Cunoașterea practică

Filosofia este iubirea de înțelepciune, iar „toată înțelepciunea este de la Domnul”1. Teologia
este vorbirea sau cunoașterea despre Dumnezeu. Dumnezeu este recunoscut ca Ființa Absolută,
Spiritul suprem, Înțelepciunea infinită. Astfel în ceea ce privește domeniile filosofiei și cel al teologiei,
ele se combină pentru a da omului iubitor de înțelepciune o idee despre Înțelepciunea supremă. A
cunoaște Spiritul Suprem cere celui aflat pe treptele cunoașterii o elevare mentală și spirituală pentru
a putea percepe chiar și cea mai mică fărâmă de informație care o să i se descopere.
Seneca ne spune despre Crates, ucenic al lui Stilbon că, văzând un tânăr plimbându-se și
vorbind singur l-a întrebat ce face acolo. Tânărul îi spune că stă de vorbă cu sine însuși în sensul că nu
mai avea de la altcineva ce să învețe. Crates îi răspunde „ Ai grijă, rogu-te, și fii cu băgare de seamă:
stai de vorbă cu un om nevrednic.”2
Filosofia devine „ împreunarea bunelor moravuri cu cunoștința despre Cel ce este”3 sau pentru
a ajunge la cunoașterea divinului este necesar prima dată să ajungem să ne cunoaștem și să ne
stăpânim pe noi înșine să ne ridicăm spiritul deasupra materiei trupești. Cei care doresc să ajungă să-
l cunoască pe Dumnezeu trebuie să devină capabili a recepta ca apoi să poată reflecta prin ei
cunoștințele primite. Reflectarea cunoașterii intuitive a lui Dumnezeu trebuie să se facă în plan practic
sau experențial, în viața mundană a cunoscătorului, prin mijloacele rațiunii. Ilie Edicul ne spune că „ și
făptuirea trebuie să fie rațională, dar și contemplația făptuitoare”4.
 În antichitatea greacă, înțelepții erau acele persoane care reușeau să îmbine aspectele morale
ale vieții cu cele raționale ale perfecționării mentale. Era necesar ca binele să fie îmbinat cu frumosul.
Idealul era însumarea calităților fizice cu cele intelectuale și morale desăvărșirea fiind cuprinsă în
termenul iubirea de bine )Asemănător preia noțiunea Vasile cel Mare
care folosește pentru prima dată termenul de Filocalie ( adică iubirea de frumos,
numai că de această dată frumosul este divinul, iar pentru om ca să cunoască acel frumos trebuie el
însuși să se subsumeze calităților cerute lui de divinitate: „Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ceea ce
vă poruncesc”5. Aflăm în acest fel că prima treaptă a cunoașterii apofatice este pur și simplu practică
urmărind crearea în cel care se străduiește să o obțină, a unui fundament solid care să îl ridice pe de o
parte la posibilitatea receptării cunoașterii apofatice, iar într-un sens imanent confirmarea prin
experiență proprie a informațiilor cunoașterii raționale despre divinitate, urmând completarea ambelor
prin descoperirile proprii pe care le va primi.
Partea practică pe care o putem denumi filosofie practică sau cunoaștere experențială devine
testimonial al celor descoperite în cunoașterea apofatică „ nici făptuirea nu e fermă fără contemplație,
nici contemplația nu e adevărată fără făptuire”6. Principalul ei scop este de a supune instinctele trupului
prima dată rațiunii, apoi spiritului pentru a forma o sinergie în care prin impreună lucrarea rațiunii,
voinței și a sentimentului cu harul divin, omul să experieze extazul înțeles ca o epuizare, elevare,
depășire a metodelor comune trupului și rațiunii, pentru a primi cunoașterea apofatică, „ținta celor ce

1
Iisus Sirah 1,1
2
Seneca, Scrisori către Lucilius, traducere de Ioana Costa, Editura Seneca Lucius Annaeus, București, 2013, p.
45
3
Nil Ascetul în Filocalia 1, volumul 1, ediția a II-a, tradusă de pr. Dumitru Stăniloae, Editura
Institutului de Arte Grafice Dacia Traiană, Sibiu, 1947, p. 153
4
Ilie Edicul, Culegere din sentințele înțelepților, cap. 146, în Filocalia vol. IV, traducere de pr. prof. dr. Dumitru
Stăniloae, Tipografia Arhidiecezană, Sibiu, 1948, p. 304
5
Ioan 15, 14
6
Ilie Edicul, op.cit. p. 153
se îndeletnicesc cu făptuirea este omorârea patimilor”7, sau stăpânirea pasiunilor sufletului manifestate
prin simțurile umane.
Necesitatea cunoașterii experențiale a lui Dumnezeu prin asceză personală urmărește
dobândirea harului divin definit ca acea putere pe care divinitatea o dăruiește celui care arată
perseverență în eforturile ascetice de apropiere către divin, fără de care nici un om nu poate să ajungă
la cunoașterea apofatică sau mistică a lui Dumnezeu. Harul primit lucrează în, cu și pentru cel care are
năzuința de a dobândi cunoașterea care depășește revelația naturală și pe cea supranaturală, dar care
pornește și se fundamentează pe ele. Aflăm că asceza și harul sunt cele două componente necesare
omului care dorește să se apropie și să-și adune o picătură din Înțelepciunea supremă. Pedagogia divină
cere testarea individului care are ambiții atât de înalte deoarece oricine are acces și poate studia atât
revelația sau descoperirile naturale cât și cele supranaturale însă harul divin care duce la cunoașterea
apofatică se dă doar acelor persoane care nu renunță la încercările lor și care arată acest lucru prin
eforturi ascetice. Testarea persoanelor care doresc cunoașterea apofatică este continuă și nu încetează
decât la moarte, la fel cum și înțelepciunea pe care ei doresc să o dobândească este infinită, străduința
lor fiind de a cunoaște cât mai mult din infinit în ceea ce este finit.
Cunoașterea apofatică nu are un caracter moralizator, nici nu impune insului un anumit set de
reguli morale, ea are scopul de a dărui un alt fel de cunoaștere care îl face pe om să adere din ce în ce
mai mult la metodele care l-au dus acolo, este o transfigurare intelectuală care face loc insensibilului
divin capacităților noastre de cunoaștere. Ea se adreasează unei categori aparte a oamenilor, indivizilor
care și-au dat seama de limitele universului creatural, adică de imperfecțiunea și limitarea cunoașterii
umane. Aceștia vor avea o neliniște interioară față de starea în care se află „deşertăciunea
deşertăciunilor, toate sunt deşertăciuni!”8,ceea ce va naște în ei în mod natural dorința de asceză, de
muncă interioară cu ei înșiși, de reclădirea sinelui lor cu materialele și după metodele divinității. Vor
declanșa în ei operațiunea de îndumnezeire, de a deveni „dumnezei” în ceea ce privește cunoașterea
apofatică, singura în stare de a le astâmpăra setea.
Asceza devine efortul de a străpunge limitele fizice și spirituale ale stării creaturale pentru a
reuși să primim darurile harului divin care crează în noi un nou mod de cunoaștere care le împlinește
atât pe cel experențial, cât și pe cel rațional. Omul trebuie să-și împroprieze acest mod de cunoaștere
prin efortul experențial sau ascetic al propriei sale transfigurări în recipient capabil să-și formeze un
nou mod de a gândi „Omul firesc nu primeşte cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt
nebunie şi nu poate să le înţeleagă, fiindcă ele se judecă duhovniceşte”9.
Universul are propriile legi adaptate nivelului uman de cunoaștere. Tot ce există are o
raționalitate proprie, iar omul este singura ființă capabilă de cunoașterea conștientă a raționalității
universului.10 Raționalitatea universului nu ar mai avea rost dacă nu ar exista omul ca ființă
cunoscătoare capabilă să descopere legile și rațiunile lucrurilor existente. Pornind de la acest fapt,
propun să considerăm ca primă treaptă a filosofiei practice realizarea existenței unei Ființe supreme
raționale, a doua observarea acțiunii acestei Ființe în lume, iar a treia dorința conformării noastre fizice
și spirituale cu această Ființă.
Toate aceste trei trepte ale conoașterii practice imprimă rațiunii omului noi informații despre
Ființa supremă, omul cunoscând raționalitatea lumii ajunge să se cunoască pe sine din ce în ce mai mult,
descoperindu-și atu-urile dar mai ales limitările. Ajunge la concluzia că trebuie să muncească cu sine
pentru a se eleva mental și spiritual ca să devină capabil într-un final să acceadă la cunoașterea apofatică
care împlinește celelalte forme de cunoaștere.

7
Ilie Edicul, op. cit. p. 305
8
Ecleziast 1, 2
9
1 Cor. 2, 14
10
Pr.prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, volumul 1, Editura Institutului Biblic și de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1996, p. 12
 1.1 Realizarea existenței unei Ființe Supreme
În modernitate empirismul, lumea senzorială, știința au devenit un fel de legi absolute peste
care nu se poate trece, sau daca ai îndrăzneala să o faci, devii un fel de paria al societății, indiferent de
faptul că te fundamentezi pe aserțiuni adevărate. Totuși Grigorie Palama afirmă „Căci cunoştinţele,
fiind cunoştinţe ale făpturilor şi oprindu-se la marginea făpturilor, din acestea, îl arată ele pe
Dumnezeu.“11
Regele David a fost cel care a remarcat că omul poate ajunge la concluzia existenței lui
Dumnezeu prin universul creat spunând „cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o
vesteşte tăria”12. Apostolul Pavel completează cu „Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii,
înţelegându-se din făpturi.”13
Studiind și observând cosmosul creat omul reușește să-și dea seama că există reguli organizate
conform capacităților noastre de raționare. Informându-se și încercând să afle cât mai multe despre
mediul în care trăiește, ajunge să se cunoască mai bine pe sine însuși, dar principala informație pe care
o extrage este că universul iese din dominarea haosului, a posibilelor Big Bang-uri, emanații, materii
preexistente și devine produsul unei ființe raționale care l-a gândit și care acționează conform unor
pricipii sau legi pe care le-a impregnat în însăși esența lucrurior existente: „noi considerăm că
raționalitatea cosmosului e o mărturie a faptului că el e produsul unei ființe raționale, căci raționalitatea,
ca aspect al realității menite să fie cunoscută, este inexplicabilă fără o rațiune conștientă care o cunoaște
de când o face sau chiar înainte de aceea și o cunoaște în continuare concomitent cu conservarea ei.”14
Un aspect secundar care decurge din aflarea faptului că există o Ființă supremă rațională care a
impregnat rațiunea sa în universul creat, este acela că toată raționalitatea lumii nu are vreun scop dacă
nu ar exista cineva să o cunoască, să o studieze și să-i puna în aplicare principiile sau rațiunile
descoperite. Această ființă este omul. „Rațiunile lucrurilor își descoperă lumina lor în rațiunea și prin
acțiunea rațională și conșientă a omului.”15, afirmă Stăniloae.
În fața omului dornic de cunoaștere se arată un univers, o natură care vrea să fie descoperită
care îl provoacă la dialog, ridicându-i la fileu două întrebări : „ce sunt eu ?” și „cine ești tu?”. Aceste
întrebări le va vedea în succesiunea normală și la timp a zilei și a nopții, a anotimpurilor, în regnul
vegetal și în cel animal, în fiecare răsărit și apus de soare, în mișcarea pământului, a planetelor, a
stelelor. Studiind cât mai multe din aceste lucruri va ajunge la ideea că raționalitatea lor implică
existența unei Ființe cu rațiunea supremă care le-a făcut pe toate. Se va afla în întrebarea apostolului
Pavel de pe drumul către Damasc „Cine eşti Doamne?”16
În ceea ce îl privește pe el, din prima cugetare va izvorî una la fel de importantă „ Cine sunt
eu?”. O Persoană ( Ființă supremă) provoacă la dialog și la autocunoaștere eul personal al fiecăruia.
Spiritul Absolut vorbește spiritului personal la primul nivel prin lucruri senzoriale, prin legi și rațiuni
care pot fi studiate și supuse investigațiilor științifice, măsurătorilor, experimentelor, conceptelor
teoretice bine definite. Rațiunea conversează cu rațiunea umană, iar dacă cea din urmă nu se închide în
empirism caută cauza raționalității universului, și ,mai rapid sau mai lent, se pune în fața Ființei
absolute. Menirea omului cunoscător nu este cea de a se contopi cu realitățile naturale senzoriale, nici
de a fi supus lor. Omul este cunoscător al Universului, nu Universul al omului. Deși cunoașterea lumii
create are un rol informativ și formativ în om, prin ea omul ajungând să se cunoască pe sine însuși, nu
acesta este scopul cunoașterii, sau scopul înzestrării omului cu rațiune conșientă de sine și de mediul în
care trăiește.

11
Sfântul Grigore Palama, în Filocalia, volumul VII, p. 359
12
Psalmul 18, 1
13
Romani 1, 20
14
Pr.prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, volumul 1, Editura Institutului Biblic și de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1996, p. 12
15
Ibidem p. 13
16
Fapte 26, 15
 Încă de la acest nivel scopul raționalității umane devine cunoașterea lui Dumnezeu, a Ființei
supreme despre care lumea necuvântătoare vorbește prin sensurile, principiile și legile care o
guvernează: „aceasta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat”17. Nae
Ionescu, conform lui Țuțea a afirmat că „ exemplele ( rațiunile) au fost lăsate de Dumnezeu pe pământ
pentru ca ideile să fie sesizate senzorial și de proști.”18
Raționalitatea omului, cunoscând raționalitatea universului, devine conștientă de ea însăși, de
nevoia de a dezvolta propriile capacități pentru a valorifica informațiile descoperite. Toate rațiunile
lumii există ca potențe virtuale în rațiunea omului și așteaptă să fie descoperite de om. Pe măsură ce
omul le descoperă se revelează pe sine sieși, ca receptor cu o dorință conștientă de autoformare continuă.
Raționalitatea lumii descoperă omului idei despre Înțelepciunea Supremă. Dacă până la acest moment
convorbirea divinității cu omul dornic de cunoaștere a fost monolog, cele două rațiuni rezonând și
descoperindu-se încep să creeze un dialog. Dialogul dorit de divinitate reiese din însăși raționalitatea
dinamică a universului prin care divinul „continuă convorbirea Lui, către noi, prin lume”19.
După cum am afirmat, cu cât înaintăm în cunoașterea rațională, ajungem să ne cunoaștem.
Intelectul și spiritul se acutizează, devin mai sensibile insensibilului divin. Am putea spune că intelectul
uman începe să se deschidă treptei a doua a cunoașterii experimentale practice și anume observarea
acțiunii divine în lume. Prima treaptă ne face să recunoaștem o Ființă supremă care a îmbibat lumea de
sensuri și rațiuni care vorbesc despre ea, dar în același timp deschide în mintea omului dorința de a
observa cât mai mult din felul în care această Ființă operează în universul existent. Înțelepciunea
supremă înceteaza a mai fi ceva indefinit și se arată ca o Persoană care dorește comuniune cu toate
persoanele existente în special cu cea care dorește cunoașterea.
Prezența lui Dumnezeu în lume devine observabilă prin împrejurările concrete ale vieții
cotidiene. Uneori este numită coincidență, dar această coincidență devine modul lui Dumnezeu de a
rămâne anonim în lume în fața celor care s-au dezvoltat cât să observe doar coincidențele. Celui de pe
a doua treaptă a cunoașterii practice, coincidența se limpezește și indică spre personalitate, spre
Persoana, Înțelepciunea divină. Astfel succesele, supărările, suferința se îmbibă de rațiuni divine care
descoperă în om atu-uri, lipsuri, lucruri care trebuie dezvoltate pentru accederea la o cunoaștere mai
clară și duc atât la dezvoltarea intelectuală cât la împletirea ei cu dezvoltarea spirituală, morală fără ca
cea din urmă să urce pe treapta de țel al acestei trepte a cunoașterii experențiale.
Studiată corect, după modul în care lucrează în lume, devine o cunoaștere dinamică și
palpitantă, reliefând atât infinitele moduri în care Înțelepciunea divină alege să se manifeste, fiecare
indicând o nouă posibilă însușire a personalității divine, aducând un plus de cunoaștere pe care anterior
nu eram capabili a o observa, dar mai ales ne pune în fața existenței unei intimități în care ne descoperă
nouă personal informații sau aspecte noi ale unor lucruri deja știute despre Dumnezeu. Aflându-ne la
nivel practic, nu doar cunoaștem intelectual aceste noi informații, ci le trăim în același timp. De aceea
scriitorii bisericești trec ușor de la cunoașterea practică la cea apofatică și invers, pentru că ambele se
confirmă reciproc într-o avansare continuă a lor spre cunoaștera divinității prin cunoașterea practică și
cea apofatică.
Cunoașterea lui Dumnezeu din realitatea care ne înconjoară ne responsabilizează în primul rând
în fața lui Dumnezeu apoi către celelalte persoane care se află în jurul nostru. Însăși dorința noastră de
cunoaștere a lui Dumnezeu ne-a fost insuflată de El prin rațiunile lucrurilor din lume, tot El ne dă gratuit
mijloacele, metodele și puterea de a avansa în cunoaștere, asfel responabilizându-ne pe de o parte pentru
a lucra și a dezvolta la maxim ceea ce am primit, dar și pentru a ajuta, practic, de la nivelul la care
suntem momentan, pe cei care nu sunt la nivelul nostru de cunoaștere.

17
Ioan 17, 3
18
Oana Bârna, Vlad Zografi, 322 de vorbe memorabile ale lui Petre Țuțea, Editura Humanitas, București, 2009,
p. 59
19
Pr.prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, volumul 1, Editura Institutului Biblic și de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1996, p.84
 Într-un alt fel de a privi, cunoașterea practică a lui Dumnezeu din pedagogia vieții cotidiene, ne
redescoperă pe Dumnezeu ca Ființă și Înțelepciune Supremă și pe om ca ființă umană. Omul nu mai
este privit ca o simplă resursă, nici ca număr din statisticile moderne, ci ca persoană unică, specială,
apel și sursă de informații despre Dumnezu și sinele celui care dorește să avanseze în cunoaștere.
Astfel îndemnul biblic „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit
este.”20 dobândește un sens mai adânc punându-l pe cel dornic de a-l cunoaște pe Dumnezeu-
Înțelepciunea Supremă în fața nevoii continue de perfecționare trupească, intelectuală și spirituală
deoarece nici nou-născutul nu poate pricepe tabla înmulțirii, căci încă nu și-a dezvoltat această
capacitate care există în el ca potență virtuală. Pe de altă parte faptul că el deocamdată nu are puterea și
capacitatea de a le recepta și rezolva, nu înseamnă că noțiunile respective își pierd din valoare,
necesitate, universalitate sau adevăr, doar că încă nu ne-am dezvoltat puterea de a le recepta și aplica.
Scopul acestei a doua trepte din cunoașterea practică este după părerea mea sensibilizarea
intelectului și a spiritului. Această sensibilizare are două sensuri. Primul este acela că pe lângă
dezvoltarea cunoașterii raționale trebuie să ne dezvoltăm spiritul prin ascesză și obținerea virtuților. Al
doilea sens la care se ajunge în paralel cu primul este sesizarea realităților care transcend lumea
empirică.

Urmează să vorbesc despre post ca exercițiu în cunoaștere, postul duce la liniște, liniștea la
discernământ, acesta fiind un fel de încununare a eforturilor de cunoaștere.

20
Matei 5, 48