Mitropolitul Nifon

Nifon, pe numele de botez Nicolae, provenea din familia negustorului aromân Rusăilă din
Bucureşti. S-a născut la 5 mai 1789 în Bucureşti şi a urmat cursurile școlii bisericești Oțetari. La 20
de ani, tânărul Nicolae era deja de trei ani frate în ascultarea părinţilor călugări de la Mănăstirea
Cernica. În 1809, la doar 21 de ani, a fost tuns în monahism şi a primit numele Nifon. Proaspătul
monah nu a stat multă vreme la Cernica.
Calităţile sale călugăreşti, vocea sa deosebită l-au îndemnat pe arhimandritul Calinic,
stareţul Cernicăi şi viitorul sfânt, cel ce l-a tuns în monahism, să-i dea binecuvântare spre a merge
în ascultare la Mitropolia din Bucureşti. Aici a fost hirotonit diacon, iar ceva mai târziu, la praznicul
Naşterii Domnului din anul 1826, a fost hirotonit preot de însuşi marele mitropolit Grigorie
Dascălul.
După experienţa de la Mitropolie, pleacă la 1 februarie 1827, la Râmnic, unde episcopul şi
viitorul mitropolit Neofit l-a numit iconom, primind şi rangurile de protosinghel şi arhimandrit.
După ce în anul 1839 a fost egumen al Mănăstirii Cozia, în anul 1841 a fost făcut vicar al
Mitropoliei din Bucureşti, fiind hirotonit arhiereu la 24 octombrie 1843.
Şi-a purtat paşii din nou spre Râmnic, în jurul anului 1848, dar nu a rămas aici decât un an,
căci la 11 august 1849 a fost numit locţiitor al scaunului mitropolitan de Bucureşti, până la 14
septembrie 1850, când Obşteasca Adunare, condusă de banul Grigore Filipescu, l-a ales titular.
Înscăunat la 8 octombrie 1850, mitropolitul Nifon a păstorit 25 de ani.

La 14 septembrie 1850 a fost ales mitropolit al Ungrovlahiei, fiind înscăunat la 8 octombrie

1850. La data de 11 ianuarie 1865 i s-a acordat titlul de “mitropolit primat" al României, păstorind
până la moarte. Seminariile teologice eparhiale, închise în cursul revoluției din 1848, s-au redeschis
în anul 1851. În anul 1852 a înființat o tipografie, în care a editat aproape toate cărțile de slujbă. A
refăcut cu cheltuiala sa câteva lăcașuri de închinare: Mănăstirea Zamfira, Schitul Cetățuia din
Râmnicu Vâlcea și a ridicat din temelie biserica din Lecta Nouă.
Mitropolitul Nifon a îndeplinit funcția de președinte al Divanului Ad-hoc din București la 29
septembrie 1857 și al Adunării elective care a ales domn pe Alexandru Ioan Cuza la 24 ianuarie
1859. În timpul păstoririi lui, au avut loc cunoscutele reforme bisericești ale lui Alexandru Ioan
Cuza: secularizarea averilor mănăstirești, Legea sinodală, Legea pentru numirea de mitropoliți și
episcopi eparhioți.
Mitropolitul a prezidat astfel şedinţa membrilor partidei naţionale, ţinută în noaptea de 23
spre 24 ianuarie 1859, într-o sală a Hotelului „Concordia“ de pe strada Smârdan din Bucureşti, când
s-a hotărât ca Alexandru Ioan Cuza, domnul Moldovei, să fie ales şi domn al Munteniei. A prezidat,
de asemenea, şedinţa secretă ţinută în dimineaţa istoricei zile de 24 ianuarie 1859, în care, după
cuvântarea plină de suflet al lui Vasile Boerescu, mitropolitul, cu mâinile ridicate către icoana
Sfintei Treimi, s-a rugat aşa: „Doamne, Dumnezeul părinţilor noştri, aruncă-ţi privirea Ta asupra
1
inimilor noastre şi nu slăbi curajul fiilor Tăi! Uneşte-i pe toţi într-o cugetare şi într-o simţire şi fă ca
inimile tuturor să aibă aceeaşi bătaie pentru ţara lor. Prinţul Cuza este unsul Tău între noi şi pentru
dânsul jurăm toţi că-l vom susţine“.
La 1 ianuarie 1865, domnitorul Cuza i-a acordat titlul de Primat al României, socotit în mod
oficial ca o consecinţă a unificării administraţiilor bisericeşti din amândouă ţările române.
În anul 1872 a promulgat „Legea organică pentru alegerea de mitropoliți și episcopi și
pentru constituirea Sfântului Sinod”, iar în 17 noiembrie 1872 a înființat din banii săi un al doilea
Seminar în București, cu 4 clase, care i-a purtat numele.
„Preoţimea noastră zace în întunericul cel mai gros, din care va putea ieşi numai dacă va
începe să-şi simtă şi să-şi înţeleagă înalta sa chemare.“ Acestea mărturisea ocârmuitorul Bisericii
Ortodoxe Române, care simţea lipsa unei preoţimi culte şi bine pregătite, care să poată face faţă
unor împrejurări deosebite. Din gândurile curate şi dornice de a ridica imaginea preoţimii a luat
naştere Seminarul „Nifon Mitropolitul“, înfiinţat numai din propriile mijloace materiale ale
vrednicului mitropolit.
„Toată averea mea părintească, toate îndelungatele mele economii, ce mi-am impus, tot ce
am agonisit din frageda mea vârstă până acum le consacru cu inima voioasă la învăţământul fiilor
prezenţi şi viitori ai României, scumpa şi mult iubita mea patrie“. Ziua de 31 ianuarie 1872 a fost
ziua botezului seminarului, cu numele fondatorului, al mitropolitului Nifon, căci printr-un decret dat
în acea zi, domnitorul a aprobat înfiinţarea şcolii, cu scopul de a servi „spre îmbunătăţirea clerului
patriei noastre“.
Conform decretului, seminarul a purtat numele celui ce l-a înfiinţat şi acorda absolvenţilor
dreptul de a candida la preoţie, dar şi foarte multe posibilităţi de orientare în viaţă, pentru ca elevii
de aici să poată îmbrăţişa şi alte cariere, în afară de cea a preoţiei. Timp de 76 de ani, atât cât a
funcţionat, seminarul a fost o adevărată pepinieră de celebrităţi. Au păşit pragul şcolii peste 1600 de
absolvenţi cu diplomă, din care s-au ridicat nu numai foarte mulţi ierarhi şi preoţi deosebiţi prin
activitatealor lor, ci şi profesori universitari de toate speciatizările, academicieni, scriitori, ofiţeri,
magistraţi şi avocaţi, ingineri, medici, artişti, învăţători.

Totodată, vrednicul mitropolit a înfiinţat, la 11 decembrie 1874, alături de seminar şi un

„Fond special pentru instrucţiunea şi formarea cetăţenilor folositori ţării“, din care jumătate a fost
destinat actelor de binefacere şi ajutorare.
Din acest fond special, creat pentru învăţământul laic şi pentru acte de binefacere, intitulat
de obicei generic „Fondul de instrucţiune şi ajutorare Nifon“, mitropolitul a acordat în liceele şi în
gimnaziile laice, burse „copiilor sărmani, care se vor distinge mai mult la învăţătură încă din clasele
primare şi care, pe lângă fericite dispoziţiuni şi numele onorabil al părinţilor, vor uni şi o bună
conduită recunoscută“, după cum mărturiseşte în actul testamentar iniţiatorul şi susţinătorul lor.

2
 În vârstă de 80 de ani, la 5 mai 1875, după o scurtă perioadă de boală uşoară şi-a dat
obştescul sfârşit. După slujba înmormântării, în ziua de 7 mai, ţinută în faţa domnitorului ţării în
biserica mitropolitană din Bucureşti, mitropolitul a fost purtat cu mare alai spre cimitirul Mănăstirii
Cernica.