează cu relaţia:
în care: Va
Va . N tu = volumul
Na = (buc)
Ta . Kf (3.4) anual de rocţ
ce trebuie
exploatată (tone);
Ntu = norma de timp a forezei (ore/tonă);
Ta= timpul de funcţionare a forezei (ore/an)
; Kf = coeficientul de folosire a utilajului (Kf = 0.7)
În funcţie de numărul de foreze active Na se determină numărul de utilaje
necesare în dotaţie cu relaţia:
în care: Krt =
N d = Krt . N a (buc) (3.5) coeficientul
pentru rezerva
tehnică (Krt = 1,2 - 1,3)
Toate operaţiile privind încărcarea cu exploziv a camerelor de explozie,
legarea frontului, împuşcarea, verificarea frontului după explozie, sunt executate
numai de către artificieri.
Încărcătura explozivă ocupă 1/4 până la maximum 3/4 din lungimea găurilor
de mină, respectiv a coloanelor forate (fig. 3.20). În capătul interior (fundul) forajului
se introduce un prim cartuş prevăzut cu amorsă. Acesta se pregăteşte în felul
următor:

2
5 1 1 4
3
a

(1/4 - 3/4)l

5 1 6 1 6 1 4 2
b 3

Fig. 3.20. Încărcarea găurilor de mină

a - încărcătură continuă; b - încărcătură discontinuă
1 - cartuşe de exploziv; 2 - capsa pirotehnică sau electrică; 3 - fitilul sau sârmele de
împuşcat; 4 - legarea fitilului sau a sârmelor de primul cartuş (cel amorsat); 5 - burajul;
6 - distanţiere din lemn (5 - 10 cm - numai la încărcătura discontinuă)

• cu ajutorul unui poanson de lemn, prin apăsare se crează o gaură într-un

capăt al cartuşului, în care se introduce capsa detonantă (pirotehnică sau electrică),
cu fitilul sertizat, respectiv cu sârmele de împuşcat legate de reofori şi izolate;
• fitilul, respectiv sârmele de împuşcat se întorc cu 180° pe lângă cartuş, de
care se leagă fie cu sfoară, fie prin înfăşurare cu bandă izolatoare.
Cartuşul astfel pregătit se introduce în fundul forajului prin împingere cu o
vergea de lemn (în nici un caz din metal), astfel încât capsa detonantă să se afle în
capătul forajului, iar capătul liber al fitilului, respectiv al sârmelor de împuşcat să
rămână la suprafaţa rocii, în afara forajului.
Restul cartuşelor care formează încărcătura, se introduc în foraj tot prin
împingere cu vergeaua de lemn.
Încărcătura de exploziv poate fi continuă (fig. 3.20.a) când cartuşele vin în
contact direct între ele, sau discontinue (fig. 3.20.b) cănd între cartuşe se introduc
distamţiere de lemn.
Restul forajului neocupat de încărcătură, se închide etanş şi rezistent -
operaţie denumită buraj. Burarea clasică se realizează cu ajutorul unei argile
plastice care se frământă în mână, formând turte care se introduc în foraj şi se
îndeasă uşor la capătul exterior al încărcăturii; în continuare argila introdusă până
la gura forajului se îndeasă puternic.
În cazul coloanelor forate (vezi şi capitolul 5) burajul se poate realiza şi cu
pungi din material plastic umplute cu apă, sau cu o pastă obţinută prin amestecarea
cu apă a prafului rezultat de la perforarea coloanelor.
După legarea frontului şi evacuarea utilajelor şi uneltelor personalul se
retrage la adăpost, la minimum 300 m.
În cazul aprinderii pirotehnice, fitilul inflamabil trebuie să aibă o lungime
suficientă ca în timpul arderii lui artificierul să se poată retrage la adăpost. În cazul
aprinderii electrice, declanşarea exploziei se realizaeză de la acelaşi adăpost situat
la minimum 300 m de front.
După explozie se aşteaptă circa 15 - 30 minute pentru aerisirea frontului şi
depunerea prafului, după care artificierul verifică frontul pentru a depista
eventualele încărcături state (neexplodate). Dacă se descoperă încărcături state, se
realizează în paralel cu acestea, la o distanţă de 0,5 m un nou foraj care se încarcă
cu exploziv şi se împuşcă, provocând detonarea inclusiv a încărcăturii neexplodate.
În cazul în care în urma verificării se constată că toate încărcăturile au
explodat, se trece la copturirea frontului, operaţie realizată prin baterea întregii
suprafeţe a acestuia, manual cu ajutorul răngilor, sau cu ajutorul ciocanelor de
abataj în care s-au montat picoane lungi, în aşa fel încât toate blocurile de piatră
desprinse din masiv dar rămase în echilibru instabil pe suprafaţa frontului să fie
doborâte, şi să nu provoace accidente prin prăbuşirea lor ulterioară în mod
accidental.
Materiale pentru aprinderea şi iniţierea exploziilor

Aprinderea şi iniţierea exploziilor se poate realiza pe două căi: pirotehnic sau

electric.
În cazul utilizării metodei pirotehnice, pentru aprindere se foloseşte fitilul
inflamabil şi fitilul detonant, iar pentru iniţiere capsele pirotehnice.
În cazul metodei electrice iniţierea exploziei se realizează cu ajutorul capselor
electrice, iar pentru aprindere se folosesc sârme de împuşcat, cabluri electrice şi
explozorul ca sursă de curent electric. În unele situaţii, când se folosesc încărcături
explozive mari, se poate folosi chiar curentul din reţeaua electrică.

A. Aprinderea şi iniţierea pirotehnică

a) Fitilul inflamabil (fitilul ordinar, fitilul Bickford), (fig. 3.1) este alcătuit dintr-o
inimă centrală continuă de pulbere neagră prin centrul căreia trece un fir de
bumbac. Inima de pulbere este învelită în mai multe straturi de ţesătură de in sau
cânepă gudronată, fitilul fiind acoperit în exterior cu un strat impermeabil de culoare
neagră.

Fig. 3.1. Fitilul inflamabil (Bickford)

Viteza de ardere a fitilului inflamabil este de 1,0 m/minut, în apă viteza de
ardere este ceva mai mare şi arde la adâncimi de maximum 5 m de apă.
Fitilul inflamabil se fabrică în trei tipuri:
• FA1 - se intrebuinţează în locuri uscate sau umede;
• FA2 - se intrebuinţează sub apă;
• FA3 - se intrebuinţează în scopuri speciale.
Diametrul exterior al primelor două tipuri este de 4,8 - 5,5 mm, iar al celui de-
al treilea tip de 4,8 - 6,0 mm.
Fitilul inflamabil se ambalează în lăzi, a câte 8 pachete a 25 colaci de 8 m
lungime fiecare (o ladă însumând 1600 m fitil). Se păstrează în magazii uscate, ferit
de umezeală, de contactul cu carburanţi sau lubrifianţi, precum şi de acţiuni
mecanice. Capetele fitilului trebuie impermeabilizate prin ceruire, învelire cu bandă
izolatoare etc, pentru ca inima de pulbere să nu se umezească.
Aprinderea fitilului inflamabil se face după cum urmează:
• cu un chibrit obişnuit sau special (fig. 3.2), aşezând gămălia chibritului pe
inima de pulbere (capătul fitilului fiind tăiat oblic - fig. 3.3), după care cu o singură
mişcare se trage peste ea cutia de chibrituri;
• cu fitil inflamabil aprins (capătul fitilului care urmează a fi aprins fiind
crestat pentru dezgolirea inimii de pulbere;
• cu brichete speciale;
• cu aprinzătoare pirotehnice sau electrice.
Fig. 3.3. Tăierea fitilului inflamabil Fig. 3.2. Aprinderea fitilului inflamabil cu chibrit
în vederea aprinderii cu chibritul
1 – vână de pulbere
b) Aprinzătoarele - alcătuirea lor este prezentată în fig. 3.4, iar a celor
pirotehnice în fig. 3.5.

Fig. 3.4. Aprinzătoare electrice - modele 1962 şi 1965

Fig. 3.5. Aprinzător pirotehnic

1 - corpul aprinzătorului; 2 - capac pentru prutecţia cireşei de aprindere; 3 - capac de protecţie; 4
- cilindrul de reţinere a fitilului; 5 - cireaşa de aprindere (gămălie de fosfor)

În cazul folosirii aprinzătoarelor electrice fitilul inflamabil se introduce în

capătul aprinzătorului până vine în contact cu "cireaşa de aprindere" (gămălie de
fosfor), după care aprinzătorul se sertizează pe fitil conform secţiunii A-A. În
cazul folosirii aprinzătorului pirotehnic se scot întâi căpăcelele de protecţie, se
introduce până la refuz capătul fitilului inflamabil în capătul mai larg al
aprinzătorului. Zimţii din interiorul cilindrului de reţinere asigură fixarea fitilului în
aprinzător, împiedicând extragerea acestuia. "Cireaşa" de aprindere din capătul
opus se aprinde prin frecare cu cutia de chibrituri sau chiar cu flacăra unui
chibrit.
c) Fitilul detonant - are aceeaşi alcătuire ca fitilul inflamabil, cu diferenţa că
inima (vâna) centrală este alcătuită dintr-un exploziv brizant în care se înglobează
un fir director. Pentru a nu se confunda cu fitilul inflamabil, învelişul imprmeabil din
material plastic al fitilului detonant se colorează în roşu sau verde.
 Viteza de ardere a fitilelor detonante este 6500 - 7000 m/s. Principalele
caracteristici ale fitilelor detonante se prezintă în tabelul 3.2.

Principalele caracteristici ale fitilelor detonante

tabel nr. 3.2.

temperatu
Stabilitate
Diametrul

detona]ie
Viteza de
Compozi]ia Stabilitatea la Stabilitat

fitilului
(mm)

(n/s)
vânei (inimii) foc ea la

la
de exploziv lovire

Pentrită (TEN)

Lovite (chiar cu

-30°C şi +60°C
flegmatizată 6500 Nu explodează

Stabile între
explodează
Hexogen la aprindere cu

glonţ) nu
5,5 - 6,0

flegmatizat 6500 chibritul,

Octogen aprinzătorul
flegmatizat 7000 sau cu fitilul
Nitrotoluen inflamabil
flegmatizat 7000

Fitilul detonant este insensibil la lovire şi se poate utiliza şi sub apă.

Depozitarea se face în bobine de 50 sau 100 m lungime, în încăperi uscate şi
răcoroase, capetele fitilului fiind bine izolate.
Aprinderea (detonarea) fitilului detonant se face cu ajutorul capselor
detonante sau al încărcăturilor de exploziv (fig. 3.6.a). Cu o singură capsă
(pirotehnică sau electrică) se pot aprinde 1 - 6 fitile detonante; un număr mai
mare se aprinde de la un cartuş exploziv, explozia acestuia din urmă fiind iniţiată
de o capsă pirotehnică sau electrică.

Fig. 3.5.a. Aprinderea fitilului detonant

a - aprinderea unui singur fitil detonant; b - aprinderea a 2 - 6 fitile detonante; c - aprinderea unui
număr de peste 6 fitile detonante
1 - capetele fitilelor detonante; 2 - capsă pirotehnică; 3 - fitil inflamabil; 4 - cartuş de exploziv; 5 -
capsă pirotehnică care se introduce în cartuşul exploziv

d) Capsa pirotehnică - are rolul de a iniţia explozia unei încărcături de

exploziv, aprinderea (explozia) capsei realizându-se prin intermediul fitilului
inflamabil sau detonant.
Capsa pirotehnică (fig. 3.6.b) este alcătuită dintr-un tub de cupru sau
aluminiu (1), care are în interior o încărcătură (2) de trotil, tetril sau alt exploziv
brizant ca substanţă de amorsare secundară (circa 0,3 g), o încărcătură (3) de
fulminat de mercur (0,5 ± 0,05 g) ca substanţă de amorsare primară, încărcătura
de fulminat fiind acoperită cu un strat de substanţă de aprindere (4), alcătuită din
pulbere neagră. Restul capsei este lăsat gol; în acest spaţiu se va introduce
capătul fitilului , urmând sertizarea capsei pe fitil. Sertizarea se realizează cu un
cleşte special (fig. 3.7) care prin deformarea capătului tubului, strânge capsa pe
fitil.

Fig. 3.6.b. Capsa pirotehnică (tip C.A.)

1 - tub din cupru; 2 - căpăcel din cupru; 3 - încărcătură de aprindere (pulbere neagră); 4 -
încărcătură de iniţiere (fulminat de mercur); 5 - ăncărcătură intermediară (tetril, trotil, s.a.); 6 -
încărcătură brizantă (tetril, trotil, s.a.)

Fig. 3.7. Cleşte de sertizat

1 - corp; 2 - bacuri; 3 - mâner mobil; 4 - capsă pirotehnică; 5 - fitil inflamabil
Fulminatul de mercur este o substanţă de culoare albă sau cenuşie, care
explodează la 100°C. Este un exploziv extrem de sensibil, în stare uscată
explodând la o simplă atingere, explozia lui poate fi provocată chiar de
încărcătura electrostatică a îmbrăcămintei din ţesături din fibre de origine animală
sau fibre sintetice.
Puterea capsei variază cu încărcătura, şi se fabrică zece tipuri numerotate de
la 1 la 10. În mod curent se folosesc capsele nr. 6-10. Capsele pirotehnice sunt
sensibile la şocuri şi se livrează în cutii cu câte 100 bucăţi, care se păstrează în
magazii speciale.

B. Aprinderea şi iniţierea electrică

a) Capsele electrice au rolul de a iniţia încărcătura de exploziv cu ajutorul
curentului electric.
O capsă electrică se compune dintr-o capsă pirotehnică şi un aprinzător
electric, care pot fi înglobate amândouă într-un tub de cupru sau aluminiu făcând
corp comun, sau pot fi legate între ele printr-un segment de fitil (de regulă
inflamabil). Între capsa pirotehnică şi aprinzător poate să existe sau nu un element
întârzietor.
Funcţie de modul de alcătuire, capsele electrice pot fi:
• instantanee (fără element de întârziere) - tip CEA (fig. 3.8);
• cu întârzietor înglobat în capsă - tip CEP asigurând trepte de întârziere de
500 miimi de secundă (fig. 3.9)
• cu întârzietor din fitil inflamabil - tip CEF, (fig. 3.10).

Fig. 3.8. Capsă electrică instantanee (tip C.E.A)

1 - tub din cupru; 2 - căpăcel din cupru; 3 - încărcătură de aprindere din pulbere neagră; 4 -
încărcătură de iniţiere din fulminat de mercur; 5 - ăncărcătură intermediară din tetril, trotil sau din
alt exploziv brizant; 6 - ăncărcătură brizantă din tetril, trotil sau alt exploziv brizant; 7 - dop
obturator din masă plastică; 8 - reofori din cupru sau oţel cu izolaţie PVC; 9 - masă izolantă din
bachelită sau dintr - unănlocuitor cu aceleaşi calităţi , 10 - electrozi din alamă; 11 - filament din Cr
- Ni sa din alt material echivalent; 12 - cireaşă de aprindere din pastă inflamabilă; 13 - manşon din
masă plastică

Fig. 3.9. Capsă electrică cu întârzietor înglobat în capsă (tip C.E.P.)

1 - 6 - ca la capsa pirotehnică (tip C.A.); 7 - 13 - ca la capsa electrică instantanee (tip C.E.A.); 14 -
corp întârzietordin alamă; 15 - încărcătură întârzirtoare din amestec de hipermanganat de potasiu
şi stibiu metalic sau din alte substanţe corespunzătoare

Fig. 3.10. Capsă electrică cu întârzietor din fitil inflamabil (tip C.E.F.)
1 - 6 - ca la capsa pirotehnică (tip C.A.); 7 - 13 - ca la capsa electrică instantanee (tip C.E.A.); 14 -
fitil inflamabil; 15 - cap aprinzător din pastă inflamabilă solidificată; 16 - tub de legătură din oţel
 Domeniul de utilizare a capselor electrice este precizat în tabelul 3.3.

Domeniul de utilizare a capselor electrice

Tip Denumirea
ul
CE Capsă detonantă electrică
A instantanee, cu
încărcătură normală
CEP Capsă detonantă electrică
cu întârzietor înglobat în
capsă
CEF Capsă detonantă electrică
cu întârzietor din fitil
Tabel nr. 3.3.
Utilizarea
La lucrări subterane sau de
suprafaţă, în medii umede şi
grizutoase
La lucrări subterane sau de
suprafaţă în mediu umed
La lucrări subterane şi de
suprafaţă în medii uscate şi fără
emanaţii de gaze explozive sau
pulberi inflamabile

b) Pentru legarea între ele a încărcăturilor explozive se folosesc sârme de

împuşcat (sârme trefilate din fier moale, cu izolaţie din cămaşă din material plastic
în diferite culori pentru a uşura respectarea schemei de legare), cabluri electrice, iar
ca sursă de curent electric se foloseşte explozorul, sau reţeaua electrică.
 Exploatarea carierelor de anrocamente

În condiţii naturale rocile se prezintă ca un masiv compact sau, de cele mai

multe ori, cu fisuri şi fragmente datorită degradării fizico-mecanice sau a mişcărilor
orogenetice.

Fig. 4.1. Tipuri de drumuri de exploatare

a - în umplutură; b - în săpătură; c - în profil mixt

Exploatarea carierelor de anrocamente se face cu ajutorul explozivilor, în

trepte de 8 - 20 m înălţime (în mod uzual 10 - 15 m, înălţimea uzuală a treptelor în
carierele executate în ţară fiind de 15 m.), putându-se executa concomitent
fronturi de lucru la 2 - 3 trepte dacă acestea sunt decalate în spaţiu cu o distanţă
suficientă, în conformitate cu normele de tehnica securităţii muncii.
Procesul tehnologic de exploatare a unei cariere este alcătuit din următoarele
operaţii principale: defrişarea vegetaţiei, amenajarea drumurilor de acces în carieră,
descopertarea, amenajarea treptelor carierei, derocarea cu explozivi, încărcarea şi
transportul materialului derocat.

A. Operaţia de defrişare se execută manual sau mecanizat, în conformitate cu

tehnologiile descrise anterior.

B. Drumurile de acces în carieră se amenajează cu două benzi de circulaţie.

Pantele maxime se recomandă să nu depăşească 8 %, iar în curbe şi în zonele mai
dificile să fie chiar mai mici. Razele de curbură ale drumurilor trebuie sa fie de
minimum 25 m, pentru a se permite o viteză de circulaţie de minimum 20 km/h.
 Drumurile de exploatare pot avea profil tip în umplutură (fig. 4.1.a), profil tip
în săpătură (fig. 4.1.b), sau profil mixt (fig. 4.1.c).
Pregătirea patului drumului se face cu piatră brută de 15-18 cm, sau piatră
spartă de 5-10 cm. Îmbrăcămintea se execută cu macadam ordinar cu
dimensiunea maximă de 8 cm. În cazul profilului din fig. 4.1.a drumul se
amenajează pe umplutură, cu taluzuri cu panta de 1:1. Aceeaşi pantă se asigură
umpluturii şi la profilul mixt. Pentru colectarea apelor din precipitaţii, acolo unde
este cazul, se amenajează rigole. Atât patul drumului, cât şi îmbrăcămintea se
depun în straturi, fiind nivelate cu ajutorul buldozerului şi apoi compactate cu
compactoare cu cilindri netezi.

C. Descoperta (fig. 4.2) este o operaţie absolut necesară pentru îndepărtarea

stratului de deluviu acoperit de pământ vegetal, cât şi a păturii de rocă foarte
alterată de pe întreaga suprafaţă a frontului de exploatare a carierei, întrucât aceste
materiale nu sunt admise în umplutura barajelor de anrocamente, nici în producţia
de agregate. Prin lucrarea de descopertă se pot asigura totodată condiţiile normale
de execuţie a forajelor pentru derocarea cu exploziv.

Fig. 4.2. Schema amenajării unei cariere

Descopertarea carierelor se face manual în cazul unor terenuri cu panta

mai mare de 35°, sau mecanizat, cu ajutorul excavatoarelor în cazul în care
deluviul în pantă are grosimi mai mari de 3 m şi pante mai mici de 35°. Deluviul în
grosimi de 1,5 - 3,0 m se sapă cu ajutorul buldozerului. Descopertarea începe de
la partea superioară a carierei, sterilul rezultat fiind depus în haldă la partea
inferioară a acesteia.
Pentru realizarea treptelor la profilul şi unghiul taluzului din proiect, este
indicată pentru descopertă metoda amenajării în două semitrepte, cu ajutorul
excavatoarelor de mare capacitate, având cupa de cel puţin 2,5 m³. Având în vedere
faptul că aceste utilaje au o înălţime mare de săpare, semitreptele se execută cu
înălţimi de 7 - 8 m, din amenajarea a două semitrepte rezultând înălţimea obişnuită
de 15 m a unei trepte, începând chiar din faza de excavare a deluviului (fig. 4.3).
După amenajarea semitreptei în deluviu cu excavatorul, se trece la înlăturarea
stâncii alterate (fig. 4.4), operaţie executată cu ajutorul explozivilor, iar materialul
rezultat este încărcat tot cu excavatoare de mare capacitate (2,5 - 4,5 m³) în mijloace
de transport şi deplasate în afara carierei, în halde special amenajate.

Fig. 4.3. Excavarea zonei de deluviu

D. Amenajarea semitreptei (fig. 4.5) se execută după înlăurarea rocii alterate

care nu se admite în umplutură şi curăţirea taluzului. Această operaţie se realizează
tot prin excavare cu explozivi, iar materialul rezultat din această zonă, după caz,
poate fi folosit ca material de umplutură la baraje, sau se depune în haldă.

Fig. 4.4. Excavarea cu exploziv a stratului de rocă alterată

Fig. 4.5. Amenajarea finală a semitreptei

După realizarea semitreptei superioare se excavează şi semitreapta

inferioară, după aceeaşi tehnologie, obţinându-se în felul acesta descopertarea
întregii trepte de 15 m. Se continuă apoi în acelaşi mod până la baza carierei,
respectându-se înclinarea taluzului, conform proiectului de execuţie.

E. Exploatarea treptelor carierei se realizează prin excavarea intrândurilor de

atac a căror lăţime depinde de procedeul de excavare aplicat şi de utilajul de lucru
folosit (fig. 4.6). Intrândurile se împart pe lungimea lor în blocuri care apoi se
exploatează separat. Pentru asigurarea continuităţii lucrului, blocurile se împart de
obicei în trei zone (fig. 4.7) şi anume: zona I. - se execută încărcarea; zona II. -
materialul derocat se găseşte în rezervă pentru a fi încărcat; zona III. - se forează
camerele de explozie în vederea încărcării cu exploziv şi împuşcării.
Fig. 4.6. Exploatarea carierei pe intrânduri de atac şi blocuri

Fig. 4.7. Împărţirea blocului în zone

Procesul tehnologic de derocare cu explozivi în cariere, prin metoda

coloanelor forate cuprinde în principiu operaţiile:
• pregătirea frontului de lucru, constând din îndepărtarea resturilor de
material derocat rezultat de la împuşcarea anterioară;
• forarea coloanelor şi găurilor de mină, la diametrul de 57 - 110 mm, cu
ajutorul forezelor de diverse tipuri. Coloanele forate se execută cu o înclinare
uşoară de circa 10% faţă de verticală şi o adâncime egală cu înălţimea treptei plus
0,35 din anticipantă. Amplasarea coloanelor forate pe treptele de exploatare se face
pe un rând, pe două rânduri, sau pe mai multe rânduri în mănunchi (fig. 4.8.a,b,c).
Distanţa între forajele aceluiaşi rând se ia de 3,0 - 3,5 m, între două şiruri
consecutive de 2,5 - 3,0 m, iar distanţa la frontul liber (anticipanta) de 3,0 m;

Fig. 4.8. Schema de amplasare a coloanelor forate

• încărcarea cu explozivi şi împuşcarea. În mod curent ca exploziv se

utilizează dinamita tip II. şi azotatul de amoniu. Burarea coloanelor se poate face cu
argilă, pungi cu apă, sau turte formate din praful de piatră rezultat în urma forării şi
apă. În cazul în care în urma exploziilor rezultă şi blocuri mari de rocă (agabariţi),
spargerea lor se face fie manual cu ciocanul de abataj, fie prin perforarea şi
împuşcarea lor cu exploziv;
• încărcarea materialului derocat în mijloace de transport prevede
următoarele: adunarea materialului derocat împrăştiat şi amenajarea treptelor
pentru circulaţie - se execută cu buldozere S1300 sau S1500; materialul adunat este
încărcat cu excavatoare de mare capacitate, de tipurile EKG-8 (8 m³), EKG-4 (4,6 m³),
SE-2 (2,5 m³) etc, în autobasculante Belaz de 60 t, 40 t, sau de 27 t.

Exploatarea carierelor de argilă

Carierele de argilă se exploatează în trepte şi fâşii dispuse în plan orizontal

de-a lungul curbelor de nivel.
În cazul în care depozitele de argilă exploatate sunt alcătuite dintr-o
succesiune de straturi diferite de pământuri, relativ subţiri, ele sunt exploatate cu
excavatorul cu cupă dreaptă - dacă se admite amestecarea pământurilor din diferite
straturi, sau dacă nu, se exploatează selectiv pe straturi, fie cu ajutorul screperelor,
fie prin săpare şi adunare în grămezi cu ajutorul buldozerului şi apoi încărcare în
mijloace de transport cu încărcătoare cu cupă frontală sau excavatoare.
Procesul tehnologic de amenajare şi exploatare a unei cariere de argilă
este alcătuit din următoarele lucrări:
• amenajarea căilor de acces pentru utilajele de exploatare şi pentru mijloace
de transport;
• amenajarea rigolelor de captare a apelor meteorice şi scurgerea lor în afara
zonelor de exploatare;
• executarea descopertei;
• executarea de drumuri secundare până la fronturile de exploatare;
• exploatarea carierei prin corelarea caracteristicilor tehnice ale utilajelor de
excavare şi transport, cu înălţimea fronturilor şi economicitatea lucrării.

A. Drumurile de acces se amenajează cu lăţimea de 8 m, cu acostamente

carosabile de 1 m şi rigole de scurgere prevăzute cu pereu, cu profil triunghiuar, cu
adâncimea de 0,7 m şi panta longitudinală de 5%. Drumurile principale se execută
cu circa 6 luni înaintea începerii exploatării carierei, ele având şi rol de drenare a
depozitelor de argilă.

B. Descopertarea se execută mecanizat, cu buldozerul S1300 sau S1500, care

îndepărtează prin săpare şi împingere solul vegetal şi stratul de teren amestecat de
la contactul dintre argilă şi copertă. Materialul rezultat din săpare este evacuat prin
încărcare cu excavatorul cu cupă inversă de 1,2 m³ în autobasculante de 16 tf,
pentru transport la depozitul de pământ vegetal.
Imediat după descopertare, suprafaţa carierei se compactează prin 3 treceri
cu compactorul cu cilindri netezi, în vederea închiderii fisurilor, pentru conservarea
umidităţii argilei.
În practică se întâlnesc situaţii în care umiditatea argilei trebuie mărită, sau
situaţii în care umiditatea trebuie micşorată pentru a o aduce cât mai aproape de
umiditatea optimă de compactare.
Scăderea umidităţii, situaţie mai frecvent întâlnită în zonele de munte cu
precipitaţii abundente, se poate realiza prin una din următoarele metode:
• drenarea suprafeţei carierei de argilă printr-o reţea de şanţuri prin care să
se asigure evacuarea apei în exces şi să se oprească pătrunderea apei din afara
carierei în interiorul acesteia;
• amenajarea unor depozite intermediare unde argila cu umiditate mare este
expusă la soare şi vânt, fiind scarificată periodic, pentru a se usca parţial.
Sporirea umidităţii se realizează în funcţie de natura argilei şi configuraţia
carierei prin una din următoarele metode:
• amenajarea de bazine pe suprafa]a carierei cu ajutorul unor diguleţe, şi
umplerea acestora cu apă, pentru ca aceasta să se infiltreze în zăcământ, evoluţia
umidităţii argilei urmărindu-se prin foraje;
• stropirea materialului încărcat în autobasculante;
• stropirea cu ajutorul autocisternelor stropitoare a argilei aşternute pe strat
în corpul elementului de etanşare al barajului, în cazul în care sporul de umiditate
necesar este de numai 2 - 4%.

C. Drumurile secundare de acces până la fronturile de lucru se amenajează

cu o lăţime de 6 m, cu o pantă longitudinală de maximum 8% şi acostamente
carosabile de 0,5 m, prevăzute cu rigole de scurgere de 0,6 m adâncime. Aceste
drumuri se execută din piatră spartă care se depune în două straturi de macadam
cu ajutorul autogrederului, şi se compactează cu cilindrul compactor.

D. Exploatarea carierei se face pe parcele, în trepte cu înălţimea de 3 - 10 m în

funcţie de caracteristicile tehnice ale excavatorului folosit. Excavarea se execută pe
fâşii cu lăţimea maximă de 24 m. Se folosesc excavatoare cu cupă dreaptă de
tipurile E-2503 (2,5 m³), UB-162-1 (3,0 m³), precum şi un buldozer S1500 pentru
deservirea utilajului de excavat şi intreţinerea drumurilor provizorii pe fâşia de
lucru.

E. Transportul argilei se execută de obicei cu autobasculante de 16 tf.

Pe timp ploios sau cu temperaturi negative, exploatarea carierei de argilă se
întrerupe. Utilajele se retrag în afara stratului de argilă pentru evitarea unor
împotmoliri şi pentru a fi ferite în cazul unor alunecări de teren.
După terminarea exploatării, taluzul final al carierei se amenajează cu o
pantă de 1:1 şi se replantează.
 Fig. 4.9. Schema carierei de argilă Râu de Mori (Râul Mare - Retezat)

În fig. 4.9 se prezintă planul de situaţie al carierei de argilă Râu de Mori,

exploatată în vederea realizării nucleului de etanşare al barajului Râul Mare Retezat.
În plan sunt marcate curbele de nivel, ca şi izoliniile limitei inferioare a stratului de
argilă.
Exploatarea carierelor de balast

Agregatele necesare pentru prepararea betoanelor sau materialele

granulare folosite pentru realizarea filtrelor şi drenurilor, se extrag din exploatări
numite balastiere, din formaţiuni sedimentare ce se găsesc de obicei în regiunile
de deal sub formă de terase, sau în albiile minore sau majore ale râurilor. O
balastieră este cu atât mai rentabilă, cu cât întreg materialul extras îşi găseşte o
utilizare, fără a necesita concasarea fracţiunilor mari sau abandonarea fracţiunilor
prea mici, deasemenea cu cât mineralele din care sunt alcătuite granulele sunt
mai rezistente şi mai greu alterabile, iar materialul conţine mai puţine impurităţi
(argilă, cărbune, mică etc).
În principiu, procesul de lucru executat în balastiere cuprinde:
• descoperta stratului vegetal şi a straturilor de balast degradate. Se execută
în funcţie de distanţa de transport a materialului rezultat, astfel: până la 80 m prin
împingere cu buldozerul, până la 500 m cu screpere tractate, până la 2000 m cu
autoscrepere, iar peste această distanţă se folosesc buldozere pentru săparea
stratului vegetal şi adunarea pământului în grămezi, precum şi autobasculante în
care se încarcă materialul săpat cu excavatoare cu cupă inversă sau încărcătoare
cu cupă frontală;
• extragerea balastului din carieră se poate executa în uscat cu excavatoare
cu cupă dreaptă sau excavatoare cu mai multe cupe dispuse pe elindă, iar sub apă
cu ajutorul drăgilor refulante sau excavatoarelor cu echipament de draglină. În
cazul în care balastul se extrage din albia râurilor sau din lacuri, trebuie asigurată
separarea apei, operaţie realizată în decantoare, depozite intermediare sau cu roţi
desecătoare;
Câteva scheme tehnologice de exploatare a carierelor de balast, inclusiv
prelucrarea prin sortare a materialului, sunt prezentate în figurile 4.10; 4.11; 4.12 şi
4.13.a ;b

• transportul materialului obţinut din balastieră până la locul de punere în

operă (staţie de sortare, fabrică de betoane, baraj, dig etc), se realizează în funcţie
de distanţă, pe cale ferată normală sau îngustă, cu autobasculante, benzi
transportoare sau prin intermediul transportului hidraulic în conducte sub presiune.

Fig. 4.10. Carieră de balast exploatată în uscat, în abataj înalt

1 - excavatur cu cupă dreaptă; 2 - autobasculantă; 3 - drum de transport; 4 - staţie de sortare; 5 -
concasor; 6,7,8 - bandă transportoare; 9 - depozite de agregate pe sorturi; 10 - front de
excavare; 11 - utilaj de încărcare a produsului finit (agregate pe sorturi)

Fig. 4.11. Carieră de balast exploatată în abataj adânc, cu excavator cu mai multe cupe
1 - excavator cu elindă; 2 - 2,3,6,7,8,10 - benzi transportoare; 4 - staţie de sortare; staţie de
concasare; 9 - depozite de agregate pe sorturi; 11 - buncăre de încărcare a produsului finit; 12 -
cale ferată; 13 - utilaj independent de încărcare; 14 - frontul de excavare

Fig. 4.12. Carieră de balast cu exploatare de sub apă

1 - lac sau râu; 2 - dragă absorbant - refulantă; 3 - freză; 4 - coloane de papinaj; 5 - conductă
pentru transportul hidromasei; 6 - flotori; 7 - conducte de distribuţie; 8 - decantoare pentru
separarea apei; 9,10, 13, 14, 15,16, 17,18 - benzi transportoare; 11 - staţie de sortare; 12 - staţie
de concasare; 19 - buncăre de încărcare a produsului finit; 20 - cale ferată; 21 - malul lacului
 LUCRĂRI DE EVACUARE
A APELOR; EPUISMENTE

Pentru asigurarea unor condiţii normale de desfăşurare a lucrărilor pe

şantierele de construcţii hidrotehnice, este necesar să se realizeze un sistem de
apărare împotriva pătrunderii apelor din precipitaţii în ampriza lucrării, precum şi de
evacuare a apelor ce stagnează pe teren. Astfel, pentru evitarea inundării gropilor
de fundaţie sau degradării taluzurilor de către apa provenită din ploi sau zăpezi, se
construiesc şanţuri deschise de colectare a apelor (şanţuri de gardă), care conduc
debitele captate spre emisari naturali. În unele situaţii se procedează la îndiguirea
acestor fundaţii.
În cazurile în care cota fundului sapăturilor se găseşte sub nivelul pânzei
freatice, apa infiltrată în gropile de fundare se îndepărtează prin lucrări de
epuismente. Aceste lucrări se pot executa prin următoarele metode:
• Epuismente directe, prin pomparea directă a apei din groapa de fundare.
Metoda se foloseşte în cazurile în care afluxul de apă subterană este mic, când
diferenţa de nivel între fundul săpăturii şi nivelul apelor subterane este mică, şi
când sub fundul săpăturii nu există un strat permeabil sub presiune care să
pericliteze stabilitatea săpăturii. În cazul existenţei unei stratificări a terenului,
trebuie să se îndeplinească următoarea condiţie (conform fig. 5.1): dacă K0 > K, se
cere ca l ≥ Δh.

Fig. 5.1. Schema epuismentului direct

1 - fundul săpăturii; 2 - şanţ de drenaj - colectare; 3 - puţ colector
• Epuismente indirecte - acestea constau în coborârea nivelului apei
subterane pentru a se asigura condiţii de lucru în uscat, operaţie executată cu
ajutorul unor puţuri amplasate în afara conturului excavaţiei (fig. 5.2).
 Fig. 5.2. Coborârea nivelului apelor subterane prin epuismente indirecte
1 - puţ sau filtru acicular; 2 - conductă colectoare; 3 - staţie de pompare; 4 - conducte de refulare;
Dintre tehnologiile folosite pentru această lucrare, drenarea cea mai eficientă
se obţine cu ajutorul filtrelor aciculare.
De regulă în proiectul lucrării respective se prevede schema de evecuare a
apei din groapa de fundare.
În situaţiile când în proiect nu se prevede această schemă şi epuismentele nu
se fac pe baza unui studiu prealabil, trebuie avute în vedere următoarele
recomandări:
• în principiu, şi din motive economice, ori de câte ori este posibil, se preferă
evacuarea directă a apei;
• alegerea modului de execuţie a epuismentelor depinde de situaţia
hidrogeologică din zona amplasamentului;
• în funcţie de permeabilitatea terenului, se pot folosi următoarele criterii:
K = 10−9 cm/s.....................afluxul de apă este neglijabil;
K = 10−9 - 10−7 cm/s...........epuismente directe prin pompare intermitentă;
K = 10−7 - 10−4 cm/s...…....epuismente directe sau filtre aciculare;
K = 10−4 - 10−1 cm/s....…...epuismente directe sau puţuri filtrante;
K = 10−1 cm/s.....................evacuarea nu este posibilă decât pentru denivelări
mici, sunt necesare alte măsuri de creere a
incintei inpermeabile (pereţi de palplanşe etc).
La epuismentele directe, în cazul unui aflux de apă foarte mare şi a unor
pământuri cu particule fine, se construieşte pe fundul săpăturii un filtru invers,
pentru a preîntâmpina fenomenul de afuiere. Se recomandă a se utiliza pompele
centrifuge în cazul apelor curate sau puţin murdare, şi pompe cu diafragmă când
apa este murdară şi antrenează nămol sau nisip. Puterea pompelor se verifică în
prealabil prin încercări de pompare. Apa pompată trebuie evacuată cât mai departe
de săpătură, pentru a nu se infiltra din nou în aceasta.
Pentru un calcul prealabil se consideră că pe 1 m2 de suprafaţă a fundului
gropii debitul de apă va fi:
• la nisipuri fine...............................0,16 m3/h;
• la nisipuri mijlocii.........................0,24 m3/h;
• la nisipuri mari.............................0,20 - 0,36 m3/h;
• la stânci fisurate............................0,15 - 0,25 m3/h.
 5.1. Drenarea prin puţuri filtrante

În cazul terenurilor alcătuite din nisipuri fine, cu coeficienţi de permeabilitate

cuprinşi între K = 1x10-1 - 1x10-4 cm/s, iar fundamentul impermeabil se găseşte la cel
puţin 3 m sub cota excavaţiei, se foloseşte metoda de drenare prin puţuri filtrante
(fig. 5.3).

Fig. 5.3. Puţul filtrant

1 - filtru granular; 2 - tub perforat; 3 - dop; 4 - zona de filtrare; 5 - conductă de absorbţie; 6 - sorb; 7
- conductă colectoare

Metoda constă în săpara prin foraj tubat (1) a unor puţuri cu diametrul de
400 - 500 mm, aşezate la distanţe de 6 - 12 m pe conturul incintei de construcţie.
În fiecare puţ se introduce câte un tub filtrant (2) din conductă galvanizată φ 250 -
300 mm, care, în zona cu infiltraţii este perforat în găuri circulare φ 5 - 6 mm sau
cu şliţuri lungi de 20 - 30 mm şi de 3 - 4 mm lăţime, a căror suprafaţă totalizează
30 - 35% din suprafaţa coloanei filtrante aflate în stratul acvifer. Porţiunea filtrantă
este înfăşurată cu o sită metalică cu ochiuri foarte mici. Tubul filtrant este închis
la capătul inferior cu un dop de lemn (3) sau flanşă oarbă sudată. Între tubul
filtrant şi peretele puţului se introduce material filtrant (4) (filtru invers)
concomitent cu extragerea tubului exterior care s-a folosit la forare. În interiorul
tubului filtrant se introduce conducta de aspiraţie (5) prevăzută cu un sorb (6),
legată la un colector comun (7) la care sunt racordate 10 - 15 puţuri. Prin
intermediul unor pompe aspirante, apa din puţuri este evacuată în exterior.
Funcţionarea puţurilor filtrante trebuie astfel reglată, ca la începerea
epuismentelor, în primele 12 ore, denivelarea apei subterane să nu fie mai mare
de 1,0 - 1,2 m. În continuare viteza de coborâre a nivelului trebuie să fie uniformă,
pentru ca depresionarea maximă să nu fie atinsă decât după 8 - 12 zile. Prin
aceste restricţii se urmăreşte împiedicarea colmatării filtrului invrs, precum şi
formarea unui filtru natural în jurul coloanei forate.
Coborârea nivelului apei subterane cu puţuri forate este de cel mult 3 - 4 m.
Dacă această adâncime nu este suficientă, procedeul se poate aplica în 3 - 4 trepte,
obţinându-se o cumulare a efectelor (fig. 5.4)

Fig. 5.4. Epuisment în două (sau mai multe) trepte cu ajutorul puţurilor sau a filtrelor aciculare

5.2. Drenarea prin puţuri de adâncime

Drenarea se poate realiza şi cu puţuri de adâncime, construite în acelaşi mod

cu cele filtrante, numai că sunt echipate fiecare cu câte o pompă submersibilă care
poate realiza într-o singură treaptă 10 - 15 m depresionare. În ţară se execută puţuri
de adâncime cu pătrunderi mari în stratul acvifer, cu coloane perforate în lungime
de 15 - 30 m, în care se coboară pompe cu ax vertical, cu rotor înecat, submersibile,
de tip Hebe (fig. 5.5).

Fig. 5.5. Pompă submersibilă tip HEBE

1 - pompă centrifugă mono- sau multietajată; 2 - sorb; 3 - motor electric asincron, trifazat, de tip
umed
 Pompele submersibile sunt alcătuite dintr-o pompă centrifugă (1) cu ax
vertical, rotor radial, în partea superioară, sita filtrantă (2) pentru admisia apei în
partea de mijloc, şi motorul electric asincron (3) tip S, trifazat, de tip umed
(capsulat) în partea de jos.
Puţurile de adâncime nu sunt recomandate pentru drenări de scurtă durată.
Pot fi folosite în mod eficient numai la obiecte de importanţă deosebită, care
prezintă un grad mare de dificultate.
5.3. Drenarea prin puţuri vacuumate

În cazul pământurilor prăfoase-argiloase, cu permeabilitate redusă (K =

1x10 - 1x10−7 cm/s), care nu cedează apa cu care sunt saturate, sau o cedează
−−3

greu şi în timp îndelungat, drenarea gravitaţională fiind ineficientă, se foloseşte

drenarea prin puţuri vacuumate. Acestea sunt realizate cu ajutorul unor coloane
speciale (fig. 5.6.), care servesc atât la înfigerea hidraulică cât şi pentru funcţionarea
ca puţuri. Coloanele sunt formate dintr-un tub central (1), coloana perforată (2)
acoperită cu o ţesătură metalică, şi un cap hidraulic alcătuit din sabotul (3), discul
găurit (4) şi bila de cauciuc (5).
Modul de funcţionare a coloanei combinate este următorul:
• În prima fază (fig. 5.6.a) se realizează înfigerea hidraulică a coloanei prin
forare cu apă sub presiune. Pentru aceasta coloana se racordează la refularea unei
pompe centrifuge care trimite apa în coloană la o presiune de 15 - 20 at prin tubul
central (1). Datorită presiunii, discul (4) este ridicat în sus, închizând circulaţia dintre
tubul central şi coloana perforată, iar bila de cauciuc (5) cade în jos, deschizând
orificiul central, şi jetul de apă iasă din sabot spălând pământul. După atingerea
cotei de lucru, se toarnă în foraj, între coloană şi peretele săpăturii, un pietriş
mărgăritar, pe înălţimea coloanei perforate, iar la suprafaţa terenului se realizează
pe o înălţime de 1,5 m un dop de argilă compactă, care să asigure puţul împotriva
accesului aerului.
• În faza a doua (fig. 5.6.b) puţul se racordează la o pompă de vacuum şi

Fig. 5.6. Capul Puţului vacuumat

a - faza de înfigere în teren; b - faza de epuisment
1 - conducta centrală; 2 - tub perforat; 3 - sabot; 4 - disc cauciucat; 5 - bilă
îmbrăcată în cauciuc
datorită depresiunii create de aceasta, discul (4) cade pe lăcaşul său deschizând
legătura dintre coloana perforată şi tubul central, iar bila de cauciuc ridicându-se,
închide orificiul frontal. În această situaţie, apa este împinsă de presiunea
atmosferică prin coloana perforată în tubul central, iar de aici este aspirată de
pompă într-un rezervor de separaţie, de unde apa este evacuată în spaţii amenajate,
sau emisari naturali, iar aerul este refulat în atmosferă.

5.4. Drenarea cu filtre aciculare

Instalaţiile cu filtre aciculare dau rezultate foarte bune în cazul pământurilor

prăfoase şi al nisipurilor fine cu granule mai mici de 0,05 mm.
Instalaţia cu filtre aciculare (fig. 5.7) este alcătuită în principiu din următoarele
părţi: capul hidraulic (1), coloana perforată (2) care împreună formează acul în sine,
coloana prelungitoare (3), furtunul flexibil (4), colectorul (5), un rezervor cu trei
camere: de separaţie (6), de refulare (7), şi de apă de răcire (8), pompa de vacuum
(9), motorul electric (sau termic) (10) şi pompa de apă (11).
În mod similar cu coloana combinată a puţurilor vacuumate, acul filtrant este
alcătuit din;
• mantaua exterioară filtrantă, realizată din material plastic, având diametrul
exterior egal cu diametrul coloanei prelungitoare, cu fante longitudinale lungi de 50
- 100 mm şi cu o lăţime de 0,2 - 0,5 mm. Mantaua poate fi realizată şi din două
rânduri de site metalice suprapuse;
• coloana interioară, pentru acţionarea capului hidraulic de înfigere, formată
din ţeavă metalică de 1";
• capul hidraulic montat pe coloana interioară prin înşurubare.

1 - cap hidraulic
2 - conducta centrală
3 - tub prelungitor
4 - racord
5 - colector

6 - compartiment separare aer

7 - compartiment separare apă
8 - compartiment apă de răcire
9 - pompă de vacuum
10 - motor de acţionare
11 - pompă de evacuare a apei

Fig 5 7 Instalaţie de epuisment cu filtre aciculare

Acele se introduc în teren de-a lungul excavaţiei sau pe un contur închis, la
distanţă de 0,5 - 2,0 m şi la o adâncime maximă de 8 m. Procesul de înfigere se
realizează ca în cazul puţurilor vacuumate. După înfigere coloana şi acul se
racordează prin furtun armat sau racorduri din elemente de ţeavă la ştuţurile
colectoarelor. Colectoarele sunt formate din tronsoane de ţeavă de 6 - 10", lungi de
6 - 10 m, confecţionate de obicei din aluminiu, cu îmbinare prin cuplaje rapide sau
înşurubare. Reţeaua de colectoare trebuie să fie cât mai etanşă pentru a se putea
realiza obţinerea şi apoi menţinerea unui vacuum ridicat, de 0,2 - 0,1 at, iar pierderile
de sarcină să fie cât mai reduse.
După montarea instalaţiei se porneşte pompa de vacuum, iar în momentul în
care apare apa în rezervorul de separaţie, se porneşte şi pompa de apă. Dacş
montarea instalaţiei s-a făcut corect, asigurându-i o etanşeitate corespunzătoare, la
circa 2 - 3 ore de la pornire se obţin 0,2 - 0,1 at. În caz că nu se obţine un vacuum
sub 0,5 at, instalaţia nu a fost corect montată şi este necesară demontarea şi
verificarea ei.
Efectul maxim de depresionare cu filte aciculare se obţine funcţie de natura
terenului, după 5 - 15 zile de funcţionare. Eficienţa globală a instalaţiei se apreciază
după debitul de apă refulat, care trebuie să fie cuprins între 0,3 l/s.ac pentru nisipuri
foarte fine şi 1 l/s.ac pentru nisipuri grosiere.

LUCRĂRI DE DEVIERE A
CURSURILOR DE APĂ

Pentru a asigura condiţiile normale de desfăşurare a lucrărilor de execuţie

a construcţiilor hidrotehnice de pe cursurile de apă, este necesar să se realizeze
o incintă uscată. Astfel, în funcţie de relieful şi natura terenului, precum şi de
regimul hidrologic al cursului de apă, se pot aplica următoarele soluţii de deviere
a apelor:
• galerie subterană de deviere a apelor (fig. 6.1) în cazul în care versanţii
alcătuiţi din roci stâncoase sunt în apropierea albiei cursului de apă. Devierea se
realizează cu ajutorul batardourilor amonte şi aval şi a galeriei;
 Fig. 6.1. Devierea unui curs de apă prin galerie subterană
1 - ampriza barajului; 2 - batardou amonte; 3 - batardou aval; 4 - galerie de deviere
(se va putea transforma în golire de fund); 5 - casa vanelor

• conducte metalice sau din beton armat (fig. 6.2) care pot fi înglobate în
lucrarea definitivă sau se închid complet după terminarea construcţiei. În acest caz
golirile de fund ale barajului sunt folosite pentru scurgerea apei pe toată perioada
de construcţie, urmând ca la darea în folosinţă să fie echipate cu vane;

Fig. 6.2. Devierea apelor prin conducte metalice sau din beton armat
înglobate în construcţia executată într-o anumită fază

• canal lateral de deviere a apelor (fig. 6.3), construit pe malul care presupune
lucrările cu cele mai mici volume de terasamente;
 Fig. 6.3. Devierea unui curs de apă prin canal lateral
1 - nod hidrotehnic; 2 - batardou amonte; 3 - batardou aval; 4 - canal lateral
de deviere; 5 - închiderea canalului de deviere după terminarea construcţiei
• secţionarea albiei prin imcinte realizate cu batardouri (fig. 6.4) prin care
execuţia construcţiei proiectate se face pe etape.

Fig. 6.4. Închiderea parţială a albiei cu batardouri

Un sistem de deviere este alcătuit din batardouri ca elemente de închidere a
albiei, şi lucrări de transport a apei în afara incintei de lucru. În acest capitol se va
trata doar tehnologia de execuţie a batardourilor, urmând ca lucrările pentru
transportul apei (conducte, galerii, canale deschise) să fie tratate în alte capitole.
Batardourile sunt construcţii provizorii, realizate pentru protejarea incintelor
de lucru, astfel că în interiorul lor să se poată lucra în uscat. După natura
materialului din care sunt construite, batardourile pot fi din pământ, din
anrocamente, din palplanşe de lemn, metalice sau beton armat, precum şi din
combinaţii ale acestor soluţii.
 În fig. 6.5.a respectiv 6.5.b sunt prezentate cele două faze de deviere a
cursului Dunării la execuţia amenajării Sistemului Hidrotehnic şi de Navigaţie
(SHEN) Porţile de Fier I.

Fig. 6.5. Devierea Dunării la construcţia SHEN Porţile de Fier I.

Fig. 6.6. Batardouri din materiale locale
 6.1. Batardouri din pământ şi din anrocamente

Batardourile din pământ se utilizează în cazul cursurilor de apă cu viteze sub

0,7 m/s. La viteze de scurgere mai mari se realizează de regulă batardouri din
anrocamente.

Tipurile uzuale de batardouri executate din pământ sau anrocamente (fig. 6.6)
au dimensiunile stabilite din considerente constructive. Pentru a oferi posibilitatea
circulaţiei şi a intervenţiilor de pe coronament, se impune o lăţime minimă de 3,0 m,
iar criteriul stabilităţii impune pante de 1:2,5 - 1:3,0 pentru paramentul amonte şi
1:1,5 - 1:2,0 pentru paramentul aval. Batardourile din pământ sau din anrocamente
sunt alcătuite din: umplutura din pământ sau anrocamente, filtrul invers, stratul
filtrant, ecranul de etanşare şi piatra de protecţie.
Tehnologia de execuţie a batardourilor din pământ sau din anrocamente
prevede în general următoarele operaţii:
• pregătirea terenului prin defrişarea şi descopertarea amprizei, operaţii
executate de obicei cu buldozerul S1500;
• depunerea materialului de umplutură adus cu diferite mijloace de transport.
Umplutura se execută de la mal către axa râului, sau dinspre un mal spre cel opus;
• nivelarea în straturi cu ajutorul buldozerului S1500, care în cazul
batardourilor din pământ se vor compacta cu compactoare cu crampoane (T.P.O.)
sau cu compactoare cu pneuri (CP-10);
• odată cu avansarea umpluturii şi ieşirea acesteia de sub apă, în amontele ei
se descarcă material de granulaţie mică pentru a forma un filtru invers;
• pentru a se asigura punerea la uscat a incintei, este necesar un ecran
impermeabil, care poate fi amplasat în corpul batardoului sau pe paramentul
amonte, peste filtru. Materialul folosit pentru etanşare poate fi argila, folia de
polietilenă de înaltă densitate (PEHD), betonul, betonul asfaltic sau palplanşe bătute
prin corpul umpluturii;
• în cazul ecranelor din argilă, acestea se protejează printr-un strat de piatră,
împotriva acţiunii valurilor iar în cazul foliilorcu un strat de nisip şi un strat de
piatră.
În cazul executării barajelor din materiale locale, se recomandă ca materialul
de construcţie, ca şi amplasamentul batardoului să se aleagă în aşa fel, încât acesta
din urmă să fie înglobat în corpul barajului, la piciorul paramentului amonte.

6.2. Batardouri din palplanşe

Palplanşele sunt elemente de construcţie folosite pentru executarea unor

pereţi de sprijinire a săpăturilor, a unor incinte uscate, sau a unor ecrane de
etanşare la batardouri, diguri şi baraje. Palplanşele pot fi din lemn, metal sau beton
armat. Ele se introduc în teren prin batere sau vibrare, folosindu-se şi metoda
lansării. Palplanşele pot rămâne definitiv în lucrarea respectivă, sau pot fi
recuperate după terminarea lucrării.
 Tehnologia de înfigere a palplanşelor prin batere

se bazează pe executarea unor lovituri asupra capului palplanşelor, datorită

cărora, în timpul şocului, se modifică structura internă a pământului, din care cauză
rezistenţele la frecare scad, şi palplanşa pătrunde în teren. Această modificare a
stării pământului durează atâta timp cât durează şi acţiunea şocului, după care
terenul revine la starea statică iniţială. Pentru a permite înfigerea palplanşelor, este
necesar să se asigure o frecvenţă corespunzătoare a loviturilor, astfel ca intervalul
dintre două lovituri să nu permită revenirea terenului la starea statică iniţială.
Pentru realizarea unui asemenea proces,
se folosesc berbecii. Berbecul este un corp greu
care, ridicat la o anumită înălţime, este lăsat să
revină în cădere liberă sau propulsat în capul
palplanşei, transmiţându-i în acest fel energia
necesară înfigerii. După modul lor de acţionare,
berbecii se împart în trei grupuri: berbeci
acţionaţi mecanic, berbeci acţionaţi cu abur sau
aer comprimat şi berbeci cu combustie internă -
Diesel.
La unii berbeci cursa de lucru se realizează
numai sub acţiunea greutăţii elementului de
lovire, aceşti berbeci denumindu-se "cu acţiune
simplă". La berbecii acţionaţi cu aer comprimat
sau abur (fig. 6.7), agentul este folosit atât la
realizarea cursei de mers în gol (ridicarea
berbecului) cât şi la cursa de lucru (la lovire),
imprimând elementului mobil o acceleraţie
suplimentară, ceea ce determină creşterea
energiei de lovire. Aceşti berbeci sunt denumiţi
"cu acţiune dublă". Frecvenţa loviturilor, în Fig 67 Berbec cu
funcţie de tipul berbecului, variază între 100 - 300 lovituri/minut, iar greutatea de
lovire între 100 - 800 kgf (daN). Condiţia de înfigere a palplanşelor sau piloţilor în
teren prin batere, fără a se distruge, impune ca viteza de cădere a berbecului să se
afle în domeniul:

v = 2.g.H ≤ 6m / s
(6.1)

rezultând că înălţimea de cădere H este limitată.

B. Tehnologia de înfigere a palplanşelor prin vibrare presupune folosirea unui

generator inerţial de vibraţii, care acţionează asupra palplanşei şi a zonei de contact
dintre aceasta şi teren, realizând micşorarea forţelor de frecare exterioară şi
asigurând astfel alunecarea palplanşei în teren, sub acţiunea greutăţii proprii şi a
greutăţii vibratorului.
 Vibratoarele de tip inerţial (fig. 6.8) au ca
principiu de producere a forţei oscilante, rotirea în
sens contrar a unor perechi de discuri cu masă
excentrică, astfel incât printr-o sincronizare
perfectă componentele verticale ale forţei
centrifuge se vor însuma, iar cele orizontale se vor
anula.
La instalaţiile de înfigere a piloţilor şi
palplanşelor în pământ prin batere sau vibrare,
Fig. 6.8.a. Principiul de funcţionare
a vibratorului de tip inerţial
sunt folosite sonete (fig. 6.9) sau echipamente de
sonetă montate pe excavatoare, tractoare,
pontoane etc. Sonetele sunt folosite pentru susţinerea şi menţinerea elementului şi
a direcţiei de înfigere a acestuia.

Fig. 6.9. Echipament de sonetă

montat pe excavator cu şenile
Fig. 6.8.b. Vibrator de tip inerţial -
schemă constructivă
1 - motor; 2 - suprt; 3 - amortizor; 4 -
generator de vibraţii; 5 - transmisie; 6 -
fulie intermediară; 7 - cleşte de prindere
a palplanşei
 C. Tehnologia de înfigere a palplanşelor prin metoda lansării este de regulă o
operaţie anexă a unui alt procedeu de înfigere a palplanşelor, fiind specific vibrării.
În unele cazuri însă ea poate fi utilizată şi singură. Principiul procedeului constă în
introducerea în sol a unui jet de apă sub presiune în apropierea vârfului palplanşei,
cu ajutorul unui tub metalic rigid, de diametru mic, numit lance. Scopul acestei
operaţii este de a decompacta şi afâna terenul pentru a permite trecerea palplanşei.
Lansarea este des folosită în soluri granulare compacte şi cel mai adesea
uscate, în care alte procedee dau rezultate slabe. Procedeul nu este potrivit în
solurile coezive care nu se reconstituie în jurul palplanşelor. Lansarea permite în
general punerea rapidă în operă a palplanşelor, fără deteriorări, însă provoacă
deranjarea şi dezorganizarea solului în jurul lor. De la caz la caz, utilizarea sa
trebuie întotdeauna făcută cu prudenţă.
Lansajul necesită:
• o alimentare continuă cu apă, fie dintr-o sursă de apă din vecinătatea
poziţiei de înfigere, fie dintr-un rezervor de apă cu un volum suficient, şi alimentat în
mod regulat;
• o pompă care permite realizarea unui debit de ordinul a 100 m³/h şi a unei
presiuni de până la 15 at;
• un racord flexibil care este legat la pompă şi la extremitatea superioară a
lancei. Acest racord nu trebuie să fie prea lung, în scopul limitării efectului greutăţii;
lungimea sa este limitată la 300 m în medie;
• lancea, care este constituită dintr-o ţeavă rigidă cu diametrul interior de
ordinul a 30 - 60 mm, care se termină în partea de jos cu o duză teşită, şi la a cărei
parte superioară se află racordul furtunului flexibil de apă.
Cu acest material pot fi utilizate două metode de lansare. Prima constă în
suspendarea lancei de capul metalic al racordului flexibil în cablul macaralei.
Lancea se coboară vertical în imediata apropiere a palplanşei, şi se avansează uşor
pe lângă aceasta, mişcându-se printr-o pendulare verticală de du-te-vino cu o
amplitudine de la 1 la 2 m, pentru a se evita blocarea sa. Lancea trebuie să
urmărească palplanşa în înfigere, împreună avansând uşor.
A doua metodă constă în solidarizarea lancei de palplanşă. Ţeava este fie
sudată direct de inima palplanşei, pe partea interioară (palplanşe destinate a fi
scoase prin lansaj şi reutilizate), fie ghidată cu ajutorul colierelor şi manşoanelor în
care ea poate culisa vertical şi astfel este recuperată imediat după înfigerea
palplanşei şi reutilizată. Înfigerea palplanşei se execută cu vibroînfigătorul, lansarea
fiind operaţie ajutătoare.
În primul caz, pentru confecţionarea lăncilor se utilizează ţevi metalice
normale, iar în al doilea caz se utilizează ţevi cu grosime mare a peretelui (minimum
6 mm), care permit un număr mare de reutilizări. Presiunea de lansaj este de 7 - 10
at, dar poate atinge uneori şi 12 at. Debitul de apă mediu, utilizat în acest procedeu,
este de aproximativ 1 m³/minut, iar debitul maxim de 1,5 m³/minut.
Batardourile din palplanşe de lemn sunt de forma unor pereţi verticali continui,
confecţionaţi din dulapi cu lăţimea de 15 - 25 cm, grosimea de 5-18 cm şi lungimea
limitată la 7 - 9 m.
Pentru a corespunde din punct de vedere al etanşeităţii, palplanşele se
îmbină prin prelucrarea laturilor (fig. 6.10), vârful palplanşei se prelucrează prin
ascuţire, şi anume simetric pe cele două feţe laterale şi asimetric dinspre muchia
prelucrată cu lamb, pentru ca prin batere, componenta orizontală a rezistenţei
terenului să permită strângerea palplanşelor una de cealaltă. În timpul baterii, capul
palplanşelor se protejează cu o căciulă metalică, vârful palplanşei se protejează cu
un sabot metalic.
Operaţia de înfigere (fişa) palplanşelor cuprinde:
• nivelarea terenului şi trasarea ecranului;
• baterea unor piloţi în colţuri şi în aliniament la distanţe de 3 - 5 m unul de
altul, prevăzuţi cu ulucuri de forma celor executate la palplanşe;

Fig 6 10 Palplanşe din lemn

• montarea unor cleşti între capetele piloţilor la distanţă de 0,4 - 0,5 m
deasupra terenului pentru ghidarea palplanşelor. Deschiderea dintre cleşti este cu 1
- 2 cm mai mare decât grosimea palplanşelor (fig. 6.11);
• fişa palplanşelor se realizează pe intervalul dintre doi piloţi, prin batere cu
un berbec uşor (circa 200 kgf) sau prin vibrare. După natura terenului ele se înfig
câte una sau câte 2 - 3 simultan; înfigerea începe cu palplanşa din capătul indicat de
sensul de ascuţire al vârfului şi se execută până la adâncimea de 1,5 - 2 m pe tot
pasul dintre doi piloţi; în continuare ele se înfig în trepte de câte 0,5 - 1,0 m.
Batardoul din palplanşe de lemn constă din unul sau două rânduri de
palplanşe, cu o umplutură de pământ spre partea opusă presiunii. Batardoul dintr-
un singur perete de palplanşe (fig. 6.12) are înălţimea maximă de 5,0 m. Peretele
este executat din palplanşe introduse în teren la o adâncime de 2,0 m în terenuri tari
şi la 3,0 - 4,0 m în terenuri nisipoase. Pentru stabilitatea peretelui, în funcţie de
înălţimea sa, se aşează una sau două rânduri de contrafişe, la distanţe de 2 - 3 m,
 Fig 6 11 Înfigerea palplanşelor din lemn
care reazămă în ţăruşi bătuţi în pământ.
Batardoul format din doi pereţi de palplanşe (fig. 6.13) are înălţimea maximă
de 8,0 m. Distanţa dintre pereţi trebuie să fie mai mare decât adâncimea maximă a
apei. Fişa pereţilor este de 3 - 5 m, fiind realizaţi din dulapi de 10 - 18 cm şi piloţi de
25 - 27 cm. Pereţii din palplanşe se rigidizează la partea superioară cu moaze din
rigle, aşezate la distanţe de 2 - 3 m; la înălţimea nivelului de lucru al apei se
montează buloane de strângere φ 25 - 40 mm. Spaţiul dintre pereţi se umple cu
pământ argilos sau cu pietriş conţinând şi nisip fin. În partea exterioară a peretelui,
care preia presiunea apei, se face o umplutură pe o înălţime care depăşeşte cu circa
0,5 m nivelul de lucru al apei.

Fig. 6.12. Batardou cu un singur

perete de palplanşe din lemn
 Fig. 6.13. Batardou cu
doi pereţi de palplanşe
din lemn

E. Palplanşele metalice se folosesc la lucrări de izolare a unor incinte de

lucru în apele adânci, pentru realizarea unor pereţi etanşi, sau pentru sprijinirea
săpăturilor cu adâncime mare.

Fig 6 14 Palplanşe metalice

Palplanşele metalice se execută din oţeluri care au elasticitate şi rezistenţe
mecanice mari, fiind totodată şi rezistente la coroziune. Profilurile de laminare sunt
foarte diferite, urmărindu-se mărirea rezistenţei la încovoiere, precum şi
satisfacerea cerinţelor tehnologice şi funcţionale. Palplanşele metalice pot avea
lăţimea de 22 - 42 cm, înălţimea profilului de 3,5 - 44 cm, lungimea de 2,5 - 35 m şi
grosimea peretelui de 4 - 23 mm. În mod frecvent se folosesc (fig. 6.14) profilele I
(Lackwanna sau Senelle), profilul S sau Z (Rombas), sau profilul U (Larsen). Pentru
realizarea unor unghiuri mai mari de 20° la ecranele din palplanşe metalice,sunt
necesare palplanşe de formă specială, livrate de industrie sau executate pe şantier.
Pentru înfigerea palplanşelor metalice se folosesc sonete cu berbeci sau
vibratoare. În timpul înfigerii ele sunt ghidate la două nivele. Astfel, o pereche de
cleşti trebuie să fie localizată cât mai jos posibil, fie la nivelul terenului, fie
imediat deasupra nivelului minim al apei. În ape cu curenţi puternici este necesar
să se fixeze cleşti şi la nivelul fundului albiei. Pentru executarea lucrărilor în apă,
sonetele pot fi montate pe pontoane a căror stabilitate se asigură fie prin
ancorare, fie prin coloane de papionaj.
 F. Batardourile din palplanşe metalice pot fi dintr-un perete simplu, din pereţi
dubli sau batardouri celulare. Batardourile simple sunt alcătuite dintr-un singur
perete din palplanşe metalice, de tipul unei diafragme de etanşare, şi un corp
realizat din umplutură de pământ, balast sau anrocamente.

Fig. 6.15. Batardou cu pereţi dubli din

palplanşe metalice

Batardourile cu pereţi dubli din palplanşe se folosesc în cazul unor cursuri de

apă cu adâncimi de până la 12 m (fig. 6.15). Ele sunt alcătuite din două rânduri de
pereţi, solidarizaţi cu ajutorul unor tiranţi din oţel, montaţi la distanţe de 2 - 3 m.
Spaţiul dintre pereţi se umple cu agregate sau pământ. În scopul măririi siguranţei
în exploatare, la baza peretelui dinspre incintă se execută o umplutură prevăzută cu
un sistem de drenaj. Acest tip de batardouri se execută mai rar.
Batardourile celulare din palplanşe metalice se folosesc pentru izolarea
unor incinte de lucru situate în albiile râurilor, în scopul executării unor
construcţii hidrotehnice, putând însă constitui şi construcţii definitive ca: ziduri
de sprijin, cheiuri portuare etc. În general se folosesc pentru adâncimi ale apei de
15 - 20 m şi viteze de scurgere de 4 - 5 m/s.
Batardourile celulare sunt formate din compartimente realizate din palplanşe
metalice şi umplute cu nisip sau balast, prin sedimentare cu ajutorul
hidromecanizării. Ele sunt de două tipuri: batardouri cilindrice şi batardouri-
segment (fig. 6.16).

Fig 6 16 Batardouri celulare din palplanşe metalice

 Batardourile celulare cilindrice sunt mai frecvent utilizate, fiind mai sigure,
întrucât cedarea unei celule nu antrenează distrugerea celorlalte. Deasemenea, la
acest batardou, umplerea celulelor se face astfel, ca diferenţa de nivel a
umpluturii între două celule vecine să nu depăşească 2,0 m. Asemenea batardouri
s-au utilizat la execuţia SHEN Porţile de Fier I.
Batardourile celulare sunt construcţii autoportante în cazul terenurilor
stâncoase. Pe terenurile de fundare nisipoase se execută încastrarea palplanşelor
în teren, pentru asigurarea stabilităţii. La Porţile de Fier I, palplanşele au fost
încastrate pe o adâncime de 0,4 m în roca de bază constituită din marne
calcaroase.
Montarea palplanşelor pentru realizarea celulelor se poate executa de pe o
platformă plutitoare autoridicătoare (fig. 6.17), sau de pe o estacadă special
construită. Platforma plutitoare în formă de U este prevăzută cu 4 piloni metalici, o
macara pentru deplasarea palplanşelor şi celorlalte utilaje, precum şi echipamentul
de lucru.
G. Etanşările cu palplanşe din beton armat se folosesc în cazul lucrărilor
definitive, unde ecranele din palplanşe au de preluat sarcini mari şi sunt expuse
apelor agresive.
În general palplanşele din beton se armează puternic cu armătură
longitudinală şi etrieri, şi sunt prevăzute cu lamb şi uluc pentru realizarea
îmbinărilor (fig. 6.18).

Fig 6 18 Palplanşe din beton

Fig. 6.17. Platformă plutitoare autoridicătoare pentru realiyarea batardourilor

celulare
 Datorită masei mari, palplanşele din beton armat sunt puţin deviate în timpul
înfigerii, ceea ce face să se renunţe uneori la joantele de îmbinare, obţinându-se o
etanşare satisfăcătoare după înfigere, prin umplerea cu mastic bituminos a unor
canale prevăzute pe suprafeţele de contact. Vârful palplanşelor din beton armat este
ascuţit asimetric pentru a genera împingerea spre palplanşa vecină în timpul baterii.
Procesul de înfigere în teren a acestor palplanşe se execută prin batere cu
ajutorul berbecilor. Pentru a se evita deteriorarea betonului în timpul baterii,
capul palplanşelor se protejează cu o pernă metalică.
Din cauza volumului şi greutăţii mari, palplanşele din beton armat impun
condiţii speciale pentru transportul şi punerea lor în operă, necesitând utilaje de
mare capacitate.

6.3. Scoaterea palplanşelor

Avantajul major al folosirii palplanşelor, în cazul utilizării lor la lucrări

provizorii, constă în posibilitatea de refolosire. Pentru aceasta este necesară
îndeplinirea a două condiţii:
• pe de o parte, nu pot fi scoase decât cu condiţia ca această operaţie să nu
prezinte riscuri pentru stabilitatea lucrărilor învecinate;
• pe de altă parte, nu pot fi scoase decât în condiţii economice avantajoase,
sau altfel spus, cu condiţia ca la scoatere palplanşele sa nu fie deformate sau rupte,
fiind posibilă refolosirea lor.
Posibilitatea de scoatere şi recuperare depinde în mare măsură de modul în
care palplanşele s-au pus în operă: astfel, palplanşele dintr-un rând, care au fost
bătute cu uşurinţă, sunt mult mai uşor de extras ca acelea dintr-un rând care au
ajuns dificil la cotă şi care pot fi răsucite, deviate şi chiar înfăşurate, sau materialul
din zona capului palplanşei fiind obosit, apare deseori ruperea din cauza
consumului exagerat de energie la batere.
În cazul în care palplanşele au o perioadă îndelungată de serviciu în anumite
lucrări (de exemplu batardouri), durată ce depăşeşte de regulă 3 ani, în soluri
pulverulente cu matrice argiloase şi care ulterior au devenit puternic compactate şi
saturate cu apă, posibilitatea de scoatere se diminuează întrucât, în timp, coeziunea
moleculară a format în jurul rândului de palplanşe o zonă de mare densitate,
aderentă la palplanşe (prismă de coeziune). Din această cauză, la extragere această
prismă aderentă la palplanşă este antrenată odată cu palplanşa, necesitând forţe
suplimentare de smulgere şi uneori tehnici speciale de distrugere a coeziunii.
Procedee utilizate: în cazul palplanşelor scurte (4 - 5 m), introduse uşor într-
un sol moale sau de consistenţă redusă, este posibil a utiliza direct forţa de
tracţiune a unei macarale, dar în majoritatea cazurilor, vom avea nevoie să
recurgem la forţe suplimentare de tracţiune şi de maşini special adaptate pentru
scoatere, numite extractoare.
Principalele tehnici care sunt folosite sunt: batere, vibrare şi procedeul
combinat sub jet de apă (lansajul).
Aceste tehnici, care sunt aplicate în mod curent, sunt asemănătoare cu cele
de înfigere numai în ceea ce priveşte scopul principal, iar deosebirile constau în
modul de lucru al utilajelor.

A. Procedeul prin batere este identic cu procedeul de la introducerea

palplanşelor, doar că baterea se efectuează în sensul de extragere a palplanşelor,
bineînţeles cu anumite modificări ale utilajelor, modificări care pot fi constructive,
sau în unele cazuri făcute pe şantier. Pentru realizarea acestui procedeu se folosesc
următoarele tipuri de extractoare:
• Extractoare cu aer comprimat - sunt ciocane
vibratoare, aceleaşi care sunt folosite la înfigere, şi care
sunt montate răsturnat şi echipate special (fig. 6.19).
Printre constructorii care preferă acest sistem sunt cei de
la firmele PAJOT şi TIFINE. Alte firme, ca de exemplu
DEMAG, au construit extractoare care funcţionează
conform aceluiaşi principiu, dar din concepţie s-a prevăzut
ca aceste utilaje să fie folosite numai pentru extragerea
palplanşelor (fig. 6.20).
Aceste extractoare
sunt în general constituite
dintr-un piston fix,
solidarizat cu un dispozitiv
de prindere, pe care
culisează un cilindru.
Ridicarea cilindrului se
realizează prin introducerea
Fig. 6.19. Ciocan
vibrator echipat pentru aerului comprimat, îar
extragere căderea este liberă. În cursa
sa ascendentă cilindrul
loveşte pistonul, transmiţând palplanşei energia de
recul. Partea superioară a extractorului este echipată
cu o suspensie cu arcuri, iar partea inferioară cu un
dispozitiv de prindere a palplanşei.
Aceste utilaje funcţionează cu aer comprimat,
Fig. 6.20. Extractor special cu
au o cadenţă de batere cuprinsă între 160 - 350 aer comprimat
lovituri/minut, greutăţi între 100 - 4300 kgf şi permit
obţinerea unor energii de lovire peste 1000 kgm.
Pentru a obţine un randament ridicat de scoatere, trebuie exercitată o forţă de
tracţiune cel puţin egală cu de 3 ori greutatea extractorului; acest raport poate
ajunge la 5 în cazul extractoarelor de greutăţi mici. Greutatea maşinilor utilizate
trebuie să fie în general puţin superioară greutăţii palplanşelor de extras.
• Extractoare Diesel - există destul de multe extractoare de acest tip, ele sunt
constituite dintr-o tijă de extragere care ghidează o masă de lovire, acţionată prin
intermediul bielelor de două pistoane înclinate. Când masa de lovire coboară, cele
două pistoane comprimă aerul conţinut în cilindri, iar combustibilul injectat este
aprins. Gazele de combustie trimit în sus masa de lovire, prin intermediul
pistoanelor şi bielelor şi care, lovind un tampon, transmite energia de şoc la
palplanşe prin intermediul tijei de extragere (fig. 6.21).
 Extractoarele Diesel sunt suspendate în cârligul macaralei cu ajutorul unei
suspensii cu resort. Aeste utilaje pot atinge greutăţi de 2400 kgf (fără accesorii),
dezvoltă energii de batere de 500 kgm, necesitând o forţă de tracţiune la cârligul
macaralei cuprinsă între 10 şi 20 tf. Cadenţa de lovire este cuprinsă între 100 şi 130
lovituri/minut şi se pot utiliza la extragerea palplanşelor cu greutăţi cuprinse între
2000 şi 2500 kgf.

B. Procedeul prin vibrare - folosit pentru

introducerea palplanşelor în sol, poate fi integral
utilizat în scopul extragerii, exercitându-se o
forţă suplimentară de extragere cu ajutorul
macaralei. Acest procedeu este utilizat mai cu
seamă atunci când la punerea în operă a
palplanşelor a fost folosită tehnica vibroînfigerii.
Palplanşele înfipte prin vibrare pot fi întotdeauna
scoase cu acelaşi procedeu, cu excepţia
terenurilor care după înfigere au fost foarte bine
compactate, sau a terenurilor care prezintă
fenomene de tixotropie.
Tracţiunea utilă la cârligul macaralei
poate fi de 2 (pentru extractoare grele) la 4 ori
greutatea vibratorului şi a palplanşei. Este
indispensabil de a interpune un grup amortizor
între vibrator şi cârligul macaralei, pentru a opri
transmiterea vibraţiilor la cablul macaralei, grup
format din arcuri elicoidale sau tampoane de
cauciuc.

C. Procedeul combinat, sub jet de apă,

foloseşte vibroexportatoare. Această tehnică
este o combinare a uneia din procedeele
descrise mai sus, cu procedeul de lansare
folosit la introducerea palplanşelor în teren, cu
diferenţa că jetul de apă decompactează şi
afânează terenul pentru a micşora frecarea între
palplanşă şi teren, sau de a rupe coeziunea
dintre teren şi palplanşă. Procedeul combinat
Fig 6 21 Extractor foloseşte acelaşi echipament ca la lansare,
adică pompă, racorduri flexibile şi lance, dar
scoaterea se face în două etape: decompactarea cu jet de apă în lungul rândului de
palplanşe înfipte, şi extragerea cu unul din procedeele descrise anterior.