După cum Hristos s-a folosit de trupul Său pentru a birui diavolul, păcatul și moartea, tot

astfel trebuie să ne folosim de trupul nostru pentru a lupta împotriva anumitor aspecte ale
„trupului”[1]. Evagrie susține că se poate dobândi „neprihănirea inimii prin intermediul
trupului”, pe care „monahul trebuie să l trateze întotdeauna ca și cum ar mai locui împreună
încă mulți ani încolo”[2]. Scărarul adoptă o atitudine asemănătoare: „nu voi mai putea dobândi
virtuțile dacă voi nimici trupul”. Trupul este, prin urmare, „un prieten”, „un aliat”, „un ajutor”, „un
apărător”[3].

Teologia Scărarului nu este în nici un caz îndreptată împotriva trupului.

Într adevăr, nu se poate face nimic în absența lui; nu poți fi mântuit fără el; prin urmare, harul
nu poate fi acordat decât în măsura în care este primit și de către trup:

La cele ale cugetului se ajunge prin cele ale simțurilor.[4]

Virtutea sufletului se poate întipări în lucrarea cea din afară […] Căci sufletul se face
asemenea (typoutai) lucrărilor din afară și ia chipul (schematizetai) celor ce le face și se
întipărește de ele.[5]

De fapt, fiecare luptă ascetică nu este decât o reafirmare a Întrupării. De aceea, pământescul
poate fi întrebuințat pentru a provoca pământescul tocmai pentru a împiedica trupul să ne
domine, totul în vederea transfigurării trupului. De altfel, pământescul își află împlinirea numai
în slava lui Dumnezeu. A căuta sensul ultim în ordinea materială, fără Dumnezeu, înseamnă a
absolutiza relativul, a l amputa într un mod teribil. Relativ fiind, trupul este legat atât de
Dumnezeu, cât și de ceilalți oameni:

De mi voi lega trupul cu postirea, dar îl voi judeca pe aproapele, mă va lega el pe mine
înapoi.[6]

Nu este mai puțin o adevărată minune să vezi un trup pângărit făcut iarăși curat și neprihănit
de chiar același trup:
Nu este nimic uimitor că cel nematerial luptă cu cel material. Ce este cu adevărat uimitor este
că cineva care se află în materie și este în vrăjmășie cu această materie dușmănoasă și
vicleană îi alungă pe dușmanii nemateriali.[7]

Nu există însă, la Ioan, nici o urmă de mesalianism și nici o înclinație spre vreo „senzualitate

mistică” sau materialism. Dacă păcatul trupesc pare să fie accentuat[8], e din cauză că

ascetul creștin nu se luptă cu simple idei sau teorii. Acest efort trebuie văzut ca o luptă pentru
supraviețuire, nu ca o încercare de evadare. Ioan dorește ca trupul să fie tratat cu
discernământ, delicatețe și dragoste[9], chiar și atunci când ne împotrivim greșelilor lui. Trupul
întruchipează păcatul; dar nu este păcătos în sine. Trupul nu este sfânt – dar există în
vederea sfințeniei. Acest punct va fi dezvoltat mai târziu, atunci când va fi discutată problema
lacrimilor.

Am văzut cum, prin harul lui Dumnezeu, poate fi dobândită kata physin plecând de la condiția
lui para physin. Totuși, natura trupească este extrem de înșelătoare, iar demonii se pot folosi
cu ușurință de ea. Nimeni nu trebuie să se încreadă în trup, ci să se nevoiască în permanență
pentru transfigurarea lui. Scărarul scrie:

Niciodată în viață să nu te încrezi în trupul tău de lut, și să nu te bizui pe el până când nu te

vei întâlni cu Hristos.[10]

Nu ne spune însă dacă îl vom întâlni pe Hristos de abia în ceasul morții sau mai devreme. A L
vedea pe Hristos încă din această viață poate fi totuși posibil. Altundeva, Ioan observă:

Această osteneală ne stă înainte până ce focul lui Dumnezeu va intra în locul cel sfânt al
nostru (Ps. 72.16).[11]

Note:
[1] 14.23 (868A). Cf. și 27.17 (1100A) și Varsanufie 240.
[2] Prakt 53 (620) și 29 (566 8). Cf. și Apophth. Nau 71 (1908, p. 66); Varsanufie 518 și 524.
Vezi și Ps. Atanasie, Viața Sinclitichiei, cap. 19 (PG28.1496C) și cap. 100 (1549B).
[3] 15.83 (901D).
[4] 13.2 (860A). Marcu Ascetul, De lege spir. 162 (PG65.925A) [în Filocalia vol. 1, Despre
legea duhovnicească, 161], adoptă o terminologie similară când se referă la păcatul originar.
Simeon Noul Teolog, Mulțumiri, 1 (318), vorbește despre trupul care se împărtășește de harul
lui Dumnezeu și folosește expresii asemănătoare.
[5] 25.54 (1000D 01A). Cf. și 28.25 (1133B).
[6] 15.83 (901D).
[7] 15.71 (896C). Cf. și 14.24 (868C), 22 (868B); și 26.16 (1020A).
[8] Cf. 2.17 (657C); 13.5 (860BC); 15.1 (880D), 47 8 (889C) și 67 (896A); 21.16 (952D) și

26.iii.23 (1088A). Termenul „senzualitate mistică” este luat de la A. Guillaumont, „Les

Messaliens”, Mystique et Continence (Etudes Carmélitaines, 31ème année: 1952), 138.

[9] 26.33 (1024D). Scărarul recomandă ca postirea să se facă numai atunci când nu
afectează sănătatea: cf. 26.ii, 26 (1065A). Aceasta amintește de Varsanufie, Scrisoarea 23.

[10] 15.13 (881D). În ce privește natura „vicleană” a trupului, cf. 15.71 (896C) [15.70].

[11] 26.7 (1013C).

JOHN CHRYSSAVGIS
Sfântul IOAN SCĂRARUL – De la Pustia egipteană la Muntele Sinaiului, Ed. Sophia 2005

Pe aceeaşi temă