Doi bebeluși purtau o discuție în pântecele mamei lor.

Primul bebeluș îl întreabă pe fratele lui: ”Crezi în viața după naștere?”

Al doilea răspunde: ”Desigur. Trebuie să fie ceva după naștere. Poate ne aflăm aici tocmai ca
să ne pregătim pentru viața de după”

”Prostii. Nu are cum să existe viață după naștere. Cum ar putea fi acea viață?”

”Nu știu, dar cred că este mai multă lumină decât aici. Poate vom putea merge folosindu-ne
de picioarele noastre și vom mânca folosindu-ne de gurile noastre”.

Primul bebeluș izbucnește în râs: ”E absurd! Mersul este imposibil. Și să mâncăm cu gura
noastră? Ridicol! Cordonul ombilical este cel care ne hrănește. Viața după naștere nu are cum
să existe. Cordonul este prea scurt ca să supraviețuim”

”Eu cred că există ceva și mai cred că este ceva diferit față de unde ne aflăm acum”

”Nu are cum. Nimeni nu s-a întors până acum de acolo. Nașterea este sfârșitul vieții. Dincolo
nu poate fi decât întuneric și teamă”.

”Ei, nu știu ce să zic, dar cred că dincolo o vom vedea pe mama și ea va avea grijă de noi”.

”Mamă? Glumești! Tu chiar crezi în existența mamei? Unde este ea acum? O poți vedea?”

Al doilea bebeluș spune calm: ”Este pretutindeni. Ne înconjoară. Noi trăim datorită ei. Fără ea
noi nu am exista”.

”Nu are cum. Nu o văd, deci singura explicație logică este că nu există”.

”Câteodată, când ești foarte liniștit, o poți auzi și o poți simți. Eu cred că viața începe cu
adevărat după naștere și că ne aflăm aici doar ca să ne pregătim pentru ea…”