Ex-Girlfriend

Muzica: Talking Heads – „Remain in Light“

Ieşisem de la liceu pe la patru fără ceva, era iarnă, un frig sârmos, minus opt grade,
ningea cu întreruperi, se lăsa deja noaptea sau seara, în orice caz cerul era întunecat, şi cu
toate astea hotărâsem să mă mai plimb puţin prin oraş. Aşa ajunsesem în Kiseleff. N-
aveam ce să caut acolo, parcul era înzăpezit, am fumat fără chef o ţigară şi am luat-o
înspre casa Taniei.

Mda, deci cine era Tania? Întrebarea asta mi-o puseseră mulţi prieteni, pentru că era din
alt liceu şi deci o apariţie nouă în cercul meu de cunoştinţe. „O fată“, răspunsesem, şi
logic că asta şi era, o fată ; avea 16 ani şi era înaltă şi arăta bine şi se plângea mereu că
nu-i stă părul cum vrea ea. Avea probleme mari cu părul, susţinea, deşi mie mi se părea că
îi stă foarte bine, avea părul lung şi bej-auriu, pieptănat cu cărare, dar ei ceva nu-i plăcea,
habar n-am ce. Fuseserăm împreună timp de vreo lună, în septembrie, o cunoscusem la
mare, apoi o sunasem când ajunsesem în Bucureşti, şi cumva se legase ceva. După care
intervenise altceva, adică altcineva, adică altă fată, şi Tania aflase (nu de la mine). Ne
întâlniserăm în centru, merseserăm la o cofetărie, eu nu ştiam că ea ştie, când îmi zisese
mă aşteptasem să-mi facă o scenă, dar nu făcuse, fusese chiar foarte cool.
— Păi, aşa, mă? zisese.
— Păi…
Nu ştiam cum să-i explic, nu ştiam nici ce să-i explic, eram cam încurcat.
— Păi, de ce? întrebase.
— Nu ştiu, s-a întâmplat, spusesem.
Da, normal că se întâmplase, altfel n-am fi purtat discuţia, nu?
— Parcă aş prefera să evit căderea în penibil, zisese ea.
— Şi eu, spusesem uşurat.
— Da, zisese Tania, bine, oricum nu mă gândeam să ne căsătorim. Da’ e păcat, ar fi putut
ţine mai mult chestia asta…
— Da, acceptasem eu.
Rămăseserăm prieteni. Vorbeam la telefon cam de două ori pe săptămână, ne şi vedeam
din când în când, era OK, îmi făcea plăcere să petrec timpul cu ea, aveam subiecte
comune, râdeam de aceleaşi lucruri… Într-un fel, chiar nu excludeam posibilitatea să fim
din nou cândva împreună, şi aveam impresia că Tania era de aceeaşi părere.
Era posibil, era posibil.
Acum stăteam în faţa casei ei, locuia foarte aproape de Kiseleff, între parc şi bulevardul 1
Mai. Nu ştiam dacă este acasă, îmi zisese orarul ei, dar nu îl mai ţineam minte. Am apăsat
pe butonul soneriei. Mi-a deschis maică-sa, doamna Cosaşu. Era o femeie de treabă, mă
plăcea mult, Tania îmi povestise că fusese foarte tristă când aflase că nu mai suntem
împreună. De atunci o mai văzusem totuşi de câteva ori, când mai trecusem pe la Tania.
Acum purta un palton şi cizme şi pe palton mai erau câţiva fulgi de zăpadă, semn că
femeia abia intrase în casă.
— A, bună, Alex, zise.
Părea bucuroasă să mă vadă.
— Bună ziua, am spus. Ce mai faceţi?
— Bine, bine, uite, abia am intrat… Tu ce mai faci?
— OK, am răspuns. Eram prin zonă şi m-am gândit să văd dacă Tania e acasă…
— Păi, stai să văd, zise doamna Cosaşu, cred că e, am auzit muzică din camera ei. Dar
intră, intră…
Mi-am şters adidaşii de preşul din faţa uşii şi am intrat. În casă era cald, foarte cald,
probabil că aveau să plătească o groază de bani când avea să vină factura la gaze. Dar
aveau bani, deci nu era o problemă. Doamna Cosaşu îşi scoase cizmele şi se duse la etaj,
unde era camera Taniei. Într-adevăr, de sus se auzea nişte muzică, lucru care mă miră,
pentru că Tania nu prea asculta muzică, prefera liniştea.
Aş minţi dacă aş spune că nu obişnuiesc să trag cu urechea. Obişnuiesc. Toată lumea
obişnuieşte. Deci am auzit următoarele:

Bătaie în uşă.
Doamna Cosaşu: Tania?
Pauză prelungită, în care se aude doar muzica din camera Taniei.
Doamna Cosaşu: Tania? Eşti aici?
Tania (furioasă): Mama! Ce e?
Doamna Cosaşu: Uite, a venit Alex pe-aici, e jos… Cobori puţin?
Tania (şi mai furioasă): Mama! Nu sunt singură!
Doamna Cosaşu (foarte, foarte jenată): A… Scuză-mă…
Tăcere.
Doamna Cosaşu: Deci… cobori? Ce să-i zic…
Tania: Aargghhh…
Doamna Cosaşu: Că eu nu… Eu… Trebuie să fac duş… Cobori tu? Un minut-două?
Tania: Mama!!!!!
Doamna Cosaşu: Trebuie să fac duş, şi nu-i politicos, adică… Hai, te rog…
Pauză.
Doamna Cosaşu: Tania?
Tania: Da, da, da, da, bine, cobor… Ah, mama!
Doamna Cosaşu: Dar eu n-am nici o vină, că dacă ştiam… Mă duc să fac duş…
Paşi îndepărtându-se, uşa de la baie deschizându-se, apoi închizându-se. Peste un minut,
uşa de la camera Taniei deschizându-se şi închizându-se, paşii Taniei coborând scările, în
cele din urmă Tania apărând în faţa mea îmbrăcată în grabă, de data asta părul stându-i
chiar aiurea.
— Salut, spuse.
— Ăăă, bună, am zis. Hm, deci deranjez?
— Da, zise Tania, evident supărată pe mine, pe maică-sa, pe viaţă, pe lume.
Şi am început să râd. Ce naiba era să fac?
— Recunoşti că momentul este comic, am zis.
— Poate pentru tine, a spus Tania fără să zâmbească.
— Da, pentru mine, am zis.
— Ce vrei?
— Nimic, am zis. Eram prin preajmă şi m-am gândit să te văd…
— Bine. Acum m-ai văzut. Altceva?
Da, normal că mai era ceva. Ce făcea exact în camera ei? Şi cu cine? Şi ţin să precizez că
cu mine nu se culcase, şi nici cu altcineva înaintea mea, din câte ştiam.
— Cu cine eşti? am întrebat.
— Ce te priveşte? a răspuns cu răceală.
— Suntem prieteni, am zis.
Tania a tăcut.
— Te-ai culcat cu el? am întrebat.
— De ce?
— Aşa, ca să ştiu…
Mă aşteptam să nu-mi răspundă.
— Nu, zise.
— Şi cine e?
— Alex, zise Tania. Te rog.
Poate că avea dreptate. Poate că exageram.
— Da, am zis, bine, păi, atunci… Mai vorbim…
— Da. Pa.
— Pa.
Şi am ieşit, închizând uşa după mine. Am mers vreo treizeci de metri şi m-am oprit. M-
am gândit că aş fi putut să aştept după colţ până pleacă el. Să văd cine e. Eram curios.
Dar era frig, se făcuse şi mai frig decât înainte, dacă era posibil, şi se lăsa şi seara, şi pe
deasupra îmi mai era şi foame. Puteam s-o sun pe Tania mai pe seară, să-i cer scuze, să
stăm de vorbă… Asta în cazul în care mi-ar fi răspuns la telefon.
Mda, aşa deci, mi-am zis.
Şi am pornit spre următoarea staţie de tramvai.