Sunteți pe pagina 1din 23

I

Viața fără har este moarte


(conferinţă la Oradea, 14 martie 2012)

Bine v-am găsit. Tema conferinței mi-a fost propusă de domnișoara Monica. Este o temă care se
potrivește și cu perioada în care ne aflăm, cu Postul Mare. Și am să explic un pic chiar titlul
conferinței sau al întâlnirii de astăzi: Viața fără har este moarte. Avem aicea trei substantive:
viață, har și moarte.

Viața, așa cum o înțelegem dincolo de o gândire biologică, este o realitatea mult mai profundă și
mult mai complexă. Vorbim despre viață, cum ziceam, din perspectivă biologică, dar vorbim
despre viață și din perspectivă existențială, adică viața ca și conținut al vieții. Una este să ai o
putere de viață în tine, una este să poți să transmiți viață și celor din jurul tău. Este vorba de o
altă putere.

La fel, moartea este și ea înțeleasă în mai multe sensuri. Adică există moartea biologică, dar
există și o altă moarte, care este independentă de cea biologică și care se referă la viața interioară
a unui om. Am putea spune că moartea este, de fapt, absența vieții sau, ca să spunem așa, acuma
referindu-ne la al treilea termen, absența harului.

Harul este un cuvânt destul de greu de explicat. Harul am putea să spunem că-l înțelegem tot prin
mijlocirea vieții. O viață pătrunsă de har are cu totul alte coordonate decât o viață fără har. Legat
de prezența harului în viața omului... această prezență se leagă, în general, de o realitate
spirituală. Oamenii trăiesc într-o lume, într-o societate în care putem să înțelegem mai bine ce
înseamnă harul. Adică o societatea care este pătrunsă de har sau o societate din care lipsește
harul.

Ca să mă fac un pic mai ușor de înțeles o să vă spun o întâmplare prin care a trecut un prieten de
al meu, un coleg de facultate care, fiind cu o bursă, tot așa, la o facultate de artă, de pictură din
Anglia, a mers și a petrecut în Anglia șase luni de zile. Acuma chiar există, ca să zicem așa,
foarte pregnant acest curent de emigrare a noastră, a românilor. Dar o să vă spun ce mi-a povestit
acest prieten al meu. El nu era credincios, era student, era tânăr, înțelegea să-și trăiască viața din
plin și, cum ziceam, a ajuns cu o bursă în Anglia. Și acolo, pentru prima dată, s-a întâlnit cu o
II

societate profund desacralizată. Vă spuneam că el nu era credincios, dar stând acolo șase luni, și-
a dat seama de o diferență foarte mare, o diferență pe care o sesizai mergând pe stradă. El nici cât
a fost în țară n-a frecventat bisericile sau mediul religios. Deci, era vorba, pur și simplu, de o
realitate socială. Și acolo a zis că a simțit această desacralizare la modul cel mai organic. Adică
se simțea – zicea – în atmosferă această lipsă a lui Dumnezeu din viața oamenilor, se simțea
această uscăciune spirituală, această secetă spirituală. Și acolo s-a convertit el la credință.
Imediat după ce s-a întors în țară m-a și căutat – eram deja la mânăstire – și așa mi-a povestit el
că s-a întâlnit cu Dumnezeu acolo, în străinătate, acolo unde Dumnezeu lipsea.

Deci, vă ziceam că harul, dacă este în oameni, emană în afară, se degajă și crează o ambianță
care cei mai mulți, poate, o respirăm fără să fim conștienți de ea. Dar în momentul în care
pierdem, atuncea devenim conștienți de ce am avut. Și cred că această experiență o au mulți din
cei care pleacă în străinătate, la lucru, și care au cât de cât o anumită sensibilitate spirituală.

Acuma, referitor la harul în viața noastră... harul vine din prezența lui Dumnezeu. Avem atâta har
cât Dumnezeu avem. Știți că se zice despre oameni că sunt oameni fără Dumnezeu. Tot așa
putem spune că sunt oameni purtători de Dumnezeu. Ori, harul trebuie să știm că nu este o
energie neutră pe care să o poți accesa de oriunde din univers, nu este o energie abstractă. Harul
este energia unei persoane. Noi nu dobândim harul, noi dobândim o persoană. Ne unim cu
Dumnezeu, intrăm într-o relație cu Dumnezeu ca și cu o persoană și harul este, de fapt, energia
acestei Persoane.

Acuma, poate, dacă am ajuns aicea, ar fi interesant să vedem și ce înseamnă omul sau care ar fi
măsura omului. În măsura în care Îl înțelegem pe Dumnezeu putem să înțelegem și ce este omul,
pentru că noi am fost făcuți după chipul lui Dumnezeu. Și probabil că revelația cea mai mare pe
care o aduce Iisus Hristos în lume nu este aceea a dumnezeirii – știm cu toții că Hristos a fost
Dumnezeu întrupat – ci ceea ce ne revelează, în mod excepțional, este ceea ce este omul. Hristos
ne arată care este măsura omului sau pentru ce a fost omul creat.

Majoritatea dintre dumneavoastră știți acel episod din Cartea Facerii din Vechiul Testament care
relatează crearea lui Adam de către Dumnezeu, cum a fost creat Adam de Dumnezeu și așezat în
grădina raiului să lucreze. Ori, sunt mai puțini cei care știu că Adam, chiar dacă a fost creat de
Dumnezeu, chiar dacă era fără greșeală, nu era desăvârșit. Am putea să spunem că în Adam
umanitatea își trăiește prima copilărie. Adam era chiar naiv. El a putut fi înșelat de diavolul în
virtutea naivității sale. Adam nu știa că există răul, nu știa că există viclenie, nu-și putea închipui
că există minciună, că există viclenie. Deci, Adam era naiv. De aceea a putut fi înșelat. Era naiv
III

pentru că era mic. Era mic din punct de vedere spiritual. Deci, Adam, chiar dacă era fără de
greșeală, nu ne poate ajuta să înțelegem pe deplin ceea ce este omul.

Abia Hristos este Cel care împlinește cu adevărat vocația omului. Și vedem că Hristos... știm cu
toții că S-a întrupat, a trăit în lumea aceasta, după care a fost răstignit – o să pomenim la Paști
tocmai acest episod al răstignirii – a înviat, S-a înălțat la ceruri și a șezut de-a dreapta lui
Dumnezeu Tatăl. Ce înseamnă toate aceste evenimente, Învierea? În primul rând, Hristos a înviat
cu același trup cu care a trăit. Atuncea când, după Înviere, El a vrut să le demonstreze apostolilor,
care erau mirați, nu le venea să creadă că Domnul Hristos a înviat, le arată mâinile, și picioarele
Sale, și coasta Sa, adică le arată semnele chinurilor pe care le-a suportat. Și prin aceasta le arată
că a înviat cu același trup.

După patruzeci de zile zicem că S-a înălțat la cer. Ce înseamnă această înălțare la cer a lui
Hristos? În primul rând trebuie să știm că Hristos, ca Fiu al lui Dumnezeu, a fost tot timpul în
cer. El, ca Fiu al lui Dumnezeu, niciodată nu S-a despărțit de Tatăl, chiar dacă era în același timp
și pe pământ, unit cu umanitatea Sa. Deci, nu cu dumnezeirea Sa S-a înălțat la cer. Ceea ce s-a
înălțat la cer a fost umanitatea Sa. Deci, umanitatea Sa s-a înălțat la cer. Ce înseamnă că s-a
înălțat la cer umanitatea Sa? Nu înseamnă că s-a înălțat spațial la cer. Este vorba despre o
exprimare foarte săracă, este vorba despre o exprimare simbolică că S-a înălțat la cer și a șezut
de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl. În primul rând, Dumnezeu Tatăl nu este trup, nu există loc în
univers, în cosmos unde să fie Tatăl și unde să Se înalțe la cer, ci este vorba despre o înălțare
spirituală, de o spiritualizare a umanității și de o ședere a umanității de-a dreapta lui Dumnezeu
Tatăl. Aceste evenimente, cum vă ziceam, ne revelează, de fapt, ceea ce este omul și, mai
departe, ceea ce este materia.

Dumnezeu, atuncea când l-a creat pe Adam, l-a creat deja din perspectiva acestei înălțări la cer și
a șederii de-a dreapta Tatălui. Adică Adam, atât ca trup material, cât și ca suflet, avea această
posibilitate, avea această potență de înălțare la cer. Chiar materia, atât de denigrată de multe
dintre religii, atât de defăimată, a fost creată de Dumnezeu cu această potență, cu această
posibilitate, adică de a se spiritualiza în așa măsură încât să se poată înălța până de-a dreapta
Tatălui. Și asta arată, de fapt, o capacitate a materiei, a trupului, o capacitate de a se umple cu
Dumnezeu. Această ședere de-a dreapta Tatălui a umanității lui Hristos arată până la ce
proximitate de Dumnezeu se poate apropia omul. Adică omul poate să se înalțe până la cea mai
intimă apropiere de Dumnezeu, de Dumnezeu Tatăl.

Vă spuneam că de la început Dumnezeu l-a gândit pe om așa și așa a fost creat Adam în rai. Noi,
ca și oameni, cum putem să actualizăm și noi această potență, această virtualitate care există în
IV

noi? Evenimentele pe care le-am descris din viața Domnului nostru Iisus Hristos nu se
finalizează cu Înălțarea la cer și șederea de-a dreapta Tatălui, ci mai există, după aceea, încă un
eveniment determinant pentru viața noastră. Adică după Înălțarea la cer, care s-a întâmplat la
patruzeci de zile de la Înviere, la zece zile după Înălțarea la cer se întâmplă Pogorârea Duhului
Sfânt.

Ce înseamnă, de fapt, Pogorârea Duhului Sfânt? Erau cei doisprezece apostoli oameni simpli,
oameni foarte simpli, care n-aveau nici un fel de calități intelectuale deosebite, n-aveau o cultură
deosebită. Deci, erau oamenii cei mai simpli. Acești oameni n-ar fi avut niciodată curajul să
pornească fără Hristos la drum. Ei, timp de trei ani de zile, au gravitat în jurul lui Hristos. Hristos
era Cel care mergea înaintea lor, ei Îl urmau pe Hristos. Deci, Hristos era, de fapt, Cel care lucra.
Ei erau, am putea spune, într-o stare de dependență sufletească și spirituală de Hristos. Și atuncea
cum se explică această putere a lor de a pleca în lume, de a pleca să propovăduiască creștinismul
în toată lumea? Pentru că era ceva ce ținea de domeniul absurdului, dacă o privești din
perspectivă logică. Cum niște oameni neînvățați să meargă să cucerească un imperiu? Ce trebuie
să știm e că apostolii, când au plecat, n-au plecat singuri. La Pogorârea Duhului Sfânt nu doar că
se pogoară Duhul Sfânt peste ei, ci Hristos, Cel cu care fuseseră ei timp de trei ani împreună, Se
pogoară în sufletul fiecăruia. El le promisese, zicându-le: Voi fi cu voi până la sfârșitul
veacurilor; înainte de a fi răstignit le-a promis aceasta Sfinților Apostoli și, de fapt, Hristos este
Cel care pleacă cu fiecare apostol la propovăduire. Dacă apostolii n-ar fi avut această
încredințare interioară că același Hristos, cu care au fost ei trei ani de zile, este acum în sufletul
fiecăruia și este împreună cu fiecare dintre ei, n-ar fi avut curajul să iasă din casă. Până când li S-
a arătat Domnul Hristos stăteau ascunși de frica iudeilor. Iată că după pogorârea Duhului Sfânt,
cum vă spuneam, pornesc la drum. De fapt Hristos este Cel care pornește la drum cu fiecare
dintre ei.

Cum Se pogoară Hristos în sufletul Sfinților Apostoli? Se pogoară cu umanitatea Sa. Umanitatea
Sa, care s-a înălțat și a șezut de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl, a ajuns la un asemenea grad de
spiritualizare... știm cu toții cum era după Înviere, că putea să apară, putea să dispară, putea să
treacă prin ușile încuiate, nu mai era legat de nici un fel de lege a materiei, nici un fel de lege a
fizicii, deci nu mai era dependent de hrană, nu mai avea nici una dintre, am putea spune,
insuficiențele pe care le prezintă viața omenească. Ori, dincolo de această capacitate a umanității
Sale, ea s-a spiritualizat infinit mai mult astfel încât s-a putut împărtăși tuturor Sfinților Apostoli
și nu numai, ci fiecare creștin, la botez, Îl primește în sufletul său pe Hristos, umanitatea lui
Hristos se pogoară în sufletul fiecărui om.
V

Domnul Hristos le spunea evreilor, am putea spune, foarte sfidător. Le zicea că dacă nu veți
mânca trupul Meu și nu veți bea sângele Meu, nu veți avea viață în voi înșivă. Noi, când auzim
aceste cuvinte, deja ne gândim la Cina cea de Taină, ne gândim la Sfânta Împărtășanie, știm
despre ce vorbea Hristos. Dar evreii nu știau toate astea. Și ei vedeau un om, un om ca toți
oamenii, care stătea în fața lor și zicea că dacă nu-i mănânci carnea și nu-i bei sângele, nu te
mântuiești. Ce puteau să gândească evreii despre un astfel de om decât că este nebun? Și se
întrebau: Cum ne va da Acesta trupul Său să-l mâncăm și sângele Lui să-l bem? Și știm că era
chiar poruncă în Vechiul Testament, la jertfele care se duceau, totdeauna să scurgi sângele. Deci,
în nici un caz să bei sânge. Și altfel e să-ți spună un om că dacă nu-i bei sângele, nu te
mântuiești. Și Hristos, la întrebarea asta, nu le dă nici o explicație, dar repetă din nou: Dacă nu
veți mânca trupul Meu și nu veți bea sângele Meu, nu vă veți mântui. Nici Sfinții Apostoli nu au
înțeles aceste cuvinte, dar aveau să le înțeleagă la Cina cea de Taină, când Domnul Hristos, prin
intermediul pâinii și a vinului, le preînchipuie Trupul și Sângele Lui, pe care urmau să-L
primească după Înviere. Și asta este ceea ce primim noi în Taina Sfintei Împărtășanii. Deci, ne
unim cu dumnezeirea prin intermediul umanității. Prin intermediul umanității lui Hristos, pe care
o primim prin Sfânta Împărtășanie, noi ne unim cu dumnezeirea Sa.

Această coborâre a dumnezeirii în sufletul fiecărui om este fundamentul oricărei vieți spirituale.
Noi știm, din credință, că la sfârșitul lumii cu toții vom învia din nou. Vom învia din nou, starea
de moarte, de separare a sufletului de trup, până la înviere, este o stare nefirească. Nu este că
sufletul e mai important, trupul e lipsit de valoare. Chiar, dimpotrivă, vedem că la creere
Dumnezeu crează întâi trupul și după aia suflă în el suflare de viață. Nu există, în nici un caz, o
ascendență calitativă a sufletului asupra trupului. Dumnezeu îl face pe om trup și suflet. Și asta
nu este întâmplător, ține, cum ziceam, de vocația omului.

Care este vocația omului? Omul este veriga între lumea spirituală și lumea materială. Omul este
creat de Dumnezeu ca împărat al creației, al întregii zidiri pentru a o spiritualiza. Și atuncea omul
se înrudește cu îngerii, cu lumea spirituală prin suflet și cu cosmosul acesta, cu universul văzut
prin trup. Și prin intermediul sufletului harul lui Dumnezeu, ca să zicem așa, străbate în trup și
emană din trup și în afară.

Vă ziceam că ține de vocația noastră ca oameni să spiritualizăm lumea. Și trebuie să știm că


fiecare dintre noi își exercită această vocație. Adică cu toții spiritualizăm lumea din jurul nostru,
numai că dacă nu o spiritualizăm în bine, o spiritualizăm în rău. Dar oricum noi ne exercităm
această vocație. Adică vedem că dacă ajungem la o viață spirituală, la o trăire spirituală, atuncea
se spiritualizează și trupul nostru și spiritualizăm și materia din jurul nostru.
VI

Vă ziceam de această capacitate pe care o are materia care compune trupul omului de a cuprinde
în sine o putere spirituală. Dar nu este vorba numai despre trupul omului. Întreaga materia are
această putere de a se spiritualiza, de a se dilata, de a cuprinde în sine o putere spirituală. Vedem
că Domnul Hristos, înainte de a începe propovăduirea, a mers la Iordan și S-a pogorât în Iordan.
Și când a intrat Domnul Hristos în Iordan S-a pogorât asupra Sa Duhul Sfânt și a venit și glasul
Tatălui. Deci, a fost o prezență a întregii Sfintei Treimi. Și zicem că atuncea s-au sfințit apele. Ce
înseamnă că s-au sfințit apele? Înseamnă că puterea Domnului Hristos a trecut în apă. Și vedem
că apa este folosită pentru sfințit. Știți că de Bobotează cu apă sfințită vine preotul și sfințește
casele. Tot ce se sfințește se sfințește prin intermediul apei sfințite. De ce? Pentru că apa, ca
materie, poate fi purtătoare de har prin sfințire.

Și probabil că mulți dintre dumneavoastră știți de niște experimente care s-au făcut cu apa, cu
expunerea apei la diferite tipuri de muzică, după care s-a înghețat apa, s-a cristalizat și s-au făcut
comparații între felul în care se aranjează cristalele de apă în funcție de informația pe care o
primesc. Și este o organizare frumoasă, armonică, ordonată atuncea când apa se întâlnește cu o
informație bună, pozitivă sau, dimpotrivă, haotică, aleatorie, entropică atuncea când apa este
expusă la un mediu informațional negativ, cum ar fi o muzică dură sau chiar cuvinte dure,
injective și așa mai departe.

Deci, toată materia vedem că are această capacitate de a cuprinde în sine harul. Și, cum vă
ziceam, de aicea putem să vedem și care este vocația noastră ca oameni. Pe de altă parte, cum
ziceam, noi putem să spiritualizăm lumea și într-un sens negativ. Și asta probabil că mulți dintre
dumneavoastră ați experimentat-o atuncea când intrați în casa unor persoane care nu se înțeleg.
Când intri în locuința unei familii unde există certuri, unde oamenii nu se înțeleg, nu poți să stai
mult acolo. Apare o apăsare. Noi, cel puțin atuncea când facem sfințirea unei case, întotdeauna
simțim diferența care este între atmosfera dinainte de sfințire și după sfințirea casei. Adică se
simte o eliberare care se produce, se simte o aerisire din punct de vedere spiritual a acelei
locuințe după ce faci o sfeștanie. Și, cum vă ziceam, noi oricum ne exercităm această funcție.
Adică sau spiritualizăm universul nostru în care trăim, sau îl demonizăm. Și atuncea când
aducem gânduri negative, când aducem realități negative, aceste gânduri, aceste păcate pe care le
facem aduc în trupul nostru, aduc în mediul nostru în care trăim, cum vă ziceam, această putere
malefică a răului, care întunecă. Și atuncea apar, ca să zicem așa, și bolile, apar și conflictele,
apare și această apăsare, acest mediu apăsător care, de multe ori, cum vă ziceam, ne inhibă
atuncea când intrăm la cineva, atuncea când intrăm într-un mediu din acesta în care oamenii nu
se înțeleg și așa mai departe.
VII

Nu voi mai insista mult cu cuvântarea. Ar fi multe lucruri de discutat în detaliu, dar o să facem
aceasta în baza unei discuții, în baza unui dialog.

Părinte, aș începe eu cu o primă întrebare, dar între timp vă rog să scrieți pe bilețele dacă aveți
și dumneavoastră întrebări și să le dați în față. Prima întrebare ar fi: poate exista o
spiritualizare sau o ridicare a nivelului energetic fără Hristos a lucrurilor, a obiectelor, a
oamenilor?

Vă ziceam că harul este, de fapt, energia care se degajă din Dumnezeu. Deci, ea este o realitate,
am putea spune, colaterală. Noi, de fapt, ne unim cu Hristos, nu ne unim cu o energie. Din
această relație cu Hristos derivă și această putere a harului care intră în viața noastră și în
ambianța noastră. Există practici religioase, mai ales în Orient, care vorbesc despre energii și
chiar există niște energii ale cosmosului și cei care se ocupă cu magia, ca să zic așa, manipulează
aceste energii, dar energiile întotdeauna vin, de fapt, prin persoane. Nu este atât o energie a
materiei, cât o energie a persoanei care este în spatele materiei. Adică și vrăjitorii, de exemplu,
folosesc, ca să zicem așa, o energie care nu le aparține, dar este, de fapt, energia din relația cu
niște demoni. Adică vrăjitorii, prin ritualurile pe care le fac, intră într-o relație cu niște demoni de
la care sau prin care realizează ei niște lucrări ale lor.

Deci, nu există o energie impersonală, ci orice energie, cum vă spuneam, de fapt, vine sau derivă
din relația cu o persoană. În Biserică există multe persoane, ca să zicem așa, cu care noi luăm
legătura. Este persoana Domnului Hristos, care este centrală în spiritualitatea noastră, dar mai
sunt și alte persoane purtătoare de Dumnezeu, cum e Maica Domnului, cum sunt sfinții și, am
putea zice, cum sunt toți strămoșii noștri care sunt în cer și care s-au mântuit. Și toate aceste
relații reprezintă pentru noi și o sursă de energie spirituală, dar, cum vă ziceam, ea derivă, de
fapt, din legătura cu o persoană.

Și acuma ce s-ar face omul dacă ar avea toată energia din cosmos, dar n-ar fi într-o relație cu
cineva? Ce ne interesează pe noi? Puterea? O putere, ca să zicem așa, absolută, dar pe care să o
exercităm în singurătate? Aș zice că această energie în afara lui Hristos, de fapt, ne aduce la
singurătate. Pe mine nu mă interesează să dobândesc energie, nu mă interesează să dobândesc
har. Pe mine mă împlinește relația, relația cu Hristos. Ce vreți să spunem? Că Hristos ne
transmite energie? Nu. Hristos ne transmite iubire. Deci, este vorba de o calitate a unei energii.
Nu este, pur și simplu, o energie. Este iubire. Și iubirea este viață. Și asta este ceea ce mă
interesează pe mine. Pe mine mă interesează să intru într-o relație, nu mă interesează să
dobândesc niște puteri fachirice, să dobândesc niște puteri energetice, să pot eu să manipulez
energiile cosmosului. Nu, asta nu mă face fericit. Ceea ce mă face fericit este relația, este o
VIII

relație cu o persoană, să ajung eu la conștiința că Dumnezeu mă prețuiește, că Dumnezeu știe de


existența mea, că Dumnezeu pune preț pe mine, că Dumnezeu nu mă desconsideră, că nu mă
marginalizează, să știu eu că eu contez pentru Dumnezeu. Păi, asta mă face fericit.

Am o întrebare mai interesantă, zic eu: Dumneavoastră aveți harul vederii în duh?

Da. Deci, vă dați seama că și dacă ar fi cineva care să-l aibe n-ar recunoaște. Adică despre
Părintele Teofil Părăian eram convins că are acest dar și el în mod sistematic zicea că nu-l are. Și
cred că este și o lucrare a lui Dumnezeu. Adică cei care îl au nu știu că-l au. Tu poți să spui, de
exemplu, unui om, să-i spui ceva care... omul ăla să creadă că i-ai citit gândurile și tu habar să n-
ai, să fie o inspirație de moment, ți-a dat Dumnezeu ceva pe moment, pentru că dincolo de toate
sau în spatele tuturor e Dumnezeu. Alta.

Altă întrebare: Există anumite etape pe care le parcurgem în dobândirea harului?

Da, există. Cum vă ziceam, cu toții Îl primim pe Dumnezeu desăvârșit atuncea când ne botezăm,
primim toată dumnezeirea în sufletul nostru. La fiecare împărtășanie Îl primim din nou pe
Dumnezeu, trup, suflet și dumnezeire în sufletul nostru. Dar nu toți suntem la fel de conștienți de
ceea ce primim și nu în toți reușește să iasă la suprafață. Deci, în sufletul nostru este sălășluit
Dumnezeu. Asta înseamnă că noi avem potențialitatea de a face tot ce a făcut Hristos după
Înviere. Și vedem, într-adevăr, că sfinții au fost oameni care chiar s-au asemănat Domnului
Hristos, oameni cărora, la rugăciune, le strălucea fața ca soarele, așa cum a strălucit fața lui
Hristos la Schimbarea la Față, oameni care, stând la rugăciune, se ridicau de la pământ, oameni
care erau, ca să zicem așa, într-o armonie cu natura, adică animalele sălbatice, sălbăticiunile
ascultau de ei. Cum a fost Sfântul Gherasim de la Iordan, căruia îi slujea un leu, sau alți sfinți,
cum ziceam, cărora veneau animalele sălbatice și le slujeau. Ăsta era un semn al recuperării stării
pe care o avea Adam în rai, care era în deplină armonie cu natura și care depășise acest conflict
care există acuma, am putea spune, între om și natură.

Ori, în această stare se ajunge printr-o spiritualizare. Vedeți, noi avem și trup, și suflet. Orice
păcat pe care-l facem cu trupul ne spurcă sufletul, ne întinează sufletul. Ne putem întreba cum
poate ceva material, o realitate materială, un păcat material să aibe consecințe spirituale. Vă
ziceam că noi nu putem, de fapt, să definim o limită, o graniță, să zicem că aicea se termină
trupul și de aicea începe sufletul. Acuma majoritatea dintre dumneavoastră știți ce înseamnă, de
fapt, chiar realitatea materială. Cea mai mică formă de materie, atomul, este foarte puțin densă.
Adică există un nucleu, există niște electroni și există, în proporție de 90%, spațiu. Deci, materia
însăși, cea mai densă formă de materie, dacă o privești la microscop, este foarte rarefiată. Există
foarte mult spațiu în cele mai dense forme de materie. Și atuncea unde se termină materia, unde
IX

începe spiritul? Unde nu poate să pătrundă spiritul materia? Zicem că sufletul penetrează fiecare
celulă a omului. Și atuncea tot ceea ce facem atât ca lucrare trupească, că vorbim, de fapt, despre
o rugăciune a trupului... acuma suntem în Postul Mare, unde îngenunchiem, unde postim,
consumăm mâncare de post. Care este rostul acestor lucrări, am putea spune, trupești în viața
spirituală? Există tocmai în virtutea acestei legături indisolubile și totale între trup și suflet. Nu
ne spiritualizăm numai sufletul. Noi ne spiritualizăm ca întreg, ca ființă umană, ca și compus,
trup și suflet. Și atuncea de aicea derivă această necesitate a unei vieți ascetice, a unei vieți care
duce la o spiritualizare sau, hai să spunem așa, la o decopertare a crustei care este așezată asupra
sufletului.

Noi, în sufletul nostru, Îl avem pe Hristos sălășluit deplin, dar El este acuma astupat. Este astupat
și noi, ca să zicem așa, suntem opaci la ceea ce este în sufletul nostru. Ori, ca să se realizeze
această transparență, această comunicare între trup și suflet astfel încât ceea ce este sădit în
sufletul nostru să poată să izbucnească la suprafața existenței noastre, să devină activ ceea ce este
deocamdată pasiv în sufletul nostru, să activăm toate aceste forțe care sunt în noi, trebuie să
ducem această viață spirituală, această viață de angajare spirituală care, încet, încet, cum ziceam,
curăță sau face transparent ceea ce este opac în noi.

Părinte, avem momente când simțim că Dumnezeu este cu noi și toate lucrurile se potrivesc sau
sunt în rânduială, dar aceste momente sunt rare. Putem spune că atunci avem harul lui
Dumnezeu și în restul timpului nu? Cum putem să ajungem să nu mai trăim aceste momente?

Sfinții, în urcușul spiritual, întotdeauna trăiau această alternanță, ziceau ei de prezență a harului
și de părăsire a harului. De fapt, este vorba de o retragere. Dumnezeu, atuncea când omul se
angajează în viața spirituală, când se convertește la o viață spirituală, la început, îi dă foarte mult
har și omul chiar are niște trăiri foarte puternice, după care urmează o perioadă de retragere a
harului, pentru că acel har de la început a fost un dar, am putea spune un dar nemeritat. După
care omul trebuie să-și dobândească el harul, am putea spune, prin luptă, printr-o luptă spirituală.
Dar chiar în toată această perioadă de retragere a harului, de fapt, Dumnezeu este alături de noi.
Dumnezeu niciodată nu-l părăsește pe om chiar dacă nu-i simțim foarte pregnant prezența, chiar
dacă Dumnezeu stă discret în noi, dar în toate greutățile El este alături de noi. Și nu numai atâta,
ci aș putea spune că în această perioadă de părăsire a harului, de retragere a harului, de fapt, că
nu e vorba de o părăsire... Harul, ca să zic așa, îl părăsim noi. Dar când noi suntem totuși angajați
pe o cale spirituală și avem momente de retragere a harului, de fapt, Dumnezeu este atuncea
foarte alături de noi, foarte aproape de noi. Și El este Cel care ne povățuiește în toată această
luptă spirituală și care suferă alături de fiecare dintre noi în acest urcuș. Deci, în nici un caz nu
X

putem spune că în acele momente de retragere a harului Dumnezeu nu mai este cu noi, ci am
putea spune că atuncea este, mai mult decât oricând, alături de noi.

Avem foarte multe întrebări. Cum va arăta creația când va fi restaurată? Aceeași persoană pune
și a doua întrebare: Cum va arăta omul când va fi complet restaurat?

Știm că după a doua venire a Domnului Hristos se vor separa lucrurile, va fi cer nou și pământ
nou și că omul va învia. Și zice că vor străluci oamenii. Așa cum Domnul Hristos a strălucit la
Schimbarea la Față așa vor străluci toți oamenii după a doua înviere și nu numai oamenii, ci toată
creația, tot cosmosul va fi transparent și prin toate Îl vom respira pe Dumnezeu. Adică toată
realitatea materială, de fapt, este în Dumnezeu. Dumnezeu este pretutindenea și nu există nici un
loc care să fie în afara lui Dumnezeu. Nici măcar iadul nu este în afara lui Dumnezeu, pentru că
tot ce există există în Dumnezeu și nu există ceva care să fie în afara lui Dumnezeu. Și atuncea
după înviere prin toate Îl vom respira pe Dumnezeu și prin toate, și prin toți ne vom împărtăși de
Dumnezeu. Atuncea vom vedea că Dumnezeu, de fapt, este în spatele fiecărui om, fiecărui
prieten al nostru. Vom vedea că fiecare om pe care, să zicem, îl iubim este, de fapt, pătruns de
Dumnezeu și că Dumnezeu este Cel care ne iubește și ne vorbește chiar și prin prietenii noștri.

În mod concret cum putem să spiritualizăm materia, cum putem împlini acest mandat primit în
Eden? Iarăși, o altă întrebare puțin asemănătoare: (...) O întrebare în spirit mai antic parcă.

Acuma, sunt niște lucruri pe care trebuie să le facem sau e bine să le facem în fiecare zi. Viața
spirituală, creșterea sau înaintarea în viața spirituală se aseamănă cu creșterea unui pom. Cum
crește un pom? Un stejar, să zicem, pornește de la o ghindă, se formează un lăstar, care crește
încet, încet. Ceea ce este important este ca el să aibă în fiecare zi necesarul lui. Degeaba torni, la
un moment dat, o găleată de apă peste un răsad de roșie și după aia o lună de zile să nu mai
stropești, pentru că el, în mod real, poate să absoarbă numai o picătură. Așa și înaintarea în viața
spirituală. Important e, la început, să ne definim unde ne poziționăm și cât putem asimila; și să
ne reglăm viața spirtituală în funcție de capacitatea noastră de asimilare; la început mai puțin, dar
important este să fie constant. Și atuncea pe măsură ce înaintăm în viața spirituală putem să
asimilăm mai mult. Atuncea adăugăm mai multă lucrare spirituală.

Trebuie să știm cum ne spiritualizăm. Există niște vehicole, ca să zicem așa, care transportă în
sufletul nostru, să zicem așa, că vorbeam în termenii aceștia, energie pozitivă sau negativă. Cele
cinci simțuri eram numite de Sfinții Părinți ca fiind cele cinci ferestre ale sufletului. Prin toate
cele cinci simțuri intră în noi, în fiecare clipă, informație, informație de o anumită natură.
Atuncea când se punea problema unei vieți spirituale Sfinții Părinți vorbeau despre gardienii
celor cinci simțuri, despre faptul că la fiecare simț trebuie să punem pază – paza celor cinci
XI

simțuri. De ce? Pentru că, cum vă ziceam, în permanență și nu există clipă în care omul să nu
recepteze informație. Indiferent dacă informația o receptăm conștient sau inconștient, informația
intră în noi și crează depozite. Și acele depozite care sunt mai mari devin dominante și, la rândul
lor, după ce cresc aceste depozite în sufletul nostru, încep și ele să degaje informație. Și atuncea,
pe de o parte, ne confruntăm cu informația care vine din afară înlăuntrul nostru, pe de altă parte
cu informația care se produce, de fapt, deja în sufletul nostru. Pentru că vedeți că, de fapt,
creierul nu face nici o diferență între realitatea pe care o vedem cu ochii și realitatea pe care ne-o
imaginăm cu imaginația. Exact aceleași câmpuri, aceleași zone ale creierului se activează la
imaginea pe care o vedem în afară sau la aceeași imagine pe care ne-o închipuim noi. Adică ele
sunt echivalente: informația din interior cu informația din exterior. Și atuncea este foarte
important să analizăm ce intră în noi, ce tip de informație ajunge să se depoziteze în noi, în
măsura în care putem să ne cenzurăm această informație, să putem să cenzurăm ceea ce intră în
sufletul nostru prin intermediul simțurilor.

Vedeți că Biserica privește omul ca pe o ființă foarte complexă. Și atuncea când se pune
problema sfințirii vine cu o putere care nu se adresează numai intelectului. Revelația, așa cum o
avem noi în Biserică, nu este numai o Revelație a cuvântului, nu este numai o Revelație prin
cuvânt, cum este văzută de alte religii chiar creștine, ci este vorba de o Revelație care se
adresează omului întreg. Și atuncea vedem că în biserică avem icoane. De ce avem icoane în
biserică? De ce se tămâiază biserica? De ce se sfințește tămâia înainte de a se tămâia? De ce
există un anumit simbolism și o anumită sacralitate a spațiului arhitectural al bisericii? De ce
există aghiazma? De ce există anafura? De ce există Sfânta Împărtășanie? Pentru că, de fapt,
Revelația se transmite ființei prin toate simțurile și prin toate simțurile noi ne sfințim în biserică.
Și este vorba de limbaje complementare. Trebuie să știți – care nu cunoașteți lucrul acesta – că
Bisericii i-au trebuit sute de ani pentru a rafina niște limbaje complementare, pentru a rafina, de
exemplu, o muzică bisericească, i-au trebuit sute de ani ca să ajungă la o pictură, cum e pictura
de icoane, care să poată să sfințească. Deci, au existat aceste limbaje complementare și prin toate
aceste limbaje, de fapt, ni se comunică har.

La fel, pe de altă parte, există, să zicem așa, și concurența. Adică există muzică, există imagini,
foarte multe imagini, pentru că noi trăim foarte mult prin vedere. Deci, ochiul are o
preponderență între toate simțurile. Și există toate aceste imagini, muzici, informații, cuvinte
care, ca să zic așa, cresc, aduc dionisiacul în noi, adică această preponderență a simțurilor în
viața omului. Și omul, în loc să devină o ființă spirituală, ajunge o ființă simțuală sau, am putea
spune, o ființă instinctuală, sau o ființă dominată de instincte.
XII

Și atuncea, cum vă ziceam, ăsta este începutul vieții spirituale: această cenzură a simțurilor și
această investiție în simțuri. Adică să fim preocupați de a aduce în mod constant în noi, zi de zi,
această putere sfințitoare care vine prin intermediul rugăciunii, prin intermediul slujbelor, prin
intermediul faptelor ascetice, prin tot ceea ce facem în fiecare zi și să ne ferim, pe de altă parte,
de tot ceea ce sporește senzualitatea din noi.

Există o vorbă din bătrâni ce spune că omul sfințește locul. Am putea spune că ea a fost
formulată mai demult, pentru că strămoșii noștri aveam mai mult har și se vedea acest lucru mai
mult în viața lor?

Ați văzut că noi, acuma, teoretizăm foarte mult harul și încercăm să explicăm, și din punct de
vedere rațional, și din punct de vedere logic, ce înseamnă, de fapt, spiritualizarea omului.
Biserica nu s-a gândit, nu a conceput teoretic. Icoana, de exemplu, a apărut organic în Biserică.
Icoana a apărut, în Biserică, ca o realitate lucrătoare și după aceea s-a făcut teorie în jurul
icoanei, că e bună, că nu e bună, s-a discutat. Au fost secole de luptă, după care s-a ajuns, într-
adevăr, la concluzia că icoana este necesară și sfințitoare, și sfințește sufletul prin intermediul
privirii, și așa mai departe. Dar nu a existat niciodată o teoretizare anterioară. Adică hai să vedem
cum să facem un proiect cum putem noi să sfințim muzica, cum s-ar putea sfinți muzica. Nu. Au
fost oameni care au trăit și care au ajustat realitatea în funcție de starea lor interioară. Aveau tot
timpul harul în sufletul lor și comparau, vedeau dacă un lucru, un anumit fel de muzică este
compatibil sau dacă este în conflict cu starea interioară. Și așa au apărut lucrurile.

Și atuncea omul avea clar conștiința că trebuie să sfințească holdele, că sfințește casa. Oamenii
aveau conștiința – dacă știți, la sat – că ăsta e loc bun, că ăsta e loc rău, pe locul rău nu-ți faci
casă, pe locul unde s-a întâmplat o crimă, o ucidere și așa mai departe. Ei știau care locuri sunt
bune, care locuri sunt rele, erau mult mai prezenți sau realitatea spirituală era mult mai prezentă
în viața lor decât în viața noastră. Noi teoretizăm lucrurile, le primim de multe ori tehnic. Ei, pur
și simplu, trăiau, trăiau și simțeau. Și, într-adevăr, aveau foarte mult har și nu se îndoiau, n-aveau
îndoială în suflet, trăiau credința într-un mod foarte firesc și foarte intens.

Părinte, de ce v-ați dus în mânăstire?

Da. Acuma, eu, când m-am hotărât pentru mânăstire, aveam 22 de ani, eram student, nu știam pe
ce cale să o apuc, dar aveam acest dor după o viață spirituală. Și bineînțeles că toți îmi ziceau că
ce trebuie să mergi la mânăstire, că doar și în lume se poate ajunge la același lucru, că e aceeași
Evanghelie, e același Dumnezeu. Dar eu am încercat să privesc lucrurile din perspectivă practică.
Părintele Teofil Părăian ne zicea că ce faci, te face. Avea el această exprimare că ce faci, te face.
Adică toate lucrurile pe care le faci, de dimineața până seara, intră în componența ființei tale și îți
XIII

modelează personalitatea. Și eu mi-am dat seama că niciodată, acasă, nu o să mă trezesc eu la


trei noaptea să zic rugăciuni și să mă rog timp de cinci ore. Mi-am dat seama că nu o să pot să
fac atâtea slujbe, atâtea nevoințe cât se pot face într-o mânăstire. Și, totuși, voiam mai mult,
voiam foarte mult, voiam mai mult decât puteam să dobândesc și atuncea am zis: Mă duc acolo
unde se face mai mult, aleg calea mai abruptă, dar mai directă. Și ce pot să zic, așa, după 13 ani
de trezit la ora trei noaptea... îmi dau seama că din ceea ce sunt acuma 80% se datorează
mânăstirii, se datorează vieții din mânăstire. Deci, 80% din tot ceea ce am acumulat nu-mi
aparține, ci mi-a fost dăruit sau mi s-a dăruit de contextul în care am trăit.

Părinte, credeți că este posibil ca un om cu o profesie care, prin natura ei, este atee, fără
Dumnezeu, plină de negativ, să aibă în el harul lui Dumnezeu și să-l aplice chiar în profesia lui?
Puteți să ne dați și exemple în acest sens?

Nu știu care este acea meserie atee prin definiție. Nu pot să-mi dau seama dacă există, de fapt, o
meserie atee. Nu știu. Dacă s-ar defini mai bine întrebarea...

Poate să fie. În perioada ceaușistă și înainte așa am fost educați, în lipsă de Dumnezeu. Și s-a
predat evoluționism și absolut totul fără Dumnezeu.

Da, dar e vorba de o meserie. Care meserie concret?

De cadru didactic.

Asta nu e o meserie atee, a fi cadru didactic. Nu știu dacă există o meserie care să zici că este
atee. Întotdeauna este vorba de opțiunea omului de a promova o anumită ideologie, de a face
anumite păcate.

Un judecător.

Da. Un jedecător. Ce este ateu în a fi judecător? Ce este ateu în a fi ginecolog? Adică în orice
meserie e vorba de faptul care-l faci. Și ca medic ginecolog poți să faci o grămadă de bine. Cine
te obligă să faci avorturi? Dacă faci avorturi, da, ca și medic ginecolog, este o treabă care nu este
atee, ci este antihristică mai degrabă decât atee, decât, să zicem așa, o stare de neutralitate sau a
fi în afara lui Dumnezeu, ci este o stare de negare a lui Dumnezeu sau de luptă împotriva lui
Dumnezeu. Iar, pe de altă parte, orice meserie are părțile bune.

Când un judecător aplică ceva ce e fără Dumnezeu (...)

Nu, un judecător, de exemplu, aplică legea și o aplică ca și om. Și legea este dată nu ca să-l
spiritualizeze pe om – justiția – ci este dată ca să limiteze răul. Și tu, dacă, ca și judecător,
limitezi răul, protejezi. Tu îi protejezi, de exemplu, pe cei din Biserică care nu se pot proteja pe
XIV

sine. Adică dacă vine cineva și te violentează tu nu poți să-i răspunzi cu violență, fiind în
Biserică. Atuncea vine justiția și te protejează, și face treabă bună.

O persoană întreabă trei lucruri: Poți să te înșeli că propovăduiești harul lui Dumnezeu? Care
este indiciul că suntem în relație cu harul lui Dumnezeu? De ce uneori pierdem harul lui
Dumnezeu, cum îl recăpătăm? Și alte două întrebări: Cum putem dobândi harul prin rugăciune?
Mai citesc o dată?

Mi se pare un pic neclară întrebarea: Dacă poți să te înșeli că propovăduiești harul lui
Dumnezeu? Care este indiciul că suntem în relație cu harul lui Dumnezeu? Indiciul de a fi în
legătură cu Dumnezeu este dacă începi să te asemeni cu Dumnezeu. A avea harul lui Dumnezeu
înseamnă a-L avea pe Dumnezeu. Cum era Dumnezeu? Era blând. Dumnezeu este bun, este bun
cu ceilalți oameni. Dumnezeu este smerit, Dumnezeu este în (...). Zicea Părintele Teofil că
măsura sfințeniei este măsura bunătății. Deci, cu cât un om e mai bun, cu atâta se apropie mai
mult de sfințenie, pentru că Dumnezeu este bun, Dumnezeu este bun și iubitor de oameni. Și
atuncea orice om care ajunge să fie bun și iubitor de oameni, orice om care nu se mai enervează
așa de ușor, orice om care are delicatețe, care are o sensibilitate, care nu exclude este un om care
deja începe să se asemene cu Dumnezeu.

Harul lui Dumnezeu aduce pace și aduce bucurie, dar astea nu sunt stări care se pot obține prin
autosugestie, că așa poți și prin autosugestie să ajungi la o stare de anestezie spirituală. Știți că,
de exemplu, cei care practică meditație transcedentală zic ei că ajung la o pace. De fapt, se
ajunge la o stare de anestezie în care nu se mai simt durerile vieții sau durerile spirituale care
există în suflet, dar este vorba despre o realitate foarte scurtă. În momentul în care ieși din acea
stare de meditație ajungi din nou să trăiești la fel, același zbucium al vieții. Ori, pacea lui Hristos
zicea că nu poate fi luată de nimica. Pacea lui Hristos o are omul în momentul în care este
împăcat cu crucea sa, în momentul în care nu mai fuge de suferință sau nu încearcă să fie
bucuros prin excluderea suferinței. Una este să ajungi la o pace care se datorează lipsei oricărei
probleme de viață, deci să elimini toate problemele care, să zicem, îți îngreunează viața și alta
este să ajungi la pacea pe care o dobândești când te ridici deasupra problemelor, când le găsești
un rost, când te poți împăca, când te poți bucura de orice cruce, oricât ar fi de grea. Și aceea este
pacea pe care o dă Hristos. Deci, omul, când ajunge să se împace cu crucea, am putea spune că
atuncea se aseamănă cu Dumnezeu.

De ce uneori pierdem harul lui Dumnezeu și cum îl recăpătăm? Cum vă ziceam, harul lui
Dumnezeu este tot timpul cu noi, numai noi ne putem îndepărta de el, cum am spus, cu toții știm,
prin păcate. Ce înseamnă păcate? Păcate înseamnă niște fapte rele care se înscriu în ființa mea.
XV

Faptele pe care le fac eu nu-mi aduc o vină juridică, că am făcut un păcat și atuncea, din punct de
vedere juridic, cad sub incidența legii, așa cum aș cădea dacă aș comite un delict, să cad sub
incidența justiției, ci faptele rele, păcatele intră în componența ființei mele și îmi modelează
chipul interior. Și atuncea merg la spovedanie, mă spovedesc, mi se iartă păcatele. Mi se iartă
păcatele, dar eu trebuie să fac și faptele bune care, la rândul lor, să intre în componența mea.
Adică mi s-au iertat păcatele, dar consecințele, felul în care păcatul mi-a mutilat chipul lăuntric
rămâne în mine. De aceea, de exemplu, la spovedanie se zice că se dă un canon. Ce înseamnă un
canon? Înseamnă niște fapte. Zicea Sfântul Apostol Pavel că cel care a furat să nu mai fure, ci să
se ostenească să lucreze, ca din lucrul mâinilor sale să dea și celorlalți care nu au. Asta am putea
spune că este un canon. Adică ai păcătuit cu mâinile; atuncea tot cu mâinile să lucrezi ca să-ți
răscumperi păcatul. Pentru că altfel omul ar avea tendința să meargă, să zicem așa, strict exterior.
Ori, dacă vrei să aduci harul în tine, trebuie să-ți schimbi ființa lăuntrică. Și asta se face prin
fapte.

Părinte, cum poți să-i demonstrezi unui om că Dumnezeu nu este o idee?

Dumnezeu, când S-a întrupat, Domnul Hristos, când S-a întrupat, tocmai asta a vrut să arate, că e
o persoană. De aceea s-a păstrat în Biserică și s-a impus în Biserică chipul lui Hristos, icoana lui
Hristos. De ce? Pentru că, prin umanitatea Sa, Hristos, Dumnezeu, ca să zicem așa, își revelează
și mai pregnant caracterul personal. Deci, Dumnezeu vrea ca noi să vedem că are un chip, să
vedem că este uman, că este alături de noi. De aia Dumnezeu a luat cu Sine umanitatea de-a
dreapta Tatălui, tocmai ca să ne arate acest caracter foarte, foarte personal și această proximitate
a Lui în viața noastră. Dumnezeu trăiește sau se implică personal în viața fiecăruia dintre noi. Și
cu cât suntem mai mult într-un necaz sau suferință, atuncea mai mult decât oricând Îl simțim pe
Dumnezeu că este aproape de noi și că este împreună cu noi. Și, cum vă ziceam, dacă ești un pic
atent, vezi cum Dumnezeu Se implică la modul cel mai personal în viața ta, că asta vă ziceam că
este uimitor: să vezi că contezi pentru Dumnezeu, că pentru Dumnezeu nu ești un anonim pierdut
într-o masă de 6 miliarde de oameni, că nu ești o cifră, ci să vezi că Dumnezeu Se implică
concret și personal în viața ta, să vezi că Dumnezeu îți administrează viața în detalii cele mai
mărunte, că Se implică în lucrurile cele mai banale din viața ta. Asta este frumos și asta îți dă
încredere. Ori, asta fiecare om, dacă face niște pași către Dumnezeu sau dacă e un pic atent, vede
această implicare, această prezență a lui Dumnezeu foarte concretă în viața lui.

Ce înseamnă asceza?
XVI

Asceza am putea spune că este rugăciunea trupului. Vă ziceam că noi ne întinăm trupul prin
păcate, dar tot așa ne și sfințim trupul prin fapte bune. Și atuncea există această componentă
ascetică a vieții, care înseamnă, de fapt, asumarea efortului.

Adam, când a fost pus de Dumnezeu în rai, n-a fost pus la odihnă. N-a zis: No, Adame, ți-am
făcut un rai; stai amu și te hodine aicea, ci i-a dat de lucru. I-a zis să lucreze raiul și să numească
fiecare ființă din rai, pomii, animalele și așa mai departe. Cică a trimis animalele la Adam ca să
le pună nume. Ce însemna să pui nume animalelor? Ce înseamnă să denumești un lucru?
Înseamnă să-i pătrunzi sensul lui, să găsești sensul cel mai profund al unei realități și să-l
definești. Deci, iată că Adam am putea spune că avea de făcut și muncă intelectuală, de investigat
care este sensul fiecărui lucru din rai.

Această lucrare, această osteneală este asceza. Și ne ostenim la toate nivelele ființei noastre. În
plan fizic ne ostenim prin post, prin muncă fizică, prin tot ce implică partea biologică, cum
ziceam, prin post, printr-o curățire a simțurilor. După aceea ne ostenim cu mintea, cu intelectul,
altă componentă a ființei noastre. Ne ostenim să ne curățăm mintea. Este important să ajungem la
o feciorie a minții, o lucrare de curăție a minții, de spiritualizare a minții. După aia, cum ziceam,
tot ce ține și de munca intelectuală, de angajarea profesională, o altă formă de osteneală. Și mai
presus de toate osteneala spirituală. Deci, prin toate aceste forme – de rugăciune, de muncă, de
efort intelectual – noi ne angajăm într-o viață ascetică, o viață de limitare a răului și o viață de
înmulțire a binelui, a faptelor bune, indiferent la ce nivel al ființei.

În ce măsură ne influențează, pe cei practicanți ai ortodoxiei, persoanele din jurul nostru adepți
ai unor religii tibetane și practicanți ai acestor religii?

Să răspundă cine a pus întrebarea. Acuma, nu știu că sunt practicanți ai unor religii tibetane,
pentru că eu am înțeles că ceea ce există la noi, ca și religii orientale, nu prea sunt acreditate prin
Tibet. Adică sunt forme hibrid între spiritualitatea occidentală și spiritualitatea orientală, care au
fiecare premise diametral opuse. Chiar dacă, de exemplu, anumite forme ascetice pot fi înrudite,
fundamentul sau premisele spirituale sunt, dimpotrivă, diametral opuse. Adică toate practicile
orientale merg către o desființare sau o anulare a personalității, pentru că personalitatea este
considerată ca fiind un accident al esenței spirituale, așa cum o numesc ei. Și atuncea, de
exemplu, au practici de repetare a unor cuvinte, Aum sau Aom, sau fel de fel de cuvinte. Ați
văzut, de exemplu, că chiar covoarele orientale sunt foarte concentrice, adică toate liniile
converg către un punct central în orice covor oriental. Ori, prin toate aceste practici de
concentrare se urmărește, de fapt, anularea personalității. Deci, ei repetă încontinuu o anumită
XVII

formulă vocală care are rostul de a aduna mintea, cum zic ei, de a controla vagabondajul minții,
dar finalitatea este desființarea gândirii.

Ori, și noi repetăm. Și zicem așa: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe
mine păcătosul. Și noi nu repetăm o formulă magică, noi vorbim, vorbim cu cineva la persoana a
II-a, vorbim cu Domnul Hristos și Îi cerem ceva foarte concret. Și repetăm această rugăciune de
zeci de ori, de sute de ori. Vorbeam despre practica ascetică. Asta este una dintre cele mai
puternice practici ascetice care există. Este o rugăciune foarte puternică și vedeți că călugării au
șiraguri de metanii pe care ei, de fapt, repetă această rugăciune. De ce este această rugăciune atât
de puternică? Este o rugăciune scurtă care te ajută să te concentrezi și cuprinde în sine numele lui
Hristos. Ori, numele unei persoane, cu atât mai mult numele lui Hristos este în strânsă legătură
cu persoana lui Hristos. În jumătate din rugăciune noi ne adresăm cuiva anume. Zicem: Doamne
Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu. Ori, această formulare a numelui lui Hristos, formulare
repetată, are puterea foarte mare de sfințire a minții. Adică noi, prin această rugăciune, ne
apropiem foarte mult de Dumnezeu, după care e a doua parte a rugăciunii: miluiește-mă pe mine
păcătosul. Noi, când zicem miluiește-mă pe mine păcătosul... este o formulare destul de
generică, este ceea ce a spus vameșul din pilda fariseului și a vameșului, în templu: Dumnezeule,
milostiv fi mie, păcătosului. Dar această rugăciune generică noi o putem umple cu infinit de
multe sensuri. Noi putem să ne gândim la fel de fel de moduri în care Îi cerem la Dumnezeu să
ne miluiască: să ne izbăvească de un păcat, să ne ajute într-o anumită situație concretă. Deci, ea
poate fi nuanțată și îmbogățită cu foarte multe nuanțe. Dar din repetarea aceasta a numelui lui
Hristos derivă o foarte mare putere spirituală care, cum ziceam, curăță mintea. Datorită faptului
că o repetăm în permanență se curăță mintea.

Ori, asta este diferența fundamentală. Religiile orientale duc către o depersonalizare. Ori, noi,
dimpotrivă, spunem că Dumnezeu este persoană. Deci, persoana este o realitate veșnică,
fundamentală și finală. Atuncea pe noi nu ne interesează să ajungem în Nirvana. Adică cei care
ajung în Nirvana nu sunt conștienți. În momentul în care ai ajuns în Nirvana, de fapt, te dizolvi.
Așa zic budiștii că atuncea, starea de Nirvana duce la o stare de dizolvare, așa cum se dizolvă o
picătură într-un ocean. Și atuncea te împrăștii și tu nu mai ești conștient de starea la care ai ajuns.
Ori, noi nu vorbim, în nici un caz, despre așa ceva. Noi vorbim despre o relație personală, o
relație personală și conștientă, că noi vom fi conștienți în veșnicie, că vom trăi conștienți în
veșnicie.

Ei, astea sunt niște lucruri care nu pot să le spună la noi, în Europa, pentru că, europeanul, totuși,
are o rezistență foarte mare la depersonalizare. Aicea, dacă ți s-ar spune că ceea ce ți se cere este
să te desființezi pe tine, n-ai accepta lucrurile astea. Atuncea, cum vă ziceam, formele de religie
XVIII

orientală care se practică în Europa sunt niște forme hibride, niște forme, ca să spunem așa,
neautentice.

Avem aicea un bilețel mai lung. O să-l citesc: Vă rog, părinte, să explicați cuvintele:
”Dumnezeul Cel pururea fiitor, atotprezent, simplu poate, într-o singură clipă, să creeze și să
recreeze totul, așa cum a făcut în minunile din Egipt. Ce simplu le poate face pe toate, singurul
Cel atotputernic, care are puterea să săvârșească toate. Numai să nu fim puțin credincioși, reci
la suflet, că venim la El nesimțitori ca pietrele, ci să încălzim în noi credința în Dumnezeu, în
bunătățile lui Dumnezeu și recunoștința de a le fi primit” (Sfântul Ioan de Kronstadt). Nu știu ce
ar mai putea fi adăugat.

Da, nici eu nu știu. Este, de fapt, o afirmare. Și ce poți decât să confirmi ceea ce se afirmă?

Care e rolul generației noastre în activarea puterii spirituale asupra împărțirii materiale?

Eu cred în destinul fiecărei generații. Există foarte mult pesimism în felul în care este privită
viața noastră, există foarte multă, să zicem așa, apocalipsă în viziunea românului de astăzi. Ori,
eu cred că există foarte multe puteri spirituale care zac în noi, dar care nu sunt activate. Faptul că
există acest pesimism, faptul că există această stare de abandon se datorează numai faptului că
oamenii și-au pierdut cauza, nu mai au o cauză pentru care să lupte. În momentul în care o
generație, un grup sau o persoană își găsește o cauză pentru care să lupte, dintr-o dată se
activează în el forțe nebănuite. Noi toți avem aceste forțe care zac latent în noi, dar, cum ziceam,
încă n-a existat stimulul care să le activeze, să le scoată la suprafață. Suntem inhibați, ne inhibăm
noi înșine, dar eu cred că există un foarte mare potențial.

Să știți că românii au un dar al lor special, au o formă de trăire a credinței cu totul specială. Deci,
dintre toate popoarele creștine noi suntem singurul popor care a asimilat creștinismul organic, de
jos în sus. Dacă e să te uiți la ruși, dacă e să te uiți la slavi, la sârbi, la maghiari, la nemți, la
englezi... toate aceste popoare au fost încreștinate de către conducătorii lor. Ori, noi ne-am
încreștinat într-o perioadă în care nici măcar nu aveam conducători. Și noi avem un mod cu totul
special de trăire a credinței, am putea spune de evlavie. Dacă zicem evlavie ne referim la un mod
așa particular de cinstire a lui Dumnezeu. Ce înseamnă să ai evlavie? Înseamnă să ai respect, să
te porți cu cuviință față de cele sfinte. Zicea Părintele Teofil că atuncea când iubești pe cineva
neapărat îl și cinstești și dacă nu-l cinstești, dacă nu-i acorzi cinstire, înseamnă că nu-l iubești.
Ori, românii au avut acest mod cu totul special... și să știți că toți se uimesc când vin la noi în
țară și văd ce capacitate de trăire religioasă avem. Noi avem foarte mare potențial, să știți. Și,
cum vă ziceam, eu am încredere că acest potențial, la un moment dat, se va declanșa ori în rândul
XIX

unei generații, ori într-un grup mai restrâns sau în viața fiecăruia dintre noi, în mod particular.
Dar, în nici un caz, nu este lupta pierdută.

Gândiți-vă, de exemplu, că poporul evreu și-a pierdut, acuma 2000 de ani, totul, țara, au fost
împrăștiați, au fost decimați, au fost răspândiți în toată lumea, au fost urmăriți timp de atâtea sute
de ani. Și uite că după 2000 de ani au reușit să-și refacă statul, după ce pierduseră totul și după ce
totul părea definitiv pierdut. Deci, ei, timp de 2000 de ani, nu și-au pierdut speranța, au avut o
cauză pentru care să lupte.

Așa și noi. Oricât ar părea de disperată cauza, oricât ar părea de pierdută... că e o cauză pierdută
România și că nu mai are rost să lupți pentru ea. Nici vorbă! Numai să se activeze, numai să se
declanșeze în noi potențialul pe care-l avem și odată înviem și noi, înviază și viața noastră și
înviază și societatea noastră. Deci, în nici un caz nu mi-am pierdut, ca să zic așa, încrederea și
nădejdea în capacitatea noastră.

Ce înseamnă ”iar unde s-a înmulțit păcatul a prisosit harul” (Rom. 5, 20)?

Sărim de la un subiect la altul? Înseamnă că Dumnezeu Se coboară până acolo unde este omul.
Dacă Adam a ajuns în iad, Dumnezeu S-a pogorât până unde a fost Adam, S-a pogorât cu sufletul
în iad ca să-l scoată pe Adam din iad. Și atuncea oricât de adânc ar cădea omul... de aceea vă
ziceam că nu este niciodată nimica pierdut; dacă e să faci calculul, da, poate fi pierdut, dar dacă
tu strigi către Dumnezeu, de oriunde ești tu, Dumnezeu vine și suplinește toate lipsurile tale și te
ridică din cea mai adâncă formă de cădere.

De aia zic Sfinții Părinți că cel mai mare păcat este deznădejdea. De ce este deznădejdea cel mai
mare păcat? Pentru că atuncea când omul cade în deznădejde, de fapt, Îl paralizează pe
Dumnezeu. În momentul în care omul renunță să mai lupte face inutil tot ce ar putea să facă
Dumnezeu pentru el. Dumnezeu pentru aia S-a întrupat, pentru aia a acceptat să fie batjocorit,
pentru aia a acceptat să fie răstignit, ca să-l scoată pe om de acolo de unde este el. Vedeți că
Dumnezeu, Domnul Hristos, când S-a întrupat, a vrut să fie lângă cei mai umili oameni. S-a
născut într-o peșteră, a fost întâmpinat de păstori, a trăit în pribegie, după aceea a trăit între
oameni simpli, mânca la masă cu vameșii, deci cu cei mai disprețuiți oameni, a intrat în casa lui
Zaheu vameșul, a venit în intâmpinarea păcătoșilor, a iertat păcatele femeii desfrânate, S-a
răstignit pe cruce ca să fie cât mai aproape și de tâlhar, deci de cea mai degradată formă umană.
De ce? Tocmai ca să poată să-l ridice. Și a vrut ca niciodată nimeni să nu se simtă inferior, să se
simtă cumva că eu sunt prea jos și nu se poate ca Dumnezeu să se mai uite la mine. Dacă până și
lângă tâlhari, cei mai degradați oameni, a mers Hristos, ca și de acolo să recupereze, asta
XX

înseamnă: că Dumnezeu vine cu harul și poate să-l ridice pe om din ultimele sau din cele mai
grave de cădere, și de acolo poate să-l restaureze, să-l ridice din nou la demnitatea de fiu.

Părinte, venind pe drum înspre conferință, am cunoscut un om care se vedea clar că avea
preocupări spirituale, dar amesteca ortodoxia cu muzica hindusă, cu ideea că între religii nu
există mari diferențe, cu tot felul de imixtiuni din religii orientale și se declara ortodox. Știa de
rugăciunea inimii, de Tainele Bisericii, de duhovnicii mari ai noștri. Poate un om să-l caute cu
adevărat pe Dumnezeu și să nu-L găsească? Cum l-am fi putut ajuta noi pe omul acela?

Acestea sunt, aș spune, forme de diletantism religios, forme de amestec în care omul se erijează
ca ultimă instanță și el este mai presus de orice religie, el e cel care definește: uite, asta e bună,
religia asta, asta este bună, religia cealaltă și eu sunt peste toate și mai deștept decât toți cei care
au existat și care există, și care au existat vreodată până în prezent. Și eu sunt cel care definesc:
asta este bună, asta nu este bună. Ziceam, este o formă de diletantism religios și este o formă în
care, de fapt, creștinismul nu este creștinism, în care Dumnezeu este, cum ziceam înainte, o idee.
Eu vehiculez o idee de Dumnezeu, zic eu din Ortodoxie, dar, de fapt, nu din Ortodoxie, că eu nu-
L înțeleg pe Dumnezeu ca și persoană. Cum poți să amesteci două viziuni nu numai diferite, ci
chiar contradictorii. Hinduismul vine cu o realitate... nu știu dacă știți, dar budismul este o formă
de ateism în care ei nu recunosc nici o divinitate ca fiind fundamentul realității sau ca fiind
realitatea ultimă. Adică budiștii zic că orice formă de zeitate – pentru că hinduismul este plin de
zeități – este o formă nedesăvârșită și că, de fapt, fundamentul ultim al realității este o formă
impersonală – Brahman – care este o realitate impersonală. Noi vorbim clar, vorbim despre o
persoană, despre Dumnezeu, care a creat universul, care a creat cosmosul, lumea văzută și lumea
nevăzută, care l-a creat pe om după chipul și asemănarea Sa, care, înainte de a fi lumea, era o
treime de persoane într-o relație de iubire.

Deci, din start e vorba de o neînțelegere și aș spune de un mare orgoliu, în care tu să te crezi mai
deștept decât toți și că tu le înțelegi pe toate, și că tu ai o viziune generoasă, că tu nu mai privești
lucrurile bigot, că nu mai privești lucrurile unilateral, ai mintea luminată, poți tu să treci peste, să
zicem, forme regionale de credință și că tu ai o viziune de ansamblu asupra religiozității, asupra
existenței. De fapt, sunt forme care, cum ziceam, nu sunt recunoscute de nici una dintre părți,
nici de hinduși, nici de ortodocși. Deci, ești, cum zice, în două părți și, de fapt, pici pe lângă.

Autosugestia ar putea folosi ca o metodă de a scăpa de anumite vicii?

Nu. Eu cred că autosugestia este, de fapt, o forțare, să zicem așa, este o formă artificială de
forțare a ființei noastre. Totul trebuie să fie foarte natural. Eu nu trebuie să mă autosugestionez că
sunt bun, să mă gândesc că acuma sunt bun, sunt vesel, și așa, și așa și să-mi induc o stare de
XXI

veselie. Este o stare falsă. Dacă nu ajung la bucurie, dacă nu ajung să eman bucurie, dacă bucuria
mea nu vine dintr-o convingere, dintr-o asumare profundă a vieții, înseamnă că eu sunt într-o
stare de minciună și minciuna este un păcat. Și atuncea autosugestia este o formă de minciună,
este o formă a minciunii.

Mai avem un bilețel, dar, din păcate, nu prea reușesc să-l descifrez. Poate mă ajutați.

Vai, aicea... nu știu, cei de la Poliție care sunt cu descifrarea... Cum ne putem regăsi din situația
în care a ajuns Ortodoxia astăzi? Nu știu ce, n-am înțeles întrebarea, dar referitor la Ortodoxia
de astăzi... Ortodoxia de astăzi este Ortodoxia oamenilor de astăzi. Niciodată nu trebuie să ne
comparăm cu cei de ieri. Mi-a plăcut foarte mult un cuvânt, și vreau să vi-l pun la inimă, al unui
părinte care a murit cu câțiva ani în urmă – părintele Ioan Sabău – și care spunea: Este esențial
ca fiecare generație să-și descopere vocația ei. Adică zicea să-și descopere vocația ei istorică.
Nu poți, să zicem așa, să iei formule din trecut și să le aplici în ziua de astăzi. Trebuie să-ți
găsești un mod autentic de a trăi Ortodoxia, de a trăi credința creștină în funcție de contextul
foarte concret, cel din ziua de astăzi. Nu merg aplicate forme sau formule din trecut. Ce poți să
iei din trecut este forța, este puterea rugăciunii, să iei spiritul trecutului, dar formele trebuie să le
adaptezi la prezent și la omul din prezent. Noi, care trăim astăzi Ortodoxia, trebuie să găsim
acest mod cumva special, al nostru de a trăi Ortodoxia, pornind de la slăbiciunile noastre,
pornind de la neputințele noastre, pornind de la ceea ce avem și de la ceea ce nu avem.

Ori, dacă încerci să aplici niște șabloane din trecut, ajungi să te înfunzi într-un limbaj de lemn, în
niște forme cărora tu nu le mai regăsești conținutul. Orice preluăm din trecut, toate formele care
le preluăm din trecut trebuie să le găsim sensul, să facem cum a făcut Adam, care a trebuit să
găsească sensul tuturor realităților pe care el le întâlnea. Așa și noi trăim în grădina noastră, care
nu mai e nici pe departe grădina Edenului, dar grădina este lumea în care noi trăim. Și noi, la
rândul nostru, e important să definim fiecare realitate, să găsim sensul ei, să-i găsim
fundamentele ei spirituale, deci să redenumim toate formele vieții noastre. Și când luăm ceva din
trecut, tot așa, să-i găsim fundamentul, să găsim modul în care putem să-l trăim noi în prezent.

Am epuizat toate bilețelele. Eventual, dacă este cineva care ar dori să adreseze o întrebare
părintelui, poate să o facă acuma.

Mai este un bilețel care se târâie în față încet, încet.

Cum putem influența un om să se schimbe în bine sau este posibil ca doi tineri să se influențeze
reciproc, să reușească să urce împreună spre mântuire? Cum ar putea face aceasta?

În nici un caz prin dialectică. Nu poți să schimbi pe nimeni prin dialectică, să te apuci tu acuma
să mergi cu pliante și cu broșuri și să spui niște cuvinte pe care le-ai învățat pe de rost, niște
XXII

formule, oricât de ortodoxe ar părea ele, și să-l convingi. Pe om poți să-l convingi doar când te
simte că ești autentic, când nu te prefaci nici măcar a fi mai bun sau mai creștin decât ești, ci ești
autentic. Adică te arăți ca om nedesăvârșit care caută desăvârșirea. Noi nu trebuie să convingem
prin aparențe, să ne luăm aparența de om care este creștin cum trebuie și, eu știu, ne îmbrăcăm
într-un anumit fel, ne purtăm cocoșați prin societate, tot cu ochii în pământ, ci trebuie să ne
manifestăm ca oameni nedesăvârșiți care caută desăvârșirea. Această sinceritate a noastră este
cea care poate să nască sinceritatea și în celălalt. În momentul în care avem o căutare, căutarea
noastră poate să-i pună și celuilalt întrebări. Dacă noi ne apucăm să dăm răspunsuri pe care nu le
avem – nu că nu le-am avea teoretic, ci că nu le avem existențial – atuncea răspunsurile noastre,
dimpotrivă, pentru celălalt vor fi niște negații, pentru că vor fi niște cuvinte care sunt contrazise
de conținut. Adică dacă cuvintele noastre n-au putere, înseamnă că sunt, de fapt, niște minciuni.
Atuncea nu trebuie să ne ferim de neputința noastră. Da, domnule, suntem oameni păcătoși, dar
oameni păcătoși care caută desăvârșirea, care-L caută pe Dumnezeu. Și așa trebuie să ne purtăm:
autentic. Și atuncea așa putem. Dar dacă încercăm, cum ziceam, să-l învingem cu argumente, cu
teorii. Cum am spus, cu o dialectică nu putem decât să-l convingem că n-avem dreptate.

Mai vin întrebări?

Da, mai vin.

Se furișează?

Cum poți să fi autentic când nu-ți place ce ești?

Cum să nu-ți placă ce ești? Aici este vorba de o neînțelegere. Există în ziua de astăzi foarte multe
clișee și oamenii se judecă pe ei în funcție de clișee. Există clișee de frumusețe, clișee de
comportament, foarte multe clișee. Oamenii trăiesc foarte mult în formule de împrumut mai ales
din universul mediatic, din filme și așa mai departe. Ori, omul este frumos când este el însuși,
când nu încearcă să fie altcineva, când nu încearcă să pară altceva, deci când nu este un impostor.
Atuncea când încerci să pari ceea ce nu ești, ești un impostor și impostura întotdeauna se
trădează. Și se trădează faptul că nu ești mulțumit de ceea ce ești, faptul că ai ceva de ascuns, că
te ferești de ceea ce ești. Acest lucru întotdeauna, ca să zic așa, îi va îndepărta pe ceilalți. Ori,
omul, dacă se poartă pe el așa cum e, dacă se acceptă pe el așa cum e, nu încearcă să fie altceva,
atuncea este liniștit, este împlinit, este vesel. Și atuncea oamenii de asta au nevoie. Au nevoie de
oameni veseli, de oameni convinși, de oameni care sunt în firea lor, nu încearcă să fie ceea ce nu
sunt. Deci, eu așa zic: dacă nu fugi de tine însuți, ai toate șansele să ai o relație bună cu ceilalți.

Acuma chiar că am epuizat toate bilețelele. Doresc să-i mulțumesc din suflet părintelui
Pantelimon pentru faptul că a acceptat să vină la noi în această seară.
XXIII

Acuma, la sfârșit, vreau să vă spun că noi o să ne retragem împreună cu studenții de la Ligă și de


la ASCOR și dacă vreți să mai discutăm... cine vrea să mai discute poate să vină cu noi
împreună.

Ieromonahul Pantelimon,
Mânăstirea Oașa