UNIVERSITATEA DIN ORADEA

FACULTATEA DE ARTE-DEPARTAMENTUL DE MUZICA

“Muzica de camera in creatia lui G. Enescu”

Autor: Fărcaş (Vid) Mădălina Elena-Masterat V.I.A.M.C.-an II

Cursul:National si universal in muzica romaneasca

Lect.univ. Dr. Luminiţa-Ioana Gorea
Oradea, 2014-2015

1
 Muzica romaneasca, sensibila la marile transformari care au avut loc in constiinta
artistica a secolului al XX-lea, oglindeste spiritul si gandirea poporului nostru. Vitalitatea scolii
de compozitie se manifesta prin forta cu care generatii de compozitori de-a randul au dezvaluit
prin creatiile lor, specificul spiritualitatii romanesti.
Prima jumatate a secolului al XX-lea, reprezinta in muzica romaneasca perioada unei
adevarate emancipari a artei muzicale. Aspiratiile spre o creatie de talie universala, se
cristalizeaza la inceputul secolului trecut, prin compozitiile lui George Enescu, si se afirma in
deceniile urmatoare, prin pleiada de compozitori romani, contemporani cu acesta.
Pe plan muzical elementele care au avut un rol determinant contribuind totodata la
stabilirea unei orientari comune, au fost infiintarea in anul 1913 a Premiului National de
Compozitie „George Enescu”, menit sa stimuleze noile talente si sa creeze o scoala moderna de
compozitie, infiintarea in anul 1920 a Societatii compozitorilor romani, transformarea formatiilor
muzicale in institutii stabile si infiintarea unor noi formatii si institutii. Obiectivul principal
urmarit era acela de a valorifica melodia populara, folclorul, si astfel de a imprima relief scolii
nationale de compozitie.Drumul spre aceasta orientare nu s-a cristalizat dintr-o data, ci pe
parcursul mai multor generatii de compozitori, ca rezultat al unor experiente personale.
Una dintre problemele esentiale cu care se confruntau compozitorii secolului al XX-
lea era fuzionarea specificului national cu cel universal. Pentru compozitorii romani existau doua
variante: fie sa apeleze la folclorul national pentru obtinerea „coloritului” specific romanesc, fie
sa se inscrie pe linia simfonismului de tip european, pe linia marilor curente, fara insa a avea o
contributie proprie. Dorinta si idealul compozitorilor romani a fost insa acela de a realiza sinteza
dintre aceste doua directii.
Astfel, principala problema era aceea de a gasi o modalitate de realizare a unei sinteze
intre motivele folclorice romanesti si simfonismul universal. „Nationalul si universalul – afirma
Paul Constantinescu ca o convingere comuna a generatiei sale – nu sunt antinomii ci sfere
concentrice care se cuprind dupa criteriul afirmarii nationalului in spatiul si timpul de existenta al
universalului. [„Nationalul nu exclude universalul ci se integreaza lui, si cu atat va fi o opera de
arta mai universala cu cat este mai specific nationala, tasnind organic catre universal.”]”.
Asa numita „generatie a frontului”, a purtat geniul tutelar al lui George Enescu si a
inclus in randurile sale talente componistice de exceptie. Printre compozitori, ii mentionam pe
Mihail Jora (1891-1971) primul compozitor care a scris lieduri si muzica de balet, Paul

2
Constantinescu (1909-1963), autorul oratoriilor inspirate din cantarile psaltice, Sabin Dragoi
(1894-1968), autorul primei drame muzicale inspirata din istoria Romaniei, Dimitrie Cuclin
(1885-1978) si Mihail Andricu (1894-1974) pentru deosebita lor contributie la promovarea
muzicii romanesti prin lucrarile lor simfonice.
Din anii ce au urmat celui de-al doilea razboi mondial, muzica romaneasca trece
printr-o perioada de inflorire. in paralel cu diversificarea genurilor muzicale, dirijorii si
interpretii romani sustin concerte in numeroase tari, compozitorii acestei perioade fiind
intotdeauna la curent cu cele mai noi directii in domeniul compozitiei.
A doua jumatate a secolului al XX-lea este marcata din punct de vedere istoric de
aparitia comunismului. Impactul evenimentelor politice asupra culturii va fi inevitabil. Prin noul
sistem cultural impus de Moscova, formele artei devin instrumente ale politicii de stat.
„Autonomia artei, formalismul, sunt concepte-erezii, primejdioase pentru cel care ar continua sa
le sustina, pentru ca arta trebuie sa serveasca acum crearii „omului nou”. Mesajul unei opere
artistice trebuie sa fie clar, mobilizator, tonic, accesibil maselor largi de oameni ai muncii, in
conformitate cu doctrina realismului socialist [...]”
Aceasta perioada este pentru compozitori extrem de grea, unii dintre acestia fiind
nevoiti sa recurga la compromisuri, altii au o ascensiune rapida pe scara sociala, iar altii isi
pastreaza vechile convingeri, fiind insa inlaturati sau chiar acuzati.
Urmasii generatiei de compozitori aflate sub geniul muzical enescian, au contribuit
deopotriva la perfectionarea scolii componistice romanesti. Printre acestia se numara figuri
marcante precum Paul Constantinescu, Sigismund Toduta, Zeno Vancea, Ion Dumitrescu, Alfred
Mendelsohn, Constantin Silvestri, Tudor Ciortea, Theodor Rogalski, Tiberiu Olah, stefan
Niculescu, Aurel Stroe, Anatol Vieru, Dumitru Capoianu, Pascal Bentoiu, Theodor Grigoriu,
Cornel taranu, si ulterior Nicolae Brandus, Liviu Glodeanu, Mihai Moldovan, Octavian
Nemescu, Corneliu Cezar.
Stilul de creatie al acestor compozitori este divers, plecand de la mijloacele de
expresie prezente in muzica occidentala imbinate cu elementele de limbaj intalnite in muzica
populara.
In afara de compozitiile inspirate din folclorul romanesc, compozitorii romani au preluat
elemente ale curentelor internationale, lucrarile lor avand influente fie impresioniste,
expresioniste sau neoclasice.

3
 Trasaturi impresioniste prezinta atat suita simfonica „Privelisti moldovenesti” de
Mihail Jora, cat si suitele „in muntii Apuseni” si „Povesti din grui” de Martian Negrea. Aceste
lucrari nu definesc stilul compozitorilor mai sus amintiti ci reprezinta mai degraba o incursiune
incidentala in domeniul descrierii muzicale a naturii.
Lucrari cu influente expresioniste in creatia romaneasca apartin compozitorilor
Mihail Jora (baletele La piata, intoarcerea din adancuri) si Constantin Silvestri (piesele pentru
pian Cantece din pustiu si Cvartetul 2).
Curentul neoclasic este de asemenea prezent in muzica romaneasca prin lucrarile
camerale ale lui Constantin Silvestri, precum si prin lucrarile lui Dinu Lipatti.
Pe tot parcursul secolului al XX-lea, muzica romaneasca parcurge o linie ascendenta si
un salt incontestabil in domeniul compozitiei. scoala muzicala romaneasca, in fruntea careia se
situeaza figura lui George Enescu, se afirma pe plan international prin lucrari de o factura
artistica autentica, izvorate din realitatea vietii si istoriei poporului roman.
In muzica romaneasca a secolului al XX-lea, un loc important il detine creatia camerala.
Repertoriul de gen se inscrie pe aceeasi traiectorie de valorificare a folclorului, sub forma unor
creatii originale si extrem de diverse.
Muzica de camera are insusiri care o situeaza printre cele mai indragite si accesibile
genuri muzicale. Predomina claritatea expunerii, determinata de economia severa a mijloacelor si
nevoia de a sublinia esentialul, concizia frazei, densitatea substantei tematice, claritatea
constructiei, eficacitatea procedeelor simple si plasticitatea tematicii. „Forta constructiva,
optimismul, elanul de viata si dramatismul care-si gaseste rezolvarea luminoasa sunt trasaturi
specifice celor mai valoroase lucrari din acest gen ale compozitorilor romani.”
In prima parte a secolului al XX-lea se remarca preocuparea compozitorilor pentru
gasirea unor modalitati inedite de exprimare artistica. Acestia apeleaza la o varietate de genuri
muzicale si o diversitate de formatii, pornind de la miniatura vocala si terminand cu amplele
compozitii pentru ansamblurile mai mari. Creatiile se remarca prin maiestria manuirii
mijloacelor tehnic-componistice si prin maturitatea exprimarii mesajului estetic.
Muzica romaneasca de camera a acumulat o literatura bogata, rodul unei evolutii
rapide desfasurata doar de-a lungul catorva decenii. Compozitorii inaintasi cultivasera cu
preponderenta liedul gasind in el forma inrudita cu cantecul liric romanesc.

4
 Creatia camerala a marelui compozitor George Enescu constituie prin amploarea si
bogatia sa una din pietrele de temelie ale muzicii romanesti. Se poate considera ca prin Sonata
nr. 2 pentru vioara si pian op. 6 si prin Octetul pentru coarde op.7, muzica romaneasca de camera
a cunoscut recunoasterea pe plan international.
Enescu a scris lucrări pentru formaţii de cameră (două cvartete de coarde, 1912, 1952;
două cvartete cu pian 1909-1911, 1944; un octet pentru instrumente cu coarde, 1900; un dixtuor
pentru instrumente de suflat, 1906 ş.a.) caracterizate printr-o melodică expresivă, prin construcţii
unitare, închegate şi prin transparenţa sonorităţii de ansamblu; lucrări pentru pian, pentru
violoncel şi pian, precum şi pentru vioară şi pian (printre care Sonata a III-a “în caracter popular
românesc”, 1926; suita “Impresii din copilărie”, 1940), care se remarcă prin echilibru dintre
libertatea inspiraţiei şi disciplinei formei.
Contribuţia lui George Enescu la dezvoltarea muziciide cameră poate fi rezumată la
doua fapte demaximă importanţă:
a) Compozitorul a descoperit, a cunoscut şi însumat fenomenele prezente din sec.
al XX-lea, obţinând astfel sinteza organică a întregii experienţe majore dobândite de muzica
apuseană în domeniul stilului de cameră. Şi-a definit prin această viziune clară un concept
propriu şi original, care îl situează ca pe unul dintre cei mai de seamă exponenţi ai stilului de
cameră. Ponderea violonisticii enesciene care l-a determinat pe compozitor la unor soluţii
rapsodice, improvizatorice şi plenar concertante, la substanţializarea unor intonaţii netemperate,
este însemnată în acest proces. Enescu tematizează la modul cel mai înalt artistic valenţe non
romantice de structură populară, aşa cum transfigurează datele instrumentalismului popular sau
lăutăresc. Enunţăm aici şi conceptul de frazare enesciană, de articulare a sunetelor şi, în general,
a tuturor entităţilor melodice prin intermediul unor deprinderi violonistice.Accentuăm şi avem în
vedere faptul că Enescu aplică conceptul de frazare distinct personalizat întregii literaturi
muzicale universale interpretate de el. În consecinţă, frazarea enesciană are urmări asupra
constituirii formei compoziţionale, asupra procesului de creaţie. Inflexiunile cromatice,
luxurianţa broderiilor concură şi ele la dimensionarea unui limbaj complex.
b) În sprijinul ideii afirmate mai sus, şi anume aceea a contribuţiei lui Enescu la
dezvoltarea muzicii de cameră moderne româneşti (cvartetele), afirmăm că „Orfeul moldav” a
realizat acea exemplară simbioză dintre substanţa şi simţirea specifică românească expusă în
forme particulare şi originale.

5
Cele afirmate până aici sunt îndreptăţite să acrediteze universalitatea muzicii româneşti,
participarea ei la marele progres făcut de gândirea muzicală modernă.

Webgrafie:
http://www.ucmr.org.ro/Texte/RV-3-2012-4.pdf Luminita Virginia Burcă
http://www.formatia-avantis.ro/news/muzica-instrumentala-romaneasca-a-secoului-xx-si-
cvartetul-de-coarde-in-muzica-de-camera.html