1

Articolul este publicat în rev. DREPTUL nr.11/2001, sub titlul..... Este prima mea publicaţie.

POATE FI SUBIECT PASIV AL INFRACŢIUNII DE ABUZ DE ÎNCREDERE

ŞI O ALTĂ PERSOANĂ DECÂT PROPRIETARUL BUNULUI ?
-original(manuscris)-

Conform art. 213 c.p., constituie infracţiunea de abuz de încredere însuşirea unui bun mobil al
altuia deţinut cu orice titlu, sau dispunerea de acel bun pe nedrept, ori refuzul de a-l restitui.
Raţiunea pentru care legiuitorul a prevăzut această infracţiune este, aşa cum rezultă din
denumirea ei marginală sancţionarea celui care, având posesia sau detenţia legitimă asupra unui bun
aparţinând altuia, abuzează de această calitate şi, implicit, de încrederea ce i-a fost acordată,
comportându-se ca şi cum ar fi proprietarul acelui bun.
Comportamentul abuziv al făptuitorului constă în una din cele trei acţiuni alternative: însuşirea
lucrului mobil, dispunerea pe nedrept de acesta şi refuzul restituirii sale.
Toate aceste acţiuni se referă la un bun mobil al altuia. Cu privire la dreptul părţii vătămate
asupra bunului, există două opinii. Într-o opinie se consideră că „partea vătămată trebuie să fie
proprietarul bunurilor însuşite, de care dispune sau pe care inculpatul refuză să le restituie pe nedrept;
aceasta rezultă din exprimarea – bun mobil al altuia –”1. Într-o altă opinie se acceptă că subiect pasiv
poate fi şi o altă persoană, stabilindu-se că „ refuzul de restituire a bunului trebuie să aibă loc faţă de
proprietarul bunului, de mandatarul acestuia sau faţă de acela de la care a fost primit, nu şi faţă de
orice altă persoană care pretinde un drept asupra bunului respectiv” 2 .
Prin urmare, atunci când se stabileşte un raport juridic civil cu privire la un bun aparţinând unei
persoane în calitate de proprietar, nu se ridică nici o problemă; aceasta va putea solicita restituirea
bunului de la cel căruia i-a transmis detenţia, fie printr-o acţiune civilă în procesul civil (acţiune în
revendicare mobiliară în temeiul art. 1909 alin. 2 cod civil sau o acţiune ex contractu în temeiul art.
1073 şi urm. Cod civil), fie printr-o acţiune civilă exercitată în cadrul procesului penal pornit pentru
săvârşirea infracţiunii de abuz de încredere în temeiului prevăzut de art. 279 cod procedură penală.
De asemenea, nu sunt discuţii atunci când fapta se săvârşeşte faţă de mandatarul proprietarului,
care în temeiul contractului de mandat – ia locul proprietarului.

Care este însă soluţia atunci când bunul a fost primit în mod legitim de către făptuitor de la o
altă persoană decât proprietarul lucrului (sau reprezentantul acestuia)? Pentru a găsi răspuns corect,
trebuie să urmărim poziţia juridică a celor două părţi implicate în raportul juridic civil preexistent
infracţiunii.
Astfel, prin expresia „bun… al altuia deţinut cu orice titlu” din textul incriminator se înţelege că
există cu privire la acel bun un raport juridic patrimonial în baza căruia se transmite doar detenţia ( nu
şi proprietatea) acelui lucru, cu obligaţia păstrării, a restituirii la termenul şi condiţiile stabilite sau a
unei anumite folosiri3. Un asemenea raport poate lua naştere dintr-un drept real ( uz, uzufruct, gaj) sau
dintr-un contract (depozit, comodat, transport, etc.). Prin urmare, partea vătămată transmite doar
detenţia4. Or, dacă din punctul de vedere al dreptului civil există deosebiri esenţiale între posesie şi

1
Sentinţa penală nr.351/1998 a Judecătoriei Sighetul Marmaţiei, decizia penală nr. 217/1998 a
Tribunalului Maramureş, citate de Ioan Vasile Brisc în „Sinteză de practică judiciară penală a
instanţelor din Maramureş pe anul 1998”, Dreptul nr. 4/1999, p.124.
2
Decizia penală nr. 525/1970 a Tribunalului Judeţean Bistriţa Năsăud, R.R.D. nr.3/1971,p.141.
3
Traian Pop „ Comentare cod penal adnotat”, 1937, vol. III,p.475.
4
Bunul nu trebuie să se afle doar întâmplător în mâinile făptuitorului, căci simplul contact
material nu constituie o detenţie. De exemplu, dacă partea vătămată înmânează de bună voie bunul
 2
detenţie5, din punct de vedere al ocrotirii penale ele sunt puse pe acelaşi plan 6, astfel încât considerăm
că cel care transmite detenţia (sau posesia) poate să fie proprietar, sau el însuşi doar un posesor.
Aceasta pentru că ceea ce urmăreşte legea penală este ocrotirea posesiei, chiar independent de cea a
dreptului de proprietate. Singura condiţie este ca cel care transmite posesia ( altul decât proprietarul) să
aibă el însuşi posesia legitimă (transmisă de către proprietar).
Următoarele argumente vin să întărească opinia noastră :
1. Infracţiunea de abuz de încredere este incriminată în Titlul III cod penal, intitulat „ Infracţiuni
contra patrimoniului” şi nu a proprietăţii ; de altfel, prin patrimoniu înţelegem toate drepturile şi
obligaţiile unei persoane, fără a face distincţie între dreptul de proprietate şi cel de posesie
(detenţie).
2. Dacă în cazul furtului, legiuitorul a înţeles să incrimineze însuşirea nedreaptă a unui lucru de la
o altă persoană indiferent că titularul este proprietar, posesor sau detentor, cu atât mai mult în
cazul abuzului de încredere (care din punct de vedere al laturii obiective se deosebeşte de furt
prin aceea că în momentul săvârşirii faptei, bunul se află în mâinile făptuitorului în temeiul
unui raport juridic preexistent) trebuie să fie ocrotite aceleaşi valori.
3. Prin „bun… al altuia” trebuie să înţelegem un bun aparţinând altuia, indiferent de dreptul
concret asupra sa, căci „ ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus” . O limitare a
aplicării textului legal numai în favoarea proprietarului, ar însemna să impunem o restricţie
care ar altera voinţa legiuitorului care, dacă ar fi vrut să condiţioneze calitatea de parte vătămată
de aceea de (doar) proprietar, ar fi prevăzut expres „ bunul mobil … proprietatea altuia” .
4. Nu în ultimul rând, chiar în dreptul procesual civil se recunoaşte detentorului legitimarea activă
pentru a exercita acţiunea posesorie (art. 676 cod procedură civilă). Astfel, prin infracţiunea
prevăzută de art. 213 cod penal, se sancţionează abuzul de încredere acordată de cel care a
transmis detenţia bunului, esenţial fiind încălcarea încrederii şi nu a dreptului acestuia.

De altfel, soluţia pe care o propunem prezintă o importanţă practică evidentă. Astfel, dacă X
este proprietar al bunului pe care îl închiriază sau împrumută lui Y, pe o durată de mai mulţi ani şi, la
un moment dat, Y lasă bunul în depozit lui Z care, ulterior refuză restituirea la cererea expresă a lui Y,
considerăm că Y poate solicita condamnarea lui Z pentru săvârşirea infracţiunii de abuz de încredere în
modalitatea refuzului restituirii, chiar dacă nu este proprietar, căci nimic nu-l obligă pe Y să-i ceară lui
X declanşarea procedurii. Z la rândul lui, nu se poate apăra invocând calitatea de neproprietar a lui
X, căci el a încălcat în primul rând încrederea acordată de Y şi nu dreptul de proprietate a lui X.
Acceptând această opinie, instanţele nu vor putea înceta procesul penal în temeiul art. 11 pct. 2
lit. bn raportat la art. 10 lit. h cod procedură penală pe motiv de lipsă a plângerii prealabile introduse de
către Y (căci plângerea directă introdusă de o persoană fără calitate este nulă ) şi nici să pronunţe o
soluţie de achitare în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. b cod procedură penală, pe motiv
că litigiul dintre Y şi Z este unul civil, ci va trebui să procedeze la judecarea cauzei ce le are ca părţi şi
Y şi Z.

Vatra Dornei, 13 martie 2001

**********

către făptuitor, care se arată interesat să-l cumpere şi, sub un pretext oarecare, pleacă din acel loc, bunul
însuşinduşi-l, fapta constituie infracţiunea de furt.
5
Liviu Pop, „Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale”, Editura lumina Lex, Bucureşti,
1996, p-.216-220.
6
Octavian Loghin, Tudorel Toader, „Drept penal român, Partea specială”, Editura Şansa,
Bucureşti, 1994,p.217.