Balkan

Se pusese în spatele meu şi mă împingea cu pieptul şi, când vorbea, îi simţeam

duhoarea de seminţe prăjite ieşindu-i din gură şi strecurându-mi-se printre firele de păr, peste
faţă, coborând pe gât, apoi pe manetele jocului acolo, în baraca unde erau două aparate
Arcade, unul cu Formula 1 şi celălalt cu un fel de fotbal cu câte 4 omuleţi graşi de echipă,
alcătuiţi din picioare şi cap, dar la Formula 1 nu se ducea nimeni, doar la fotbal era mereu
înghesuială în jurul celui care juca, pentru că de obicei nu aveam bani, aşa că stăteam şi
chibiţam pe lângă privilegiaţi – jocul era un leu şi de el aveai dreptul la două meciuri, dar
important de fapt era să câştigi partide, pentru că avansai în cupă şi practic jucai gratis, dat
fiind că prima oară cădeai cu echipe de cacao, cum ar fi Ţara Galilor sau Bulgaria, şi pe
măsură ce avansai devenea din ce în ce mai greu, aşa că în finală te băteai mai mereu cu
Brazilia sau Argentina – băieţii spuneau că Traian de la scara B ajunsese o dată-n finală şi
avusese chiar 1-0, dar i-au tras-o argentinienii până la urmă cu 3-1, însă Traian avea bani,
pentru că muncea la bărcuţe şi vineri îi dădea nea George banii, să aibă şi el de gagici, dar
între timp apăruse baraca asta cu jocuri, chiar lângă bărcuţe, aşa că Traian era toată ziua aici,
cu blugii lui trimişi de fracsu din Germania, verzi în genunchi, dar mişto rău de tot, şi butona
la aparate : din când în când se mai auzea câte-o mămică întrebând dacă e careva la bazin, că
vrea boracul să se dea în bărci, ăsta înjura printre dinţi şi ne lăsa pe câte unul mai norocos să-i
terminăm jocul ; venisem aici cu tata sâmbăta trecută, când avea voie să mă ia la el, o dată la
două săptămâni, şi apăruse fără maşină, pentru că-l prinseseră că circula cu număr fără soţ,
aşa că am luat-o amândoi prin parc, de la Brâncoveanu la Tineretului, puţin tăcuţi pentru că
iar se porcăise cu maică-mea în uşă, care maică-mea şi bunică-mea mă pregătiseră o
săptămână-ntreagă să-i spun, când apare, că nu vreau să merg la el, că ce e el, tată de
duminică, nu-i aşa?, iar ăsta se înroşise la faţă, acolo, pe scări, şi se întorsese cu mustaţa
zbârlită şi sunase la uşă, iar pe mine m-a lăsat pe holul blocului, el a intrat să se certe cu
Mama şi mi-am prins obrajii-n mâini, îmi ardeau şi aveam un nod în gât, nu ştiu ce era, poate
ruşine, pentru că alea nu erau cuvintele mele şi le spusesem, deşi ştiam că o să-l rănească, iar
mie-mi plăcea să merg sâmbătă şi duminică la taică-miu, care avea maşină şi mă lăsa
câteodată să ţin volanul stând pe genunchii lui şi avea şi video, unde vedeam ori Cartea
junglei, ori Robin Hood sau, cel mai tare, Războiul stelelor, pe care prima oară-l văzusem la
Sala Polivalentă, unde dădeau o dată pe lună filme şi era omor, pentru că venea tot cartierul,
dar nu conta, mergeam toţi băieţii din scară şi urlam în întuneric, iar când Prinţesa Leia stătea
în poală la Jabba the Hutt începeau fluierăturile şi ăştia mai mari, care se ştiau cu viaţa, pentru
că mergeau câteodată în ghena de gunoi cu Doina de la doi să se simtă bine, începeau cu
comentariile şi se întrebau cum trebuie să arate pula lui Jabba şi dacă n-o răneşte pe biata
Leia, dar asta era doar o dată pe lună, pe când la tata derulam şi vedeam episoadele unul după
celălalt, de câteva ori pe zi, şi nevastă-sa îmi aducea mâncarea la măsuţa din sufragerie, dar
toate astea nu mai contează acum, aşa cum o rană din copilărie pe care ai pus rivanol şi apoi
plasture nu mai contează când te duci la război, de exemplu, şi-ţi şuieră gloanţele pe lângă
ureche, important e că până la urmă tata a ieşit din casă şi maică-mea rămăsese în uşă,
privindu-mă cu reproş, poate pentru că nu spusesem poezia convingător sau poate că-mi citea
jena de pe faţă, dar tata m-a prins de mână şi mai strâns, m-a tras spre lift de data asta, apoi
am hotărât s-o luăm prin parc, pentru că facem doar cincisprezece minute şi putem să ne
oprim şi în Parcul Copiilor, unde e Casa Groazei, aia cu tulumbe care se rotesc cu tine
înăuntru şi apare şi un crocodil din plastic care nu prea sperie pe nimeni, mai ales pe mine,
care ştiu că merg acolo cu băieţii şi ne lasă ăia să intrăm gratis, că Traian a lucrat şi acolo, şi
când ajungem, pe pod, deasupra crocodilului, facem concurs cine-l nimereşte cu flegma-n
ochi, aşa că crocodilul e acoperit de o pojghiţă albă pe frunte, dar tata nu ştie asta, aşa că
mergem de mână prin parc şi-i arăt baraca de jocuri şi-l întreb ce-o fi acolo, că n-o ştiu, aşa că
intrăm şi nu e nimeni, pentru că e sâmbătă dimineaţa şi tot blocul de ITB e cufundat în linişte,
părinţii şoferi au ieşit din tură şi-şi ţin copiii în casă măcar până la 11, ca să mai stea de vorbă
despre şcoală sau să stea întinşi lângă ei şi să-i ţină de ceafă cu mâinile lor mari şi bătucite,
într-un foarte rar gest de tandreţe, deci înăuntru nu e nimeni în afară de un ţigan borât de la
scara D, care rânjeşte când mă vede, dar devine serios când intră şi tata, care-i dă 5 lei şi mă
apuc de manete, la început neînţelegând nimic, dar apoi pricep ce şi cum şi-mi aleg Japonia,
pentru că au nişte tricouri albastre, iar albastrul e culoarea mea preferată, deci mă apuc de
manete şi încep să driblez, îl fac pe unu, pe al doilea, mă învârt în loc şi apoi o iau spre poartă,
pentru că, dacă apeşi pe un buton roşu, jucătorul tău ia benzină şi bagă superviteză, am înţeles
asta, ajung în faţa porţii, intru în careu, ăilalţi sunt în urmă, portarul vine spre mine, mă învârt,
îl fac şi intru cu mingea-n poartă, pe ecran izbucnesc artificii, bombe, confetti, se aude o
muzică triumfală şi simt, aşa, o căldură în piept, cum poate doar de ziua mea să mai simt,
când mă trezeşte Mama de dimineaţă şi-mi zâmbeşte, mă alintă, ştiu că mi-a luat ceva şi-mi
fac poate planuri, idei despre ce şi cum, dar acum căldura e şi mai puternică, ştiu că am făcut
ceva tare de tot, mă uit la tata, care fumează o ţigară în buza barăcii, deci nu se uită, cioara de
la bilete se scobeşte în nas, aşa că sunt singur cu victoria mea, punem mingea la centrul
terenului şi iau bătaie cu 6-1, pentru că driblingurile alea nu au mai ieşit deloc, ceilalţi
pasează, dar mie nu-mi place să pasez, îmi place să iau mingea şi să mă duc cu ea, numai că
asta a ieşit doar o dată, aşa a fost atunci şi toată săptămâna am cerut bani, am cerut de la tata,
am cerut de la Mama, am strâns la cumpărături, am furat de la bunica din geantă şi am strâns
5 lei, asta înseamnă zece jocuri, am visat cum o să fiu singur în baracă şi o să aleg iarăşi
Japonia, pentru că-mi plac tricourile lor albastre cu steluţe galbene şi o să iau mingea, o să
driblez tot ce prind, doar din încheietură, până ajung singur cu portarul, mă fac că dau în
stânga şi apăs tare, de bombă, spre dreapta şi o să aud din nou muzica aia de victorie, dar când
am ajuns erau deja acolo Balkan şi Petrică şi Cristi, gemenii de la patru, cu mă-sa aia a lor
care nu zice niciodată bună ziua şi tacsu ăla care chiar arată ca Jabba the Hutt şi care
munceşte la fabrica de articole sportive de import de pe Cuza Vodă, de unde le şuteşte adidaşi
Adidas cu crampoane, cu care joacă gemenii fotbal pe ciment, în spatele blocului, în care
aleargă ca nişte femei pe tocuri, ca Mama-n sandalele ei cu talpă de lemn cu care bocăne pe
gresie vara, mai ales când e nervoasă, dar Petrică şi Cristi joacă bine fotbal, chiar şi cu
crampoane pe ciment, şi tot de la tata lor poartă nişte treninguri gri, cu şarpele Glaucos pe
piept, deci ăştia erau deja acolo şi spărgeau seminţe cu cioara de la scara D, şi mai era şi
Coreea, de la ITB, pe care-l cheamă Coreea pentru că arată ca-n Sora 13 sau ca-n Luptătorii
cu cozile, aşa că intru, mă fofilez pe lângă peretele de tablă şi-i fac semn lu’ cioară să vină la
mine, dar se adună toţi repede în jurul meu, Ce, ai bani, mă?, Da, zic, am nişte bani, şi-i fac
semn lu’ cioară să-mi schimbe ăia cinci lei de câte cinci fise şi-mi fac un turnuleţ lângă
manetă, pentru că n-am buzunare, moneda mare, din aluminiu am ţinut-o în mână şi aş pune
pariu că-mi miroase palma a cocleală, deci aşez turnuleţul lângă mâna dreaptă, iau prima fisă
şi o bag în aparat, aleg Japonia şi-mi pică Bulgaria adversar, pe ăştia sigur îi bat, câştig
mingea, încep să driblez, să-i ameţesc pe băieţi, Balkan comentează din spate că ce bine joacă
băiatu’ şi se înghesuie în mine, nu pot să mă bucur de driblinguri, parcă nici jocul nu-mi
place, nu-mi iese nici o schemă, mi-e cald şi încă ceva ce nu înţeleg, repede se face 3-0 pentru
ei, pierd, mai introduc o fisă, iar pierd şi pe final simt că-mi bagă cineva un deget în cur prin
pantalonii de trening, mă-ntorc la ăsta care rânjeşte şi are o coajă de sămânţă lipită pe caninul
drept, Ce-ai mă, eşti poponar?, Ce-ai zis mă? se indignează, aşa fac ăştia mereu când vor să
ţi-o tragă, se prefac jigniţi, şi-mi frige un cap în gură, jumătate în nas, mă ia cu furnicături, îmi
dau lacrimile, mă aplec şi atunci îmi mai dă un genunchi în faţă, aud din jur Lasă-l, Balkane,
că-l omori şi Păi, de ce mă face, mă, poponar?, nu vreau decât să-mi iau fisele şi să mă car,
dar când mă ridic ăla e deja la aparat şi a băgat a treia fisă, în jurul lui e un zid de umeri, abia
acum înţeleg şi ies la soare, îmi înghit plânsul şi-ncep să-l înjur pe ăla de toţi morţii mă-sii,
să-mi bag pula în mă-sa şi-n sor-sa aia urâtă cu spume care se fute cu toată şcoala şi-n tac-su
ăla borât care vine noaptea cu betoniera la scară şi cade din ea chior de beat, îi zic toate astea
pentru că ştiu că nu se va desprinde de aparat până mă răcoresc şi nu-mi mai tremură mâinile,
după care intru înapoi şi mă strecor să văd şi eu cum joacă şi joacă bine, ştie să paseze, a
trecut deja de două echipe, mai are niţel şi iese din grupe, dar nu asta mă interesează, mă uit la
faţa lui, la nasul ăla din care-i curg mucii mereu şi la dinţii lui galbeni, ca ai şobolanilor pe
care-i belim când ies de la ghenă, după care jucăm fotbal cu ei, şi de fapt scopul e să-l
nimerim pe celălalt cu şobolanul cât mai sus, mai aproape de faţă, aşa mă uit la el, până când
mă vede şi-mi aruncă printre buzele strânse Lasă, mă, că ţie-ţi dă tac-tu alţi bani şi ceilalţi
rânjesc că adică sunt de acord, aşa că rămân acolo să mă uit la el cum joacă pe jetoanele mele,
mă mănâncă nasul unde m-a lovit şi pe uşa deschisă a barăcii intră o limbă de soare ca o lamă
de cuţit, iar vârful ei se apropie din ce în ce de mijlocul încăperii, ies afară şi aştept acolo până
termină fisele, după care ne purtăm normal şi Coreea propune să mergem la pod, să facem
baie, dar mai întâi să culegem corcoduşe dinspre ştrand, aşa că o luăm prin gardul viu,
traversăm şina de trenuleţ, Balkan îi dă o palmă după ceafă unui borac care trece neatent pe
lângă noi, ăla tace din gură, eu merg în urmă şi mă uit la tenişii lui din care îi iese degetul
mare, cu o unghie lungă şi lată, plină de jeg, iar la corcoduşe îi ţin scara lui Cristi, care se suie
în copac şi începe să le adune în poala tricoului, pentru că n-avem sacoşă la noi şi, când i se
umple tricoul, se dă jos cu grijă, ajutat de subraţ, şi halim corcodele în soare, după care
mergem la pişnitoare şi bem apă rece de izvor, mai repede, că mor, gemenii fac concurs de
băşini, iar Balkan ăla merge ca un şef în faţă, şi-a luat partea leului, la un moment dat se
opreşte şi-mi oferă nişte corcodele, Ia, mă, şi tu d-aicea, iau recunoscător şi mi se strepezesc
dinţii, îmi dau lacrimile ca mai devreme, când mi-a futut capul ăla-n gură, dar acum e plăcut,
fiindcă la marginea lacului, printre sălcii se iţeşte podul din fier forjat şi ştiu că la bază
câteodată ies broaşte-ţestoase, dar acum mă rog să fie precaute, pentru că ştiu ce le fac ăştia
dacă le prind, şi pe lângă pod cresc buruieni înalte, cu flori albe care mă fac să strănut şi să mă
usture ochii, pe mal e lintiţă vreo jumate de metru, iar din pod lipsesc scânduri, aşa că trebuie
să fii atent când calci şi eu sunt atent, prea atent, Cristi şi Petrică s-au dezbrăcat şi atârnă acum
cu mâinile de o scândură a podului, în chiloţii lor albi, Mama mi-a povestit că pe fundul
lacului a fost un cimitir şi că mai iese din când în când câte un craniu la suprafaţă sau că sunt
pe acolo maşini Dacia aruncate de bandiţi, ruginite, cu portierele deschise, gata să te-nhaţe,
aşa că rămân îmbrăcat, mă aşez pe ciuci şi mă uit la ei cum îşi dau drumul în apă, plescăie şi
ronţăi corcodele, în timp ce Balkan s-a dezbrăcat de tot şi stă aşa, în mijlocul podului, până
trece o mamaie pe alee şi începe să strige la ea, fluturându-şi cu palma găoace puţa neagră, Ia
uite, fă, ce-am aicea!, aia întoarce privirea scârbită şi trece repede mai departe, aşa că ăsta se
urcă pe balustrada podului, chiar în mijloc, unde e bara curbată şi lată şi unde e apa mai
adâncă, şi stă drept, gol, negru, cu faţa aia de miel belit, se uită rânjind la mine şi eu îi
zâmbesc, ăilalţi trei s-au oprit din bălăceală, se aud doar broaştele grohăind ca nişte porci, îşi
îndreaptă mâinile pe lângă urechi, pentru săritură, le aduce pe lângă corp, se balansează pe
vârfuri şi sare, rămâne în aer pentru o clipă lungă, face un echer şi sparge apa perfect, iar eu
închid ochii, pentru că am o corcoduşă-n gură şi, când îi deschid, îi văd picioarele ieşite din
lac, cu genunchii-ndoiţi, dintre ele îi atârnă puţa bleagă cumva spre locul unde i-ar fi capul,
dar de la buric în sus sau în jos corpul lui e sub apă şi stă aşa, ca şi cum ar fi îngheţat timpul,
ca atunci când pun pauză la video şi apare dunga aia în josul ecranului, numai că în loc de
dungă ies bulbuci roşii la suprafaţă şi ceva uleios, gălbui şi se aude Ce face ăsta, mă?, după
care Petrică şi Cristi şi Coreea nu zic decât Bă, bă, bă, şi ies tremurând la mal şi stăm aşa şi ne
uităm la picioarele alea înconjurate de apă roşie şi de ceva alb-gălbui şi mă gândesc la Copiii
căpitanului Grant, când în furtună au turnat butoaie de ulei în jurul corabiei ca să potolească
valurile şi simt un fior adânc, care mă trece prin noada curului, apoi urcă pe şira spinării până
undeva spre ceafă şi tremur, deşi nu am în gură corcoduşe, doar gustul amar, de sâmbure.