Universitatea « Babeş-Bolyai » Cluj-Napoca

Facultatea de Ştiinţe Politice, Administrative şi ale Comunicării

Specializarea: Ştiinţe Politice

ORGANIZAŢII INTERNAŢIONALE ŞI DREPT

INTERNAŢIONAL PUBLIC

Conferenţiar universitar dr. Flore POP

Anul II si III

SEMESTRUL II

Cluj-Napoca

2014

1
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC ŞI ORGANIZAŢII INTERNAŢIONALE SI DREPT
INTERNAŢIONAL PUBLIC

Sumar:

Modul I: DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC ŞI RELAŢII INTERNAŢIONALE.

SUBIECTELE ORIGINARE ŞI DERIVATE

Obiective
Ghid de studiu
Bibliografie

Tema nr. 1: RELAŢIILE INTERNAŢIONALE ACTUALE ŞI DREPTUL INTERNAŢIOAL GENERAL

Tema nr. 2 : IZVOARELE DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC
Tema nr. 3 : SUBIECTELE DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC ŞI DREPTUL DIPLOMATIC. STATUTUL
INTERNAŢIONAL AL STATULUI

Modul II : RESPONSABILITATEA INTERNAŢIONALĂ ŞI DOMENIUL PUBLIC

INTERNAŢIONAL

Obiective
Ghid de studiu
Bibliografie

Tema nr. 4 : RESPONSABILITATEA INTERNAŢIONALĂ

Tema nr. 5: DOMENIUL PUBLIC INTERNAŢIONAL
Tema nr. 6 : ZONELE CU REGIM SPECIAL

Modul III : CONFLICTELE INTERNAŢIONALE ŞI MODURILE DE SOLUŢIONARE A

LITIGIILOR

Obiective
Ghid de studiu

2
Bibliografie

Tema nr. 7 : MIJLOACELE PAŞNICE DE REGLEMENTARE A DIFERENDELOR INTERNAŢIONALE

Tema nr. 8 : MIJLOACELE DE CONSTRÂNGERE SAU NEPAŞNICE DE SOLUŢIONARE A LITIGIILOR

Modul IV : DREPTUL INTERNAŢIONAL ACTUAL ŞI NOILE SALE RAMURI

Obiective
Ghid de studiu
Bibliografie

Tema nr. 9 : EVOLUŢIA DREPTULUI INTERNAŢIONAL CONTEMPORAN

Tema nr. 10 : DEZVOLTĂRILE ACTUALE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL GENERAL : PRINCIPALELE NOI
RAMURI

Concluzie

Date de contact ale titularului de curs: Date de identificare curs şi contact tutori:

Nume: Conf. Univ. dr. Flore POP Organizatii Internationale si Drept

International Public
Birou: Strada Traian Moşoiu, nr. 71, Cluj-
Napoca, cod poştal: 400 132 [ULX1641]

Telefon: 0264 431 505, int 6219 [AnulII, Semestrul II]

Fax: 0264 40 60 54 Curs obligatoriu

E-mail: florepop”yahoo.fr [Pagina web a cursului]

Consultaţii: marţi, orele 14 – 15. Tutori: Flore POP

florepop@yahoo.fr

3
1.1. Condiţionări şi cunoştinte prerechizite

Cursul este optional si nu est condiţionat de parcurgerea şi promovarea altor discipline.

1. 2. Descrierea cursului

Urmărim, în cuprinsul acestui curs, prezentarea concisă a temelor clasice ale dreptului
internaţional contemporan şi ale organizaţiilor internaţionale, a unui corpus de teorii şi concepte
fundamentale, precum şi observarea evoluţiei actuale a societăţii internaţionale, prin analizarea
problematicii şi ariilor de interes maxim, trecînd astfel în revistă noile fenomene integraţioniste
contemporane, a domeniilor şi dinamicii sectorului interguvernamental – mai ales prin
evidenţierea locului şi rolului organizaţiilor interguvernamentale în spaţiul public european, a
rezolvării diferendelor din zona noastră. Propunem, deci, spre studiu un ansamblu de teme şi
exerciţii legate de cooperarea şi integrarea regională ori subregională europeană, în limitele
spaţiului nostru geografic, din care ne vom putea da seama de aplicarea efectivă a dreptului
internaţional public la dinamica nouă a organizaţiilor europene şi a celor internaţionale. Prezentăm
astfel pe scurt câteva ipoteze de lucru prin care incercăm să punem în evidenţă şansele posibile ale
ţărilor din regiunea noastră de a reuşi o mai bună cooperare în Est şi o rapidă integrare în
organizaţiile din Vest, o participare la ceea ce numim spaţiul economic european integral.

1. 3. Organizarea temelor în cadrul cursului

Cursul este organizat in patru module de învăţare, corespunzând celor mai importante teme ale
dreptului internaţional contemporan. Înţelegerea în profunzime şi asimilarea teoriilor şi
informaţiilor disponibile în acest curs vor fi optimizate cu ocazia întâlnirilor periodice, precum
şi prin utilizarea bibliografiei selective indicate şi prin realizarea temelor de cercetare
prezentate. Bibliotecile Universităţii noatre dispun acum de fondul de carte necesar realizării
acestor aplicaţii, precum şi de infrastructura informatică necesară unor investigaţii pe Internet
sau in bazele de date europene mai importante.

1. 4. Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs

Formatul cursului şi tipul de activităţi ce vor fi abordate în acest cadru: aşa cum am arătat mai sus,
cursul este organizat pe patru module de învăţare, corespunzând celor mai importante teme ale

4
dreptului internaţional şi organizaţiilor internaţionale, urmând ca parcurgerea acestora să ofere o
perspectiă actualizată asupra intregului proces integraţionist contemporan. Vor avea loc întâlniri
periodice, faţa în faţă (sub forma consultaţiilor), urmate de şedinţe de muncă individuală,
gestionată de fiecare cursant în ritmul său propriu, prin parcurgerea surselor bibliografice indicate
şi realizarea temelor de cercetare descries în suportul de curs. Aceste modalităţi de lucru vor
permite studentului să îşi planifice de la început intervalele de timp pe care va trebui să le aloce
pentru studiu la această disciplină. Vor avea loc discuţii pe temele mai importante şi cu ocazia
consultaţiilor, există posibilitatea angajării în proiecte de cercetare - ce presupun însă prezenţa la
sediul facultăţii, activităţi care sunt considerate facultative.

1. 5. Materiale bibliografice obligatorii

Sunt necesare, în principal, următoarele lucrări ( disponibile în bibliotecile de la facultate, la BCU,

precum şi în alte biblioteci, ale altor facultăţi din universitate):

Raluca MIGA-BEŞTELIU, Drept internaţional. Introducere în dreptul

internaţional public, Editura All Beck, Bucureşti,
1998, 2001, 2003 ;

Organizaţiile internaţionale interguvernamentale,

Editura All Beck, Bucureşti, 2000.

Florian COMAN, Drept internaţional public, vol. 1-2, Editura Sylvi,

Bucureşti, 1999.

Grigore GEAMĂNU, Drept internaţional public, vol. 1-2, Editura

Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981, 1991.

Alexandru BOLINTINEANU
Adrian NĂSTASE
Bogdan AURESCU Drept internaţional contemporan, All Beck,
Bucureşti, 2000.

5
Vasile CREŢU Drept internaţional public, Editura Fundaţiei
« România de mâine », Bucureşti, 1999.

Marţian NICIU, Drept internaţional public, Editura Servosat, Arad,

1997, 2001.

Adrian NĂSTASE,
Cristian JURA
Bogdan AURESCU, Drept internaţional public. Sinteze pentru examen,
Editura All Beck, Bucureşti, 1999.

Flore POP, Introducere în dreptul internaţional: Drept internaţional public şi organizaţii

internaţionale, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2008.

Dumitra POPESCU
Adrian NĂSTASE, Drept internaţional public, Editura Şansa SRL,
Bucureşti, 1997.

1. 6. Materiale şi instrumente necesare pentru curs

Echipamentele, instrumentele şi materialele suplimentare necesare la activităţile cursului:

calculator (cu imprimantă) conectat la Internet, pentru accesarea anumitor cursuri online, softuri
specifice (pentru a vizualiza aplicaţiile necesare, pentru a prelucra date obţinute, pentru a
comunica sincron, în cadrul corespondenţei electronice uzuale, acces la sursele bibliografice de la
BCU), accesul la tehnica de fotocopiere, etc.

1. 7. Calendar al cursului

Pe parcursul semestrului şase al anului universitar, când se studiază disciplina de faţă, vor fi
programate două întâlniri faţă în faţă cu toţi studenţii, acestea fiind destinate soluţionării
directe a oricăror chestiuni nelămurite, a problematicii mai largi a dreptului internaţional
public şi a organizaţiilor internaţionale, precum şi rezolvarea sarcinilor individuale de învăţare

6
 şi cercetare.Ordinea în care vor fi abordate temele de curs este cea indicată în acest suport
scris, activităţile de învăţare şi cercetare premergătoare fiecărei teme vor corespunde
problematicii din cele patru module ale acestui curs, studenţii urmând sa trateze, la alegere,
anumite studii de caz pe care le vor considera relevante pentru direcţia pe care o vor urma.
Studentii trebuie sa parcurgă, pe lângă prezentul suport de curs, cel puţin două manuale din
cele indicate la bibliografia obligatorie descrisă mai sus. Orarul consultaţiilor, al şedinţelor de
curs sau al altor întâlniri e susceptibil de a fi modifica, dar va fi anunţat cu cel puţin 48 de ore
înainte. Datele referitoare la examene sau alte verificări sunt prezentate în calendarul sintetic
al disciplinei.

1. 8. Politica de evaluare şi notare

Modalităţii de notare şi a expectanţe:

Evaluarea finală se va realiza sub forma unui examen scris (tip grilă, combinat cu chestiuni
teoretice), nota finală fiind constituită din următoarele entităţi: a) 40 la sută examenul final, b) 30
la sută aplicaţii practice şi teme de cercetare (cel puţin două la fiecare modul de curs), 15 la sută
evaluarea proiectului de semestru – a care se adaugă 15 la sută contribuţii de cercetare originale
(contribuţie personală), pe baza studiului de caz ales – care va fi predat odată cu proiectul de
semestru, la termenele stabilite de titularul de curs. Instrucţiuni suplimentare în vederea
îndeplinirii acestor sarcini vor fi dispensate cu ocazia întâlnirilor periodice cu cursanţii. Studenţii
vor putea solicita întrevederi suplimentare ori de câte ori va fi nevoie pe parcursul semestrului
pentru a-şi putea duce la îndeplinirea programul şi sarcinile de cercetare. Studenţii vor primi feed-
back la sarcinile realizate (prin afişarea rezultatelor la serviciul ID, prin e-mail, de către tutori şi
titularul de curs), iar în cazuri speciale cursanţii vor putea solicita feedback suplimentar prin
contactarea titularului de curs prin e-mail.

Cerinţe speciale:

Activităţile ce presupun un termen limită, sunt notate cu deduceri din punctajul aferent sarcinii
daca nu au fost realizate sau depuse la timp.( 50 la sută deduceri din punctajul aferent
sarcinii).

7
 Solicităm studenţilor să păstreze toate sarcinile realizate pe parcursul cursului până la primirea
notei finale.

Sarcinile sau testele parţiale ce condiţionează intrarea în examenul final: realizarea a cel puţin
un studiu de caz, pe o tema aleasă de către studenţi, în concordanţă cu problematica de
ansamblu a cursului şi cu acordul titularului de curs.

Modalitatea şi cerinţele pentru a intra la examenul de mărire: trei aplicaţii practice/studii de caz, la
care se adauga proiectul de semestru revăzut.

1. 9. Elemente de deontologie academică

Vor fi avute în vedere următoarele aspecte legate de organizarea examenelor, a lucrarilor practice
şi temelor de cercetare:

- Întreaga activitate se va desfăşura după normele UBB şi ale facultăţii în ceea ce

priveşte deontologia academică şi procesul de învăţare/cercetare.
- - Întreaga activitate desfăşurată în cadrul examenelor şi verificărilor va trebui să fie
opera cursanţilor, cu caracterul de originalitate/autenticitate cerut, orice altă formă
de contribuţie fiind exclusă, orice tentativă de fraudă, precum şi frauda depistată
fiind sancţionate conform Cartei UBB (acordarea notei minime, exmatriculare).
- - Rezultatele examenelor şi ale verificărilor vor fi puse la dispoziţia studentilor de
către serviciile departamentului ID prin afişaj electronic, soluţionarea eventualelor
contestaţii nu va depăşi 48 de ore de la momentul depunerii lor.

1. 10. Studenţi cu dizabilităţi

Avem disponibilitatea de a lua legătura cu studenţii afectaţi de dizabilităţi motorii sau intelectuale
pentru a identifica în timp util eventuale soluţii in vederea oferirii de şanse egale acestora. Putem
fi contactaţi prin e-mail, telefon, fax sau prin corespondenţa scrisă – în limitele impuse de
constrângerile de orar, ori de timp in general. Putem adapta, de asemenea, conţinutul şi
modalităţile de transmitere a informaţiilor şi datelor necesare acestor cursanţi, precum şi
modalităţile de evaluare (eventual – realizarea de examene orale, on line, etc., în condiţiile impuse

8
ori acceptate de către UBB), în funcţie de dizabilităţile cursanţilor respective, facilitarea accesului
la toate activităţile didactice (în măsura posibilităţilor oferite de universitate) la activităţile
didactice şi de evaluare.

1. 11. Strategii de studiu recomandate

Strategiile de parcurgere a modulelor din silabus/curs, metode de abordare a activităţilor şi
sarcinilor pentru a obţine performanţa maximă) sunt caracteristice învăţământului la distanţă:
planificarea exactă, riguroasă a activitiţilor şi segmentelor de studiu individual, precum şi de
cercetare, coroborată cu o foarte bună comunicare cu titularul de curs şi cu totorii. Trebuie
lecturate toate modulele de curs, cu bibliografia minimală indicată, realiuzarea la timp a
aplicaţiilor practice şi a temelor de cercetare, a proiectului de semestru şi a celorlalte sarcini
recomandate.

9
CURS DE ORGANIZAŢII INTERNAŢIONALE SI DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC

I. OBIECTIVE GENERALE:
Cursul se adresează studenţilor Facultăţii de Ştiinţe Politice şi Administrative a
Universităţii noastre, de la învăţământul la distanţă. Se urmăreşte familiarizarea cursanţilor cu
temele clasice ale dreptului internaţional contemporan şi ale organizaţiilor internaţionale, însuşirea
de către ei a unui corpus de teorii şi concepte, precum şi observarea evoluţiei actuale a societăţii
internaţionale, prin prezentarea problematicii şi ariilor de interes maxim.
Se urmăreşte de asemenea dezvoltarea capacităţii de înţelegere a cursanţilor asupra
fenomenelor integraţioniste contemporane prin analiza domeniilor şi dinamicii sectorului
interguvernamental, mai ales prin evidenţierea locului şi rolului organizaţiilor
interguvernamentale în spaţiul public internaţional, a rezolvării diferendelor în zona noastră.
Propunem de asemenea spre studiu acasă mai multe subiecte, dintre care un exemplu de
cooperare şi integrare din spaţiul nostru geografic (în limitele continentului european), din care ne
vom putea da seama de aplicarea efectivă a dreptului internaţional public la dinamica nouă a
organizaţiilor internaţionale regionale cu specific economic şi de dezvoltare din Europa. Li se va
cere, prin urmare, studenţilor să pregătească până la data examenului toate temele de casă, precum
şi un eseu interdisciplinar (5 - 6 pagini, pe support hârtie) în care să pună în evidenţă şansele reale
ale ţării noastre de a reuşi o bună cooperare în Est şi o rapidă integrare în organizaţiile din Vest, o
participare la ceea ce numim spaţiul economic european integral, şi a degaja astfel premisele unei
bune inserţii a economiei nostre în economia mondială, condiţie fundamentală pentru asigurarea
dezvoltării noastre rapide. Examenul propriu-zis va consta şi din prezentarea, în cadrul unui
colocviu, a fundamentelor teoretice ale acestei discipline, scopul principal fiind acela de a-i
familiariza pe studenţi cu evoluţiile concrete de pe scena internaţională, cu accent pe evenimentele
din zona nostră.
De-a lungul semestrului vor avea loc două întâlniri periodice pentru prezentarea temelor
propuse, precum şi activităţi tutoriale permanente.

10
II. TEME DE STUDIU:

Modul I : DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC ŞI RELAŢII INTERNAŢIONALE

Obiective : Acest prim modul va încerca o introducere în problematica de ansamblu a dreptului

internaţional public şi a corelaţiei cu evenimentele internaţionale din vremea noastră în general.
Unul din elementele fundamentale ale acestui segment de curs va consta de asemenea în
prezentarea izvoarelor dreptului internaţional, a statutului şi rolului internaţional al statului.

Concepte fundamentale : izvor de drept, tratat, subiect de drept, statut internaţional al statului.

Ghid de studiu : Modulul iniţial al acestei discipline va trebui abordat cu atenţie, deoarece pe baza
teoriilor şi conceptelor propuse studenţii vor putea dobândi abilităţile necesare înţelegerii în
perspectivă a temelor de mai mare complexitate, de o anumită tehnicitate, ce marchează ori se
degajă din comportamentul tuturor actorilor din spaţiul internaţional.

Bibliografie obligatorie: Raluca MIGA-BEŞTELIU, Drept internaţional. Introducere în dreptul

internaţional public, Ed. All Beck, ediţia a 3-a, Bucureşti, 2003.
Marţian NICIU, Drept internaţional public, Ed. Servosat, ediţia a 2, Arad, 2001.
Bibliografie facultativă : S. BASTID, Adaptation du droit international aux relations nouvelles
entre Etats, Paris, 1991.
D. COLARD, Les relations internationales de 1945 à nos jours, ediţia a 4-a, Paris, 1991.

Tema nr. 1 : RELAŢIILE INTERNAŢIONALE ACTUALE ŞI DREPTUL INTERNAŢIONAL GENERAL

Obiective : Descrierea succintă a evoluţiei vieţii internaţionale şi stabilirea corelaţiei cu dreptul

internaţional general.
Noţiuni cheie : suveranitate, normă juridică, drept public.
Multă vreme relaţiile internaţionale n-au fost decât relaţii de vecinătate între diferite
comunităţi, cele promovate, în special, de către state fiind preocupate mai ales de chestiunile de
securitate, legate de siguranţa frontierelor, a debuşeelor de materii prime, a cetăţenilor rezidenţi

11
sau călătorind în străinătate, etc. Ţinând cont de apariţia statelor în Europa, cu mai multă
pregnanţă în Occidentul medieval, începând cu secolul al XVI-lea, acestea constituie după această
dată forma dominantă de organizare politică şi devin astfel unităţile de bază ale unei societăţi
internaţionale moderne incipiente. Dar abia începând cu sfârşitul secolului al XIX-lea se simte o
schimbare de substanţă în relaţiile internaţionale, făcându-şi loc tot mai mult ideea unei
solidarităţi în sânul societăţii internaţionale, solidaritatea de fapt între oameni şi state a
transformat astfel climatul de până atunci, prin urmărirea unor obiective de cooperare, unificare
sau integrare, în principal de natură politică şi economică, fără a neglija însă preocupările mai
vechi sau mai noi legate de securitate.

Utilizând un concept modern de suveranitate, care se degajă cu deplină claritate după

pacea westfaliană, statele ajung să creadă că au dreptul să dispună de soarta lor, să determine
conţinutul şi formele relaţiilor dintre ele, fără vreo referinţă la o ipotetică autoritate politică
superioară, în fapt inexistentă la acea dată.

Dreptul internaţional public, denumit altădată dreptul ginţilor, este alcătuit din ansamblul
de reguli şi norme juridice care, spre diferenţă de dreptul internaţional privat - aplicat de asemenea
într-un cadru internaţional dar care se adresează raporturilor între persoanele private, se aplică
subiectelor consacrate ale vieţii inernaţionale, fie ele state suverane - ca subiecte principale,
organizaţii internaţionale - ca subiecte derivate - şi, mai rar, e adevărat, în anumite situaţii
speciale, chiar indivizii sau persoanele private, particularii.
Este vorba de un ordin normativ, constituit din totalitatea normelor juridice referitoare la
relaţiile internaţionale, care are o funcţie socială complexă orientată spre reducerea sau eliminarea
conflictelor şi anarhiei în viaţa internaţională, precum şi spre apărarea intereselor comune.
Trebuie să notăm, de asemenea, extraordinara diversificare a actorilor relaţiilor
internaţionale contemporane, tendinţă ce este pe cale de a se accentua şi accelera. Dincolo de
distincţia clasică în subiecte primare şi derivate, observăn azi emergenţa altor actori ca: opinia
publică, organizaţiile non-guvernamentale, firmele multinaţionale, diferite alte entităţi bazate pe
grupuri etnice sau culturale, până la simplii particulari.

Dreptul internaţional, ca drept public, este constituit astfel din ansamblul normelor şi
instituţiilor destinate a reglementa activităţile societăţii internaţionale, prin opoziţie cu dreptul
internaţional privat, care se adresează în principal doar raporturilor dintre persoanele private.

12
 Dreptul internaţional public se aplică în principiu statelor, ca subiecte principale, şi unor
asocieri de state, grupări funcţionale ce au personalitate juridică, adică organizaţiile internaţionale
interguvernamentale (O.I.I.), ca subiecte derivate, iar în mod excepţional altor entităţi ale
societăţii internaţionale ori indivizilor. S-a apreciat că rolul dreptului internaţional public este de a
reduce anarhia în relaţiile internaţionale şi de a asigura satisfacerea intereselor reciproce. El este
constituit astfel din ansamblul normelor juridice care reglementează desfăşurarea vieţii ori a
relaţiilor internaţionale, fiind vorba de un corp complet de norme : prescriptive, permisive şi
prohibitive. O primă mare deschidere spre problematica largă şi de o tehnicitate deosebită a
dreptului internaţional public contemporan o oferă studiul izvoarelor sale, urmate într-o ordine
aproape canonică de celelalte teme clasice.

Sarcini - Temă de casă : Descrieţi societatea internaţională actuală. Răspundeţi la întrebarea :

Care este pericolul major în raporturile internaţionale de după 11 septembrie 2001 ?

Tema nr. 2 : IZVOARELE DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC

Obiective : Prezentarea şi analiza conceptelor fundamentale, definirea principalelor izvoare ale

dreptului internaţional actual.
Noţiuni cheie : izvoare materiale, izvoare formale, tratat, cutumă, echitate, jurisprudenţă.
Putem vorbi în dreptul internaţional de izvoare materiale si de izvoare formale. Izvoarele
materiale sunt considerate a fi cauzele principale (elementele de ordin politic, economic, social
sau criteriile ideologice, sistemele de credinţe, valori şi exigenţe morale etc.) de formare a
regulilor juridice. Izvoarele formale, pe de altă parte, sunt reprezentate prin modurile specifice de
stabilire sau constatare a unei norme aplicabile.

Între altele, s-a făcut distincţia, pe de o parte, între izvoarele principale ale dreptului
internaţional public - şi izvoarele subsidiare, pe de altă parte. Printre izvoarele principale
includem de obicei tratatul internaţional şi cutuma, iar printre izvoarele subsidiare (sau auxiliare)
echitatea, principiile generale de drept, dictrina juridică, jurisprudenţa internaţională. Studiul
tratatelor se impune în orice abordare a dreptului internaţional contemporan, acest domeniu fiind
poate cel mai mare creator de drept în dinamica actuală a relaţiilor internaţionale.

13
1 : Tratatul internaţional

Putem distinge cel puţin două accepţiuni ale noţiunii de tratat : facem astfel diferenţa între
noţiunea de tratat în sens larg şi cea de tratat în sens restrâns. Aceasta din urmă implică în
general un aspect solemn şi respectarea unei proceduri mai simple sau mai complexe de ratificare.
Doctrina juridică a consacrat tratatul ca pe o manifestare de voinţe concordante a două sau
mai multe subiecte de drept internaţional, destinată să producă efecte de drept în conformitate cu
dreptul internaţional general.
Practica internaţională a consacrat şi ea, prin Convenţiile de la Viena din 23 mai 1969 şi
din 21 martie 1986, tratatul ca fiind un acord internaţional, încheiat în formă scrisă între state,
între un stat şi o organizaţie internaţională sau numai între organizaţii internaţionale, pe baza şi cu
respectarea dreptului internaţional. Astfel, tratatele pot fi încheiate pe baze bilaterale,
multilaterale sau plurilaterale ( de exemplu : tratatul pentru crearea O.M.C.).
Tratatele trebuie să îndeplinească anumite condiţii de validitate de fond şi formale, primele
ţinând de capacitatea juridică a părţilor sau subiectelor de drept inrternaţional de a încheia acte
internaţionale valabile, de realitatatea consimţământului lor (adică neafectarea lui de către viciile
de consimţământ), de obiectul licit şi de compatibilitatea tratatului cu alte obligaţii convenţionale
anterioare, iar cele din urmă condiţii vizează traiectoria formală a realizării şi redactării unui tratat
tradiţional în anumite condiţii de solemnitate, trecând prin următoarele trei faze : negociere,
semnare, ratificare.

În aplicarea şi executarea tratatelor părţile sunt ţinute să-şi respecte obligaţiile cu bună
credinţă şi în mod rezonabil, conform principiului cutumiar Pacta sunt servanda, consacrat şi de
marile convenţii internaţionale. În interpretarea tratatelor părţile pot utiliza o interpretare expresă,
conform clauzelor interpretative incluse în tratat sau în acorduri interpretative ulterioare, sau pot
recurge la o interpretare tacită. În cazul unui posibil diferend, în general, se impune recursul la
arbitraj (în Comunităţile europene se impune retrimiterea în interpretare în faţa C.J.C.E. pentru
orice chestiune privitoare la dreptul comunitar originar sau derivat). Metodele de interpretare
consistă, conform convenţiilor internaţionale, într-o regulă generală şi în mijloace
complementare. În practica jurisprudenţială s-au impus interpretarea extensivă a tratatelor,
interpretarea evolutivă şi interpretarea teleologică.
Doctrina juridică distinge, în ce priveşte extincţia tratatelor sau dispariţia lor din ordinea
juridică internaţională, între încetarea provizorie a efectelor lor (sau suspendare) şi încetarea
definitivă a efectelor lor (sau extincţia efectivă, definitivă).

14
2 : Cutuma

Cutuma este un izvor nescris (cel mai vechi izvor al dreptului), o practică general
acceptată în societatea internaţională (ca o consecinţă a repetării, în anumite condiţii, a unui
comportament anume, dat, în viaţa internaţională), fiind considerată dreptul efectiv în acele
domenii unde interesele divergente ale subiectelor principale, statele, nu au favorizat o codificare
a acestor reguli cutumiare sau unde nu a fost încă atins nivelul de reglementare pe cale
convenţională a raporturilor dintre ele. Astfel, o regulă de drept internaţional poate exista chiar în
absenţa vreunui acord juridic formal între state, sau uneori chiar între subiectele derivate,
organizaţiile internaţionale.
Doctrina juridică a degajat elementele constitutive ale cutumei, şi anume : elementul
material - din punct de vedere juridic (consuetudo) şi elementul psihologic (opinio juris).
Elementul material al cutumei nu este altceva decât practica internaţională, cutuma
născându-se din folosirea frecventă sau continuă, constantă şi generală - a unor acţiuni - pe de o
parte, iar pe de altă parte a unor omisiuni şi abstenţiuni - bazată pe anumite precedente pozitive
sau negative în actele statale, interstatale, ori în mişcările, evoluţiile şi raporturile dintre
organizaţiile internaţionale interguvernamentale ori neguvernamentale.
Opinio juris sau elementul psihologic al cutumei se referă la caracterul obligatoriu al unei
anumite practici internaţionale (din actele de curtoazie internaţională nu poate rezulta o cutumă) şi
la absenţa oricăror reacţii contrare prin procedee pur diplomatice sau de ordin juridic din partea
statelor ori organizaţiilor interesate, deci această practică trebuie să fie dominată constant de
sentimentul unei veritabile obligaţii juridice şi nu de alte raţiuni, fie ele economice, culturale,
politice ori de alt ordin.

3 : Izvoarele subsidiare (auxiliare)

a) Principiile generale de drept, jurisprudenţa şi doctrina dreptului internaţional

Inspirându-se din ordinea juridică internă a anumitor state, din diferite sisteme de drept,
doctrinarii - precum şi actorii vieţii internaţionale au preluat anumite noţiuni-cheie de drept privat
sau public pentru a le utiliza la cristalizarea conceptuală sau la fundamentarea tehnică a dreptului
internaţional general, aceste noţiuni impunându-se ca principii generale de drept (fiind anterior
recunoscute ca principii de drept în diferitele ordini juridice naţionale) - ele constituidu-se totodată
şi ca un izvor distinct de drept internaţional, fiind fondate - după părerea lui P.-M. Dupuy - pe o

15
justificare de morală socială, neconfundându-se nici cu cutuma, nici cu echitatea, făcând totuşi
parte din ordinea juridică pozitivă, ca principii proprii ordinii juridice internaţionale, mai ales cele
relative la raporturile dintre diferitele ordini juridice (de exemplu, principiul întâietăţii tratatului
asupra dreptului intern al statului ori cel relativ la exercitarea competenţelor statale, respectul
independenţei de stat, etc.). Acele principii comune ordinii juridice interne şi ordinii juridice
internaţionale (ce se impun aici ca o necesitate logică) sunt fie reguli de drept material (reguli
ţinând de dreptul obligaţiilor convenţionale : pacta sunt servanda, teoria viciilor de consimţământ,
abuzul de drept, etc.), fie reguli de procedură (chestiuni legate de transpunerea regimului
probelor, autoritatea lucrului judecat, etc.).

În articolul 38 din Statutul C.I.J. sunt menţionate alte câteva izvoare subsidiare, doctrina
fiind consacrată aici, după unii autori, ca izvor subsidiar al dreptului internaţional, după alţii rolul
ei şi al jurisprudenţei ar fi fost deformat. S-a apreciat de asemenea că referinţa în statutul mai sus
citat la « naţiunile civilizate » (moştenire a epocii coloniale) este perimată. Critica merge chiar
mai departe, relevând absenţa menţionării în statut a actelor unilaterale si neobservarea justă a
rolului echităţii. În această viziune, doctrina şi jurisprudenţa nu sunt izvoare ale dreptului
internaţional, ci doar mijloace pentru determinarea acestor reguli.

Aportul doctrinei, care favorizează elaborarea dreptului printr-un efort de analiză şi

sinteză, este considerat - de către unii autori francezi (între alţii P.-M. Dupuy şi D. Ruzié) - mai
mult o contribuţie critică decât o operă creatoare propriu-zisă. La noi apare ideea « rolului
creator » al doctrinei (V. Creţu, Drept internaţional public, Ed. Fundaţiei « România de mâine »,
Bucureşti, 1999, p. 39), fundamentat pe « analiza ştiinţifică a normelor » dreptului internaţional,
deşi se recunoaşte până la urmă că « doctrina nu este un izvor de drept în sens formal » (Ibid.).
Se apreciază la noi că jurisprudenţa este « un mijloc auxiliar de determinare a normelor
dreptului internaţional » (Ibid., p. 38), chiar dacă « instanţele de judecată nu sunt creatoare de
norme juridice » (Ibid.) Opinia dominantă, însă, în ce priveşte locul şi rolul jurisprundenţei în
sensul citat este că aceasta din urmă nu poate obliga judecătorul în absenţa autorităţii
precedentelor judiciare, ea jucând un rol doar în domeniul regulii cutumiare şi al raţionamentului
judiciar (poate face loc, prin metodele de interpretare utilizate, echităţii, ducând astfel la degajarea
unei reguli de drept, în dreptul maritim, de exemplu, pentru realizarea delimitarii maritime, pentru
stabilirea unor zone economice, etc.).

16
b) Echitatea

Diferiţi termeni sunt folosiţi pentru a viza principiile unei justiţii ideale, printre care (ex
aequo et bono, amiable compositeur) şi noţiunea de echitate - care chiar dacă nu constituie, după
unii autori un izvor de drept (normele echităţii nu sunt, propriu-zis, ele însele, norme de drept),
este aplicată în viaţa internaţională în situaţiile în care recursul la ea este prevăzut în mod expres
de către părţile în litigiu (cf. art. 38, paragraful 2, din Statutul C.I.J.), rolul său fiind variabil,
aplicarea ei contribuind totuşi la evitarea formalismului juridic (prin eliminarea unei aplicări
automate, formale, rigide, în literă şi nu în spirit), evitând soluţiile anormale sau derezonabile.
Echitatea are astfel - dacă nu valoarea unui izvor de drept - cel puţin : o funcţie moderatoare
(reprezintă un mijloc de atenuare a aplicării dreptului, bazat pe bunul simţ comun), una supletivă
(ca mijloc de completare a dreptului), precum şi una politică (de creare şi reformare a dreptului).

c) Actele unilaterale, actele unor organizaţii internaţionale

Actele unilaterale sunt definite ca acte prin care doar o singură parte instituie norme
generatoare de drepturi şi obligaţii (avem de a face, deci, cu o manifestare de voinţă a unui singur
subiect de drept inrternaţional) în raporturile juridice implicând şi alte subiecte (observăm aici o
independenţă marcată faţă de orice alte manifestări de voinţă) de drept internaţional, şi constatăm
că acestea produc în general efecte de drept.

Chiar dacă articolul 38 din Statutul C.I.J. omite să citeze actele unilaterale ca izvoare
subsidiare ori auxiliare de drept internaţional, ele sunt recunoscute ca atare de către doctrină.
Avem astfel mai multe categorii de acte unilaterale : acte unilaterale statale, acte unilaterale ale
organizaţiilor internaţionale şi acte jurisdicţionale. Unii autori reţin spre exemplificare şi aşa
numitele « false » acte unilaterale (care în realitate nu sunt decât « comunităţi de angajamente » -
cum au fost etichetate în doctrina franceză), de genul declaraţiei celor 3 puteri nucleare ale
momentului din iunie 1968.

Actele unilaterale statale (distincte de actele de drept intern) pot fi : acte-condiţie ca

notificarea (act solemn prin care un stat aduce la cunoştinţa altui sau altor state un fapt care
implică anumite consecinţe juridice), acte creatoare de obligaţii ca recunoaşterea (acceptarea ca
legitimă a unei stări de fapt date, a unei pretenţii, etc.), acte confirmative de drepturi ca protestul
sau nota de protest (care, în fapt, e actul contrar recunoaşterii şi permite în general prezervarea

17
drepturilor statului respectiv), precum şi acte referitoare la abandonarea anumitor drepturi - cum
este renunţarea (care nu se prezumă, ea trebuie să fie, deci, expresă, putând fi definitivă sau
putând viza doar o situaţie specială).

Actele unilaterale ale organizaţiilor internaţionale nu sunt, în regulă generală, izvoare de

drept, însă trebuie văzut fiecare caz în parte, ţinând cont de faptul că prin astfel de acte sunt
stabilite unele măsuri (rezoluţii, recomandări, declaraţii, etc.) greu de apreciat in abstracto, a căror
valoare variază în funcţie de forţa pe care le-o conferă actele constitutive ale acelor organizaţii.

Chestiunea izvoarelor de drept a fost şi rămâne controversată în teoria şi practica dreptului

internaţional actual. De aceea se pune problema dacă alte acte ale statelor, ale organizaţiilor
internaţionale ori ale organelor jurisdicţionale pot constitui sau nu izvoare de drept internaţional,
rămânând de ananlizat forţa lor şi contextul în care ar putea fi calificate ca atare, regimul lor
juridic şi condiţiile de validitate, existenţa unui interes în reglementarea relaţiilor internaţionale ori
conformitatea lor cu normele dreptului internaţional general.

Sarcini - temă de casă : Răspundeţi la întrebarea : Care este seminificaţia expresiei lex
mercatoria ?

Tema nr. 3 :
SUBIECTELE DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC ŞI DREPTUL DIPLOMATIC

Obiective : Stabilirea unei distincţii clare între subiectele de drept internaţional, prezentarea unei
subramuri : cea a dreptului diplomatic.
Noţiuni cheie : subiect originar, subiect derivat, drept diplomatic şi consular.
Sunt considerate subiecte ale dreptului internaţional, principale (originare) şi derivate,
acele entităţi care îşi pot asuma drepturi şi obligaţii într-un raport juridic internaţional, care pot
participa, deci, la elaborarea normelor internaţionale, precum şi la desfăşurarea ori dezvoltarea
raporturilor juridice respective. Statele sunt subiecte originare de drept internaţional în virtutea
caracteristicilor lor funciare.

18
 Statul presupune, ca fenomen politico-social, existenţa a trei elemente constitutive :
teritoriul, populaţia şi puterile publice corespondente, caracteristici care îi impun în mod
fundamental supremaţia pe plan intern, precum şi independenţa necesară faţă de orice altă entitate
în viaţa societăţii internaţionale.

1 : Statele

Statul ca fenomen juridic este definit în general prin criteriul suveranităţii (criteriu care
face suma între supremaţia pe plan intern şi independenţa pe plan extern) permiţându-i să
participe în mod nelimitat la elaborarea normelor internaţionale, dar acest criteriu nu dă seama de
supunerea efectivă a statului faţă de dreptul internaţional. În doctrina franceză se pot întâlni astfel
puncte de vedere care apreciază că independenţa este de fapt adevăratul criteriu al statului, adică
expresia felului în care sunt exercitate puterile statului pe plan extern. În acest sens, independenţa
reală a statului presupune exclusivitatea, autonomia şi plenitudinea competenţelor sale, fără a uita
distincţia necesară între acele chestiuni care ţin de existenţa statului, de recunoaşterea sa
internaţională, de admiterea şi reprezentarea sa în organismele internaţionale (începând cu cele cu
vocaţie universală).

2 : Organizaţiile internaţionale

Organizaţiile internaţionale, în general, sunt considerate subiecte derivate ale dreptului

internaţional, capacitatea lor de a-şi asuma drepturi şi obligaţii în ordinea juridică internaţională,
în regulă generală clar limitată (potrivit principiului specialităţii, urmârind scopul propus) prin
hotărârea statelor, este expresia unei personalităţi juridice distincte de cea a statelor membre.

Statutul organizaţiilor internaţionale stabileşte, ca urmare a unui acord de voinţă juridic

exprimat între statele membre, întinderea drepturilor şi obligaţiilor acestora, configurează într-un
fel sau altul personalitatea lor juridică şi ca principală consecinţă calitatea lor de subiecte
(derivate) de drept internaţional. Ele pot fi organizaţii cu vocaţie de universalitate sau doar
ansambluri cu caracter regional ori subregional, întinderea personalităţii lor juridice fiind marcată
net de scopul urmărit şi de complexitatea raporturilor juridice avute în vedere de către fondatori,
ca subiecte principale. Ele se disting astfel de alte entităţi ce activează pe scena internaţională,
cum ar fi organizaţiile neguvernamentale, diferitele mişcări politico-sociale, întreprinderile
multinaţionale, etc.

19
 În general, realizarea unor raporturi complexe - juridice, politice, economice, culturale,
etc., între subiectele de drept internaţional, cu o anumită continuitate, presupune existenţa unor
mecanisme ori structuri adecvate care să facă posibilă aplicarea unor norme specifice, cum este
corpul de reguli şi reglementări diplomatice, într-un cadru stabil şi raţionalizat.

3 : Dreptul diplomatic şi consular

Dreptul diplomatic nu este altceva decât un corp de norme şi reglementări referitoare la

principalele activităţi şi manifestări diplomatice organizate şi desfăşurate de către state prin
organele lor specializate (interne şi externe) cu scopul de a desfăşura o politică externă eficientă,
în plan global, precum şi diferite acţiuni punctuale în scopul colaborării cu alte entităţi ce se
exprimă în mod spedific în dinamica relaţiilor internaţionale.

Preponderent cutumiar la început (uzanţe diplomatice, curtoazie internaţională), dreptul

diplomatic şi consular a devenit o ramură a dreptului internaţional actual prin utilizarea unor
procedee şi metode specifice ori instituţionalizarea unor structuri care să facă posibile relaţiile
diplomatice şi activitatea consulară în condiţii noi de constanţă, stabilitate şi certitudine în ordinea
juridică internaţională.
Sarcini - Temă de casă : Răspundeţi la întrebarea : Sunt organizaţiile nonguvernamentale ce
activează în spaţiul internaţional subiecte clasice de drept internaţional ?

20
Modul II : RESPONSABILITATEA INTERNAŢIONALĂ ŞI DOMENIUL PUBLIC
INTERNAŢIONAL

Obiective : Pe durata acestui modul se va pune accentul pe scoaterea în evidenţă a statutului

specific al statului, prin descrierea cadrului responsabilităţii internaţionale. Un alt obiectiv de atins
constă în analiza specificului domeniului public internaţional în dreptul contemporan.
Ghid de studiu : În cadrul acestui modul se urmăreşte în mod deosebit înţelegerea aspectelor
concrete din practica internaţională, acest scop putând fi atins prin analiza atentă a mediului
internaţional în care statul este un actor important, a activităţilor şi competenţelor ce îi revin.
Bibliografie obligatorie : D. POPESCU, A. NĂSTASE, Drept internaţional public, Ed. Şansa,
Bucureşti, 1996. F. COMAN, Drept internaţional public, vol. 1, Bucureşti, 1998, V. CREŢU,
Drept internaţional public, Bucureşti, 1996.
Bibliografie facultativă : P.-M. DUPUY, Les grands textes de droit international public, 2e éd.,
Dalloz, Paris, 2000.

Tema nr. 3 : STATUTUL INTERNAŢIONAL AL STATULUI. RESPONSABILITATEA

INTERNAŢIONALĂ

Obiective : Descrierea statutului internaţional al statului, prezentarea responsabilităţii sale

internaţionale.
Noţiuni cheie : stabilirea competenţelor statului, competenţă personală, competenţă teritorială,
sancţiune internaţională.
Vom încerca să analizăm pe scurt în această secţiune determinarea, stabilirea şi repartiţia
competenţelor statului, precum şi sancţiunea exercitării competenţelor statale, adică
responsabilitatea internaţională.

1 : Determinarea competenţelor

Competenţa este, în accepţiunea clasică, puterea juridică recunoscută sau conferită de către
dreptul internaţional unui stat în ce priveşte o anumită problemă, luarea unei decizii, realizarea
unui act ori a unei acţiuni. Delimitarea competenţelor se poate face de o manieră concertată, prin
convenţii bilaterale sau multilaterale, ori prin acte unilaterale, care nu trebuie însă să fie contrare
unei reglementări prohibitive din dreptul internaţional.

Astfel, competenţa personală a statului priveşte puterea juridică ce i se recunoaşte de a

acţiona asupra naţionalilor (naţionalitatea fiind liantul juridic ce leagă o persoană de un stat) ori
resortisanţilor săi (persoane fizice, persoane morale, ansambluri organizate ca nave, aeronave,

21
etc.) care se găsesc în străinătate prin dispoziţii, acte sau acţiuni ce privesc statutul lor personal ori
asigurarea protecţiei lor (de ex. : protecţia diplomatică).

Competenţa statului legată de serviciile publice este puterea juridică ce i se recunoaşte de

a-şi exercita acţiunea în interior şi în exterior şi cu privire la străini, în acest domeniu de referinţă.
Astfel, statul este competent să organizeze, să asigure funcţionarea şi apărarea serviciilor sale
publice interne, precum şi a serviciilor diplomatice şi consulare în străinătate (agenţii săi
diplomatici nu se pot însă amesteca în afacerile interne ale statului unde îşi desfăşoară misiunea).

Competenţa teritorială a statului este puterea juridică de a acţiona în spaţiul considerat ca

teritoriu al său, în virtutea suveranităţii sale. Competenţa teritorială este exclusivă (neimixtiune în
afacerile interne, interzicerea actelor de constrângere din partea unor state străine), iar
suveranitatea teritorială obligă la rândul său statul în cauză să asigure resortisanţilor străini
exerciţiul efectiv al drepturilor lor convenţionale, precum şi să vegheze contra producerii de acte
nuizibile asupra lor. Statul are de asemenea obligaţia de a nu tolera pe teritoriul său desfăşurarea
de acţiuni care ar putea aduce atingere securităţii unor state străine, de a lupta contra terorismului
şi a oricăror acte inamicale la adresa unor state străine (acţiuni ale refugiaţilor, articole
defăimătoare în diverse publicaţii, etc.). Dar trebuie amintit, de asemenea, că statul poate suferi
unele limitări în exerciţiul competenţei sale teritoriale, atât cu privire la străini, în virtutea unor
reguli cutumiare (respectul unui nivel minim de civilizaţie, dreptul de acces la tribunale, etc.) sau
a unor prevederi convenţionale bilaterale (convenţii asupra dreptului de stabilire pe teritoriul său)
sau multilaterale (cu privire la drepturile omului, egalitatea de tratament, aplicarea dreptului
comunitar în ţările U.E.), cât şi cu privire la naţionalii sau resortisanţii săi : putem vorbi aici de
respectul statutului minorităţilor, anumite reglementări internaţionale privitoare la drepturile
omului, ori anumite situaţii în care un drept de ingerinţă (intervenţie umanitară imaterială, mai
degrabă, după Mario Bettati şi Bernard Kouchner - autori care au consacrat acest concept, sub
formă de rapoarte de informare, deliberări, rezoluţii, şi mai puţin materială, adică acţiune directă,
care nu poate concilia sau face să coincidă noţiunea morală cu cea juridică) este fundamentat pe o
datorie de asistenţă umanitară.
Există desigur mai multe excepţii de la generalitatea competenţei teritoriale a statului
(cazuri în care bunuri sau persoane sunt exceptate), sau situaţii când statul are doar drepturi
teritoriale minore asupra unui anumit teritoriu, ori când exerciţiul acestei competenţe este colectiv
(bazat pe ideea interesului comun, ori celei de garanţie), disociat sau împărţit între mai multe state

22
(protectorat, partaj de competenţe între statul-protector şi statul protejat, precum şi în situaţia unui
regim de tutelă când un stat administrează un teritoriu sub controlul O.N.U.).

2 : Stabilirea competenţelor

Stabilirea competenţelor teritoriale în dreptul internaţional se referă în special la

modalităţile de obţinere sau de achiziţie a unui anumit teritoriu, putând fi vorba de un teritoriu
deja apropriat sau de unul încă neapropriat (terra nullius), teritoriile fără stăpân fiind achiziţionate
în mai multe modalităţi în decursul istoriei (atribuire pontificală, descoperire cu ocupare fictivă,
luare în posesie efectivă consacrată printr-un sistem de ocupaţie) sau rezultând din continuitate
(extensie a suveranităţii asupra unor zone învecinate) şi contiguitate (exercitarea suveranităţii
asupra uscatului implică şi suveranitatea asupra insulelor din apele teritoriale, ori asupra doar
câtorva insule atrage după sine tot arhipelagul), o situaţie specială având regiunile polare, care
datorită condiţiilor deosebite nu pot face obiectul unei ocupaţii efective.

Procedeele cunoscute de achiziţie a unui teritoriu sunt : cesiunea, un procedeu

convenţional luat din dreptul privat, utilizat deseori pentru rectificarea frontierelor (revizuirea
traseului frontierei pentru ameliorarea căilor de comunicaţie), decizia unei organizaţii
internaţionale, cucerirea şi crearea unui stat nou prin secesiune (dezmembrarea vechiului stat).
Achiziţiile şi transferurile de teritorii trebuie să îndeplinească anumite condiţii de validitate pentru
a fi efective (exerciţiul suveranităţii, recunoaşterea de către terţe state, etc.). În cazul succesiunii
statelor operează de asemenea succesiunea tratatelor, prin menţinerea în vigoare a unor tratate,
netransmiterea tratatelor politice, precum şi succesiunea depturilor şi obligaţiilor rezultând din alte
surse decât tratatele (responsabilitate internaţională, domeniu public, arhive, datorii publice,
schimbare de naţionalitate, drepturi câştigate, etc.).

3 : Repartizarea competenţelor

Repartiţia competenţelor statului se face în spaţiu, e vorba de teoria frontierelor, şi în timp,

conform teoriei succesiunii statelor (a distinge între succesiunea statelor şi cea a guvernelor).
Astfel, delimitarea teritoriului şi implicit stabilirea frontierei constituie un factor de pace, un semn
de independenţă şi un element de securitate, realizându-se în trei faze succesive : pregătire,
operare şi executare.

23
4 : Responsabilitatea internaţională

Responsabilitatea internaţională nu este altceva decât sancţiunea exerciţiului

competenţelor - statale sau ale organizaţiei internaţionale, adică o instituţie conform căreia un
subiect de drept internaţional, căruia îi este imputabilă o acţiune (un fapt sau un act) sau o
inacţiune (o omisiune) contrară obligaţiilor la care este ţinut în viaţa internaţională, este obligat să
producă o reparaţie subiectului de drept internaţional care a fost victima acestor acte sau omisiuni.
Astfel, pot fi avute în vedere mai multe ipoteze : un act sau fapt emanând de la un organ de stat
(act legislativ), un act al unei organizaţii internaţionale, acte comise de particulari (statul poate fi
responsabil dacă nu a manifestat diligenţa necesară pentru evitarea situaţiei respective),
impunându-se o dublă obligaţie a statului, cea de prevenire şi cea de represiune în cazul
pagubelor produse de naţionalii sau rezidenţii săi împotriva străinilor.

Dintr-un alt punct de vedere, faptul sau actul care aduce atingere unui subiect de drept
internaţional poate fi calificat ca : nerespectarea drepturilor unui stat (de exemplu, atingerea adusă
drapelului), nerespectarea dreptului unei organizaţii internaţionale (pagubă produsă unui
funcţionar internaţional beneficiind de protecţie instituţională), nerespectarea dreptului unui
individ (cum răspunderea este un raport de la stat la stat, trebuie ca statul său naţional să-şi
însuşească acea cauză).

Răspunderea internaţională porneşte deci de la nerespectarea dreptului internaţional,

presupune existenţa unei pagube (cauzată statului, unei organizaţii sau unui particular, de caracter
material, imaterial sau moral) şi trebuie să aibă nişte efecte de reparaţie în sens strict (simplă
prestaţie de furnizat unui stat sau unei organizaţii internaţionale cu titlu de compensaţie a pagubei
suferite) sau de satisfacţie (un avantaj de ordin moral obţinut de un stat cu titlu de redresare a unui
act ce angajează responsabilitatea internaţională a altui stat).
Sarcini - Temă de casă : Răspundeţi la întrebarea : Ce este responsabilitatea internaţională ?

Tema nr. 4: DOMENIUL PUBLIC INTERNAŢIONAL

Obiective : Definirea domeniului public internaţional, focalizarea analizei asupra acelor spaţii care
interesează într-un grad avansat subiectele de drept internaţional.

24
Noţiuni cheie : domeniu public internaţional, dreptul mării, mare teritorială, zonă contiguă, mare
liberă, teritorii submarine, zone cu regim special.
Domeniul public internaţional este constituit dintr-un ansamblu de spaţii a cărui utilizare
interesează într-un anumit grad societatea internaţională (în întregul său sau în parte). Regimul
juridic al acestor spaţii este reglementat de reguli desebite determinate de raţiunea interesului
comun al umanităţii : interesul economic (resurse naturale), protecţia mediului înconjurător
(poluare, deşeuri, resurse non-renuvelabile), tehnic (telecomunicaţii), căi de comunicaţii
internaţionale. Dezvoltarea fără precedent în secolul trecut a tehnicii a deschis domenii noi
cooperării internaţionale, reglementarea domeniului public internaţional - şi anume a zonelor cu
regim special ca : marea, fluviile internaţionale, spaţiul aerian şi spaţiul cosmic devenind, în
consecinţă, tot mai complexă.

1 : Marea şi dreptul mării

a) Conform dreptului internaţional, spaţiile maritime sunt formate din întinderile de apă
sărată, ce comunică liber şi natural, excluzând astfel apele dulci şi mările interioare. Încă din
secolul XVII Hugo Grotius face distincţie între marea liberă, care scapă oricărei competenţe
teritoriale şi diversele zone care rămân în administrarea statului riveran, cu anumite limitări. A
fost abandonat astfel vechiul principiu al mării închise consacrat în Evul Mediu, noile reguli
privind dreptul mării impunându-se mai apoi pe cale cutumiară, recunoaşterea lor convenţională
venind abia în secolul trecut, prin Convenţiile de la Geneva din 1958 asupra dreptului mării.

Ca urmare a lucrărilor Comisiei de drept internaţional a Naţiunilor Unite, cu ocazia

Conferinţei de la Geneva din 1958 au fost adoptate 4 convenţii : convenţia asupra platoului
continental, convenţia asupra pescuitului şi a conservării resurselor biologice din marea liberă,
convenţia asupra mării libere şi convenţia asupra mării teritoriale şi a zonei contigue. Nu toate
aceste convenţii au fost ratificate de către statele semnatare. Dar mai mult, nu toate problemele au
putut fi rezolvate prin aceste convenţii, o nouă conferinţă fiind organizată la Geneva în 1960, în
anii următori - după decolonizare - ajungându-se chiar la o repunere în discuţie a dreptului mării,
care în viziunea clasică era unidimensional, personal şi universal, devenind mai apoi
pluridimensional, teritorial şi situaţional (în funcţie de circumstanţe, conform teoriei « oceanului
împărţit »). Principalii factori care au determinat această evoluţie au fost acceptarea ori impunerea
primatului economiei (conservarea resurselor non-renuvelabile, nevoile de dezvoltare economică),
dinamica şi importanţa progresului tehnic (noile riscuri de poluare cu hidrocarburi, deşeuri, prin

25
explorarea zonelor submarine), iar în subsidiar - noul climat strategic, care a impus extinderea
apelor teritoriale şi îndepărtarea, astfel, a navelor de război străine. Nevoile economice ale unor
state, cumulate cu riscurile de securitate au dus la crearea acestor zone speciale, dintre care unele
situate dincolo de limita exterioară a mării teritoriale şi dincoace de marea liberă, cum sunt : zona
contiguă, platoul continental şi zona economică exclusivă.

b) Marea teritorială este spaţiul marin cuprins între teritoriul (şi apele interioare) unui stat
şi marea liberă. Regimul ei juridic a fost stabilit cu ocazia Conferinţei de la Geneva din 1958, dar
nu s-a ajuns la rezultate palpabile în privinţa întinderii ei, abia Conferinţa a 3-a asupra dreptului
mării (1982) a reuşit să rezolve şi această problemă.

Normele care constituie regimul juridic al mării teritoriale (amintita convenţie de la

Geneva şi cea din 1982) consacră suveranitatea statului riveran asupra apelor sale teritoriale
(solul, subsolul şi spaţiul aerian), cu anumite limitări. Astfelm statul riveran (direct şi nu doar
apropiat) îşi exercită suveranitatea asupra spaţiului aerian (limitarea sau interzicerea dreptului de
survol) şi a spaţiului acvatic - de la pânza de apă la teritoriile submarine - inclusiv platoul
continental situat în această zonă, exerciţiul competenţelor teritoriale exclusive cuprinzând
drepturi în materie de : pescuit, poliţie a traficului, vamă, protecţie a cablurilor şi conductelor
submarine, de control sanitar, precum şi de competenţă jurisdicţională în soluţionarea litigiilor din
zonă.

Acest regim juridic nu are o unitate perfectă în toate cazurile (imperium şi dominium)m iar
drepturile statului riveran suportă anumite limite : respectarea regulii cutumiare a liberei treceri
inofensive, care poate fi deschisă în mod lateral (tranzit) sau în mod perpendicular (intrare sau
ieşire a navelor), cu condiţia să fie continuă şi rapidă, dreptul de oprire şi ancorare al navelor
străine fiind în anumite cazuri limitat la situaţiile de avarie (accident, incident), furtună, etc.
Trecerea navelor (de comerţ sau de război - ultimele supuse preavizului) trebuie să aibă caracter
inofensiv (respectarea ordinii, securităţii şi intereselor statului riveran, evitarea poluării deliberate,
respectarea căilor şi regulilor de navigaţie). Delimitarea apelor teritoriale pune anumite probleme -
mai ales legate de chestiunea pescuitului şi a securităţii (menţinerea la distanţă a navelor de
război), realizându-se o linie de bază (după anumite procedee recunoscute), care poate fi normală
unde nu sunt mari sinuozităţi, dreaptă în celelalte cazuri, linie începând de la care sunt măsurate
dimensiunile apelor teritoriale. Lăţimea convenţională a mării teritoriale poate fi stabilită până la
12 mile marine, după Convenţia din 1982, unele state pretinzând înainte 50 sau 200 de mile

26
marine (Islanda şi câteva state sud-americane). În paralele cu negocierile celei de a 3-a Conferinţe
asupra dreptului mării, dreptul cutumiar internaţional a consacrat noţiune de zonă economică
exclusivă, a cărei natură juridică este destul de greu de precizat, fiind o zonă de tranziţie, distinctă
de zona contiguă, neraportându-se nici la marea teritorială, nici la marea liberă. Convenţia a 3-a
asupra dreptului mării consacră şi ea existenţa unei zone economice exclusive dincolo de marea
teritorială şi adiacentă ei, pe o lăţime de maxim 200 de mile marine începând de la linia ei de bază
(deci de 188 de mile), statul riveran exercitând competenţe teritoriale conform scopului economic
urmărit (explorare, exploatare, conservare şi gestiune a resurselor naturale, biologice, etc.). Terţele
state conservă libertatea de navigaţie, de survol şi de instalare a cablurilor şi conductelor
submarine. Delimitarea zonei se face la fel ca în cazul platoului continental. Practic, fară a ţine
seama de intrarea în vigoare a Convenţiei din 1982, două treimi dintre statele riverane şi-au
stabilit drepturi asupra unui spaţiu maritim situat dincolo de limitele apelor lor teritoriale, numit
zonă economică exclusivă, zonă economică sau zonă de pescuit.

c) Zona contiguă este un spaţiu maritim care se întinde de la limita exterioară a mării
teritoriale până la o anumită distanţă în direcţia largului. Regimul său juridic nu este definit de
Convenţia din 1982, unii autori considerând-o ca o porţiune a mării libere. Întinderea acestei zone
a variat de la 12 mile la 24 de mile marine (1982), statul riveran putându-şi exercita competenţele
teritoriale în scopul respectării legislaţiei sale fiscale, vamale, sanitare, de poliţie, etc. Autorul
francez Jean Combacau o consideră un « spaţiu-tampon » care ar permite statului să protejeze de
la distanţă marea teritorială şi teritoriul terestru (uscatul), alţi autori considerând de asemenea că
ea nu se suprapune zonei economice exclusive, care are o finalitate limitată la aspectele
economice, deoarece în cazul de faţă statul poate exercita şi alte competenţe (de imigraţie, de
poliţie, sanitare, etc.).

d) Platoul continental este, sub aspect geografic, prelungirea în pantă uşoară sub apele
mării a ţărmului unui stat riveran până la zona abruptă dinaintea fundului marin. Regimul său
juridic s-a constituit la început ca o practică unilaterală a unor state, apoi a fost stabilit prin
Convenţia de la Geneva din 1958, regim preluat de Convenţia din 1982 (care n-a rezolvat toate
problemele ridicate), platoul continental nefiind în mod necesar prelungirea naturală a teritoriului,
astfel se confirmă că în sens juridic el vizează doar zona din afara mării teritoriale, până la o
distanţă de maxim 200 de mile începând de la linia de bază a acesteia, reţinându-se un dublu
criteriu : cel batimetric - adică delimitarea până la o anumită adâncime, statul riveran neputând
aduce atingere spaţiului acvatic de deasupra platoului (nestânjenirea navigaţiei libere), nici

27
spaţiului aerian corespunzător, - şi tehnic, referitor la limita exploatabilităţii - în sensul de a nu
aduce atingeri grave resurselor biologice din zonă. Statul riveran are dreptul suveran de explorare
şi exploatare a resurselor naturale (iar cu acordul acestuia şi alte state), dreptul de a construi
instalaţii şi de a stabili o zonă de securitate în jurul lor (până la 500 de metri), drept exclusiv -
independent de ocuparea efectivă ori declaratorie.

e) Marea liberă, principiu formulat de Grotius la începututl secolului XVII în controversa

cu britanicul Selden, în detrimentul vechiului principiu al mării închise, s-a impus cutumiar mai
întâi şi a fost consacrat convenţional în 1958, prin Convenţia de la Geneva, art. 1 (confirmată de
Convenţia din 1982), ca fiind ansamblul spaţiilor marine care se întind dincolo de apele interioare
şi de marea teritorială a diferitelor state, asupra căruia nu se exercită suveranitatea nici unui stat,
fiind un res nullius. Prin articolul 86 al Convenţiei din 1982 sunt excluse din ansamblul mării
libere spaţiile acvatice ale arhipelagurilor unui stat - arhipelag, precum şi zona economică
exclusivă. Libertatea în marea liberă, ca principiu, este nelimitată, iar convenţional s-au instituit o
serie de libertăţi concrete ca : libertatea de a pescui, libertatea de navigaţie, libertatea de a aşeza
cabluri şi conducte submarine, libertatea de survol (care aparţin dreptului clasic, fiind prevăzute
deja în 1958), libertatea de a construi insule artificiale şi instalaţii şi libertatea cercetării ştiinţifice
(acestea din urmă fiind consacrate convenţional în 1982). Aceste libertăţi din marea liberă nu sunt
absolute, fiind condiţionate de compatibilitatea cu interesele celorlalte state, cu drepturile şi
activităţile lor în zona internaţională a teritoriilor submarine (consacrarea zonei economice
exclusive şi a platoului continental limitând de asemenea libertatea mărilor). Pe de altă parte,
marea liberă poate fi utilizată doar în scopuri paşnice (nefiind însă demilitarizată şi neutralizată,
dar fiind consacrată denuclearizarea fundului mărilor, fiind interzisă depunerea de arme nucleare
pe fundul mării, cf. unui tratat din 11 februarie 1971), fiind totuşi tolerată existenţa flotelor
militare, folosirea mării în timp de război, etc.

Au fost relevate de către doctrină elemente noi care pot multiplica limitările competenţei
statelor, astfel fundul mărilor şi oceanelor fiind considerat « patrimoniu comun al umanităţii » (res
communis) nu este susceptibil de apropriere naţională, dezvoltarea diferitelor tehnici sau instalaţii
de exploatare, activităţile militare, lupta contra poluării aduc date noi de natură a afecta această
libertate. Astfel, statele au o serie de obligaţii pentru prevenirea şi reprimarea unor acte sau fapte
care constituie infracţiuni (piraterie, transport de sclavi, trafic de stupefiante, emisiuni radio
« pirat », spionaj sub acoperirea cercetării ştiinţifice, poluare prin navele-pubelă, hidrocarburi,
deşeuri nucleare, etc.).

28
 f) Zona internaţională a teritoriilor submarine a fost consacrată ca « patrimoniu comun al
umanităţii » printr-o declaraţie de principii din 17 decembrie 1970 a Adunării Generale a O.N.U.
Astfel, fundul mărilor şi oceanelor, subsolul lor, precum şi resursele zonei situate dincolo de
limitele jurisdicţiei naţionale, a competenţelor statale, nu sunt susceptibile de apropriere,
declaraţia afectând această zonă unor scopuri exclusiv pacifice şi supunerea explorării şi
exploatării ei unui regim internaţional. Convenţia din 1982 (Partea XI) confirmă declaraţia din
1970. O Autoritate internaţională, cu sediul în Jamaica, este instituţia prin intermediul căreia
statele semnatare ale convenţiei organizează şi controlează activităţile desfăşurate în Zonă (aplică
sistemul mixt paralel, adică exploatarea şi de către statele semnatare şi de către Întreprindere -
operând în contul Autorităţii). Printr-un acord din 29 iulie 1994, sub acoperirea aplicării părţii XI
a Convenţiei a 3-a din 1982, a fost modificată în mod sensibil Partea XI, atât cu privire la instituţii
(creşterea puterii de decizie a ţărilor dezvoltate), cât şi cu privire la mecanismele de gestiune
(atenuarea obligaţiilor de transfer de tehnologie).

g) Strâmtorile (căi naturale de comunicaţie formate din porţiuni de mare îngustate ce

constituie legătura între două mări) şi canalele internaţionale (căi de navigaţie artificiale create pe
teritoriul unuia sau mai multor state, ce fac legătura între două mări libere în scopul traficului
maritim) au, datorită afectării lor comunicaţiilor internaţionale, un statut aparte. Regimul juridic
general al strâmtorilor permite libertatea de trecere, Convenţia din 1982 consacrând dreptul de
trecere în tranzit în strâmtorile ce servesc navigaţiei internaţionale. Au fost consacrate câteva
regimuri convenţionale speciale (diferite între ele) pentru strâmtoarea daneză, strâmtorile turceşti
(Bosfor şi Dardanele), strâmtoarea Gibraltar şi strâmtoarea Magellan. În cazul canalelor
menţionăm suveranitatea statului riveran şi regimul de internaţionalizare pe cale convenţională.
Regimuri convenţionale speciale au fost consacrate pentru Canalul Suez, Canalul Panama,
Canalul din Kiel.

2 : Fluviile internaţionale

Fluviile internaţionale sunt cursuri de apă care traversează sau separă teritorii aparţinând a
două sau mai multe state şi sunt navigabile. Ele servesc în mod esenţial pentru navigaţie, dar
utilizarea lor în alte scopuri pare a se generaliza (irigaţii, centrale hidro-electrice). Regimul juridic
al fluviilor este trasat în linii mari, după o lungă evoluţie istorică, de Convenţia de la Barcelona

29
din 1921, convocată de Societatea Naţiunilor, care consacră principiul libertăţii de navigaţie şi
egalitatea de tratament în navigaţia pe fluviile internaţionale, preluând şi confirmând regulile
consacrate anterior, dar părţile esenţiale ale statutului lor rezultă din convenţii speciale, mai ales în
ce priveşte utilizarea lor în alte scopuri decât pentru navigaţie (cf. convenţiei adoptate sub
auspiciile O.N.U. în 1997).

Putem distinge câteva regimuri convenţionale speciale în cazul fluviilor europene (între
care Dunărea), africane, asiatice şi americane. În cazul Dunării regimul juridic a fost stabilit
printr-o multitudine de reglementări internaţionale succesive, de-a lungul a două secole.
Congresul de la Viena a recunonscut Dunărea ca fluviu internaţional în 1815, dar un regim juridic
general cu privire la navigaţia dunăreană avea să fie stabilit abia prin Tratatul de la Paris din 1856,
care a dispus şi crearea Comisiei Europene a Dunării pentru administrarea secţiunii maritime. O
nouă Convenţie a Dunării s-a încheiat în 1921, care instituia la rândul ei un regim internaţional pe
secţiunea navigabilă, de la Ulm - în Germania - până la Marea Neagră. Din puct de vedere
instituţional se înregistrează funcţionarea a două organisme : Comisia Europeană a Dunării pentru
administrarea secţiunii maritime, de la vărsare până la Brăila, şi Comisia Internaţională a Dunării,
pentru secţiunea de la Brăila la Ulm. Regimul actual al fluviului a fost consacrat prin Convenţia
de la Belgrad din 1948, încheiată între statele riverane şi referitoare la porţiunea navigabilă în
întregul său, de la Ulm la Marea Neagră, cu ieşire la mare prin Braţul Sulina. Noul regim
convenţional stabileşte că statele riverane au suveranitate deplină asupra porţiunilor fluviului
aflate în limitele graniţelor lor. Fiecare stat riveran stabileşte condiţiile şi normele generale de
navigaţie, poate efectua controlul vamal şi sanitar, îşi exercită jurisdicţia în zona proprie,
efectuează lucrările de menţinere a porţiunii lor de fluviu în stare de navigaţie. În scopul
colaborării statelor riverane şi ameliorarea regulilor de navigaţie a fost organizată Comisia
Dunării, cu sediul la Budapesta (până în 1957 sediul ei a fost la Galaţi). Prin construirea canalelor
Dunăre - Marea Neagră şi Main - Bamberg, navigaţia pe Dunăre se poate extinde, făcând legătura
între Constanţa şi Rotterdam, între Marea Neagră şi Marea Nordului, prin intermediul Rinului.
Acest ultim aspect poate prezenta avantaje certe pentru ţara noastră într-un viitor apropiat, când
condiţiile de navigaţie pe Dunăre vor putea fi restabilite la parametrii normali. Cu siguranţă va fi
repus în discuţie regimul juridic al fluviului, poate va fi instituită şi o nouă structură instituţională
care să asigure normalitatea navigaţiei pe fluviul care leagă cele « două Europe ».
Sarcini - Temă de casă : Descrieţi evoluţia din ultimul an a diferendului româno-ucrainean
legat de construcţia canalului Bîstroe. Răspundeţi la întrebarea : Care este statutul actual al Deltei
Dunării (din punct de vedere al dreptului mediului)?

30
Tema nr. 5 : ZONELE CU REGIM SPECIAL

Obiective : Prezentarea principalelor zone cu un regim internaţional aparte, descrierea

caracteristicilor juridice ale acestor spaţii.
Noţiuni cheie : spaţiu aerian, spaţiu cosmic, suveranitatea asupra spaţiului aerian.

1 : Spaţiul aerian şi spaţiul cosmic sau extra-atmosferic

a) Regimul juridic al spaţiului aerian este influenţat în bună măsură de condiţiile juridice
ale spaţiului subiacent, fiind determinat de suveranitatea statului asupra teritoriului său terestru şi
maritim. Spaţiul aerian a devenit obiect de reglementare internaţională încă de la începutul
secolului trecut, prima teorie importantă, apărută în 1906, asupra libertăţii aerului, considera că
spaţiul atmosferic de deasupra teritoriului statelor nu este supus suveranităţii acestora,
predominând deci ideea libertăţii aerului. Convenţia de la Paris din 1919 asupra navigaţiei aeriene
consacra însă în mod expres suveranitatea deplină a statelor asupra spaţiului aerian aflat deasupra
teritoriului lor (precum şi trecerea inofensivă a aeronavelor civile), care să se exercite în condiţiile
stabilite de fiecare stat, suveranitatea statului asupra spaţiului aerian neexcluzând colaborarea şi
cooperarea internaţională (mai ales în lupta contra poluării tranfrontaliere ce se extinde prin ploi
acide, afectarea păturii de ozon), atât în cadru interguvernamental, cât şi inter-companii (fixarea
tarifelor), cu limitările impuse de intervenţia statelor.

A urmat Conferinţa de la Chicago din 1944, în cadrul căreia au fost stabilite prin convenţie
principalele reguli ale navigaţiei civile internaţionale, când au fost realizate şi două acorduri
suplimentare cu privire la tranzitul aerian, precum şi asupra serviciilor aeriene internaţionale. Tot
ca urmare a acestei conferinţe s-a infiinţat Organizaţia Aviaţiei Civile Internaţionale, devenită
între timp instituţie specializată a O.N.U., având ca misiune uniformizarea normelor şi
procedurilor pentru realizarea pe baze echitabile a transportului aerian. Pentru a facilita
reprimarea infracţiunilor săvârşite la bordul aeronavelor sau care afectează securitatea zborurilor
internaţionale au fost ulterior încheiate : Convenţia de la Tokyo din 1963 (asupra infracţiunilor
săvârşite la bord), Convenţia de la Haga din 1970 (privind reprimarea capturării ilicite de
aeronave) şi Convenţia de la Montreal din 1971 (reprimarea actelor ilicite contra securităţii
nagvigaţiei civile).

31
 Astfel, principiile şi regulile colaborării internaţionale privitoare la folosirea spaţiului
aerian sunt de natură convenţională, rezultând din tratate bi- sau multilaterale.

Pentru raţiuni de securitate au fost aduse atingeri suveranităţii şi au fost stabilite zone de
« excludere aeriană » în nordul Irakului în 1991 şi în sudul lui în 1992 (iniţiativă americană, în
absenţa unui text formal, urmată de zboruri de supraveghere pentru asigurarea dezarmării în
1992).

Este consacrată convenţional libertatea spaţiului aerian de deasupra mării libere şi a

teritoriilor neapropriate. Astfel, spaţiul aerian situat în afara jurisdicţiei naţionale (de deasupra
mării libere, zonei economice exclusive, platoului continental) este deschis navigaţiei aeriene
libere a tuturor ţărilor, constituind spaţiul aerian internaţional.

Suveranitatea statului asupra spaţiului său aerian se concretizează mai ales prin
prerogativele pe care le deţine în stabilirea regimului juridic al survolului peste teritoriul propriu.
Statul stabileşte, deci, prin legislaţia sa internă condiţiile de acces şi de utilizare a spaţiului său
aerian şi poate interzice, în caz de nevoie, unor aeronave civile sau militare să folosească acest
spaţiu, în caz de încălcare a interdicţiei putându-le cere să aterizeze, urmând sancţiunile de
rigoare.

b) Regimul juridic al spaţiului extraatmosferic îşi are punctul de plecare la puţin timp de la
lansarea primului satelit artificial al Pământului, Sputnik 1, la 8 octombrie 1957, Adunarea
Generală a O.N.U. creând în 1958 un comitet special pentru problemele noi ce apăreau în legătură
cu spaţiul cosmic, care a redactat primele rezoluţii cu privire la degajarea principiilor de orientare
a cooperării şi colaborării internaţionale în Cosmos : Rezoluţia 1721 din 1961 asupra libertăţii
spaţiului cosmic, Rezoluţia 1962 din 1963 - privitoare la principiile juridice ce reglementează
activitatea statelor în explorarea spaţiului extra-atmosferic - care în 1967 au fost preluate în
Convenţia elaborată în cadrul O.N.U., numită pe scurt « Tratatul spaţial », în nu se găseşte însă o
definiţie a spaţiului cosmic.

Au urmat alte acorduri şi convenţii : Acordul din 1968 referitor la salvarea cosmonauţilor
şi restituirea obiectelor lansate în spaţiu ; Convenţia privind răspunderea internaţională pentru
daunele cauzate de obiectele lansate în cosmos - din 1972 ; Convenţia pentru înmatricularea
obiectelor lansate în spaţiul extraatmosferic, din 1975 ; Acordul din 1979 asupra activităţii statelor

32
pe Lună şi pe celelalte corpuri cereşti. Din toate acestea se desprinde un regim juridic general
referitor la libertatea de explorare şi de utilizare a spaţiului cosmic şi corpurilor cereşti, libertate
care trebuie conciliată cu respectul egalităţii între state, ceea ce a dus la extensia noţiunii de
patrimoniu comun al umanităţii în ceea ce priveşte resursele lunare.

Se poate vorbi de denuclearizare doar pentru spaţiul interplanetar, după renunţarea S.U.A.
la proiectul « Războiului stelelor » există premisele demilitarizării spaţiului extraatmosferic.
Există o activitate internaţională concertată, în cadul O.N.U. şi al altor organizaţii (cooperarea
europeană în domeniul spaţial), pentru utilizarea paşnică a spaţiului cosmic. S-au elaborat într-un
cadru neconvenţional aşa-numitele « Principii » asupra teledetecţiei - în 1986, TV directe - în
1989, utilizarea surselor de energie nucleară - în 1992, precum şi lucrări asupra regimului juridic
al orbitei sateliţilor geostaţionari. Dreptul transnaţional are tendinţă să completeze dreptul
internaţional public în acest domeniu, anumite întreprinderi multinaţionale sunt asociate la
cercetare şi la activităţile spaţiale, în special la cele cu vocaţie economică. Din toate aceste
instrumente normative, convenţionale şi instituţionale se desprind, dincolo de unele aspecte
specifice, marile principii şi reguli care guvernează actualmente activitatea statelor în domeniul
cercetării, explorării şi utilizării spaţiului cosmic, care fiind încă incomplete vor genera cu
siguranţă noi instrumente convenţionale şi instituţionale mai adaptate la complexitatea
problemelor care se pun şi la dinamica progresului ştiinţifico-tehnic din vremea noastră.
2 : Zonele cu regim juridic internaţional special

În general din raţiuni de securitate ( mai rar de altă natură) anumite zone sau porţiuni ale
globului terestru (porţiuni de teritoriu sau unele spaţii maritime), inclusiv spaţiul aerian,
aparţinând unor state suverane sau chiar din patrimoniul comun al umanităţii, să capete un statul
special, pe cale cutumiară sau prin convenţii internaţionale : putem aminti astfel zonele
demilitarizate, zonele cu statut de neutralitate şi zonele denuclearizate, iar pe de altă parte zonele
polare ca Arctica şi Antarctica. Zonele demilitarizate (fiind vorba de demilitarizare totală sau
parţială) sunt porţiuni de teritoriu sau spaţii pe care nu este admisibilă prezenţa unor trupe sau
instalaţii cu caracter militar. Zonele neutralizate corespund unor spaţii geografice pe care statele
se obligă ca în timp de conflict armat să nu desfăşoare acţiuni militare şi să nu stabilească baze
militare. Zonele denuclearizate sunt de regulă spaţii geografice relativ întinse (includ fie teritoriul
mai multor state, fie anumite continente în ansamblul lor) în care statele implicate se obligă să nu
deţină, să nu producă, să nu achiziţioneze, să nu utilizeze sau să nu experimenteze arme nucleare,

33
şi unde alte state se obligă să nu amplaseze, să nu folosească, să nu experimenteze arme nucleare,
să nu ameninţe şi să nu atace cu arme nucleare statele situate în acea zonă.

Zonele polare, de care am mai amintit - Arctica (guvernată de principiul contiguităţii

geografice, adică extinderea asupra ei a suveranităţii statelor aflate la marginea acestei zone) şi
Antarctica, sunt teritoriile întinse de la cei doi poli ai planetei noastre, care prezintă unele
particularităţi geografice, demografice şi juridice, interesul pentru ele fiind justificat de interese
strategice, economice şi ţinând de cercetarea ştiinţifică. Regimul juridic are baze convenţionale, în
1959 s-a încheiat la Washington « Tratatul asupra Antarcticii », între 12 ţări, fiind acceptat
finalmente de mai toată lumea, în 1982 s-a încheiat Convenţia de la Camberra (Australia), privind
conservarea resurselor marine vii din Antarctica, în 1988 la Wellington (Noua Zeelandă) s-a
încheiat Convenţia privind reglementarea activităţii referitoare la resursele minerale ale
Antarcticii (neintrată încă în vigoare), iar în 1991 s-a încheiat la Madrid, între statele părţi la
Tratatul cu privire la Antarctica, protocolul asupra protecţiei mediului în acest spaţiu,
interzicându-se prospectarea şi exploatarea minieră în zonă pe o durată de 50 de ani.
Sarcini - Temă de casă : Analizaţi situaţia actuală a insulei Şerpilor, din Marea Neagră.
Răspundeţi la întrebarea : Când a renunţat România la suveranitatea sa asupra acestei insule şi în
ce fel de condiţii politico-diplomatice ?

34
Modul III : CONFLICTELE INTERNAŢIONALE ŞI MODURILE DE SOLUŢIONARE A
LITIGIILOR

Obiective : În cadrul acestui al treilea modul ne propunem să analizăm şi să prezentăm tipologia

marilor conflicte internaţionale, precum şi modurile de soluţionare a diferendelor dintre state, ori
dintre state şi organizaţii internaţionale.
Ghid de studiu : Se urmăreşte asimilarea tipurilor de conflicte dintre subiectele de drept
internaţional, cu focalizarea principalelor modalităţi de reglementare a diferendelor şi de stingere
a litigiilor.
Bibliografie obligatorie: Alexandru BOLINTINEANU, Adrian NĂSTASE, Bogdan AURESCU,
Drept internaţional contemporan, All Beck, Bucureşti, 2000. Vasile CREŢU, Drept internaţional
public, Editura Fundaţiei « România de mâine », Bucureşti, 1999.
Bibliografie facultativă : Pierre-Marie DUPUY, Droit international public, Editions Dalloz, 5e
édition, Paris, 2000. Les grands textes de droit international public, Editions Dalloz, 2e édition,
Paris, 2000. Grigore GEAMĂNU, Drept internaţional public, vol. 1-2, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1981, 1991.

Tema nr. 7 : MIJLOACELE PAŞNICE DE REGLEMENTARE A DIFERENDELOR INTERNAŢIONALE

Obiective : Prezentarea importanţei mijloacelor paşnice de stingere a litigiilor internaţionale.

Noţiuni cheie : conflict internaţional, mijloace de reglementare a diferendelor, arbitraj.
Un diferend, litigiu sau conflict internaţional est un deacord esenţial asupra unei stări de
fapt sau de drept, care poate lua forma unei opoziţii de interese, contraziceri de poziţii juridice
între două sau mai multe state. Putem avea de a face cu litigii de ordin juridic (asupra interpretării
ori aplicării unui drept) sau cu diferende de ordin politic (referitoare la necesitatea modificării
unui drept), alegerea modului de reglementare rezidând în orientarea litigiilor juridice spre o
procedură judiciară sau arbitrală, iar diferendele politice spre procedurile politice sau diplomatice.

Putem distinge două mari categorii de modalităţi de reglementare a diferendelor

internaţionale : mijloacele paşnice şi cele nepaşnice. Printre mijloacele paşnice avem procedurile
exterioare organizaţiilor internaţionale şi cele din cadrul propriu-zis al organizaţiilor
internaţionale. Dintre cele exterioare organizaţiilor distingem procedurile diplomatice şi
proceduile instituite (se face apel la organe speciale, cu caracter tehnic) : ancheta, concilierea şi, în
final, arbitrajul. În cazul procedurilor din cadrul organizaţiilor internaţionale - distingem între :
sistemul Cartei Naţiunilor Unite - care pune în valoare mecanismele Cartei, practica efectivă a
Naţiunilor Unite (multiplicarea organelor subsidiare, operaţiuni de menţinere a păcii - « căştile
albastre », rolul activ al Secretarului general - prin misiuni de bune oficii, intervenţii în aplicarea
unui acord internaţional, etc. Putem vorbi de asemenea de o reglementare regională a diferendelor,
fundamentată tot pe mecanismele Cartei O.N.U., sau pe mecanisme regionale, cum sunt : Pactul

35
Ligii Arabe, Organizaţia Unităţii Africane, Comunitatea Economică a Statelor din Africa de Vest,
mecanismele panamericane ( Protoculul de la Buenos-Aires, Protocolul de la Cartagena, Grupul
de la Contadora), mecanismele europene - sistemul Pactului de la Bruxelles - (fostă U.E.O.),
sistemul Comunităţilor europene (C.J.C.E.), sistemul Consiliului Europei (litigiile sunt prezentate
în faţa C.I.J.), sistemul C.S.C.E. - după 1994 O.S.C.E. (Charte de Paris, 1990 ; Curtea de
conciliere şi arbitraj), Pactul de stabilitate în Europa - sub auspiciile O.S.C.E. - acorduri şi
aranjamente de bună vecinătate, dar cu efecte limitate până în acest moment.

Din punct de vedere instituţional remarcăm instituirea mai multor instanţe internaţionale :
Curtea Internaţională de Justiţie, Tribunalul Internaţional al Dreptului Mării, precum şi numeroase
tribunale administrative internaţionale (contencios al funcţiei publice internaţionale), Curtea de
Justiţie Central Americană, Curtea Interamericană a Drepturilor Omului ; în Europa avem :
Tribunalul European al Energiei Nucleare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Curtea de
Justiţie a Comunităţilor Europene, Tribunalul European asupra imunităţii statelor, Curtea
A.E.L.S., etc. ; în Orientul Mijlociu : Tribunalul Organizaţiei ţărilor exportatoare de petrol, iar în
Africa - Curtea comună de justiţie şi arbitraj (dreptul armonizat de afaceri).

În rezumat, mijloacele paşnice cu caracter nejurisdicţional sunt : tratativele, bunele oficii,

medierea (sau mediaţiunea), ancheta internaţională, concilierea ; iar mijloacele paşnice cu caracter
jurisdicţional sunt : arbitrajul internaţional - metodă de soluţionare pe baza deciziei unor arbitri
aleşi de părţi, cu respectarea normelor de drept, hotărârea fiind executorie, - şi justiţia
internaţională - formă judiciară instituţionalizată - în cadrul căreia un corp specializat de
judecători, numiţi pe o perioadă determinată dintre marile personalităţi independente şi dintre
marii specialişti ai dreptului, pe baza unei proceduri prestabilite prin statutul curţii respective,
hotărârea fiind obligatorie şi executorie pentru părţile în litigiu.

Sarcini - Temă de casă : Răspundeţi la întrebările următoare : Este capabilă justiţia internaţională
- în forma sa instituţionalizată, să impună aplicarea dreptului în toate cazurile în care este
competentă sau acest lucru e doar o « dorinţă pioasă » ? Care ar fi modalităţile cele mai eficace
pentru a obliga un stat, fără a recurge la forţă, să-şi respecte obligaţiile asumate pe plan
internaţional ?

36
Tema nr. 8 : MIJLOACELE DE CONSTRÂNGERE SAU NEPAŞNICE DE SOLUŢIONARE A LITIGIILOR

Obiective : Prezentarea succintă a limitelor mijloacelor de constrângere în relaţiile dintre state,

state şi organizaţii.
Noţiuni cheie : nerecurgere la forţă, jurisdicţie internaţională, prescripţie.
Multă vreme recursul la folosirea forţei a fost procedeul clasic de reglementare a
diferendelor internaţionale, dar observându-se inconvenientele provocate au fost evocate
posibilitatea limitării recursului la forţă şi reglementarea folosirii forţei, mai întâi în anumite
acorduri internaţionale, în faţa Societăţii Naţiunilor, apoi prin Carta O.N.U. - consacrarea
principiului nerecurgerii la forţă (cu excepţia legitimei apărări individuale sau colective),
punându-se problema reacţiei colective contra folosirii ilicite a forţei (procedee de reacţie
colectivă fără constrângere : asistenţa victimei, sancţiuni economice, financiare, măsuri militare ;
măsuri de coerciţie internaţională distincte de războiul propriu-zis), reglementarea internaţională a
armamentelor, etc. S-a cristalizat, de asemenea, un corp de reguli relative la folosirea forţei în
relaţiile internaţionale, degajându-se anumite norme care asigură reprimarea violărilor dreptului
umanitar (am amintit mai sus crimele de război şi crimele contra umanităţii), urmărirea
jurisdicţională putând fi naţională şi internaţională (anchetăm judecată, hotărâre, executare),
prescripţia neoperând în aceste situaţii.

Sarcini - Temă de casă. Răspundeţi la întrebarea : Este conformă normelor dreptului internaţional
actual răsturnarea de la putere de către un stat (cu sau fără aportul Naţiunilor Unite) a unui regim
totalitar care sprijină mişcările teroriste ?

37
Modul IV : DREPTUL INTERNAŢIONAL ACTUAL ŞI NOILE SALE RAMURI

Obiective : În al patrulea modul ne-am propus să analizăm dinamica dreptului internaţional actual,
cu un accent aparte pe raporturile dintre dreptul internaţional general şi noile ramuri desprinse.
Detectarea noilor tendinţe în practica internaţională.
Ghid de studiu : Acest ultim modul are drept ţel înţelegerea raporturilor dintre dreptul
internaţional general şi ramurile noi desprinse în urma unui proces de diseminare accentuat,
explicabil prin evoluţia de ansamblu a vieţii internaţionale.
Bibliografie obligatorie: Raluca MIGA-BEŞTELIU, Drept internaţional. Introducere în dreptul
internaţional public, Editura All Beck, Bucureşti, 1998, 2001, 2003 ; Organizaţiile internaţionale
interguvernamentale, Editura All Beck, Bucureşti, 2000. Florian COMAN, Drept
internaţional public, vol. 1-2, Editura Sylvi, Bucureşti, 1999. Grigore GEAMĂNU, Drept
internaţional public, vol. 1-2, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981, 1991.
Alexandru BOLINTINEANU, Adrian NĂSTASE, Bogdan AURESCU, Drept internaţional
contemporan, All Beck, Bucureşti, 2000.
Bibliografie facultativă : Pierre-Marie DUPUY, Droit international public, Editions Dalloz, 5e
édition, Paris, 2000. Les grands textes de droit international public, Editions Dalloz, 2e édition,
Paris, 2000. Adrian NĂSTASE, Cristian JURA, Bogdan AURESCU, Drept internaţional public.
Sinteze pentru examen, Editura All Beck, Bucureşti, 1999. Julio D. GONZÁLEZ CAMPOS, Luis
Ignacio SÁNCHEZ RODRÍGUEZ, Paz Andrés SÁENZ DE SANTA MARIA, Curso de Derecho
Internacional Público, Civitas Ediciones, S. L., Segunda edición revisada, Madrid, 2002.

Tema nr. 9 : EVOLUŢIA DREPTULUI INTERNAŢIONAL CONTEMPORAN

Obiective : Conştientizarea de către cursanţi a complexităţii evoluţiei dreptului internaţional

contemporan, precum şi înţelegerea adecvată a diseminării sale în noi orientări
Noţiuni cheie : drept internaţional general, drept clasic, ramură de drept.
Dreptul internaţional public a evoluat după o dinamică particulară încă de la mijlocul
secolulului trecut, din el desprinzându-se ramuri noi, determinate mai întâi de natura problemelor
tratate (economice, de mediu, privitoare la comunicaţii, acţiune umanitară în conflictele
internaţionale, ş.a.), apoi de noile spaţii supuse în mod specializat reglementării (spaţiu
atmosferic, spaţiu cosmic, teritoriile submarine, etc.). O puternică influenţă a avut-o elementul
geografic, ajungându-se la marile diviziuni geografice prin afirmarea diverselor drepturi
regionale : dreptul european (atât în interiorul cât şi în afara reglementărilor din cadrul Consiliului
Europei), dezvoltarea fără precedent a dreptului comunitar (care capătă ireversibil, prin dreptul
originar şi cel derivat, caracter de ordine juridică internă, comunitară), dreptul internaţional
american (fără a exclude normele de drept internaţional general sau universal), dreptul african
(reglementări specifice epocii postcoloniale, succesiuni de state, frontiere noi, punerea în discuţie
a regimurilor juridice internaţionale datorită retincenţei noilor state africane faţă de dreptul

38
internaţional existent), apărut mai degrabă ca o reacţie la europocentrismul dreptului internaţional
clasic, ceea ce a dus în cele din urmă şi la o actualizare a normelor acestuia din urmă din grija de a
răspunde problemelor puse de noile state şi a evita contaminarea dreptului de către politică.

Diviziunilor clasice ale dreptului internaţional general (universal) le-au luat încet locul
orientările noi, determinate de specificitatea şi dinamica economiei mondiale, a protecţiei
mediului, a tehnologiilor de vârf în domeniul energiei nucleare, etc. Vom vedea în cadrul temei
următoare, pe scurt, trăsăturile fundamentale ale câtorva dintre ele.

Sarcini - Temă de casă : Descrierea domeniilor tehnice care au influenţat evoluţia dreptului
internaţional în ultimele decenii din secolul XX. Răspundeţi la întrebarea : Care este diferenţa
între dreptul european şi cel comunitar ?

Tema nr. 10 : DEZVOLTĂRILE ACTUALE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL GENERAL : PRINCIPALELE NOI

RAMURI

Obiective : Descrierea principalelor ramuri desprinse din dreptul internaţional public general,
precum şi detectarea unori posibile noi orientări.
Noţiuni cheie : dreptul mediului, drept umanitar, dreptul dezvoltării, drept economic, drept
nuclear.
Dreptul internaţional al mediului, ramură relativ nouă a dreptului internaţional public, are
ca teren de predilecţie domeniul public internaţional, adică ansamblul de spaţii specifice a căror
utilizare interesează într-un grad avansat comunitatea internaţională. A.-C. Kiss, autor recunoscut
în acest domeniu (Droit internaţional de l’environnement, Paris, 1993), apreciază că această
ramură de drept s-a afirmat în ultimele decenii datorită conştiinţei acute, cel puţin în rândul
elitelor, asupra ameninţării ce decurge din amplificarea fără precedent a dezvoltării tehnologice, a
creşterii demografice necontrolate şi a diversificării activităţilor umane la scară globală. Pe lângă
elementele de tehnică juridică convenţională, deja clasice, caracterizate prin emergenţa
convenţiilor bilaterale, iar în ultimul timp tot mai mult plurilaterale ori multilaterale, materia de
studiu în acest domeniu este caracterizată prin apariţia şi impunerea regulilor de soft law, tehnică
favorizată de marile summit-uri internaţionale, începând din 1972, cu « Summit-ul Pământului »,
de la Stockholm, cel de la Rio de Janeiro din 1992, Rio+10 de la Johannesburg, precum şi de
conferinţele zonale, nu mai puţin importante, având în vedere că problematica protecţiei mediului
înconjurător a câştigat ireversibil teren în preocupările mai tuturor marilor organizaţii

39
internaţionale (inclusiv a G.A.T.T., cu ocazia « Rundei Uruguay », sau după 1993 a O.M.C.).
Astfel, O.N.U., prin intermediul programului său pentru mediu (P.N.U.E. - « Programme des
Nations Unies pour l’Environnement ») exercită o presiune reală, determinantă pentru eliminarea
marilor factori de risc, programele recente mai importante - « Acţiune » sau « Agenda 21 » - un
program pentru secolul 21, incitând constant la o atitudine raţională de prezervare a mediului la
scară globală. Vectorii poluării transfrontaliere traversează practic toate spaţiile consacrate ca
făcând parte din domeniul public internaţional, nu numai spaţiile fluviale şi maritime cum se
credea mai demult, ci chiar spaţiul atmosferic (ploi acide, schimbări climatice, pătură de ozon) şi
spaţiul cosmic (resturi de sateliţi dezafectaţi, risc de incident sau accident nuclear pe sateliţii
propulsaţi cu energie nucleară). Actualmente, acţiunea internaţională în acest domeniu este serios
limitată în fazele ei avansate de disponibilităţile reale în resurse financiare, recesiunea economică
în ţările dezvoltate cu economie de piaţă (a se vedea poziţia S.U.A. din ultima vreme), de
atitudinea unor ţări în curs de dezvoltare care tolerează anumite tehnici (defrişări masive ale
pădurilor, chiar şi la noi, care favorizeză alunecările de teren, inundaţiile şi fenomenul de seră) sau
practici periculoase, ilegale (importul şi depozitarea de deşeuri radioactive sau toxice), atitudine la
care sunt uneori obligate datorită inegalităţii termenilor schimbului din relaţiile economice
internaţionale actuale. Convenţia din 1992 asupra biodiversităţii accentuează legătura dintre
protecţia mediului şi respectul suveranităţii, în sensul recunoaşterii dreptului suveran al statelor -
în special al ţărilor în curs de dezvoltare - asupra resurselor vegetale (aurul verde), animale,
genetice şi are în vedere un partaj echitabil cu ţările dezvoltate cu economie de piaţă.

Dreptul energiei nucleare, condiţionat în egală măsură de dreptul intern al diferitelor ţări
(cu specificul de rigoare, în funcţie de evoluţiile proprii), cât şi de normele internaţionale, se
dezvoltă şi în proximitatea dreptului internaţional şi comunitar al mediului, poluarea
transfrontalieră a spaţiilor interne şi a celor consacrate domeniului public internaţional devenind
în ultimele decenii un fenomen curent, cvasi imposibil de ocolit, iar eventualitatea producerii unor
incidente sau accidente nucleare grave fiind de luat tot mai mult în seamă, mai ales după
« momentul Cernobâl », problema deşeurilor radioactive, a transportului internaţional de
combustibili nucleari, chestiunea tot mai pregnantă a siguranţei instalaţiilor (a centralelor
nucleare, a reactorilor de cercetare) şi a responsabilităţii în caz de incidente sau accidente,
necesitatea informării publicului, constituind tot atâtea elemente ale unei problematici noi în care
dreptul şi tehnologia nucleară se leagă prin fire invizibile, ducând la apariţia de concepte şi teorii
adecvate, la crearea de instituţii şi organizaţii specializate.

40
 Dreptul internaţional al dezvoltării se afirmă pentru a facilita inserţia în economia
mondială a ţărilor în curs de dezvoltare ( G. Feuer et H. Cassan, Droit international du
développement, Dalloz, 3e éd., Paris ; alte contribuţii în Le Trimestre du Monde, Paris, 1990-95), a
elimina subdezvoltarea şi a realiza o veritabilă independenţă economică ţărilor din Sud, deoarece
dreptul internaţional public general fundamentat pe principiul egalităţii suverane a statelor - lăsa
loc din punct de vedere economic unei inegalităţi a termenilor schimbului, întărind astfel
dominaţia Nordului industrializat asupra Sudului subdezvoltat şi implicit limitând dezvoltarea
armonioasă a unei părţi a societăţii internaţionale. Astfel, dreptul internaţional al dezvoltării,
explicat prin finalitatea sa, dă ocazia unor diviziuni geopolitice între Nord şi Sud.
S-a ajuns la o transformare progresivă a dreptului internaţional în sensul evoluţiei
conţinutului său şi trecerea de la normele tradiţionale la nereciprocitate, redactarea Cartei
drepturilor şi îndatoririlor economice ale statelor (Adunarea Generală a O.N.U., 1974), precum şi
la anumite norme parajuridice.
S-a putut vorbi de o dualitate a normelor, unele pentru raporturile dintre statele dezvoltate,
altele pentru relaţiile dintre ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare, sau numai între acestea
din urmă. Principiul egalităţii suverane a statelor a fost pus în discuţie, iar pentru organizarea unei
veritabile solidarităţi internaţionale au fost avansate idei noi, ca inegalitatea compensatorie (R.-J.
Dupuy), ori pentru a fundamenta suveranitatea economică - teoria suveranităţii permanente
asupra resurselor naturale. Au fost înfiinţate instituţii specifice pentru a asigura dispensarea unei
asistenţe financiare şi tehnice (transferul de tehnologie), adaptarea regulilor de bază ale comerţului
mondial (de către G.A.T.T. până în 1993, apoi de către O.M.C., din 1994), organizarea pieţei
produselor de bază (produse agricole, textile, produse semimanufacturizate). S-a ajuns la o operă
comună a dreptului internaţional al dezvoltării şi a dreptului internaţional economic în realizarea
noii ordini economice internaţionale, prin contribuţia atât a dreptului intern, cât şi a practicilor de
lex mercatoria.

Dreptul internaţional economic, ramură care se prezintă ca o diviziune funcţională a

dreptului internaţional general (se interpenetrează aici dispoziţii de drept internaţional public şi de
drept internaţional privat, mai ales în cazul dreptului transporturilor), este definit prin conţinutul
său, reglementând ordinea economică internaţională şi anume dreptul de stabilire şi investiţiile
internaţionale - pe de o parte, circulaţia internaţională a mărfurilor, serviciilor şi plăţilor, pe de altă
parte. Este un drept care se eliberează în largă măsură de formalismul clasic, beneficiind de o
mare flexibilitate, manifestându-se ca domeniu de preferinţă pentru impunerea regulilor de soft
law.

41
 Dreptul internaţional umanitar, ramură a dreptului internaţional public, este constituit din
dreptul războiului (sau « dreptul de la Haga) şi din dreptul umanitar (« dreptul de la Geneva »),
adică din ansamblul regulilor şi normelor juridice aplicabile conflictelor armate internaţionale.

Cele două mari categorii de reglementări, prima vizând drepturile şi obligaţiile părţilor
(aflate într-un conflict armat internaţional) cu privire la derularea operaţiilor militare, a doua
referitoare la protecţia unor categorii de persoane şi bunuri faţă de efectele distructive ale
acţiunilor armate, s-au constituit cu timpul într-un singur sistem, de o mai mare complexitate, care
corespunde dreptului umanitar actual, ale cărui reguli decurg în mod esenţial din : Convenţia a IV-
a de la Haga din 1907, cu privire la legile şi obiceiurile războiului terestru (precum şi
regulamentul anexă al acesteia) ; cele patru Convenţii de la Geneva - semnate la 14 august 1949 -
privitoare la : (I) ameliorarea soartei răniţilor şi bolnavilor din armatele aflate în campanie (şi
chiar a ocupanţilor unei aeronave aflată în dificultate), (II) din forţele armate aflate în războiul
maritim, (III) tratamentul prizonierilor de război şi (IV)protecţia persoanelor civile în timp de
război, reglementări reconfirmate şi completate prin cele două protocoale adiţionale semnate la
Geneva la 12 decembrie 1977 (Protocolul I vizează protecţia victimelor conflictelor armate
internaţionale, Protocolul II vizează conflictele armate ce nu au caracter internaţional, adică
războaiele civile). Alte norme şi reguli juridice internaţionale reglementează aspecte particulare
ale conflictelor armate internaţionale (perfecţionarea tehnicilor provoacă o diversificare a armelor
şi o mutliplicare ori dezvoltare a reglementărilor în domeniul dreptului armelor), în special reguli
relative la armele de distrugere în masă, la armele convenţionale (chimice sau deosebit de
traumatizante), observându-se deci o multiplicare rapidă a regulilor de drept relative la
interzicerea sau limitarea folosirii unor catetorii de arme sau metode de luptă (folosirea forţei,
interzicerea livrărilor de arme în scopul asigurării respectării drepturilor omului). În caz de
constatare a unei lacune convenţionale sau cutumiare în aceste domenii se recurge la completarea
normelor de drept umanitar cu principiul cuprins în Clauza Martens (menţionată de altfel în
majoritatea convenţiilor), conform căreia - în toate cazurile neprevăzute de dreptul convenţional în
materie - combatanţii, precum şi persoanele civile, se află sub protecţia dreptului internaţional,
conform uzanţelor acceptate, principiilor generale umanitare şi exigenţelor conştiinţei publice.
Infracţiunile comise prin nerespectarea acestor ansambluri de norme şi instituţii sunt calificate
drept crime de război şi crime contra umanităţii, urmărirea jurisdicţională putând fi naţională sau
internaţională (ancheta se realizează prin comisii ad hoc sau prin comisii internaţionale
permanente, iar judecata prin tribunalele militare internaţionale - ca la Nuremberg sau Tokyo, sau

42
tribunalul internaţional pentru judecarea crimelor de război comise în fosta Iugoslavie - de la
Haga, creat de Consiliul de Securitate în 1993), aceste infracţiuni fiind consacrate printr-o
convenţie internaţională (1968) ca imprescriptibile. Dreptul internaţional actual pare a privilegia
responsabilitatea individuală, spre diferenţă de dreptul clasic, iniţial, care punea accentul pe
răspunderea colectivă (justifica recursul la represalii).

Sarcini : Temă de casă. Detectarea noilor tendinţe în evoluţia dreptului internaţional general.
Răspundeţi la întrebarea : Este respectat dreptul internaţional actual de către marile puteri ?

***

43
 Bibliografie generală
Raluca MIGA-BEŞTELIU, Drept internaţional. Introducere în dreptul
internaţional public, Editura All Beck, Bucureşti,
1998, 2001, 2003 ;

Organizaţiile internaţionale interguvernamentale,

Editura All Beck, Bucureşti, 2000.

Florian COMAN, Drept internaţional public, vol. 1-2, Editura Sylvi,

Bucureşti, 1999.

Pierre-Marie DUPUY Droit international public, Editions Dalloz, 5e

édition, Paris, 2000.
Les grands textes de droit international public,
Editions Dalloz, 2e édition, Paris, 2000.

Grigore GEAMĂNU, Drept internaţional public, vol. 1-2, Editura

Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981, 1991.

Alexandru BOLINTINEANU
Adrian NĂSTASE
Bogdan AURESCU Drept internaţional contemporan, All Beck,
Bucureşti, 2000.

Vasile CREŢU Drept internaţional public, Editura Fundaţiei

« România de mâine », Bucureşti, 1999.

Marţian NICIU, Drept internaţional public, Editura Servosat, Arad,

1997, 2001.

Adrian NĂSTASE,
Cristian JURA
Bogdan AURESCU, Drept internaţional public. Sinteze pentru examen,
Editura All Beck, Bucureşti, 1999.

Dumitra POPESCU
Adrian NĂSTASE, Drept internaţional public, Editura Şansa SRL,
Bucureşti, 1997.

Julio D. GONZÁLEZ CAMPOS,

Luis Ignacio SÁNCHEZ RODRÍGUEZ,
Paz Andrés SÁENZ DE SANTA MARIA,
Curso de Derecho Internacional Público, Civitas
Ediciones, S. L., Segunda edición revisada, Madrid,
2002.

Luis Ignacio SÁNCHEZ RODRÍGUEZ,

Javier A. GONZÁLEZ VEGA,

44
 Derechos humanos. Textos internacionales,
Editorial Tecnos, quinta edición, Madrid, 2003.

Luis Ignacio SÁNCHEZ RODRÍGUEZ,

Las inmunidades de los Estados extranjeros ante
los Tribunales espaňoles, Editoria Civitas, S. A.,
Madrid, 1990.

David RUZIE, Droit international public, 13e édition, Editions

Dalloz, Paris, 1997.

45
 CUPRINS

Modul I: DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC ŞI RELAŢII INTERNAŢIONALE.

SUBIECTELE ORIGINARE ŞI DERIVATE
Tema nr. 1: RELAŢIILE INTERNAŢIONALE ACTUALE ŞI DREPTUL INTERNAŢIOAL GENERAL
Tema nr. 2 : IZVOARELE DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC
1 : Tratatul internaţional
2 : Cutuma
3 : Izvoarele subsidiare (auxiliare)
a)Principiile generale de drept, jurisprudenţa şi doctrina dreptului internaţional
b)Echitatea
c)Actele unilaterale, actele unor organizaţii internaţionale

Tema nr. 3 :
SUBIECTELE DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC ŞI DREPTUL DIPLOMATIC.
STATUTUL INTERNAŢIONAL AL STATULUI
1 : Statele
2 : Organizaţiile internaţionale
3 : Dreptul diplomatic şi consular

Modul II : RESPONSABILITATEA INTERNAŢIONALĂ ŞI DOMENIUL PUBLIC

INTERNAŢIONAL
Tema nr. 4 : RESPONSABILITATEA INTERNAŢIONALĂ
1 : Determinarea competenţelor
2 : Stabilirea competenţelor
3 : Repartizarea competenţelor
4 : Responsabilitatea internaţională

Tema nr. 5: DOMENIUL PUBLIC INTERNAŢIONAL

1 : Marea
2 : Fluviile internaţionale

Tema nr. 6 : ZONELE CU REGIM SPECIAL

1 : Spaţiul aerian şi spaţiul cosmic sau extra-atmosferic
2 : Zonele cu regim juridic internaţional special

Modul III : CONFLICTELE INTERNAŢIONALE ŞI MODURILE DE SOLUŢIONARE A

LITIGIILOR
Tema nr. 7 : MIJLOACELE PAŞNICE DE REGLEMENTARE A DIFERENDELOR INTERNAŢIONALE
Tema nr. 8 : MIJLOACELE DE CONSTRÂNGERE SAU NEPAŞNICE DE SOLUŢIONARE A LITIGIILOR

Modul IV :
Tema nr. 9 : EVOLUŢIA DREPTULUI INTERNAŢIONAL CONTEMPORAN
Tema nr. 10 : DEZVOLTĂRILE ACTUALE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL GENERAL : PRINCIPALELE NOI
RAMURI

Concluzie. Bibliografie

46
NOTĂ DESPRE AUTOR

Flore Pop este conferenŃiar doctor în cadrul UniversităŃii „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca, Facultatea
de ŞtiinŃe Politice şi Administrative, secŃia ŞtiinŃe Politice, fost decan al secŃiei de Administraie
Publică. Este doctor în Drept la Universitatea din Paris (Paris V), DESS în DiplomaŃie şi
Administrarea OrganizaŃiilor InternaŃionale la Universitatea din Paris XI (Paris-Sud), Facultatea
de Drept „Jean Monnet”. Este Doctor în Filosofie şi Antropologie la ICP şi Paris IV-Sorbonne. În
prezent, predă cursurile de: Drept comunitar, Drept internaŃional public şi organizaŃii
internaŃionale, Mecanisme şi tehnici de negociere internaŃională. Este Director interimar al
Institutului de Drept şi Politici Comunitare al UniversităŃii „Babeş-Bolyai”. Este autorul
lucrărilor: ExperienŃa românească a tranziŃiei, Cluj–Napoca: Presa Universitară Clujeană, 1999;
România: mecanismele juridice ale tranziŃiei, EdiŃiile FundaŃiei Alpha, 2000; Introducere în dreptul
orgenizaŃiilor economice interguvernamentale, Cluj–Napoca: Presa Universitară Clujeană, 2000. A
participat, în 1993, în Grupul Cercetare de Drept şi RelaŃii InternaŃionale al Academiei de Drept
InternaŃional din Haga. A organizat la Cluj, în iulie 2004, primul Seminar InternaŃional pe tema
Drept nuclear şi protecŃia mediului, în colaborare cu AgenŃia pentru Energie Nucleară a OECD din
Paris.

47