De la probleme de anvergură materială la ,,problematica lumii contemporane"

Propunându-și să dezvolte în individ toată perfecțiunea de care este susceptibil, educația este
o dimensiune constituivă a ființei umane: ,,Omul nu poate deveni om decât prin educație”, spune
Kant, la modul imperativ. Prin urmare, omul nu se naște om: ,,tot ceea ce constituie umanitate:
limbajul și gândirea, sentimentele, arta, morala – scrie O. Reboul – nimic nu trece în organismul
noului născut” fără educație (La philosophie de l’education).
Problema educației tinde să devină o problemă prioritară și toți cei care văd limpede evoluția
ființei umane, a ființei raționale și a umanității, în ansamblul ei, situează în centru educația.
Educația, ca proces orientat spre împlinirea spirituală a ființei și a comunității, propune o
desfășurare concretă, presupune participare, trăire, comunicare între indivizi concreți, presupune o
cunoaștere profundă a evoluțiilor ce au avut loc în ultima perioadă.
În ultimele decenii, savanții, dar și oamenii politici sau responsabilii diferitelor sectoare ale
vieții sociale au început prin a identifica un nou tip de probleme, care se impuneau atât prin
caracterul lor grav și presant, cât și prin dimensiunile lor regionale și universale. În acest mod s-au
identificat probleme cum sunt: deteriorarea continuă a mediului marin sau a atmosferei, caracterul
limitat al resurselor naturale, caracterul galopant al creșterii demografice etc.
Aceste probleme, care la început păreau rezervate doar savanților, liderilor diferitelor sectoare
și oamenilor politici, au început să devină probleme concrete și deschise pentru toți oamenii.
Foarte curând s-au descoperit conexiunile dintre aceste probleme, caracterul lor
interdependent fiind izbitor și de neeludat. Astfel s-a constatat că dezvoltarea nu poate avea loc fără
pace, că pacea nu poate fi autentică fără respectarea drepturilor omului și asigurarea libertăților
fundamentale, că, la rândul lor, aceste libertăți și drepturi sunt iluzorii acolo unde domnesc mizeria,
foametea și analfabetismul.
Aceste evoluții l-au condus pe Aurelio Peccei, fostul președinte al ,,Clubului de la Roma”, la
introducerea unui nou concept, anume cel de ,,problematică a lumii contemporane” (Rassekh, Sh.,
Văideanu, G., 1987).
Conceptul s-a impus și este folosit astăzi în mod frecvent. El pune în lumină tocmai
caracteristicile acestei problematici, care se impun atât colectivităților naționale, cât și grupurilor și
în cele din urmă persoanelor. Această problematică are:
• caracter universal, în sensul că nici o țară și nici o regiune de pe glob nu se pot plasa în
afara acestei problematici;
• caracter global, în sensul că ea afectează toate sectoarele vieții sociale, constituind o sursă
de probleme deschise și în multe cazuri de dificultăți atât pentru sfera vieții materiale, cât și
pentru cea a vieții spirituale;
• evoluție rapidă și greu previzibilă, în sensul că oamenii se văd adesea puși în fața unor
situații complexe pentru care nu sunt pregătiți, pentru abordarea cărora nu au metode sau
soluții adecvate;
• caracter pluridisciplinar, adică cu conexiuni puternice și numeroase; în fața acestor
demersuri epistemologice, oamenii, tentați să folosească demersuri unidisciplinare și nu
pluridisciplinare, se văd dezorientați;
• caracter prioritar sau presant, în sensul că presiunile exercitate asupra comunității mondiale
și a fiecărei comunități naționale sunt puternice, cerând răspunsuri prompte, ingeniozitate și
deseori eforturi financiare importante.
Problematica lumii contemporane a generat atât în sfera politicii și culturii, cât și în cea a
educației, un număr de imperative care sunt din ce în ce mai bine precizate: apărarea păcii, salvarea
mediului, promovarea unei noi ordini economice etc. Aceste imperative se regăsesc sub formă de
recomandări și rezoluții adoptate de ONU, UNESCO, de diferite guverne și organizații
guvernamentale; a apărut o întreagă literatură pedagogică consacrată lor.
Care a fost răspunsul sistemelor educative și al responsabililor educației dat acestor
imperative? În mod sistematic, putem desprinde două strategii. Este vorba, pe de o parte, de poziția
celor sceptici, care consideră că sistemele educative nu au și nu pot avea un rol important în
pregătirea lumii de mâine, în consolidarea unui viitor mai bun. Pe aceste poziții se situează toți cei
ce consideră că școala ar fi în declin. Îl amintim pe Ivan Ilich și teoria sa despre deșcolarizarea
societății, formulată în special în lucrarea Une societe sans ecole, dar și pe Alvin Toffler: ,,Într-o
perspectivă mai largă ne putem aștepta însă la transformări și în domeniul învățământului. Se va
învăța mai mult decât acum în afara clasei și mai puțin în clasă. În ciuda opoziției sindicatelor,
durata studiilor obligatorii se va scurta. În locul unei rigide segregări de vârstă, tinerii și vârstnicii se
vor amesteca. Învățământul se va întrepătrunde și împleti mai strâns cu munca și se va repartiza mai
echilibrat pe parcursul vieții individului” (Toffler, Alvin, 1983).
În opoziție cu această teză se situează un mare număr de specialiști, care cred în puterea
educației și în capacitatea ei de a contribui cu resursele specifice la constituirea viitorului. Educația
nu poate rezolva ea singură totalitatea problemelor lumii contemporane, dar nu se poate concepe
nici soluționarea temeinică și durabilă a gravelor probleme actuale fără contribuția sistemelor
educative. ,,Un număr redus de specialiști susțin ideea că educația nu are un rol de jucat în crearea
societății de mâine. Dar mai numeroși sunt cei care tratează educația ca unul din factorii capabili să
contribuie la crearea unei societăți mai bune. Această premisă stă la baza studiilor noastre
consacrate educației pentru pace. Interesul pentru rolul educației în ameliorarea vieții de astăzi, în
lumina unei societăți viitoare mai bune, trebuie să se exprime în conceptualizarea acestei încrederi
sub formă de programe axate pe valorile educației de mâine”(Haavelsrud, Magnus, 1983).