INSTITUŢII ALE UNIUNII EUROPENE

INTRODUCERE
Europeana a fost si rămâne una dintre cele mai de succes creatii din istoria relatiilor internationale si a dreptului international; armonizarea
politicilor publice ale multor state europene in ultima jumătate de secol xx a făcut ca un război in Vestul Europei sa devina imposibil si a
crescut standardul de viata a milioane de oameni. Constructia europeană este singura aventura politică a pozitivă a secolului al secolului al
xx-lea, întrucăt nu s-a făcut prin sabie si varsare de sange.
Uniunea Europeană este o realitate greu de descris si de inteles, atat datorita complexităţii raporturilor juridice stabilite între statele membre
si instituţiile comunitare, cât şi ambiguităţii constructive pe care o implica această sintagmă. Admiterea României in Uniunea Europeană
ca membru cu drepturi depline impune cu necesitate familiarizarea publicului român cu specificul mecanismelor de decizie europene.
Denumirea de ,,Uniunea Europeană“a fost adoptată la 01.11.1993 ca urmare a tratatelor de la Maastricht, de Comunitatea Europeană.
Este vorba de o asociere politico-economică între 27 state europene – Austria, Belgia, Bulgaria, Cehia, Cipru, Danemarca, Estonia,
Finlanda, Franta, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Malta, Marea Britanie, Olanda, Polonia, Portugalia,
Romania, Slovacia, Slovenia, Spania, Suedia, Ungaria – condusă de organisme reprezentative si de decizii supranaţionale care actionează
in cadrul unei piete comune.
Primele încercari de cooperare economica si militară între statele Europei occidentale sunt marcate însa de principiul abordării
interguvernamentale care, în esenţă, relevă dorinţa statelor de a-şi păstra neatinsă suveranitatea in cursul procesului de cooperare.
Situată în planul opus doctrinei integrării interguvernamentale, integrarea comunitară (supranaţionalitatea) are la bază principiul conform
căruia statele renunţă la o parte din suveranitatea lor, delegând-o unui organism internaţional atipic, cu prerogative specifice de decizie în
domeniul său de specializare si cu personalitatea juridică distinctă de cea a statelor membre si parţial superioară acestora.Transferul unor
responsabilităţi statale către instituţii supranaţionale implică în mod necesar îngrădirea suveranitaţii naţionale, instituirea unor restricţii pentru
statele membre in ceea ce priveşte abilitatea lor de a acţiona independent si la propria lor iniţiativă.1
Uniunea Europeană beneficiază în prezent de unul dintre cele mai complexe sisteme instituţionale din lume, rivalizând în acest domeniu
poate doar cu sistemul creat de Organizaţia Naţiunilor Unite. Instituţiile sale au rolul de a integra interesele politice ale statelor membre
prin admnistrarea diverselor politici si strategii comune iniţiate de acestea. Spre deosebire însă de secretariatele altor organizaţii
internaţionale, instituţiile Uniunii au şi autoritatea legala de a crea şi gestiona diverse activitaţi rezervate de obicei statelor, precum şi de a
emite acte cu caracter obligatoriu a căror nerespectare poate impune sancţiuni reale. Deşi a apărut recent pe scena internaţională, Uniunea
Europeană continuă de fapt cooperarea la nivel european iniţiată prin crearea, in anii ’50, a trei organizaţii internaţionale –
Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (C.E.C.O.),

1.Ghica, Luciana , Enciclopedia Uniunii Europene, Editura Meronia, Bucuresti, 2006, p 79.

Comunitatea Economică Europeană (C.E.E., din 1992 cunoscută sub numele de Comunitatea Europeană – C.E.) şi Comunitatea Europeană
a Energiei Atomice (C.E.E.A. sau Euratom).
Din punct de vedere economic2, Uniunea Europeană a devenit in ultimii ani cea mai mare piaţă unică din lume (mai mare decât SUA şi
Japonia la un loc) şi cel mai important actor comercial din lume. De exemplu, Uniunea Europeană este, in prezent, cel mai mare exportator
de produse, cel mai mare importator de servicii şi principala piaţă pentru aproape 70% din statele lumii.
Fondată pe principiul libertaţii, democraţiei drepturilor omului, libertăţilor fundamentale şi statului de drept, precum si respectând identitatea
naţională a statelor membre; Uniunea Europeană işi propune sa ofere cetaţenilor săi un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie făra frontiere
interne, unde să funcţioneze o piaţă liberă care să permită în acelaşi timp un grad ridicat de protecţie socială şi a mediului inconjurator.
Interesant este însă faptul că standardele impuse de Uniunea Europeană in acest scop au avut efecte nu doar în interiorul Uniunii, ci şi
asupra altor state (în special state care ulterior au aderat la Uniunea Europeană sau sunt in curs de aderare), cele mai importante rezultate
şi tendinţe pe termen mediu şi lung, fiind creşterea economică şi a calitaţii vieţii.
Pentru a explica natura Uniunii Europene există mai multe abordări concurente, care, fie incercă să compare Uniunea forme de organizare
politică deja insecte (federaţie, confederaţie, organizaţie internaţională), fie consideră Uniunea drept o entitate sui generis chestiunea nu şi-a
gasit incă rezolvarea, dat fiind că există elemente care pot susţine oricare dintre aceste poziţii. Majoritatea analiştilor inclină să considere că
Uniunea Europeană nu este nici federaţie nici confederaţie. În acelaşi timp, caracterul de organizaţie internaţională este mult diminuat de
metodele si instituţiile de decizie (in special de factură supranaţională).

2.Dragoş, Dacian Cosmin, Uniunea Europeană. Instituţii. Mecanisme, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2007, p 38.
De aceea, mulţi preferă să considere Uniunea Europeană drept un proiect de integrare unic în istorie ale carui natură si evoluţie depind de
voinţa liderilor si cetaţenilor săi.
În ultimii ani, insă, acest proiect a generat două modele similare, unul în Africa (Uniunea Africană, 2002) şi altul în America de Sud
(Comunitatea Naţiunilor din America de Sud, 2004).Totuşi spre deosebire de Uniunea Europeană, ambele proiecte inglobează de la început
foarte multe state extrem de diferite economic, politic şi social.
Spre deosebire de instituţiile politice naţionale, caracteristicile industrialismului, noii etape de evoluţie a societãţii vest-europene îi corespund
instituţiile comunitare. Departe de a reprezenta o simplã prelungire şi copie a instituţiilor naţionale, care continuã sã-şi îndeplineascã rolul,
ele sunt, în pofida unor asemãnãri, cu totul altceva, având personalitate şi atribuţii proprii.
Instituţiile comunitare sunt expresia puterii comunitare deoarece, prin intermediul lor, respectiva putere îşi realizeazã atribuţiile. Dacã din
perspectiva unor forme exterioare de organizare ele nu se deosebesc în toate cazurile, în mod radical, de instituţiile similare naţionale,
deosebirea faţã de acestea devine evidentã în cazul originii, scopului şi structurii lor multinaţionale, inclusiv în ceea ce priveşte faptul cã sunt
purtãtoare ale suveranitãţii comunitare.
Respectivele deosebiri sunt subliniate şi de aria în care se realizeazã funcţionalitatea lor, aceasta identificându-se cu întreaga comunitate.
Distincţiile devin relevante datoritã valorilor juridice oferite de dreptul comunitar, care le asigurã cadrul juridic în care îşi realizeazã activitatea.
Funcţionalitatea instituţiilor comunitare, fãrã sã facã de prisos instituţiile naţionale, se realizeazã şi cu concursul acestora din urmã,
completându-le.
Structura instituţionalã fundamentalã a Comunitãţilor Europene este asiguratã de o Adunare (Parlamentul), un Consiliu, o Comisie şi o Curte
de Justiţie. Acestea existã şi funcţioneazã, îndeplinind atribuţii prevãzute în cele trei tratate institutive ale Comunitãţilor. Conform
terminologiei specifice a tratatelor de bazã, numai aceste organe îndeplinesc criteriile necesare pentru a fi numite instituţii (la acestea se
adaugã prin Tratatul de la Maastricht şi Curtea de Conturi). Fiecare dintre cele cinci instituţii reprezintã un principiu determinant, are un
fundament politic şi sociologic distinct şi exprimã o legitimitate proprie. Consiliul reprezintã interesele statelor membre, Comisia apãrã
interesul comunitãţilor în ansamblul lor, Adunarea reprezintã interesele popoarelor statelor membre şi Curtea de Justiţie interesele de drept.
Cele cinci instituţii reprezintã fundamental şi garanţia integrãrii comunitare.
Împãrţirea responsabilitãţilor între cele cinci instituţii nu se suprapune schemei clasice a lui Montesquieu conform cãreia Parlamentul este
legislativul, Guvernul executivul, judecãtorii exercitând puterea jurisdicţionalã.
La nivelul Comunitãţilor Europene, puterea legislativã aparţine Consiliului, iar cea executivã Comisiei. Parlamentul dispune de atribuţii de
control (putând contesta Comisia), Curtea de Justiţie este organul jurisdicţional, iar Curtea de Conturi este organul financiar. Prin Tratatul de
la Bruxelles din 8 aprilie 1965 au fost fundamentate instituţiile unice ale Comunitãţilor europene pe baza tratatelor lor institutive. Astfel,
structura instituţionalã a Comunitãţilor europene cuprinde:
a) Consiliul – instituţie cu atribuţii decizionale;
b) Comisia – organ executiv;
c) Parlamentul – instituţie cu atribuţie de control;
d) Curtea de Justiţie – instituţie jurisdicţionalã;
e) Curtea de Conturi – instituţie cu atribuţii de control financiar.
Atunci când vine vorba de Uniunea Europeanã intervine frecvent o atitudine de nepãsare sau chiar respingere a proiectului comunitar,
dublate uneori de conştiinţele superficiale sau eronate, în ciuda faptului cã subiectul este extrem de prezent pe agenda publicã. De cele mai
multe ori, aceste manifestãri sunt cauzate fie de neînţelegerea mecanismelor instituţionale şi decizionale ale Uniunii, fie de suprasaturarea
resimţitã dupã expunerea intensivã la numeroase discuţii de specialitate sau la polemici, fãrã substanţã ce invocã chestiuni legate de
Uniunea Europeanã.
Dincolo de interesul academic sau politico-administrativ, Uniunea Europeanã reprezintã totuşi un sistem complex de drepturi şi obligaţii ce
ne afecteazã pe fiecare dintre noi. De la posibilitatea de a circula liber mai bine plãtit sau ca simplu turist, la posibilitatea de a obţine finanţãri
pentru dezvoltarea infrastructurii, agriculturii, mediului rural, regiunilor defavorizate, afacerilor sau proiectelor educaţionale, culturale şi de
cercetare, de la standardele mai ridicate în domeniul protecţiei sociale, mediului şi particularitãţilor etno-culturale la costuri mai ridicate
pentru alinierea la normele pieţei unice şi de la contribuţia la bugetul comunitar la reprezentarea în procesul decizional la nivel european,
proiectul Uniunii Europene nu este doar un experiment istoric, ci şi un spaţiu identitar din care facem parte.
Lucrarea de faţã se adreseazã celor care doresc sã înţeleagã aceste lucruri fãrã a fi intimidaţi de limbajul tehnic utilizat în prezentarea
Uniunii Europene.
Structurii lucrãrii a fost impusã de dorinţa de a prezenta aspecte noi ce au apãrut în vasta problematicã a instituţiilor europene, a drepturilor
şi libertãţilor fundamentale ale omului, cetãţean al Uniunii Europene.
În consens cu cele prezentate mai sus, lucrarea de faţã este structurata în patru capitole distincte.
Capitolul I – „Evoluţia integrãrii europene de la Comunitãţile Europene pânã la Uniunea Europeanã”
Capitolul II – „Parlamentul European”
Capitolul III – „Curtea Europeanã de Justiţie”
Capitolul IV – „Consiliul Uniunii Europene”
În primul capitol se efectueazã o amplã analiza asupra obiectului, izvoarelor dreptului comunitar, precum şi cu privire la instituţiile europene,
din perspectiva constituirii şi evoluţiei lor pe parcursul timpului. Am realizat o analizã a înfiinţãrii Comunitãţilor Europene prin prezentarea
istoricã a faptelor, însoţitã de precizarea obiectivelor şi a sistemului instituţional a Uniunii Europene.
În al doilea capitol se doreşte familiarizarea cititorului cu structura şi organizarea Parlamentului European (preşedintele, Birouri, comisii,
grupuri politice), statutul şi competenţele parlamentarilor, raporturile Parlamentului European cu celelalte instituţii comunitare şi cu
parlamentele naţionale.
Al treilea capitol trece în revistã structura Curţii Europene de Justiţie, statutul judecãtorilor şi avocaţilor generali, ca şi competenţele,
organizarea şi prevederile de judecatã ale Curţii. Au fãcut referire la Tribunalul de Prima Instanţa şi Tribunalul Funcţiei Publice.
Ultimul capitol, al patrulea, prezintã natura juridicã şi organizarea Consiliului Uniunii Europene (preşedinte, secretariat, comitete),
funcţionarea şi atribuţiile legislative şi de politicã externã ale Consiliului Uniunii Europene.
Toate cele afirmate mai sus asigurã un anumite caracter de complexitate lucrãrii, o formã atractivã, conferindu-i un caracter ştiinţific.
Suportul metodologic şi teoretico-ştiinţific al cercetãrilor efectuate îl constituie izvoarele juridice, lucrãrile teoreticienilor în domeniul istoriei şi
dreptului, atât din ţarã cât şi din strãinãtate. Cercetãrile au fost realizate în baza unor metode specifice, printre care: metoda logico-juridicã,
metoda istoricã de studiere a fenomenelor date, de la apariţia lor, urmãrindu-se în acelaşi timp şi evoluţia acestora în timp, metoda
comparatã. În acelaşi timp au fost aplicate şi metode general-ştiinţifice, cum ar fi: metoda analizei sistematice, structurale şi funcţionale.
Finalizând prezentarea bazei metodologice şi teoretico-ştiinţifice, menţionez cã toate aceste metode au fost utilizate nu izolat, ci ca un aparat
metodologic complex.
În concluzie, se poate spune cã fenomenul comunitar este cel mai reprezentativ eveniment al secolului XX în viaţa Europei, care prefaţeazã
viitorul ei în condiţiile post-industrialismului şi, de ce nu, un model al evoluţiei societãţii omeneşti aflatã în pragul mileniului III.

1. EVOLUŢIA INTEGRĂRII EUROPENE DE LA COMUNITĂŢILE EUROPENE PÂNĂ LA

UNIUNEA EUROPEANĂ
 1.1. Scurt istoric al Uniunii Europene

Ideea de a crea o uniune solidă, coerentă şi acceptabilă pentru toţi locuitorii Europei are o istorie indelungată ale cărei inceputuri sunt greu
de plasat in timp. Deşi posibilitatea unei federaţii europene era discutată încă de la sfarşitul Evului Mediu, iar unele forme de uniune există
incă din Antichitate (cuceririle romane), cele mai importante proiecte apar în perioada înfinţării statelor naţionale, cel mai frecvent pentru a
răspunde necesităţii de a menţine pacea intre statele europene, dar şi pentru apărarea intereselor comune (inclusiv de securitate).
În anul 1923, după primul razboi mondial a apărut ideea unei federaţii europene, care prevedea constituirea unei Europe Federale, pe baza
renunţării de catre state la suveranitate.Finalul celui de-al doilea razboi mondial a găsit Europa devastată, divizată intre două grupe de
interese: cele ale SUA, care doreau impulsionarea ţărilor din vest spre o revenire rapidă, menită a stopa expansiunea comunismului sovietic
şi interesele U.R.S.S., care dorea extinderea influenţei sale şi în restul Europei.
Aceste două surse de presiune au determinat coalizarea Europei occidentale, pe de o parte pentru a face faţă dominaţiei crescânde a
Uniunii Sovietice manifestate cu pregnanţă in estul Europei, iar pe de altă parte, pentru a contracara o intarire prea mare a influenţei
americane în zona europeană. Pe de altă parte, relatiile postbelice dintre ţările europene nu puteau să nu fie influenţate de preocuparea,
justificată de altfel, de a prevenii orice posibilitate ca Germania să provoace un alt razboi. 3

. Dragoş, Dacian Cosmin, Uniunea Europeană. Instituţii. Mecanisme, Editura C.H.Beck, Bucureşti,2007, p 1.
3

Creearea Comunitaţilor Europene trebuie studiate în contextul politic internaţional de după cel de-al doilea război mondial, când în
Europa occidentală au apărut trei categorii de organizaţii internaţionale: militare, economice si politice.
Organizaţiile militare cuprind Uniunea Europei occidentale, creată prin tratatul de la Bruxelles din 17.03.1948, între Franţa şi Anglia, pe
de o parte, precum si Organizaţia Tratatului Atlanticului (N.A.T.O.), creată în 1949 prin Tratatul de la Washington.
Organizaţiile economice create după cel de-al doilea război mondial sunt reprezentate de Comisia Economică pentru Europa a
Organizaţiei Naţiunilor Unite(O.E.C.E.), constituită prin Tratatul de la Paris din 16.04.1948, în vederea gestionării ajutorului comun oferit de
către SUA, în cadrul „Planul Marshall “, statelor europene care au avut de suferit de pe urma celui de-al doilea război mondial (devenită
ulterior Organizaţia de Cooperare şi Dezvolatare Economică – O.C.D.E.).4
A treia categorie de organizaţii o constituie cea de natură politică, respectiv Consiliul Europei, care a fost înfiinţat la 05.05.1949 şi care îşi
avea originea în Congresul de la Haga din 1948.
Obiectivele economice urmărite prin crearea Comunităţilor Europene vizau inbunătăţirea utilizării capacităţilor economice si tehnice în scopul
creşterii eficienţei in condiţiile cerute de evoluţia societăţii moderne.A apărut astfel necesară crearea unei pieţe comune care să permită
dezvoltarea capacitaţilor economice frânate de existenţa frontierelor naţionale.5 În 1950, economistul francez Jean Monnet, sesizând
ineficienţa Consiliului Europei şi a O.E.C.E. în incercarea de a integra politic şi economic ţările europene, lansează ideea plasării industriilor

. Marcu, V., Drept instituţional comunitar, Editura, University Press, Constanţa, 2006, p 34
4

5
. Delumeanu, Ştefan, Geneza Europei Comunitare, Editura Lumina –Lex, Bucureşti, 1999, p 25
siderurgice şi carbonifere ale Franţei şi Germaniei sub umbrele unei singure organizaţii cu caracter suprastatal, care sa controleze
dezvoltarea acestora. Propunerea lui Jean Monnet , care a netezit calea reconcilierii franco-germane, punand bazele intregii evoluţii
ulterioare către unitatea europeană, a fost pusa în practică de Ministerul de Externe francez, Robert Schuman, care, cucerit de idee, işi
asumă responsabilitatea politică a aplicării acesteia.

1.2. Tratate fundamentale de constituire a Uniunii Europene

1.2.1. Comunitatea europeană a cărbunelui şi a oţelului (C.E.C.O.)
Pe baza proiectului iniţiat de Jean Monnet şi Robert Schuman, statele Europei Occidentale au fost invitate la o conferinţă
interguvernamentală care să discute punerea în practică a asocierii industriei europene a cărbunelui şi oţelului şi admnistrarea sa la nivel
supranaţional. La inceputul anilor ’50, doar, şase state s-au aratat interesate (Belgia, Franţa, Italia, Luxemburg, Olanda şi Republica
Federală Germană), restul fiind reticente de teama pierderii unor drepturi suverane. Marea Britanie era ingrijorată, in plus, de posibila
diminuare a rolului său in interiorul Commonwealth-ului6.
La 18.04.1951 se semnează Tratatul de la Paris prin care se instituie Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (C.E.C.O.). Tratatul a
intrat în vigoare la 25.07.1952, iar Jean Monnet a devenit primul preşedinte al Înaltei Autorităţi a Cărbunelui şi Oţelului.
Crearea acestei organizaţii europene a însemnat constituirea unor organe supranaţionale cu competenţa de a lua decizii în anumite domenii
şi de ale impune statelor membre; sunt create un Consiliu de miniştrii, o Adunare Comunăcu rol consultativ şi o Curte de Justiţie.
. Ghica, L., Op.cit., p. 32
6

Tratatul de la Paris a fost semnat pentru 50 de ani si reprezenta materializarea ideii de constituire a Europei politice, pornind de la
construirea unei Europe economice7. Raţiunile politice care se ascundeau sub această construcţie comunitară economică se refereau la
situaţia Franţei care se simţea ameninţată permanent de Germania (deşi aceasta din urmă fusese împarţita în aprilie 1949 prin acordurile de
la Washington), precum şi la potenţiala ameninţare economică a ţarilor vest-europene de catre SUA, sau la şi mai evidentul pericol al
razboiului rece, care incepuse sa îşi facă simţită prezenţa tot mai mult.
Oficial, obiectivele C.E.C.O. erau expansiunea economică şi ocuparea forţei de muncă, precum si creşterea nivelului de trai al celor care
lucrau în industria mineră şi siderurgică. De asemenea, era vizată crearea unei pieţe unice pentru cărbune şi oţel şi prevenirea exploatării
excesive a materiilor prime.

1. 2.2. Comunitatea Economică Europeană (C.E.E.) şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (C.E.E.A.)
Două noi evenimente internaţionale marchează contextul politic în care au apărut celelalte comunităţi europene: războiul din Coreea din
1952 şi eşecul proiectului propus de Rene Pleven, privind construirea unei alianţe militare europene (8), numită Comunitatea Europeană de
Apărare. Pornind de la un memorandum propus de Olanda ca urmare a faptului că între ţările BENELUX-ului funcţiona deja o anumită
uniune vamală, s-a întocmit un proiect care prevedea crearea unei Pieţe Comune generalizate, unde produsele să circule liber, desfiinţându-
se barierele vamale dintre ţările membre.

7
. Ioniţă, Mihai, Drept comunitar. Suport de curs, Ovidius, University Press, Constanţa, 2006, p14
8
.Darie, N., Uniunea Europeană. Construcţie. Instituţii. Legislaţia politicii comune.Dezvoltare, Editura MatrixRom, Bucureşti, 2001, p 13

Acest proiect a fost discutat pentru prima dată la o reuniune ministerială, în iulie 1955, şi Comitetul de Delegaţi Guvernamentali instituit cu
această ocazie a elaborat două proiecte de tratat privind constituirea Comunitaţii Europene a Energiei Atomice (EURATOM) şi constituirea
Comunitaţii Economice Europene 9. Cele două tratate au fost semnate la 25.03.1957 la Roma şi au intrat în viguare la 01.01.1958, fiind
ratificate şi adoptate de toate cele şase state membre ale C.E.C.O.
Tratatul C.E.E. consacră, la rândul său, un set de instituţii menite să ducă la indeplinirea obiectivelor sale: Comisia, Consiliu de ministrii,
Parlamentul, Curtea de Justiţie. Tratatul C.E.E. are ca scop realizarea unei uniuni mai strânse din punct de vedere economic între statele
membre, realizarea unei uniuni vamale şi a unei pieţe interne unice europene.
Tratatul EURATOM, pe de altă parte se aseamană cu Tratatul C.E.C.O., reglementând crearea unei pieţe comune pentru materialele
nucleare de bază, produsele si mijloacele de producţie legate de dezvoltarea paşnică a energiei nucleare si controlul acesteia(10). Raţiunea
pentru care se instituia această comunitate se baza pe deficitul de energie al ţărilor membre, ramânerea în urmă a acestora in momentul
respectiv faţă de alte state (SUA, Anglia, U.R.S.S.) şi faptul că trebuiau să-şi dezvolte sectorul energetic nuclear pentru interese naţionale şi
regionale comune.

1.2.3. Tratatul de la Bruxelles

Cele trei comunitaţi – C.E.C.O., C.E.E. si EURATOM au funcţionat separat din 1958 pana in 1967 cand a intrat in vigoare
Tratatul de fuziune a executivelor semnat la 08.04.1965. Constituirea celor trei comunitaţi cu domenii de activitate specifice, dar cu structură
instituţională

9
. Chilea D., Dreptul Uniunii Europene, Editura Muntenia ,
Constanţa, 2001, p13
10
. Dragoş, D.C, Op. cit., p 10
identică , deşi distinctă, avea în esenţă acelaşi obiectiv general: constiturea unei pieţe comune care avea în vedere aceleaşi state
membre , cu sisteme politice, economice şi juridice asemănatoare şi cu culturi apropiate.
Aceste elemente reprezentau premise deosebit de importante in vederea realizării unei uniuni europene veritabile, care să nu
mai aibă la bază trei organizaţii, ci una singură, întrucât acest obiectiv se dovedea a fi foarte greu de atins în acea perioadă, s-a cautat să
se aplice o politică a paşilor mărunţi11 . Datorită faptului ca numai sistemul
instituţional al celor trei comunităţi a devenit comun, fără ca acestea să fuzioneze integral, documentele oficiale şi-au păstrat denumirea
de Comunitaţile Europene, însă în mod uzual pâna la crearea Uniunii Europene, a fost utilizată sintagma Comunitatea Europeană, şi
abrevierile C.E.E., respectiv C.E.

1.2.4. Actul Unic European

Semnat la Luxemburg, Actul Unic European a avut menirea de a amenda tratatele institutive ale Comunitătilor europene ,de a
da un nou imbold construcţiei europene aflate într-un impas.Euroscepticismul instalat în statele membre fusese alimentat de stagnarea
economică a Comunitaţii în comparaţie cu SUA şi Japonia.
Actul Unic European(12) este cel mai important document adoptat imediat după semnarea tratatelor de instituirea a comunităţilor.El reuneşte
într-un singur document (de aici şi denumirea sa) dispoziţiile privind reforma instituţiilor europene îşi extinde domeniul de competenţă
comunitară, conţinând şi reglementări privind cooperarea în domeniul politicii externe.
Acest domeniu este considerat ca reprezentând un moment important de relansare institutională, cu efect psihologic deosebit şi constituind
suportul juridic pentru realizarea Uniunii Europene în 1992.
11
.Ioniţă, M, Op. cit., p 20
12
. Ibidem, p22
Actul Unic European înlătură ultimile bariere în calea realizării pieţei unice şi lărgeşte câmpul de acţiune comunitar în domeniul social, al
protecţiei mediului înconjurator, al cercetarii şi dezvoltarii tehnologice.

1.2.5. Tratatul de la Maastricht. Crearea Uniunii Europene

Pe baza Actului Unic, a fost conceput tratatul de la Maastricht (elaborat la 11.12.1991 şi perfecţionat în 1992) în care se precizau
datele de realizare a uniunii economice şi monetare (care prevedea, printre altele, adoptarea unei monede europene pâna la 01.01.1999),
dar şi ale realizării uniunii politice, în special în probleme de cetăţenie, diplomaţie, apărare comună şi politică socială.
În contextul redefinirii echilibrelor europene ca urmare a prabuşirii regimurilor din est şi a reunificării Germaniei, ratificarea tratatului de la
Masstricht a dat naştere unor dezbateri aprinse 13. A început o perioadă de nesiguranţă asupra viitorului Europei, a cărei slăbiciune ca
entitate unitară a ieşit la suprafată mai ales pe planul politicii externe, prin incapacitatea de a decide asupra unei intervenţii comune atât de
susţinere a ţărilor ex-comuniste, cât şi in problema razboiului dintre republicile fostei Iugoslavii, de după 1991. Dificultaţile în stabilirea unei
politici economice şi internaţionale comune nu au împiedicat procesul rapid de lărgire a comunităţii.
Tratatul de la Maastricht este considerat ,,cea mai importantă reuşită din istoria comunităţilor europene de la semnarea Tratatului de la
Roma“. El reprezintă, alături de Actul Unic European, a doua revizuire fundamentală a tratatelor constitutive.
Structura Tratatului poate fi comparată cu un ,,templu“, format dintr-un frontispiciu (care enumeră obiectivele sale:

13
. Enciclopedie de Istorie Universală, Editura All Educaţional, Bucureşti, 2003, p 1231
cetăţenia europeană, piaţa unică, integrarea economică si politica externă comună) şi trei ,, piloni“ – se face pentru prima dată
referire la cei trei ,,piloni“ pe care se intemeiază Uniunea Europeană: (i) primul, cu caracter comunitar, relevă în esenţă Comunitatea
europeana, punând accentul pe principiul subsidiarităţii, recunoscut în realităţile dintre Uniune şi statele membre, pe crearea unei cetaţenii
europene, pe uniunea economică şi monetară, pe unele domenii specializate (cultură, protecţia consumatorului) şi pe mărirea controlului
exercitat de Parlamentul European; (ii) al doilea ,,pilon“ are un caracter interguvernamental şi se referă la politica externă şi de securitate
comună; (iii) ultimul, cel de-al treilea ,,pilon“, de asemenea cu caracter interguvernamental, contribuie la consolidarea politicilor din justiţie
şi poliţie, pentru a permite libera circulaţie a persoanelor14.
Conceptul de ,,cetăţenie europeană“ a consacrat o serie de drepturi politice acordate tuturor cetăţenilor europeni, indiferent de statutul pe
teritoriul căruia ei şi-au stabilit domiciliul sau reşedinţa . Aceste drepturi electorale vizează chiar procesele electorale referitoare la
instituţiile europene, dar şi alegerile locale din statele membre, dreptul de a adresa petiţii Parlamentului European, dreptul la protecţie
diplomatică din partea oricărui stat membru al Uniunii Europene, dreptul de a adresa cereri şi de a primi informaţii din partea oricărei
instituţii a Uniunii Europene in limb ape care cetăţeanul european o precizează15.
Merită menţionate, în acest context, şi principiile Uniunii Europene, inserate în art.6 din Tratat: ,,Uniunea este întemeiată pe pricipiile
libertăţii, democraţiei, respectului faţă de drepturile omului si a libertăţilor sale fundamentale, precum şi pe statul de drept, principii care sunt
comune tuturor statelor membre’’.
14
Dragoş, D.C., Op. cit., p 18
15
Muraru, Ioan, Tănasescu, E.S., Iancu , Gh., Deaconu, St., Cuc, H. Mihai, Cetăţenia europeană, Editura All Beck, Bucureşti, 2003, p 8

Tratatul de la Maastricht a intrat in vigoare la 01.11.1993, după ratificarea sa de către toate statele membre .

1.2.6. Tratatul de la Amsterdam

În perioada 16-17 iunie 1997 a avut loc la Amsterdam, sub preşedenţia Olandei, întâlnirea şefilor de state şi de guverne din Uniunea
Europeană, care s-a încheiat cu semnarea unui tratat care aduce modificări importante Tratatului asupra Uniunii Europene. Două subiecte
determinante au fost pe ordinea de zi a intâlnirii la nivel înalt a celor ,, cinsprezece“: revizuirea Tratatului de la Maastricht şi mecanismul de
disciplină bugetară care trebuie să acompanieze EURO.
Se încearcă obţinerea unor soluţii la probleme cum ar fi: (i) eliminarea unor obstacole in calea liberei circulaţii a drumurilor şi serviciile,
printr-o mai buna colaborare statală în cadrul Europol-ului; (ii) necesitatea utilizării mai frecvente a votului majoritar în Consiliul C.E.,
deoarece unanimitatea era tot mai greu de obţinut; (iii) ponderarea voturilor în Consiliu C.E., astfel încât alianţe ale statelor mai mici să nu
depăşască voturile statelor mai mari; (iv) alocarea locurilor în Comisia Europeană fiecare stat are dreptul la un comisar, sau numărul
acestora trebuie limitat; (v) politicile în justiţie şi afaceri interne trebuie rezervată în continuare procedurilor interguvernamentale, sau să
revina spre decizie instituţiilor comunitate.
Tratatul introduce, de asemenea, un concept nou cooperarea întărită, menit a încuraja statele membre dispuse sa facă eforturi mai mari pe
calea integrarii europene. Acţionând în domenii care nu aparţin exclusiv Uniunii Europene, unele state pot merge mai departe în ceea ce
priveşte realizarea obiectivelor Uniunii, însa numai dacă acest lucru nu este posibil a fi făcut de Uniune, ca un tot unitar. Tratatul de la
Amsterdam reprezintă o noua etapă, dar desigur nu ultima, in procesul complex de integrare europeană , care va continua sa fie perfecţionat
prin noi măsuri politice, economice , legislative şi de altă natură.
Tratatul de la Amsterdam a fost semnat la 02.10.1997, înlocuindu-l pe cel de la Maastricht din 1992, extinde procedura legislativă de
codecizie şi cuprinde dispoziţii ce vizează adâncirea integrării atât prin trecerea în competenţa Comunităţii a
unor domenii ce erau cuprinse in aria cooperării interguvernamentale, cât şi prin dezvoltarea politicilor şi a obiectivelor Uniunii Europene.
1.2.7. Tratatul de la Nisa
Bătrânul continent Europa a fost martorul unor evenimente fară precedent în ultimele două decenii caderea comunismului şi destrămarea
Uniunii Sovietice, care au bulversat ordinea geopolitică existentă pe plen mondial.
Procesul integrării europene a înregistrat, ca urmare a acestor transformări, paşi repezi înainte.
Tratatul de la Nisa 16 conţine prevederi menite să adâncească integrarea europeană, prin perfecţionarea mecanismului decizional, în
perspectiva lărgirii Uniunii la 27 de state.Majoritatea instituţiilor Uniunii Europene au suferit modificări, atât în privinţa organizării lor, cât şi a
competenţelor: a crescut numărul parlamentarilor europeni, s-a schimbat ponderea voturilor în Consiliul U.E., numărul comisarilor europeni
poate fi schimbat prin decizia Consiliului U.E.
Altă realizare importantă a Conferinţei interguvernamentale de la Nisa, din 2000, este adoptarea Cartei Drepturilor Fundamentale din
Uniunea Europeană inspirată din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dar având un conţinut mai exstins decât aceasta.
În plus, Tratatul de la Nisa consemnează în mod oficial decizia statelor de a pune capăt, conform reglementărilor Tratatului de la Paris,
Comunitaţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului.

16
Tinca, Ovidiu, Tratatul de la Nisa, Dreptul nr. 9/2001, p 14

Ca şi în cazul tratatelor anterioare privind Uniunea Europeană, procesul de ratificare a fost unu dificil, necesitând unele modificări legislative
şi repeterea unui referendum (în Irlanda). Datorită tuturor acestor probleme, în 2001 a fost iniţiata o amplă dezbatere publică asupra
revizuirii tratatelor sub forma unei ,,Convenţii Europene pentru Viitorul Europei“17.
Scopul acestei Convenţii a fost elaborarea unui proiect de Constituţie europeană care să simplifice complexul sistem politic şi legislativ în
vederea eficientizării şi a unei mai mari transparenţe, aducând mai aproape de U.E. cetaţenii statelor membre.

1.3. Evoluţia Comunităţilor Europene

După constituirea celor trei Comunitaţi pe continent (Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului, Comunitatea Economică Europeană
şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice) procesul integrării a cunoscut evoluţii pozitive, sub impulsul rezultatelor economice
înregistrate de noile structuri europene. Ţările care manifestaseră scepticism şi chiar cele care şi-au exprimat dezacorduri în procesul
negocierilor, văzând cum se dezvoltă economia în interiorul Comunităţilor Europene, şi-au reconsiderat poziţia, optând pentru integrarea în
aceste Comunităţi.
Extinderea Comunităţilor Europene, prin cooptarea de noi membrii, s-au făcut succesiv, lărgirea cunoscând următoarea evoluţie:
(a) la 01.05.1958 – Comunitatea Economică Europeană(C.E.E.) şi EURATOM (având în compunere şase state membre) îşi încep
activitatea conform tratatelor institutive;

Ghica , Luciana, op. cit., p.40

17

(b) în iulie 1961 – C.E.E. şi Grecia semnează un acord de asociere;

(c) în decembrie 1964 – C.E.E. se semnează Acordul de asociere cu Turcia;
(d) în ianuarie 1973 se semnează Actul de aderare la Comunităţile Europene Danemarca, Irlanda şi Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei
de Nord. În acest fel, Comunităţile numără 9 state memebre. Norvegia a supus candidatura sa, a aderării la Comunităţile Europene, unui
referendum naţional care s-a finalizat cu un rezultat negativ;
(e) în anul 1979 – îşi depune candidatura Grecia şi se încheie Tratatul de aderare în acelaşi an cu o perioadă de tranyiţie care lua sfârşit la
01.01.1981;
(f) de la 01.01.1981, Piaţa Comună devine Europa celor 10;
(g) în anul 1977 – şi-au depus canditatura Spania şi Portugalia.
Tratatul de aderare19 s-a semnat abia în anul 1985 şi a intrat în vigoare la 01.01.1986. De atunci se vorbeşte de Europa celor 12. Tot in
acelaşi an s-au încheiat Acorduri de asociere cu Cipru şi Malta;
(h) în anul 1987 – semnează Acorduri de asociere: Turcia, Austria, Elveţia, Finlanda;
(i) în anul 1991 – s-au încheiat Acorduri de asociere cu Polonia, Ungaria, Cehoslovacia;
(j) la 01.02.1993 – s-a semnat la Bruxelles „Acordul european de asociere între România, pe de o parte, şi Comunităţile Europene şi
statele membre ale acestora, pe de altă parte. Acordul a fost ratificat de Parlamentul României prin legea nr. 20/1993, publicată în Monitorul
Oficial nr. 73 din 12.04.1993;

Ibidem, p.42
18

Mazilu, Dumitru, Dreptul comunitar – un sistem juridic cu trăsături specifice, Editura All-Beck, Bucureşti, 1999, p.46
19

(k) în ianuarie 1994 – intră în vigoare Acordul pentru crearea

unui Spaţiu Economic European (S.E.E.), existând multe dintre avantajele pieţii unice a Uniunii Europene în favoarea ţarilor membre ale
A.E.L.S.20;
(l) în aprilie 1994 Polonia şi Ungaria înaintează cereri de aderare la Uniunea Europeană;
(m) în ianuarie 1995 Austria, Finlanda şi Suedia aderă la Uniunea Europeană. De la această dată asistăm la existenţa a 15 state membre
ale U.E. Norvegia, pentru a doua oară, printr-un referendum naţional organizat în noiembrie 1994, a respins aderarea la Uniunea
Europeană, rămânând membră a A.E.L.S.;
(n) în februarie 1995 intră în vigoare Acordurile de asociere la U.E. a Cehiei, Slovaciei, Bulgariei şi României;
(o) din 1997 se declanşează procesul de aderare la Uniunea Europeană a încă cinci state cu statutul de asociat din totalul de 11 existente;
(p) în domeniul Deciziei Comisiei Europene din 11.12.1999 de la Helsinki, în anul 2000 a fost declanşat, simultan, procesul de negociere, in
vederea aderării cu toate statele asociate;
(r) la 01.05.2004 are loc cea mai mare extindere a Uniunii Europene cu 10 state: Cehia, Estonia, Letonia, Lituania, Cipru, Malta, Polonia,
Slovacia, Slovenia. Astfel, U.E. cuprindea 25 de state membre.
(s) la 01.01.2007 România şi Bulgaria devin state membre ale Uniunii Europene, ce numară de la această dată 27 de membri.
 Reprezintă iniţialele Asociaţiei Europene a Liberului Schimb, care, după aderarea Austriei, Finlandei şi Suediei la U.E., are în compunere
20

4 state membre; Elveţia, Islanda, Norvegia şi Liechtenstein.

1.4. Obiectivele Uniunii Europene

Obiectivele Uniunii Europene sunt prevăzute în Tratatul de la Maastricht privind U.E.:

(a) crearea unei uniuni economice şi monetare dotate cu o monedă unică şi o bancă centrală independentă, care să stabilească o politică
monetară comună pentru toate ţările membre;
(b) realizarea unei politici externe comune care să urmărească pacea, securitatea şi controlul armamentului;
(c) organizarea unei pieţe unice care să desfăşoare o politică comună în ceea ce priveşte, mai ales, protecţia consumatorului, energia,
protejarea mediului înconjurător, dezvoltarea transporturilor şi telecomunicaţiilor;
(d) o cetăţenie comună pentru toţi europenii, care să le permită stabilirea în oricare dintre ţările membre ale U.E., să le dea dreptul de a
alege şi de a fi ales în organismele comunităţii;
( e) afirmarea identităţii Uniunii în plan internaţional;
(f) dezvoltarea Uniunii ca spaţiu de libertate, securitate şi justiţie, prin cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne;
(g) dezvoltarea acquis-ului comunitar (legislaţia U.E., conţinută în tratatele U.E. şi în legislaţia secundară adoptată de instituţiile U.E.).

1.5. Sistemul Instituţional al Uniunii Europene

Crearea celor trei comunităţi europene a avut ca element de unitate constituirea unei structuri instituţionale similare, chiar dacă în ceea ce
priveşte denumirea au existat unele diferenţe.
Plecând de la funcţiile organelor care alcătuiesc aparatul instituţional al Uniunii Europene, acestea pot fi clasificate în:
(a) Instituţii de conducere a Comunităţilor (Consiliul Uniunii Europene, Consiliul de Ministri şi Comisii);
(b) Instituţii de control (Parlamentul European, Curtea de

Justiţie a Comunităţilor Europene şi Curtea de Conturi);

(c) Organe complementare (Comitetul Economic şi Social, Banca Europeana de Investiţii, Comitetul Reprezentanţilor permanenţi şi
Comitetul Regiunilor).
Pornind de la interesele pe care le reprezintă instituţiile şi organele sistemului instituţional al Uniunii Europene, acestea pot fi clasificate în:
(i) Instituţii clasice, care urmaresc apărarea intereselor fiecărui stat membru( de exemplu, Consiliul de Ministri); (ii) Instituţii integrate, care au
vocaţia21 de a repereyenta interesele generale ale Comunităţii şi nu voinţa fiecărui stat membru (de exemplu, Comisia Europenă, sau Curtea
de Justiţie). Sprijinindu-se pe aceşti piloni internaţionali, comunităţile dau expresie faptului ca ele reprezintă atât voinţa statelor cât şi pe a
cetăţenilor acestora care începând din 1979, îşi aleg prin vot direct reperezentanţii în Parlamentul European.
Parlamentul European este forul democratic al popoarelor europene, ai cărui membrii sun t aleşi prin cot universal direct din cinci in cinci
ani. Funcţiile primordiale ale Parlamentului European sunt de a participa la procesul de adoptare a legislaţiei U.E. şi de a controla activitatea
Comisiei Europene. Membrii Parlamentului European sunt grupaţi în funcţie de partidele politice cărora le aparţin şi nu în funcţie de
naţionalitate.
Ca practică democratică în cadrul Parlamentului European, este instituţia mediatorului – OMBUDSMAN22–numită de Parlament
pe toată durata legislaturii sale, instituţie însărcinată să primească plângerile cetăţenilor U.E. în cazurile de proastă administrare din partea
instituţiilor comunitare.

Chilea, Dragoş, op.cit., p.227

21

OMBUDSMAN- echivalentul Avocatului Poporului din România

22

Mediatorul poate face anchete şi transmite rapoarte privind rezultatele acestora Parlamentului European şi instituţiei comunitare in cauză.
Consiliul European reprezintă reuniunea şefilor de stat sau de guvern din statele membre, la care participă şi preşedintele Comisiei
Europene, unul dintre comisari ( de regula cel care se ocupă de politica externă), precum şi miniştrii de externe ai celor 27 state
membre.Consiliul European, creat în 1974, când şefii de stat şi de guvern au hotărât să se întâlnească în mod regulat, impreună cu miniştrii
lor de externe, cu preşedintele şi cu un vicepreşedinte al Comisiei Europene, a devenit cel mai înalt organ legislativ al U.E., deşi nu era
prevăzut 23 în tratatele fundamentale ale U.E. Consiliul European are competenţe de decizie în directiile politice majore ale Uniunii Europene
şi în soluţionarea problemelor curente din viaţa internaţională prin Politica Externă şi de Securitate Comuna.
Consiliul Uniunii Europene este principala instanţă de decizie a Uniunii Europene, format din reprezentaţii guvernelor celor 27 ţări
membre (miniştrii de externe,miniştrii de resort ai statelor membre pentru fiecare din domeniile vizate: agricultură, finanţe, educaţie, afaceri
generale)
Consiliul deţine rolul principal în procesul legislativ 24, competenţă pe care o împarte cu Parlamentul European având totodată şi atribuţii
executive (domeniul în care rolul principal revine Comisiei Europene). Preşedinţia Consiliului U.E. este deţinută prin rotaţie, câte şase luni,
de fiecare stat membru, iar reglementările adoptate sunt obligatorii pentru toate statele membre, devenind parte a legislaţiilor naţionale.
Comisia Europeană este organul executiv al U.E., format din comisari independenţi de guvernele lor naţionale, dar numiţi de
acestea pentru un mandat de 5 ani.

Dacian, Cosmin Dragoş, op.cit., p. 40

23

Darie, Nicolae, op.cit., p. 21

24

Rolul Comisiei Europene este de a asigura respectarea prevederilor tratatelor fundamentale ale U.E., de a propune legislaţia comunitară şi,
odată legislaţia aprobată, de a asigura aplicarea ei. Comisia Europeană este condusă de un preşedinte, având puteri autonome substanţiale,
mai ales în privinţa politicii concurenţei şi în conducerea şi administrare politicilor comune pe domenii. Aceasta admnistrează diferite fonduri
şi programe U.E., inclusiv cele destinate sprijinirii ţărilor din afara U.E.25
Curtea Europenă de Justiţie este Curtea Supremă a U.E. în domeniile în care se aplică legislaţia U.E. şi este compusă din câte
un judecător pentru fiecare stat membru, numit prin acordul guvernelor ţărilor membre pentru o perioadă de şase ani, mandatul putând fi
reînnoit.Rolul Curţii Europene de Justiţie este acela de a asigura interpretarea şi implementarea legislaţiei comunitare în concordanţă cu
prevederile tratatelor U.E.
Curtea de Conturi Europeană are rolul de a verifica legalitatea şi regularitatea veniturilor şi cheltuielilor Uniunii, în vederea unei
bune gestionări a bugetului european.
Banca Centrală Europeană 26, cu sediul la Frankfurt, reprezintă pilonul central al Uniunii Economice şi Monetare, având drept
competenţe definirea şi aplicarea politicilor monetare europene, coordonarea operaţiunilor de schimb şi asigurarea bunei funcţionări a
sistemelor de plată.
Comitetul Economic şi Social, cu sediul la Bruxelles, reprezintă punctele de vedere şi interesele socităţii civile organizate pe
lânga Comisia, Consiliul şi Parlamentul European, avand rol consultativ.Este compus din reprezentnţi ai grupurilor de interese economico-
sociale din statele membre U.E., consultarea acestui for fiind obligatorie pentru probleme le de politică economică şi socială.

Ibidem
25

Dacian, Cosmin Dragoş, op.cit., p. 84

26

Comitetul Regiunilor, cu sediul la Bruxelles reprezintă o „punte“ de legătură între instituţiile europene şi regiunile U.E., care vegheză la
respectarea identităţii şi prerogativelor regionale şi locale prin menţinerea unei legături constante cu cetăţenii .
Este consultat obligatoriu în probleme ce ţin de politica regionala, mediu şi educaţie.
Banca Europeană de Investiţii este instituţia financiară a U.E. care finanţează proiecte de investiţii menite a contribui la dezvolzarea
echilibrată a Uniunii .

1. 2. 8. TRATATUL CONSTITUŢIONAL DE LA ROMA

În urma aprobãrii Declaraţiei de la Laeken la 15 decembrie 2001, Consiliul European hotãrãşte înfiinţarea unei Convenţii Europene care sã
pregãteascã procesul de reformã al Uniunii Europene. Rezultatul dezbaterii este reprezentat de elaborarea proiectului Constituţiei Europene.
Noua Constituţie integreazã şi raţionalizeazã diferitele tratate care stau la baza Uniunii Europene. Proiectul de tratat constituţional este
adoptat la 29 octombrie 2004 la Roma, în acelaşi local unde s-a semnat în 1957 Tratatul Comunitãţii Economice Europene. Este validatã de
Parlamentul European în ianuarie 2005 şi ratificatã de statele membre.
Adoptarea unei Constituţii europene reprezintã un pas important pentru ca Uniunea Europeanã sã devinã un actor global. În condiţiile în care
adoptarea Constituţiei este de naturã sã aprofundeze în mod decisiv integrarea politicã la nivelul Uniunii prin dispariţia „tradiţionalilor” piloni,
un astfel de instrument va servi ca un adevãrat „catalizator” pentru consacrarea Uniunii ca un actor internaţional prin rang la nivelul societãţii
internaţionale.
Tratatul constituţional consacrã dublã majoritate: ideea dublei majoritãţi în cazul votului cu majoritate calificatã marcheazã desprinderea de
sistemul „Nisa”, evitându-se posibilitatea constituirii unei „minoritãţi de blocaj” constituitã dintr-un numãr redus de state mari. Sistemul de
majoritate dublã se aplicã din anul 2009. România dispune de 14 voturi.
Majoritatea calificatã, respectiv menţinerea influenţei asupra deciziilor de cãtre anumite state, a fost depãşitã prin votul cu dublã majoritate –
de state şi populaţie – respectiv 55% state şi 65% populaţie, cu introducerea elementului de control suplimentar, reprezintã una din mizele
acestei Constituţii Europene.
Structura Tratatului Constituţional este una cvadripartitã (cele patru pãrţi fiind precedate de un Preambul), la care s-au adãugat o serie de
Protocoale. De asemenea, Carta Drepturilor Fundamentale, care a fost transpusã ca parte a II a a Tratatului, are un preambul propriu.
Aspectele cele mai importante sunt prezentate în Pãrţile I şi II.
Partea I reglementeazã aspectele fundamentale ale Uniunii Europene: definiţie, obiectiv, structurã, competenţe.
Partea a II a înglobeazã Carta Drepturilor Fundamentale, adoptatã la Nisa în 2000. Dispoziţiile prezentei Carte se adreseazã instituţiilor,
organismelor şi agenţilor Uniunii, cu respectarea principiului subsidiaritãţii, precum şi statelor membre, atunci când acestea pun în aplicare
dreptul Uniunii.
Partea a III a reglementeazã politicile şi funcţionarea Uniunii Europene, având un conţinut cu caracter tehnic ridicat, care în cea mai mare
parte reia prevederile Tratatului instituind Comunitatea Europeanã şi Tratatul asupra Uniunii Europene.
Partea a IV a conţine dispoziţiile finale ale Tratatului, inclusiv procedura de adoptare şi revizuire a Constituţiei.
Un aspect important este faptul cã Tratatul Constituţional oferã pentru prima datã un instrument juridic unic, mult mai uşor de utilizat decât
multitudinea de tratate constitutive şi modificatoare ale Uniunii Europene.
Tratatul Constituţional se va caracteriza prin natura juridicã multiplã. Astfel, acesta reprezintã:

 Tratat internaţional – supus regulilor dreptului internaţional public;

 Izvor al dreptului comunitar european;
 Text constituţional – document ce constituie fundamentul unei ordini juridice, cea comunitarã.

1. 2.9. TRATATUL DE LA LISABONA

Tratatul de la Lisabona, semnat la 13 decembrie 2007 de cei 27 de şefi de stat sau de guvern ai statelor membre ale Uniunii, a intrat în
vigoare la 1 decembrie 2009. Acesta modificã cele douã tratate fundamentale, respectiv Tratatul privind Uniunea Europeanã şi Tratatul de
instituire a Comunitãţilor Europene, noua denumire a acestuia fiind „Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene” (TFUE).
Tratatul de la Lisabona aduce modificãri în ceea ce priveşte organizarea şi competenţele Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
Uniunea Europeanã, dotatã acum cu personalitate juridicã, se substituie Comunitãţilor Europene. Astfel, structura pe piloni dispare şi
Uniunea dispune de un nou cadru instituţional. În consecinţã, astfel cum şi alte instituţii îşi schimbã denumirea, sistemul jurisdicţional al
Uniunii, în ansamblu, se va numi Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, aceasta fiind compusã din trei instanţe: Curtea de Justiţie,
Tribunalul, Tribunalul Funcţiei Publice.
Tratatul de la Lisabona nu schimbã fundamental structura instituţionalã Uniunii, care se va baza, în continuare, pe triunghiul Parlament,
Consiliu, Comisie.
Cu toate acestea, Tratatul introduce câteva elemente noi menite sã amelioreze eficienţã, coerenţã şi transparenţã instituţiilor, astfel încât
acesta sã poatã rãspundã mai bine exigenţelor cetãţenilor europeni. De acum înainte vor exista şapte instituţii: Parlamentul European,
Consiliul Europei, Consiliul Uniunii Europene, Comisia Europei, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, Banca Centralã Europeanã şi Curtea
de Conturi.

Capitolul II
Parlamentul European

2.1 Aspecte generale

Prin denumirea de Parlament astãzi înţelegem în primul rând acel organ de stat care, funcţionând pe baza reprezentativã, este autoritatea
publicã legislativã cea mai importantã. Potrivit acestei definiţii, parlamentul este un organ de autoritate publicã adicã una dintre purtãtoarele
suveranitãţii statale. Denumirea oficialã a acestei instituţii comunitare, prevãzutã în tratatele institutive, a fost „Adunarea Generalã”, dar în
1962 instituţia a decis sã se numeascã „Parlament”, cu toatã opoziţia Consiliului U.E., care-şi vedea ameninţate atribuţiile de legislator
european. De atunci, noua denumire a fost folositã şi în actele co, unitare, în final fiind legiferatã prin Actul Unic European.
În conformitate cu tratatele de instituire a Comunitãţilor şi Tratatul de la Maastricht, componenţa Parlamentului European constã în
reprezentanţi ai popoarelor statelor membre. Pânã în 2004, a avut 626 de membri, iar din 2004, odatã cu intrarea în vigoare a dispoziţiilor
Tratatului de la Nisa şi a Protocolului anexat acestuia, 732 de membri. Din 2007, când Uniunea are 27 de state membre, numãrul membrilor
devine 785, ce reprezintã o populaţie de 492 de milioane de locuitori[1].
Întrucât aceastã modificare vine pe fondul lãrgirii Uniunii Europene cu zece state şi apoi încã douã state, mãsurã va fi însoţitã de reducerea
numãrului de reprezentanţi ai fiecãrui state de dimensiuni mari. Astfel, statele mici sunt avantajate, norma de reprezentare pentru un
parlamentar din statele mari fiind stabilitã la 800.000 locuitori.

2.2 Structurã şi organizare

A. Preşedintele şi organele de conducere

Preşedintele este ales pentru o perioadã de doi ani şi jumãtate, adicã jumãtate din legislatura parlamentarã cu posibilitatea reînnoirii
mandatului. Anterior alegerii preşedintelui, cel mai în vârstã din deputaţii prezenţi îndeplineşte funcţiile de preşedinte, cu titlu de decan în
vârstã, pânã la proclamarea alegerii preşedintelui. Preşedintele, vicepreşedinţii şi chestorii sunt aleşi prin vot secret.
Dupã alegerea preşedintelui, se procedeazã la alegerea vicepreşedinţilor pe un buletin comun.
Dupã alegerea vicepreşedinţilor, Parlamentul procedeazã la alegerea a cinci chestori, însã pentru perioada ianuarie 2007 – iulie 2009,
numãrul lor a fost stabilit la şase.
Preşedintele are în principal urmãtoarele atribuţii:

 reprezintã Parlamentul în afacerile juridice, în relaţiile externe şi cu celelalte instituţii comunitare;

 se pronunţã cu privire la toate problemele internaţionale majore şi face recomandãri menite sã consolideze Uniunea Europeanã[2];
 ordoneazã toate lucrãrile Parlamentului şi ale organelor sale constitutive (Biroul şi Conferinţa Preşedinţilor), precum şi dezbaterile din
şedinţele plenare;
 se asigurã de respectarea Regulamentului de procedurã al Parlamentului şi garanteazã, prin arbitrajul sãu, bunã desfãşurare a tuturor
autoritãţilor acestei instituţii şi ale organelor sale constitutive;
 prezintã în deschiderea fiecãrei reuniuni a Consiliului European punctul de vedere şi preocupãrile acestei instituţii referitoare la
subiecte specifice şi la punctele înscrise pe ordinea de zi;
 semneazã în urma adoptãrii de cãtre Parlament a bugetului Uniunii Europene în a doua lecturã, aceste devenind astfel operaţional;
 semneazã alãturi de Preşedintele Consiliului toate actele legislative adoptate prin procedurã de decizie.

B. Biroul Parlamentului

Este compus din preşedintele Parlamentului şi 14 vicepreşedinţi, precum şi 5 chestori care au un vot consultativ. Biroul rezolvã chestiunile
financiare şi de organizare, precum şi regulamentele relative la funcţionarea Parlamentului.
Biroul numeşte pe secretarul general al Parlamentului.
Atunci când alãturi de membrii biroului se reunesc şi preşedinţii grupurilor politice, avem de-a face cu aşa-numitul „birou lãrgit”, care
statueazã cu privire la problemele privind organizarea internã a Parlamentului, precum şi asupra relaţiilor cu celelalte instituţii şi organe ale
Uniunii Europene.

C. Secretarul General al Parlamentului

Acesta conduce serviciile Parlamentului, precum şi pe funcţionarii sãi, fiind o funcţie de mare stabilitate.

D. Comisiile Permanente

Comisiile permanente sunt constituite printr-un vot majoritar, pe baza propunerii Biroului, avându-se în vedere o repartizare între grupurile
politice, potrivit unei reprezentãri echitabile a tuturor celor 27 de ţãri membre, în scopul reflectãrii tuturor intereselor în deciziile pregãtite în
cadrul Comisiilor. Membrii titulari ai Consiliilor parlamentare sunt aleşi pe o perioadã de 2,5 ani. Fiecare membru titular este dublat de un
supleant, care nu este ales, ci este desemnat, potrivit unui acord prealabil al grupului politic respectiv. Comisiile sunt organizate pe baza
regulamentului Parlamentului şi sunt conduse de un preşedinte, îşi aleg un birou şi dispun de un secretariat, putând fi constituite şi
subcomisii. Actualul Parlament conţine 20 de comisii parlamentare. Comisiile sunt instituite sã pregãteascã şedinţele plenare ale
Parlamentului, pregãteascã şedinţele plenare ale Parlamentului, elaborând avize şi amendamente.
Comisiile parlamentare de anchetã pot fi constituite la cererea a ¼ din membrii Parlamentului, cu condiţia sã nu afecteze atribuţiile conferite
prin tratat altor organe, pentru a investiga sãvârşirea unor infracţiuni sau slabã gestionare în domeniul aplicãrii normelor comunitare[3].

Comisiile permanente sunt urmãtoarele[4]:

1. Afaceri externe (AFET)

2. Dezvoltare (DEVE)
3. Comerţ internaţional (INTA)
4. Bugete (BUDE)
5. Control bugetar (CONT)
6. Afaceri economice şi monetare (ECON)
7. Ocuparea forţei de muncã şi afaceri sociale (EMPL)
8. Mediu, sãnãtate publicã şi siguranţã alimentarã (ENVI)
9. Industrie, cercetare şi energie (ITRE)

1. Piaţa internã şi protecţia consumatorului (IMCO)

2. Transport şi turism (TRAN)
3. Dezvoltare regionalã (REGI)
4. Agriculturã şi dezvoltare ruralã (AGRI)
5. Pescuit (PECH)
6. Culturã şi educaţie (CULT)
7. Afaceri juridice (JURI)
8. Libertãţi civile, justiţie şi afaceri interne (LIBE)
9. Afaceri constituţionale (AFCO)
10. Drepturile femeii şi egalitatea între sexe (FEMM)
11. Petiţii (PETI)

E. Grupurile politice.

Membrii adunãrii nu se aşazã în Parlament nici în delegaţii naţionale şi nici dupã ordinea alfabeticã, ci sunt constituiţi în grupuri politice
transnaţionale cãrora le-au obţinut recunoaşterea oficialã.
Grupurile politice sunt constituite pe criterii ideologice din 29 de membri, dacã aparţin unui singur stat şi din 23 de membri dacã provin din
douã state membre. În cazul în care grupurile politice provin din trei state membre, numãrul lor trebuie sã se ridice la 18, iar dacã provin din
patru sau mai multe state, numãrul lor trebuie sã se ridice la 14.
Nu este obligatoriu ca toţi membrii Parlamentului sã facã parte dintr-o grupare politicã sau alta, existând şi parlamentari neînscrişi[5].
Fiecare grup şi-a stabilit un anumit statut şi propriile norme interne de funcţionare, şi-a asigurat buget, personal permanent şi birouri proprii.
În prezent, în urma alegerilor din 2004, existã opt grupuri politice în cadrul Parlamentului European:
1. Partidul Popular-European (Creştin-Democraţii) şi al Democraţilor Europeni (PPE-DE) – 268 de membri.
2. Partidul Socialist European (PSE) – 200 de membri.
3. Alianţa Democraţilor şi Liberalilor pentru Europa (ALDE) – 88 de membri.
4. Grupul Verzilor (ecologiştii)/Alianţa Liberã Europeanã (ECO/ALE) – 42 de membri.
5. Grupul Confederal a Stângii Unite Europene/Stânga Verde Nordicã (SUE/SVN) – 47 de membri.
6. Grupul Independenţã/Democraţie (IND/DEM) – 37 de membri.
7. Grupul Uniune pentru Europa Naţiunilor (UEN) – 27 de membri.
8. Deputaţii neafiliaţi (în cea mai mare parte, reprezentanţii partidelor de extremã dreaptã) – 29 de membri.

În prezent existã nouã grupuri politice, în condiţiile constituirii în ianuarie 2007 a grupului Identitate, Tradiţie, Suveranitate (ITS), care
reuneşte 20 de membri[6].
În literatura de specialitate s-a realizat o clasificare a actualelor grupuri politice în trei categorii. Astfel, în prima categorie au fost plasate cele
trei grupuri care existã încã de momentul întrunirii primei Adunãri a Comunitãţii Europene a Cãrbunelui şi Oţelului: Partidul Popular
European, Partidul Socialist European, Alianţa Democraţilor şi Liberalilor pentru Europa. În a doua categorie au fost repartizate acele grupuri
politice care au reprezentanţi în mai multe parlamente naţionale însã nu au o existenţã permanentã (cum ar fi ecologiştii şi grupul Stângii
Unite Europene). În sfârşit, în ultima categorie intrã partidele politice care au apãrut în urma ultimelor alegeri europene (Grupul
Independenţa/Democraţie, Uniunea pentru Europa Naţiunilor, precum şi cei neafiliaţi), în cazul cãrora timpul va dovedi dacã vor continua
procesul de formare a unor partide transnaţionale sau se vor dovedi a fi doar rezultatul unor circumstanţe politice temporare.

F. Mediatorul.

Conform art. G41 din Tratatul de la Maastricht care modificã art.138E din Tratatul C.E.E., Parlamentul European numeşte un mediator
(Ombudsman) care este împuternicit sã primeascã plângeri de la orice cetãţean al Uniunii sau de la orice persoanã fizicã sau juridicã
rezidentã sau care are sediul stãtãtor pe teritoriul unui stat membru, cu privire la cazurile de rea administrare în acţiunile instituţiilor sau
organelor comunitare, cu excepţia Curţii de Justiţie şi a Tribunalului de Primã Instanţã în exercitarea atribuţiilor şi funcţiunilor
jurisdicţionale[7].
Mediatorul efectueazã o anchetã în cazurile justificate, din proprie iniţiativã sau când este sesizat direct sau prin intermediul unui membru al
Parlamentului, în afara cazurilor când este iniţiatã o procedurã jurisdicţionalã. Dacã mediatorul constatã fapte de rea administrare, sesizeazã
instituţia respectivã, care trebuie sã rãspundã în trei luni. El prezintã un raport cu privire la cazul respectiv Parlamentului şi instituţiei în cauzã
şi informeazã persoana care a înaintat plângerea, în fiecare an, mediatorul prezintã Parlamentului un raport cu privire la rezultatul anchetelor
sale. Mandatul mediatorului este egal cu durata legislaturii Parlamentului şi poate fi reales. El poate fi demis de Curtea de Justiţie, în
exercitarea funcţiilor sale, mediatorul este total independent faţã de orice instituţie. El nu poate exercitã nici o altã activitate profesionalã.

G. Sesiuni/şedinţe.

Timpul în care se desfãşoarã activitatea membrii Parlamentului European se mãsoarã în alte unitãţi decât timpul cotidian. Aceste unitãţi sunt:
legislatura, sesiunea, perioada de sesiune şi şedinţa.
Legislatura[8] reprezintã durata mandatului colectiv al Parlamentului. Potrivit art.126 alin. (1) din Regulamentul Parlamentului European,
legislatura coincide cu durata mandatului deputaţilor prevãzutã de Actul din 20 septembrie 1976. Legislatura Parlamentului European este
de cinci ani, iar în prezent coincide cu durata mandatului executivului comunitar – Comisia Europeanã.
Sesiunea reprezintã forma organizatoricã de lucru a Parlamentului, constând într-o perioadã de un an calendaristic în care Parlamentul se
reuneşte valabil pentru a delibera în şedinţe plenare[9]. În definirea sesiunii, Regulamentul Parlamentului European insistã asupra duratei
acesteia, prevãzând la art. 126 ali. (2) ca sesiunea corespunde unei perioade de un an, în conformitate cu dispoziţiile Actului din 1976 şi ale
tratatelor.
Potrivit prevederilor art. 139 al Tratatului C.E: „Adunarea se întruneşte într-o sesiune anualã în fiecare a doua zi de marţi din luna martie”.
Aceasta constituie sesiunea ordinarã, însã exista şi sesiuni extraordinare. Practic, sesiunea anualã nu este niciodatã închisã. Perioadele de
lucru se desfãşoarã în fiecare lunã pe timp de o sãptãmânã, exceptând luna august. Aceasta modalitate nu exclude posibilitatea întâlnirilor
în sesiuni suplimentare, mai scurte, datorate, în principal, problemelor de buget. Între perioadele de sesiune, parlamentarii lucreazã câte
douã sãptãmâni în cadrul Comisiilor[10].
Ordinea de zi pentru sesiunile adunãrii parlamentare este stabilitã de cãtre biroul lãrgit, în colaborare cu Consiliul şi Comisia. Principiul de
votare este acela al majoritãţii absolute a sufragiilor exprimate, iar pentru a facilita respectarea acestei reguli, voturile se numãrã la sfârşitul
fiecãrei perioade de sesiune.
Ca regulã, şedinţa este forma de întrunire efectivã, plenarã şi, în principiu, publicã a membrilor Parlamentului pentru a delibera asupra
problemelor înscrise pe ordinea de zi[11]. Regulamentul prevede cã şedinţele plenare ale Parlamentului European care au loc în aceeaşi zi
se considerã o singurã şedinţã.

2.3 STATUTUL PARLAMENTARILOR

1. Mandatul.

În esenţã, mandatul parlamentarilor europeni prezintã trei trãsãturi mai importante, fiind reprezentativ, neuniform, principal.
Art. 4 alin. (1) din Actul din 20 septembrie 1976 prevede cã membrii Parlamentului European voteazã individual şi personal. Aceştia nu pot
sã fie obligaţi prin instrucţiuni şi nu pot nici primi mandat imperativ. Aceeaşi idee se regãseşte şi în cuprinsul Regulamentului intern al
Parlamentului, unde, în plus, se prevede expres independenţa mandatului europarlamentarilor. Din aceste trãsãturi au fost deduse în
doctrinã imunitatea parlamentarã, dreptul la paşaport diplomatic al membrilor Parlamentului şi, mai ales, interdicţia votãrii prin procurã.
Mandatul reprezentativ al membrilor Parlamentului European semnificã faptul cã aceştia nu pot sã primeascã instrucţiuni din partea
electoratului care i-a ales, trãsãturã specificã regimului parlamentar. De asemenea, contravine mandatului reprezentativ orice reglementare
naţionalã prin care se prevede decãderea sau „rechemarea” reprezentanţilor în Parlamentul european în anumite situaţii.
Statutul membrilor Parlamentului nu este uniform. Cauza principalã a acestei eterogenitãţi o reprezintã originea naţionalã a
europarlamentarilor, respectiv diferenţele dintre reglementãrile comunitare şi cele naţionale. Fiind vorba despre membrii unei instituţii care
trebuie sã funcţioneze eficient, este necesar ca europarlamentarii sã coopereze în vederea realizãrii interesului general al Comunitãţii,
folosind optim mijloacele legale oferite de normele comunitare. În aceste condiţii este dificil de acceptat existenţa unor diferenţe de poziţie
juridicã între membrii Parlamentului European. Totuşi, acestea se explica având în vedere originea internaţionalã a Comunitãţii şi de aceea
ar trebui acceptate.
Art. 190 alin. (3) din Tratatul C.E. prevede cã reprezentanţii în Parlamentul European sunt aleşi pentru o perioadã de cinci ani. Durata
mandatului parlamentar coincide cu perioada de legislaturã a Parlamentului European, iar din anul 1995 coincide cu durata mandatului
membrilor Comisiei Europene.
Perioada de cinci ani a mandatului parlamentarilor europeni debuteazã odatã cu prima sesiune ţinuta dupã alegeri (moment care, de altfel,
marcheazã încetarea mandatului anterior). Începutul mandatului este condiţionat de îndeplinirea formalitãţii verificãrii acreditãrilor de cãtre
Parlamentul European, operaţiune realizatã prin intermediul unei comisii parlamentare şi care constã în consemnarea rezultatelor
comunicate de cãtre autoritãţile naţionale Competenţe.
Mandatul înceteazã la expirarea mandatului de cinci ani sau, mai înainte de împlinirea acestuia, prin deces, demisie, înlocuire din oficiu, în
caz de incompatibilitate ori condamnare penalã[12].

1. Incompatibilitãţi.

Instituţia incompatibilitãţii are ca scop protecţia şi independenţa parlamentarului, implicând o alegerea din partea celui în cauzã între
mandatul parlamentar şi o funcţie publicã sau privatã sau orice altã activitate incompatibilã cu mandatul. Incompatibilitatea constrânge
parlamentarul sã opteze între mandat şi funcţia incompatibilã.
Art. 6 alin. (1) al Actului din 1976, aşa cum a fost modificat prin decizia Consiliului nr.2002/772/C.E., EVRATOM din 25 iunie şi 23 septembrie
2002 cuprinde o listã numeroasã de incompatibilitãţi ale membrilor Parlamentului European. Potrivit acestui text normativ, incompatibilitatea
intervine când este vorba despre urmãtoarele funcţii:

 membru al Guvernului unui stat membru;

 membru al Comisiei Europene;
 judecãtor, avocat general sau grefier al Curţii de Justiţie a Comunitãţii Europene sau a tribunalului de Prima Instanţã;
 membru al directoratului Bãncii Centrale Europene;
 membru al Curţii de Conturi a Comunitãţilor Europene;
 mediator al Comunitãţilor Europene[13];
 membru al Comitetului Economic şi Social al C.E. şi EVRATOM;
 membru al comitetelor sau organismelor create în virtutea sau în aplicarea tratatelor de înfiinţare a C.E.E. sau EVRATOM, în vederea
administrãrii fondurilor comunitare sau a unei misiuni permanente şi directe de gestiune administrativã;
 membru al Consiliului de administraţie, al Comitetului de direcţie sau angajat al Bãncii Europene de Investiţii;
 funcţionare sau agent în activitate al instituţiilor comunitãţilor europene sau al organelor sau organismelor specializate ale acestora ori
a Bãncii Centrale Europene.

Subiectul care a atras cele mai aprinse dezbateri în literatura de specialitate în materia incompatibilitãţilor îl reprezintã problema cumulului
mandatului naţional cu cel european. Aceste aspect rãmâne controversat, ţinând cont şi de evoluţia legislativã în acest domeniu[14]. Soluţia
cumulului este contestatã din considerente de eficienţã întrucât este foarte dificilã, dacã nu imposibilã, îndeplinirea simultanã, în mod
corespunzãtor, a obligaţiilor reprezentând obiectivul mandatului naţional şi respectiv a celor ce ţin de mandatul european. Dubla calitate
parlamentarã determinã formarea unui corp politic lipsit de specificitate şi autonomie şi care tinde sã se afirme prin raportare la parlamentele
naţionale. În plus, interesele naţionale şi cele comunitare se inspirã din puncte de vedere diferite.
În cazul în care incompatibilitatea survine în cursul mandatului, Parlamentul pe baza informaţiile furnizate de Preşedintele sau, va constata
cã locul este vacant şi va informa statul membru interesat cu privire la aceasta, invitându-l ca în cel mai scurt timp sã atribuie locul vacant.
Înlocuirea pânã la finele legislaturii respective se va face potrivit procedurii stabilite de cãtre fiecare stat membru.

C. Imunitãţi.

Instituţia imunitãţii are ca scop „asigurarea independenţei parlamentarului în exercitarea mandatului sãu şi punerea lui sub protecţie faţã de
acte sau fapte abuzive ale autoritãţilor administrative sau ale persoanelor fizice”.
Art. 9 din Protocolul asupra imunitãţilor şi privilegiilor Comunitãţilor din 8 aprilie 1965 prevede cã „membrii Adunãrii nu pot fi cercetaţi, deţinuţi
sau urmãriţi pentru opiniile sau voturile emise de ei în exerciţiul funcţiilor lor”. Rezultã cã „membrii Parlamentului European beneficiazã de
iresponsabilitate de natura penalã, dar şi civilã cu privire la actele pe care le efectueazã în exerciţiul funcţiei”[15].
Dupã cum rezultã din prevederile art. 10 al Protocolului din 1965, pe teritoriul altui stat membru decât cel al cetãţeniei sale,
europarlamentarul beneficiazã de o imunitate de jurisdicţie şi nici nu poate face obiectul vreunei mãsuri de detenţie. Este un atribut care
rezultã firesc din specificul comunitãţilor europene şi al acestei instituţii a Uniunii Europene.
În schimb, pe teritoriul naţional[16], membrii Parlamentului European beneficiazã de imunitãţile recunoscute parlamentarilor din ţara sa.
Rezultã cã europarlamentarii sunt protejaţi în mãsura în care toate statele membre recunosc parlamentarilor lor imunitatea parlamentarã, dar
şi cã membrii Adunãrii de la Strassbourg nu sunt protejaţi toţi în acelaşi mod, pentru ca noţiunea de imunitate parlamentarã este departe de
a acoperi aceleaşi garanţii în fiecare ţarã. Se creeazã astfel diferenţieri apreciabile întrucât regimul imunitãţilor parlamentare este mai
restrâns sau mai larg în funcţie de politica în acest domeniu a fiecãrui stat membru (de pildã, dacã în Olanda nu exista o astfel de imunitate,
în Franţa parlamentarul nu pot fi supus urmãririi sau reţinerii).
Potrivit art.10 din Protocolul cu privire la imunitãţi şi privilegii, deputaţii beneficiazã de imunitate pe durata sesiunilor Parlamentului European.
În vederea determinãrii duratei imunitãţii, s-a pus problema interpretãrii forumului „pe durata sesiunilor”. Curtea a interpretat sintagma „pe
durata sesiunilor” în felul urmãtor: „Parlamentul European trebuie sã fie considerat în sesiune pânã la momentul încheierii sesiunilor anuale
sau extraordinare, chiar dacã nu se aflã efectiv în şedinţa”. Prin urmare, imunitatea membrilor Parlamentului se întinde, la fel ca şi sesiunea,
pe întreaga duratã a unui an. Aceastã interpretare largã constituie o protecţie generoasã a mandatului europarlamentar.
Protecţia specialã a parlamentarului înceteazã în cazul ridicãrii imunitãţii parlamentare conform unei proceduri amãnunţit reglementatã de
art. 6 şi art. 7 din Regulament. În derularea acestei proceduri, pot fi identificate urmãtoarele etape:
– iniţierea procedurii de ridicare a imunitãţii prin intermediul unei cereri formulate de cãtre autoritãţile naţionale Competenţe;
– examinarea cererii de cãtre comisia parlamentarã competentã;
– dezbaterea şi votarea în plenul Parlamentului European a raportului comisiei;
– comunicarea soluţiei Parlamentului deputatului în cauza şi autoritãţii naţionale competente.

D. Indemnizaţii.

Stabilirea indemnizaţiei membrilor Parlamentului European reprezintã o chestiune foarte delicatã. Parlamentul a fost nevoit sã renunţe sub
presiunea guvernelor statelor membre şi în special al celui francez şi britanic, la exercitarea suveranitãţii sale legislative în aceastã materie.
Tentativele Parlamentului European de a-şi utiliza noile prerogative prevãzute de Tratatele de la Amsterdam şi de la Nisa în vederea fixãrii
unei indemnizaţii parlamentare uniforme s-au soldat cu noi eşecuri în anii 1999 şi 2004. La fel ca în cazul altor probleme delicate, chestiunea
cuantumului indemnitãţii parlamentarilor europeni a fost abandonatã în sarcina parlamentelor naţionale.
În aceste condiţii, indemnizaţiile membrilor Parlamentului European sunt stabilite de cãtre reglementãrile naţionale, fiind similare cu cele ale
parlamentarilor naţionali (cu excepţia Olandei). De aici decurg inegalitãţi materiale nejustificate şi inadmisibile între aleşii europeni provenind
din diferite state membre, în special în detrimentul ibericilor şi a est-europenilor, inegalitãţi criticate vehement în doctrinã[17].
Parlamentul European a încercat sã corijeze aceste inegalitãţi contrare normelor comunitare care interzic orice discriminare fundamentat pe
criteriul naţionalitãţii. De aceea, a fost instituit un sistem generos de avantaje şi indemnitãţi cu titlu de „cheltuieli inerente mandatului”. Este
vorba de cinci indemnizaţii principale[18] de care beneficiazã fiecare membru al Parlamentului European:

A) Alocaţii zilnice (diurna) care sã acopere cheltuielile de cazare şi masã pentru participarea la lucrãrile Parlamentului. Obţinerea acestei
indemnizaţii este condiţionatã de semnarea unei condici pentru dovedirea prezenţei în Parlament.

B) Rambursarea cheltuielilor de cãlãtorie din şi dinspre circumscripţiile sau localitãţile lor de reşedinţã: deputaţii trebuie sã cãlãtoreascã cu
avionul.

C) O indemnizaţie pentru alte cãlãtorii în scopul finanţãrii deplasãrilor în interes de serviciu în strãinãtate.

D) O indemnizaţie cu titlu de „cheltuieli generale” destinatã sã acopere cheltuielile cu telefonul, cheltuielile poştale, cheltuielile de gestionare
a biroului şi cheltuielile de cãlãtorie în propriul stat membru. Aceste cheltuieli sunt plafonate, în cazul practicii absenteismului sunt reduse la
jumãtate.

E) Alocaţii pentru personal care acoperã cheltuielile unuia sau a multor secretari sau asistenţi.

Dupã cum s-a arãtat în doctrinã, europarlamentarii primesc douã categorii de indemnizaţii: unele acordate de cãtre statele membre şi altele
de cãtre Parlamentul European. În rest, în vederea asigurãrii independenţei deputaţilor, regulamentului prevede cã acestora le este interzis
sã primeascã orice altã donaţie sau liberalitate în timpul exercitãrii mandatului (art. 2 din Anexa 1 la Regulament)[19].

E. Alte privilegii.

Odatã aleşi, noilor membri ai Parlamentului European li se face o instruire generalã iniţialã, li se înmâneazã o cartelã de votare pe care sã o
foloseascã la votul electronic în cadrul şedinţelor plenare, li se pun la dispoziţie birouri la Bruxelles şi Strassbourg, precum şi un spaţiu
colectiv de lucru în birourile Parlamentului European din capitalele statelor de origine. Cu acelaşi prilej, noii eurodeputati obţin un permis de
liberã trece care le permite sã cãlãtoreascã liber în Uniunea Europeanã, fãrã a avea nevoie de alte documente.
Prin urmare, un avantaj foarte important oferit de funcţia de membru al Parlamentului European este libera circulaţie la şi de la locul
reuniunilor parlamentare. Deplasarea membrilor Parlamentului pune anumite probleme cu care nu se confruntã parlamentele naţionale, în
special chestiunea traversãrii graniţelor. De aceea, art.8 din Protocolul cu privire la privilegii şi imunitãţi prevede cã nici o restricţie de ordin
administrativ sau de orice naturã nu poate fi adusã deplasãrii membrilor Parlamentului European la locul reuniunii sau întoarcerii de acolo. În
acest scop, preşedintele Parlamentului va elibera legitimaţii care asigura deputaţilor libera circulaţie în statele membre, însã numai dupã ce
acesta a primit notificarea privind alegerea acestora.
Pe lângã libera circulaţie înspre şi dinspre locul reuniunilor, deputaţii mai au şi dreptul de a consulta orice dosar aflat în posesia
Parlamentului sau a unei comisii, cu excepţia dosarelor şi conturilor personale pe care sunt autorizaţi sã le consulte numai deputaţii în
cauzã. Excepţiile de la acest principiu în vederea tratãrii documentelor la care accesul publicului poate fi interzis în conformitate cu
Regulamentul (C.E.) nr. 2001/1049 al Parlamentului European şi al Consiliului privind accesul public la documentele Parlamentului
European, ale Consiliului[20] şi ale Comisiei sunt prevãzute în anexa VII a Regulamentului.

2.4 COMPETENŢELE PARLAMENTULUI EUROPEAN.

A. Competenţe legislative.

Parlamentul European nu deţine atributele parlamentelor naţionale în materie legislativã, neavând nici iniţiativa legislativã care este
rezervatã Comisiei şi nici puterea de decizie, care este atributul Consiliului.
Competenţa codecizionalã[21] a Parlamentului, care a devenit principiu prin art. 36 al Tratatului asupra Uniunii Europene se referã numai
la „micile revizuiri”. Pentru celelalte situaţii, Parlamentul are numai un statut de asociat la elaborarea legislativã care are loc printr-una din
cele cinci proceduri:

– Procedura consultãrilor.
Consultarea Parlamentului este obligatorie, fiind interzis Consiliului sã decidã mai înainte ca Parlamentul sã-şi fi dat avizul asupra propunerii
comisiei.

– Procedura înţelegerii.
A fost stabilitã prin Declaraţia Comunã a Adunãrii Consiliului şi Comisiei, adoptatã la 4 martie 1975, în aplicarea angajamentului fãcut cu
ocazia întâlnirii „la vârf” din decembrie 1974 la Paris[22].
Potrivit acestui acord, a fost instituitã o procedurã de înţelegere între Adunare şi Consiliu, cu participarea activã a Comisiei. Pentru acesta se
formeazã o Comisie de înţelegere compusã din membrii Consiliului şi o delegaţie a Parlamentului care este condusã de preşedintele
acestuia, iar la lucrãrile la care participã şi Comisia se urmãreşte obţinerea unui acord între cele douã instituţii – Consiliul şi Parlamentul,
putându-se stabili o amânare pe timp de trei luni. Atunci când punctele de vedere ale celor douã instituţii au devenit suficient de apropiate,
Parlamentul trebuie sã elaboreze o nouã propunere, iar Consiliul sã decidã.
Procedurã este aplicabilã numai unei pãrţi restrânse a domeniului legislativ european şi este folositã în practicã numai dacã fiecare dintre
cele douã instituţii o recunoaşte ca fiind aplicabilã actului normativ respectiv.

– Procedura cooperãrii.
A fost introdusã prin Actul Unic European şi apoi înscrisã în paragraful 2 al art. 149 din Tratatul C.E., având ca domeniu de aplicare deciziile
luate cu majoritate calificatã de cãtre Consiliu în ceea ce priveşte piaţa internã, politica socialã, coeziunea economicã şi socialã, cercetarea.
Originalitatea acestei proceduri constã într-un sistem de dubla lecturã care permite Parlamentului sã influenţeze direct modalitãţile de luare a
deciziei de cãtre Consiliu fãrã a repune în discuţie nici ultimul cuvânt al Consiliului şi nici rolul motor al Comisiei. Poziţia comunã fixatã de
Consiliu pe propunerea Comisiei şi dupã avizarea de cãtre Parlament este supusã acestuia pentru a doua lecturã[23].
Dacã Parlamentul respinge cu majoritate absolutã a membrilor sãi aceastã poziţie comunã, Consiliul nu o poate relua definitiv în cea de-a
doua lectura decât cu unanimitate.

– Procedura de codecizie.
Procedura de codecizie a fost introdusã prin art.189B devenit art. 251 în Tratatul de la Amsterdam în scopul creşterii gradului de participare
a Parlamentului European la procesul legislativ comunitar. Codecizia acordã Parlamentului dreptul de a respinge actul comunitar propus[24],
cu votul majoritãţii absolute a membrilor sãi, dacã nu reuşeşte sã ajungã la un acord cu Consiliul în cadrul unei proceduri de conciliere.
Aceasta face ca un act juridic comunitar sã nu poate fi adoptat prin procedura de codecizie dacã Parlamentul European nu este de acord,
ceea ce oferã instituţiei parlamentare europene un important rol de co-legislator.
Limitatã iniţial la şapte domenii, codecizia a fost extinsã prin Tratatul de la Amsterdam, constituind o veritabilã armã în mâna Parlamentului
şi, totodatã, mãrind gradul de legitimitate a deciziilor comunitare, deoarece membrii Parlamentului sunt aleşi în mod direct de cãtre populaţia
statelor U.E..
Codecizia funcţioneazã în domenii precum: libera circulaţie a persoanelor, dreptul de a-şi stabili domiciliul, piaţa internã, educaţie, servicii,
cultura, sãnãtate, reţele transeuropene, mediu[25].
Procedura de codecizie se finalizeazã prin adoptarea unor acte comune semnate de preşedintele Consiliului şi preşedintele Parlamentului
(art. 191 din Tratatul C.E.).
Derularea sa este inspiratã din procedura cooperãrii, dar i se adaugã douã elemente esenţiale: faza Comitetului de conciliere şi
imposibilitatea pentru Consiliu de a-şi impune voinţa sa, chiar unanimã, Parlamentului.
Fiind o procedurã complexã, ea poate dura foarte mult ţinând cont de termenele prevãzute pentru diferitele etape succesive. Astfel,
calculând în mod teoretic termenele prevãzute, se ajunge la o duratã de cel puţin 16 luni.
– Procedura avizului conform.
În ciuda denumirii sale, este o veritabilã procedura de codecizie integralã, deoarece Consiliul nu pot decide, în astfel de situaţii, fãrã acordul
explicit al Parlamentului[26]. Tratatul asupra Uniunii Europene a introdus aceastã procedurã în materie legislativã pentru un numãr restrâns
de acte normative şi prin douã modalitãţi diferite: avizul conform cu majoritatea din membrii votanţi în probleme privind cetãţenia, Sistemul
European de Bãnci Centrale, Fondurile structurale şi Fondurile de coeziune, precum şi în mod excepţional avizul conform cu majoritatea
membrilor Parlamentului pentru procedura electorala uniformã.

B. Competenţe de control politic.

În domeniul controlului politic, Parlamentul dispune de urmãtoarele atribuţii tradiţionale:

– atribuţii de informare, constând în exprimarea diferitelor documente şi în special discutarea în şedinţa publicã a raportului anual pe care îl
supune Comisia, precum şi în posibilitatea de a adresa instituţiilor întrebãri în scris sau verbal;
– atribuţii de sancţiune: Parlamentul European poate, prin votarea unei moţiuni de cenzurã, sã constrângã Comisia sã demisioneze. Pentru a
se evita abuzurile, Tratatul C.E.E. instituţie un termen de reflectare de trei zile înainte de vot şi cere ca moţiunea sã fie adoptatã cu o
majoritate de douã treimi din voturile exprimare şi majoritatea membrilor care compun Parlamentul European.
În cadrul atribuţiilor de informare, celelalte instituţii comunitare au obligaţia de a-i supune Parlamentului rapoarte privind stadiul lucrãrilor în
domeniile esenţiale ale politicii comunitare sau ale Uniunii. Pe baza acestor informaţii Parlamentul îşi exercitã atribuţiile de control şi decizie.
În acest sens, Consiliul European trebuie sã prezinte Parlamentului un raport dupã fiecare din reuniunile sale, precum şi un raport scris
anual privind progresele realizate de Uniune. Fiecare dezbatere se finalizeazã prin o adoptarea unei rezoluţii prin care se face cunoscutã
poziţia faţã de o anumitã problemã.
De asemenea, preşedinţii Consiliului şi ai Comisiei trebuie sã prezinte un raport Parlamentului European asupra rezultatelor supravegherii
multilaterale, instauratã în cadrul noii politici economice, care urmãreşte atingerea obiectivelor privind realizarea Uniunii economice şi
monetare.
Moţiunea de cenzurã la adresa Comisiei[27] poate fi depusã de o zecime dintre membrii care compun Parlamentul, la preşedintele acestuia.
Moţiunea de cenzurã trebuie sã fie motivatã. Aceasta se transmite Comisiei. Dezbaterea moţiunii are loc la cel puţin 24 de ore dupã
anunţarea deputaţilor cu privire la depunerea unei moţiuni de cenzurã. Votarea moţiunii se face prin apel nominal, la cel puţin 48 de ore dupã
începerea dezbaterii. Dezbaterea şi votul au loc cel târziu în timpul perioadei de sesiune care urmeazã depunerii moţiunii.
Pe lângã aceste forme de control specifice dreptului comunitar, Parlamentul European deţine atribuţii de control parlamentar clasice,
constând in interpelãri care necesitã rãspunsuri scrise sau orale.
Parlamentul European dispune şi de o competenţã de control în domeniul economic şi monetar. Preşedintele, vicepreşedintele şi membrii
Comitetului Director al Bãncii Centrale Europene trebuie sã obţinã aprobarea Parlamentului European înainte de a fi numiţi de cãtre Consiliu.

C. Competenţe bugetare.

Competenţa bugetarã îi asigurã Parlamentului posibilitatea exprimãrii voinţei sale politice. Iniţial, Tratatul C.E.E. acordã Parlamentului doar o
competenţã consultativã în politica bugetarã. Proiectul de buget hotãrât de Consiliu era transmis Adunãrii, care avea dreptul sã dezbatã şi sã
propunã modificãri. Dupã aceastã dezbatere, decizia finalã privind bugetul Comunitãţii aparţinea Consiliului. Ulterior, prin modificarea
dispoziţiilor din tratate referitoare la buget, Adunarea a devenit codetinatoare a autoritãţii bugetare. Acest fapt înseamnã cã Parlamentul şi
Consiliul îşi împart Competenţe în materie bugetarã[28]. Astfel, Parlamentul European poate, ca printr-o majoritate a membrilor sãi şi a douã
treimi din sufragiile exprimate, sã respingã proiectul în întregime şi sã cearã ca un nou proiect sã-i fie supus aprobãrii de cãtre Consiliu. De
asemenea, exista prevederi ale Tratatului C.E.E care confirmã expres competenţa pe linia controlului permanent ale executãrii bugetului pe
care Parlamentul o exercitã prin intermediul comisiei sale de control bugetar.

D. Competenţe în domeniul relaţiilor externe.

Parlamentul European are în prezent Competenţe consultative în cadrul procesului diplomatic comunitar, atât în ceea ce priveşte acordurile
de asociere, cât şi în acordurile comerciale sau economice cu ţãrile terţe. În acest sens, Parlamentul poate primi informaţii asupra acordurilor
internaţionale, procedând la dezbaterea acestora în şedinţe plenare înaintea începerii negocierii lor pe margine acordurilor. Înainte de
semnarea acordurilor un reprezentant al Consiliului expune în Parlament rezultatele negocierilor, iar dupã semnare Parlamentul este
informat în adunare plenarã asupra esenţialului acordurilor comerciale. Este consultat formal asupra concluziei acordurilor economice
dispunând de o adevãratã competenţa codecizionalã pentru acordurile de asociere. Conform Actului Unic, Consiliul nu poate decide dupã ce
are „pãrerea conformã” a Parlamentului.

E. Petiţii.

Exercitarea competenţelor în soluţionarea petiţiilor depuse de cetãţenii unionali are loc prin Comisia parlamentara pentru petiţii, respectiv
prin intermediul Ombudsman-ului.
Fiecare cetãţean european are dreptul de a adresa o petiţie Parlamentului şi de a solicita remedierea unor probleme ce ţin de domenii din
sfera de activitate a Uniunii Europene. Parlamentul are, de asemenea, competenţa de a numi comisii de anchetã care sã investigheze
cazurile de încãlcare sau aplicare defectuoasã a dreptului comunitar de cãtre statele membre[29].
Comisiile de anchetã de-a lungul anilor s-au ocupat cu diverse probleme, care astfel au fost plasate în centrul atenţiei publice. Comisii de
anchetã au fost înfiinţate în urmãtoarele domenii: situaţia femeilor în Europa (1979); tratamentul substanţelor toxice şi periculoase de cãtre
Comisia Europeanã şi statele membre (1983-1984); ascensiunea fascismului şi a rasismului în Europa (1984); problema drogurilor (1985-
1986); stocurile de produse agricole (1986-1987); hormonii din carne (1988-1989); aplicarea declaraţiei comune contra rasismului şi
fascismului (1989-1990); infracţiunile transfrontaliere legate de traficul de droguri (1991). Mai nou, Parlamentul este ocupat şi în lupta
împotriva corupţiei la nivel comunitar.
F. Alte Competenţe.

Parlamentul dezbate rapoartele şi dãrile de seamã ale altor instituţii sau organe comunitare în mod public. În mod concret, aceste rapoarte
sunt:

 raportul anual al Comisiei privind funcţionarea Comunitãţilor;

 raportul anual al Comisiei privind execuţia bugetului;
 raportul Bãncii Centrale Europene privind politica monetarã;
 raportul Curţii de Conturi;
 raportul Ombudsman-ului;
 raportul Consiliului UE despre situaţia drepturilor omului, respectiv politica externã;
 darea de seamã a preşedinţiei Consiliului U.E..

Ca o concluzie asupra competenţelor Parlamentului European, se poate spune cã Tratatul de la Maastricht, fãrã sã afecteze structura
instituţionala tradiţionalã, a modificat echilibrul interinstituţional în beneficiul Parlamentului European.

2.5 RAPORTURILE PARLAMENTULUI EUROPEAN CU CELELALTE INSTITUŢII COMUNITARE SI CU PARLAMENTELE NAŢIONALE.

A. Raporturile Parlamentului European cu celelalte instituţii comunitare.

Conform art. 7 din Tratatul C.E., realizarea misiunilor încredinţate Comunitãţii este asiguratã de Parlamentul European, de Consiliu, de
Comisie, de Curtea de Justiţie şi de Curtea de Conturi. Aceste instituţii formeazã structura instituţionalã a Comunitãţii Europene, iar prin
relaţiile interinstituţionale reglementate de cãtre dreptul comunitar se formeazã „sistemul de guvernãmânt al Uniunii Europene”.
Parlamentul European are atribuţiile clasice ale parlamentelor: legiferare, numire în funcţii şi control. Ca atribuţie generalã, rezidã dreptul de
a constitui comisii de anchetã. Regulile detaliate privind exercitarea dreptului de anchetã sunt stabilitate prin reguli de comun acord de
Parlament, de Consiliu şi de Comisie. Comisia de anchetã ia fiinţã la solicitarea unui sfert dintre membrii Parlamentului. Având în vedere
principiul clasic al separãrii şi echilibrului puterilor, comisia de anchetã nu poate fi constituitã dacã pretinsa încãlcare a normelor juridice sau
aplicarea defectuoasã a dreptului comunitar de cãtre administraţie este examinatã de cãtre o instanţã judecãtoreascã, procedura
jurisdicţionalã fiind în curs de desfãşurare.
De asemenea, o problemã comunã a întregului sistem relaţional este posibilitatea acordatã membrilor Comisiei, ai Consiliului, de a solicita
preşedintelui, în orice moment, sã le fie dat cuvântul pentru a prezenta o declaraţie. Preşedintele hotãrãşte când poate fi prezentatã
declaraţia şi dacã aceasta poate fi urmatã de o dezbatere aprofundatã sau de 30 minute de întrebãri scurte şi precise din partea deputaţilor.
Instituţia întrebãrilor adresate Consiliului sãu Comisiei joacã un rol important în controlul parlamentar. O comisie, un grup sau un numãr de
cel puţin 40 de deputaţi pot adresa întrebãri Consiliului sau Comisiei şi pot solicita ca întrebãrile sã fie înscrise pe ordinea de zi a
Parlamentului. Întrebãrile sunt prezentate în scris Preşedintelui, care le trimite Conferinţei preşedintelor de comisii. Conferinţa preşedintelor
hotãrãşte dacã şi în ce ordine se înscriu întrebãrile pe ordinea de zi. Întrebãrile care nu sunt înscrise pe ordinea de zi a Parlamentului în
termen de trei luni de la data depunerii lor devin caduce.
Întrebãrile adresate Comisiei trebuie transmise instituţiei interesate cu cel puţin o sãptãmânã înainte, iar întrebãrile adresate Consiliului cu
cel puţin trei sãptãmâni înainte de şedinţã pe a cãrei ordine de zi sunt înscrise. Unul dintre autorii întrebãrii are la dispoziţie cinci minute
pentru a o dezvolta. Rãspunsul este dat de un membru al instituţiei în cauzã. În cursul perioadei de sesiune, fiecare deputat poate adresa o
singurã întrebare Consiliului şi Comisiei. Întrebãrile sunt prezentate în scris Preşedintelui Parlamentului, care hotãrãşte cu privire la
admisibilitatea lor şi la ordinea în care urmeazã a fi adresate. Aceastã decizie se notifica de îndatã autorilor întrebãrilor. Orice deputat poate
adresa Consiliului sau Comisiei întrebãri cu solicitare de rãspuns scris. Responsabilitatea pentru conţinutul întrebãrilor revine în totalitate
autorului acestora. Întrebãrile sunt prezente în scris Preşedintelui, care le comunica instituţiei interesate.
Întrebãrile se publicã, însoţite de rãspuns, în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

B. Raporturile Parlamentului European cu parlamentele naţionale

Raporturile dintre parlamentele statelor membre şi Parlamentul European nu pot fi simple. Pe de o parte, exista o solidaritate spontanã între
parlamente, îngrijorate în privinţa prerogativelor lor[30], mereu gata sã denunţe insuficienţele controlului democratic. Pe de altã parte, exista
concurenţã între Parlamentele naţionale şi Parlamentul European.Parlamentele naţionale iniţial, înaintea introducerii alegerilor directe au
avut competenţa de a delega membrii Parlamentului European, dar fãrã un rol prea mare în procesul de integrare, în care puterea executivã
a avut rolul primordial. Un protocol anexat la Tratatul de la Amsterdam detaliazã rolul parlamentelor naţionale în cadrul Uniunii Europene şi a
instituit urmãtoarele:
– informarea parlamentelor naţionale ale statelor membre asupra documentelor de consultare ale Comisiei. Toate documentele de
consultare ale Comisiei (cãrţi verzi, cãrţi albe şi comunicãri) se transmit de îndatã parlamentelor naţionale ale statelor membre.
– Informarea parlamentelor naţionale ale statelor membre asupra propunerilor legislative ale Comisiei. Aceste propuneri sunt comunicate la
timp pentru ca Guvernul fiecãrui stat membru sã se poatã asigura cã parlamentul naţional al ţãrii le primeşte în forma cuvenitã.
În unele domenii (libertate, securitate şi justiţie) se va acorda un interes sporit opiniilor exprimate de cãtre parlamentele naţionale. Aceste
dispoziţii din Tratatul de la Amsterdam vin sã completeze prevederile tratatelor anterioare, care conferã deja parlamentelor naţionale unele
responsabilitãţi, cum ar fi: ratificarea tratatelor, a revizuirii lor, stabilirea resurselor Uniunii, adoptarea de mãsuri pentru transpunerea
directivelor Consiliului în dreptul intern.
CAPITOLUL III
CURTEA EUROPEANÃ DE JUSTIŢIE

III. 1. CONSIDERAŢII PRELIMINARE

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a apãrut ca instituţie comunitarã încã din 1957 şi rãmâne reglementatã de cele trei tratate de bazã
care conţin reguli fundamentale cu privire la organizarea şi competenţele sale. Tratatele comunitare i-au conferit Curţii de Justiţie, ca
instituţie jurisdicţionalã, misiunea generalã de a asigura respectarea dreptului în interpretarea şi aplicarea tratatului C.E. (articolele 164
CE, 136 CEEA, 31 CECA).
Nu trebuie confundate Curtea Europeanã de Justiţie, cu sediul la Luxemburg, şi Curtea Europeanã a Drepturilor Omului, cu sediul la
Strasbourg – organ creat de Consiliul Europei în baza Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Curtea de Justiţie nu este o jurisdicţie internaţionalã, ci jurisdicţia internã a Comunitãţii dupã modelul jurisdicţiilor statale, atât
prin persoana jusţitiabililor, cât şi prin competenţã, natura litigiilor care îi sunt supuse, procedura dupã care statueazã.
Curtea Europeanã de Justiţie este cea mai înaltã şi în acelaşi timp unica autoritate judiciarã în probleme de drept comunitar. În
general, rolul sãu este acela de „a se asigura cã interpretarea Tratatului este conform legii” (art. 220CE).
Curtea de Justiţie a funcţionat singurã pânã la 1 septembrie 1989 când Consiliul i-a ataşat Tribunalul de Prima Instanţã, în scopul de a spori
protecţia juridicã a intereselor individuale şi de a permite Curţii de Justiţie sã îşi concentreze autoritãţile asupra îndatoririi sale de bazã,
aceea de a asigura interpretarea uniformã a dreptului comunitar.

III. 2. STRUCTURÃ ŞI STATUT JURIDIC

III. 2.1. JUDECÃTORII

În prezent, conform art. 221 şi 222 din TCE, Curtea de Justiţie este formatã din „câte un judecãtor al fiecãrui stat membru„.
Judecãtorii sunt desemnaţi de Consiliul U.E., la propunerea statelor membre, dintre persoanele „a cãror independenţã este mai presus de
orice îndoialã şi care au pregãtirea necesarã numirii în cele mai înalte funcţii judecãtoreşti în ţãrile lor ori sunt universitari de competenţã
recunoscutã (art. 223 din TCE)[31].
Nu se impune nicio condiţie în privinţa naţionalitãţii, dar, practic, fiecare stat membru desemneazã un judecãtor la Curte şi un altul la
Tribunal. Aceastã repartiţie prezintã avantajul cã cele douã instanţe sunt conduse conform concepţiilor fundamentale admise în diferitele
state membre.
Independenţa judecãtorilor Curţii este garantatã mai ales de caracterul strict secret al deliberãrilor în Camera de Consiliu. Independenţa
acestora mai este garantatã şi de statutul, drepturile şi incompatibilitãţile pe care le prevãd tratatele în acest scop.
Cu ocazia numirii lor, judecãtorii trebuie sã depunã un jurãmânt.
Mandatul judecãtorilor are o duratã de şase ani. În cazul în care un judecãtor se pensioneazã în timpul mandatului, va fi numit un înlocuitor
pentru perioada care a mai rãmas din mandatul judecãtorului pensionat.
În timpul exercitãrii mandatului de judecãtor, aceştia nu pot sã mai deţinã altã funcţie politicã sau administrativã, indiferent dacã este
renumeratã sau nu (cu excepţia funcţiilor didactice sau cercetãrii ştiinţifice juridice – prin derogare specialã).
Pe timpul exercitãrii funcţiilor, ei se bucurã de privilegiile şi imunitãţile prevãzute de protocolul cu privire la privilegiile şi imunitãţile comunitare
şi, în plus, beneficiazã de aceeaşi imunitate de jurisdicţie ca şi parlamentarii[32].
Calitatea de judecãtor al Curţii înceteazã prin înlocuirea normalã legalã, decesul judecãtorului, demisie sau pensionare. Un judecãtor îşi
poate pierde funcţia sa ori dreptul la o pensie sau alte beneficii suplimentare numai dacã, în opinia unanimã a judecãtorilor şi avocaţilor
generali ai Curţii, nu mai îndeplineşte condiţiile necesare ori nu mai face faţã obligaţiilor privitoare la funcţia sa, judecãtorul în cauzã
neputând sã ia parte la deliberarea respectivã. Condiţia care nu mai este îndeplinitã s-ar putea reduce la încãlcarea obligaţiei de
independenţã, pentru cã nu s-ar pune problema calificãrilor profesionale sau a competenţei care a fost verificatã pe parcursul activitãţii
profesionale. În privinţa neîndeplinirii obligaţiilor, ea ar putea fi consecinţa imposibilitãţii materiale de executare a atribuţiilor (de
exemplu: pentru motive medicale).

III. 2.2. PREŞEDINTELE Curţii EUROPENE de Justiţie

Judecãtorii desemneazã dintre ei, prin vot secret, pe Preşedintele Curţii de Justiţie pentru un mandat de trei ani, care poate fi reînnoit.
Pentru a fi ales în funcţie, candidatul la preşedinţie trebuie sã întruneascã majoritatea absolutã a voturilor judecãtorilor. Dacã la primul tur de
scrutin nu este ales niciun candidat, atunci va fi ales preşedinte candidatul care la al doilea tur obţine un numãr mai mare de voturi. La
expirarea acestui termen el poate fi reales.
În desemnarea preşedintelui un rol deosebit îl joacã meritele profesionale şi nu criteriul naţionalitãţii.
Preşedintele conduce lucrãrile Curţii, prezideazã audierile în cadrul acesteia, precum şi deliberãrile în Camera de Consiliu. El fixeazã
termenele de procedurã, datele şedinţelor şi ale deliberãrilor.
Competenţele sale jurisdicţionale pe care le exercitã prin ordonanţe sunt limitate. Totodatã, preşedintele numeşte judecãtorul-raportor pentru
fiecare caz, dispune suspendarea executãrii unei mãsuri care este contestatã în faţa Curţii şi dispune mãsurile de conservare sau
asiguratorii necesare pe durata soluţionãrii cazului.
Dacã se considerã necesar, pot fi numiţi şi raportori-asistenţi, care sã-l asiste pe preşedintele Curţii în legãturã cu adoptarea de mãsuri
provizorii şi pe judecãtorii-raportori în activitatea lor[33].
Preşedintele hotãrãşte singur în cererile prin care se solicitã ordonanţã prezidenţialã, aceasta poate, totuşi, sã fie retrimisã în plen.
Preşedintele Curţii nu face parte din niciun complex, în schimb prezideazã procedura oralã sau dezbaterile, respectiv deliberãrile plenului.

III. 2.3. AVOCAŢII GENERALI

Curtea este asistatã de 8 avocaţi generali care au obligaţia, acţionând cu deplinã imparţialitate şi independenţã, sã prezinte concluziile
motivate asupra cazurilor aduse în faţa Curţii de Justiţie, în vederea asistãrii acesteia în îndeplinirea misiunii sale.
În practicã, fiecare dintre statele mari dispune în permanenţã de un post de avocat general, statelor „mici” fiindu-le repartizate celelalte
posturi prin rotaţie.
Avocaţii generali sunt o prezenţã originalã în mecanismul judiciar comunitar, ei apropiindu-se prin atribuţii mai degrabã de clasicul procuror,
decât de avocaţii pledanţi din sistemele naţionale.
Statutul avocaţilor generali este similar cu al judecãtorilor în ceea ce priveşte numirea, durata mandatului, privilegiile, imunitãţile, înlocuirea,
încetarea funcţiei. O reînnoire parţialã a avocaţilor generali are loc la fiecare trei ani[34]. Din rândul avocaţilor generali, Curtea de Justiţie
numeşte pe primul avocat general pe o perioadã de un an, având sarcina de a prezida întâlnirile acestora şi de a încredinţa cauza unuia
dintre ei dupã desemnarea judecatorului-raportor.
Numãrul lor poate fi mãrit prin decizia Consiliului Miniştrilor, la cererea Curţii de Justiţie. Avocatul general are competenţa de a asista la
audieri şi de a pune întrebãri agenţilor, consilierilor, avocaţilor pãrţilor, în aceleaşi condiţii ca şi preşedintele sau judecãtorii.
Avocaţii generali vor putea exprima opinii în cauza în care pãrţile implicate sunt conaţionalii lor, dar nu-şi vor putea exprima pãrerea în
acţiuni intentate de cãtre sau împotriva statului ai cãrui naţionali sunt. Opinia avocatului va cuprinde, de regulã, o analizã comprehensivã a
dispoziţiilor de drept comunitar relevante în cazul respectiv, precum şi exprimarea opţiunii sale cu privire la soluţia la care trebuie sã ajungã
Curtea.
Opinia avocatului general are doar un caracter consultativ şi nicidecum un caracter obligatoriu pentru Curtea Europeanã de Justiţie. Utilitatea
acestei opinii constã în faptul cã asigurã prezentarea şi analiza dispoziţiilor de drept comunitar aplicabile în cauzã.
Avocatul general, care reprezintã „interesul general”, nu primeşte nicio instrucţiune şi nu asistã la deliberãrile Curţii[35].

III. 2.4. GREFIERII

Membrii Curţii (judecãtori şi avocaţi generali) numesc un grefier-şef pentru o perioadã de şase ani, ce poate fi reînnoitã.
Statutul sãu este stabilit de cãtre Curte, iar grefierul este asistat de doi grefieri adjuncţi care îl pot înlocui la nevoie. Unul dintre aceşti adjuncţi
se ocupã, în special, de problemele procedurale, în timp ce al doilea adjunct are cã sarcina principalã problemele administrative.
Ca şi judecãtorii şi avocaţii generali, grefierul este obligat sã depunã jurãmântul în faţa Curţii, în sensul cã îşi va exercita atribuţiile cu toatã
imparţialitatea şi nu va divulga secretul dezbaterilor.
El are dublu rol[36], îndeplinind, pe de-o parte, atribuţii de ordin procedural, iar pe de altã parte, atribuţii administrative. El verificã
regularitatea actului de sesizare, întocmeşte procesul verbal al fiecãrei şedinţe de judecatã, elaboreazã încheierile, sentinţele şi deciziile,
conduce arhiva şi rãspunde de publicaţiile oficiale ale Curţii. El este, de asemenea, şeful administraţiei instanţei: asigurã întocmirea
bugetului şi supravegheazã funcţionarea serviciilor. În aceastã calitate acţioneazã ca împuternicit al Preşedintelui, pregãtind şedinţele
administrative şi punând în executare hotãrârile acestora. Un anumit numãr de funcţionari îl asistã în îndeplinirea diferitelor sarcini, dar sub
controlul general al Preşedintelui. Propunerea unor eventuale modificãri privind organizarea serviciilor Curţii îi revine tot grefierului-şef.
Personalul grefelor are cã sarcina sã vegheze la buna derulare a judecãţii. Se asigurã cã diferitele documente sunt conforme cu regulile de
procedurã şi au obligaţia de transmitere a respectivelor documente cãtre pãrţi, precum şi de informare a acestora din urmã asupra diferitelor
decizii luate de Curte sau Tribunal. Funcţiile sale sunt, deci, asemãnãtoare celor care revin sectorului unei jurisdicţii naţionale[37].

III. 2.5. REFERENŢII

Fiecare judecãtor şi avocat general primeşte asistenţã personalã a 2/3 referenţi care sunt jurişti calificaţi, de regulã doctori în drept şi care au
aceeaşi naţionalitate ca şi el.
Referentul este „ataşat” persoanei fiecãrui membru al Curţii şi nu depinde decât de acesta, constituind cabinetul sãu personal.
Referentul joacã un rol-cheie în funcţionarea Curţii, în special cei care lucreazã pe lângã avocaţii generali.

III. 2.6. SERVICII DIVERSE

În afarã de personal, administraţia generalã şi financiarã care se întâlneşte în toate instituţiile, mai ales în cele comunitare, structura
administrativã a Curţii şi a Tribunalului de Prima Instanţã cuprinde un anumit numãr de servicii care corespund funcţiilor lor jurisdicţionale.
Secţia „Cercetare şi documentare” este alcãtuitã din jurişti aleşi astfel încât sã acopere întreg ansamblul de sisteme juridice în vigoare din
statele membre. Rolul lor este de a asista Curtea şi Tribunalul întocmind, la cererea acestora, note referitoare la anumite probleme de drept
comunitar sau de drept comparat. De asemenea, au ca sarcinã redactarea rezumatelor hotãrârilor destinate sã figureze în Culegea de
decizii ale Curţii şi Tribunalului şi de a alcãtui repertoriul jurisprudenţei, un fel de rezumat al tuturor hotãrârilor emise.
Utilizarea mai multor limbi strãine în cadrul Curţii şi Tribunalului face necesarã prezenţa unor jurişti-translatori,însãrcinaţi cu traducerea
diferitelor pasaje din dosare, în funcţie de exigenţele lingvistice impuse de regulamentul de procedurã şi cu traducerea hotãrârilor şi
concluziilor avocaţilor generali. Tot acest serviciu asigurã traducerea Culegerii de jurisprudenţã pe mãsurã ce aderã noi state membre.
Serviciul de informaţii furnizeazã detalii şi documente presei şi diferitelor medii profesionale interesate de actualitãţile Curţii şi Tribunalului.
El publicã un buletin sãptãmânal intitulat „Activitãţile Curţii şi ale Tribunalului de Prima Instanţã”, pe care îl distribuie gratuit la cerere[38] şi în
care figureazã principalele extrase ale deciziilor emise cu puţin timp înainte.

III. 3. FUNCŢIONAREA CURŢII EUROPENE DE JUSTIŢIE

III. 3. 1. COMPETENŢE

Tratatele comunitare atribuie Curţii de Justiţie, în termeni identici, o misiune generalã şi anume aceea de a asigura respectarea dreptului în
interpretarea şi aplicarea tratatului (articolele 164 CEE, 146 CEEA şi 31 CECA).
Competenţa astfel conferitã Curţii nu este o competenţã de drept comun, ci o competenţã de atribuire, întrucât este în mod expres
prevãzutã în tratat. Prin urmare, astfel cum se precizeazã în articolul 183 din Tratatul CE, sub rezerva competenţelor atribuite Curţii de
Justiţie de cãtre tratat, litigiile la care Comunitatea este parte nu sunt sustrase competenţei jurisdicţiilor naţionale[39].
Curtea este competentã sã se pronunţe asupra legalitãţii actelor adoptate de Parlamentul European şi de Consiliu, actelor Bãncii Centrale
Europene, legalitãţii actelor adoptate de Parlament menite sã producã efecte faţã de terţi, precum şi în cazul inacţiunii Parlamentului
European, a Consiliului, a Comisiei Europene sau a Bãncii Centrale Europene în situaţiile încãlcãrii Tratatelor comunitare. Se poate
considera cã CEJ are urmãtoarele funcţii:
a) Funcţie jurisdicţionalã acţionând în calitate de:

 Curte constituţionalã, când interpreteazã tratatele sau când judecã recursurile Consiliului/Comisiei sau unui stat membru împotriva
altui stat membru sau împotriva unei instituţii comunitare pentru nerespectarea obligaţiilor ce-l incumbã.
 Curte administrativã, când controleazã legalitatea deciziilor individuale ale instituţiilor comunitare ori a deciziilor-cadru adoptate de
Consiliul UE în domeniul cooperãrii poliţenesti şi judiciare în materie penalã.
 Jurisdicţie civilã sau de muncã, când judecã recursurile în daune-interese sau recursurile funcţionarilor comunitari privind situaţia lor
administrativã.

B) Funcţie consultativã bazatã pe art. 300 din Tratatul CEE, care-i permite sã emitã avize asupra propunerilor referitoare la revizuirea
tratatelor şi la compatibilitatea acordurilor externe cu prevederile tratatelor comunitare.
C) Funcţia de interpretare[40] a dreptului comunitar (prin intermediul „chestiunilor prealabile”) şi de cooperare judiciarã cu alte jurisdicţii
naţionale sau internaţionale. Aceastã funcţie a fost în parte afectatã de limitele impuse prin Tratatul de la Amsterdam în materia avizelor,
dreptului de azil, imigrãrii şi altor politici sau în domeniul cooperãrii poliţieneşti şi judiciare penale.
D) Funcţia de justiţie internaţionalã care este exercitatã de Curtea de Justiţie în soluţionarea unor litigii dintre douã sau mai multe subiecte
de drept internaţional. Curtea de Justiţie analizeazã problema sub aspectul naturii litigiului, dreptului aplicabil şi procedurii dupã care decide.
Curtea nu reprezintã o justiţie internaţionalã, ci reprezintã o jurisdicţie internã a Comunitãţii, conceputã dupã modelul jurisdicţiei statale.

III. 3.2. ORGANIZARE

Curtea are sediul permanent la Luxembourg, unde îşi desfãşoarã totalitatea activitãţilor sale. Activitãţile judecãtorilor Curţii se desfãşoarã
conform regulilor generale de procedurã judiciarã.
Formaţiunile ce pot fi utilizate de cãtre CEJ în scopul realizãrii funcţiilor sale apar descrise în TCE: „Curtea se reuneşte în sesiuni plenare. Se
pot constitui secţii, compuse din trei, cinci sau şapte judecãtori în scopul instruirii cazului sau al cunoaşterii cazului din diferite puncte de
vedere. Curtea se reuneşte în sesiuni plenare la solicitarea unui stat membru sau a unei instituţii a Comunitãţii ce este parte în proces”.
Formaţiunile de lucru ale Curţii sunt Plenul, Marea Camerã şi Camerele. Camerele sunt compuse din trei sau cinci judecãtori, iar Marea
Camerã este compusã din treisprezece judecãtori (art. 221 CEE, dupã Nisa). În principiu, Camerele doar instrumenteazã cauzele, însã
treptat, prin decizii ale Curţii sau prin tratatele comunitare, acestea au primit şi atribuţii de judecatã. Deciziile lor au aceeaşi forţã juridicã cu a
deciziilor Curţii. De regulã, sunt de competenţa Camerelor litigiile care nu prezintã dificultate. Dacã acţiunea vizeazã un stat membru sau o
instituţie comunitarã, competenţa va aparţine însã plenului Curţii.
Marea Camerã se întruneşte atunci când statul membru sau instituţia comunitarã parte în litigiu o solicitã în mod expres.
Curtea judecã în plenul sãu în cazurile în care complexitatea cazului dedus judecãţii o cere, precum şi în alte patru situaţii[41]:
A) Când judecã cererea Parlamentului European de demitere a Mediatorului European.
B) Când se pronunţã asupra sesizãrii Comisiei sau Consiliului U.E. în legãturã cu nerespectarea obligaţiei de onestitate şi prudenţã dupã
încetarea funcţiei de cãtre un fost comisar european.
C) Când se pronunţã asupra sesizãrii de cãtre Comisie sau Consiliu privind comiterea de cãtre un comisar european a unor greşeli grave
sau privind neîndeplinirea condiţiilor necesare exercitãrii funcţiei sale.
D) Când ia act de demisia unui membru al Curţii de Conturi, care nu mai îndeplineşte condiţiile de exercitare a funcţiei.
Hotãrârile sunt motivate şi pronunţate[42] în şedinţa publicã la care pãrţile trebuie sã fie prezente. Ele sunt traduse în toate limbile oficiale şi
publicate în Culegerea de hotãrâri a Curţii.

III. 3.3. PROCEDURI DE JUDECATÃ

Procedura de judecatã în fata plenului Curţii sau a Camerelor sale, precum şi în faţa Tribunalului de Prima Instanţã, este contradictorie,
publicã, mixtã şi inchizitorie. Astfel:

 Este contradictorie pentru cã ambele pãrţi, reclamantul şi pârâtul, trebuie sã-şi prezinte pretenţiile şi sã le susţinã, argumentându-le
cu dovezi (mijloace de probã).
 Este publicã deoarece la şedinţele de judecatã poate asista oricine este interesat, ceea ce înseamnã cã nu pot participa decât pãrţile
interesate, reprezentaţii lor, judecãtorul-raportor şi avocatul general însãrcinat cu prezentarea cazului ori judecãtorul Tribunalului de
Prima Instanţã, având atribuţiile acestuia din urmã.
 Este mixtã deoarece comportã douã faze principale: faza scrisã şi cea oralã.
 Este inchizitorie[43] deoarece între faza scrisã şi cea oralã se poate intercala o fazã de instrumentare sau de investigare pentru
pregãtirea cazului în vederea dezbaterii sale. Astfel, Curtea poate decide mãsuri de instrucţie, cum ar fi: expertize, audieri de martori,
anchete la faţa locului şamd. De asemenea, tot în aceastã fazã Curtea poate cere pãrţilor sã rãspundã la anumite întrebãri, sã facã
anumite precizãri ori sã depunã documente suplimentare.

Faza scrisã debuteazã prin cererea trimisã prin scrisoare recomandatã la grefa Curţii de cãtre reclamant.
Aceastã cerere trebuie sã cuprindã, conform art. 37-44 din Regulamentul de procedurã, numele pãrţilor, obiectul litigiului, o expunere sumar
a mijloacelor invocate în apãrare, precum şi concluziile reclamantului faţã de situaţia de fapt invocatã.
Cererea trebuie trimisã Curţii, pentru a fi primitã, într-un interval de timp expres determinat de tratate pentru fiecare tip de acţiune (recurs).
La primirea ei, cererea este înscrisã în registrul Curţii, iar preşedintele desemneazã un judecãtor-raportor, care va avea sarcina de a urmãri
derularea procedurii pentru acel caz, de a întocmi un raport preliminar asupra faptelor şi, eventual, de a efectua investigaţii.
Apoi cererea reclamantului este notificatã pãrţii adverse (pârâtului), care are la dispoziţie o lunã pentru a trimite un memoriu în apãrarea ei.
În continuare, fiecare parte are posibilitatea sã depunã un memoriu suplimentar (replicã pentru reclamandat sau duplicat pentru pârât), care
sã-i susţinã pretenţiile invocate în speţã. În felul acesta, practic fiecare parte depune câte douã memorii.
Prin depunerea memoriilor suplimentare ia sfârşit faza scrisã a procedurii.
Apoi preşedintele Curţii fixeazã datã începerii fazei orale.
Dacã Curtea decide, faza de investigare[44] poate urma procedurii scrise, pentru ca martorii sau experţii sã poate fi audiaţi sau solicitaţi.
Faza oralã cuprinde în principiu lectura raportului de audiere a judecãtorului-raportor, apoi pledoariile pãrţilor şi, în final, concluziile
avocatului general.
De regulã, raportul de audiere este comunicat pãrţilor înaintea dezbaterilor, ceea ce dispenseazã Curtea de prezentarea lui publicã.
Dupã dezbaterea publicã a cazului, Curtea va delibera şi va adopta o hotãrâre decizie, ce se comunicã pãrţilor în şedinţa publicã.
Reprezentarea pãrţilor depinde de categoria de „parte” aflatã în litigiu.
Astfel instituţiile comunitare şi statele membre sunt reprezentate de cãtre „agenţii” lor. De regulã, agenţii instituţiilor comunitare sunt membrii
serviciilor lor juridice, iar agenţii statelor sunt funcţionarii serviciului contencios sau juridic al ministerului afacerilor externe al acelui stat.
Aceleaşi reguli se aplicã, conform art. 19 din Protocolul asupra Statului CEJ anexat Tratatului de la Nisa şi reprezentãrii statelor membre ale
unui acord asupra Spaţiului Economic European sau autoritãţii de supraveghere vizate de o astfel de înţelegere.
Persoanele private, fizice sau juridice, trebuie reprezentate de un avocat.
O condiţie[45] destul de bizarã de procedurã pretinde ca partea sã aibã domiciliul în Luxembourg, însã persoanele fizice sau juridice trebuie
sã apeleze la un rezident luxembourghez, folosit ca şi „cutie poştalã”, doar pentru introducerea acţiunii.
Justificarea acestei cerinţe este ca aceştia sã indeplineascã rolul de destinatar al corespondenţei trimisã de Curte.

III. 3.4. REGIM LINGVISTIC

Regimul lingvistic al Curţii de Justiţie este strâns legat de douã aspecte: existenţa a douãzeci de limbi oficiale ale comunitãţilor şi necesitatea
existenţei încrederii în justiţie prin asigurarea exercitãrii dreptului la apãrare pentru cetãţeanul care nu vorbeşte una din aceste limbi oficiale.
Multilingvismul[46]caracterizeazã funcţionarea CEJ, fãcându-se diferenţã între limba procedurilor şi cea internã, de muncã.
Limba procedurilor poate fi limba oficialã a CE (art. 29-31, „Regulamentul de Procedurã”), conform urmãtoarelor reguli:

 Reclamantul alege limba, dar dacã este vorba de un stat sau un agent privat dintr-un stat membru, limba este automat cea oficialã din
statul respectiv.
 În cazul în care constituţional existã mai multe limbi oficiale într-un stat, reclamantul precizeazã limba pe care o doreşte.

Odatã aleasã limba de procedurã, doar ea va fi aceea în care pãrţile şi avocaţii lor se pot adresa Curţii.
De aceea, ordonanţele şi hotãrârile Curţii vor avea valoare juridicã doar dacã au fost redactate în aceastã limbã („limbã de procedurã”), iar
orice versiuni redactate în altã limbã vor avea doar valoarea unei traduceri.
Limba internã de lucru este însã una singurã: franceza. De aceea, toate documentele se traduc în francezã, deliberãrile judecãtorilor se fac
în francezã, notele interne se redacteazã în francezã şi proiectele de hotãrâri se elaboreazã tot în francezã.

III. 3.5. DECIZIILE CURŢII

În regulã generalã, Curtea de Justiţie statueazã prin hotãrâri. Altfel spus, hotãrârea pune capãt procedurii în faţa Curţii.
În privinţa mãsurilor de urgenţã, a celor de instrumentare a cazului şi a reglementãrii cheltuielilor, Curtea statueazã prin ordonanţe.
Ordonanţele sunt adesea foarte succint motivate.
Hotãrârile însã trebuie sã aibã în mod obligatoriu trei pãrţi şi anume:

 Prima parte, intitulatã „în fapt„, corespunde mai mult sau mai puţin raportului de audiere al judecãtorului-raportor, fiind o expunere a
faptelor ce sintetizeazã dezbaterile orale, concluziile pãrţilor, mijloacele şi argumentele prezentate de fiecare dintre ele.
 A doua parte, intitulatã „în drept„, conţine raţionamentul Curţii faţã de pretenţiile formulate de pãrţi şi afirmã poziţia luatã referitoare la
obiectul dedus judecãţii.
 A treia parte cuprinde soluţia propriu-zisã a Curţii, ce pune capãt litigiului dintre pãrţi[47].

Hotãrârile se pronunţã în numele Curţii şi nu cel al majoritãţii judecãtorilor, nefiind admise opinii separate. Oricare judecãtor poate solicita ca
o anumitã chestiune asupra cãreia o hotãrãşte prin vot în timpul deliberãrii sã fie formulatã în limba pe care o doreşte.
Pentru a fi aplicabilã, hotãrârea Curţii trebuie sã fie investitã cu formulã executorie, adicã sã fie pusã în aplicare.
Hotãrârile Curţii sunt aplicabile în aşa-numitele „Colecţii de jurisprudenţã”.

III. 4. TRIBUNALUL DE PRIMA INSTANŢÃ.

III. 4.1. CONSTITUIRE ŞI COMPONENŢÃ.

Având în vedere numãrul mare de cazuri care erau aduse în atenţia Curţii de Justiţie şi prelungirea duratei soluţionãrii cazurilor respective, s-
a propus încã din 1964 crearea unei instanţe care sã preia cazurile de contencios privind funcţia publicã, destul de frecvente în activitatea
Curţii şi care se bazau pe o jurisprudenţã deja instituitã. Se avea în vedere prin aceasta şi crearea unui sistem cu dublu grad de jurisdicţie.
Tribunalul de Primã Instanţã a luat fiinţã pe baza prevederilor Actului Unic conform cãrora, la cererea Curţii de Justiţie şi dupã consultarea
Comisiei şi a Parlamentului, Consiliul poate hotãrî cu unanimitatea voturilor crearea unei jurisdicţii de primã instanţã, pe lângã Curtea de
Justiţie. Consiliul a luat aceastã hotãrâre la 24 octombrie 1988, iar Tribunalul de Primã Instanţã a intrat în funcţie la 1 septembrie 1989.
Instituirea acestei instanţe a fost necesarã din douã motive:
A) Pentru decongestionarea Curţii de Justiţie, îndeosebi de contenciosul privitor la funcţia publicã, permiţând astfel accelerarea judecãrii
litigiilor şi dând posibilitatea Curţii sã se concentreze pe asigurarea interpretãrii uniforme a dreptului comunitar.
B) Pentru îmbunãtãţirea protecţiei justiţiabililor prin instituirea unei jurisdicţii cu douã trepte, îndeosebi în contenciosul economic.
Tribunalul de Primã Instanţã se compune din 27 judecãtori (câte unul pentru fiecare stat membru), numiţi prin acordul comun al guvernelor
statelor membre, pentru o perioadã de şase ani, iar reînnoirea parţialã a membrilor sãi se face la un interval de trei ani, ei putând sã fie
realeşi[48]. Statutul judecãtorilor care compun Tribunalul este oarecum similar celui al judecãtorilor Curţii de Justiţie.
Ei depun jurãmântul în faţa Curţii de Justiţie, acesta fiind şi instanţa care poate sã le ridice imunitatea sau sã îi demitã din funcţie.
Judecãtorul Tribunalului de Primã Instanţã trebuie sã prezinte garanţii de independenţã şi capacitate cerutã de executarea funcţiilor
jurisdicţionale obişnuite, spre deosebire de judecãtorii Curţii, care trebuie sã aibã capacitatea de a exercita cele mai înalte funcţii
jurisdicţionale. În cadrul Tribunalului nu existã funcţia de avocat general, dar unul dintre judecãtori poate fi desemnat sã îndeplineascã
acesta funcţie.

III. 4.2. COMPETENŢÃ ŞI FUNCŢIONARE

În competenţa Tribunalului intrã:

 Acţiunile în anulare contra actelor adoptate prin codecizie de Consiliul U.E. şi Parlament, a actelor emise de Consiliul U.E., Comisia
Europeanã şi Banca Central Europeanã.
 Acţiunea în carenţã împotriva instituţiilor comunitare.
 Contenciosul funcţiei publice comunitare.
 Recursul[49] împotriva hotãrârilor camerei jurisdicţionale.
 Chestiunile prejudiciale de interpretare şi de apreciere a validitãţii, responsabilitatea extracontractualã a Comunitãţilor, precum şi cea
contractualã, când s-a stabilit clauza compromisorie.

Prin excepţie de la aceste reguli de competenţã, acţiunile introduse de instituţiile comunitare, de statele membre sau de Banca Central
Europeanã sau de competenţa Curţii Europene de Justiţie.
Organizarea şi funcţionarea Tribunalului este fãcutã sub „tutela” Curţii de Justiţie, care poate destitui un judecãtor al primei instanţe. Fiecare
judecãtor al Tribunalului este asistat de doi referenţi.
Preşedintele Tribunalului este desemnat pentru un mandat de trei ani, care poate fi reînnoit. El îndeplineşte pentru Tribunal aceleaşi
competenţe ca şi preşedintele Curţii de Justiţie, iar preşedinţii camerelor sunt stabiliţi în acelaşi mod ca şi preşedintele Tribunalului.
Funcţionarea Tribunalului de Primã Instanţã are loc de regulã în camere, plenul fiind procedura de excepţie. Alcãtuirea camerelor este
stabilitã prin decizie a Tribunalului, în general ele cuprinzând între trei şi cinci judecãtori, toţi judecãtorii fãcând parte din douã camere, cu
excepţia preşedintelui[50] care face parte dintr-o singurã camerã, pe care o prezideazã.
Dacã o camerã sesizatã propune, datoritã dificultãţii sau importanţei cauzei, remiterea acesteia spre judecarea plenului Tribunalului,
hotãrârea definitivã va fi luatã de plen. Dacã însã cauza este de competenţa preşedintelui, acesta poate la cererea camerei, dacã judecata
va fi fãcutã de acesta sau de plenul Tribunalului.
Grefa Tribunalului se produce dupã aceleaşi reguli ca şi cea a Curţii de Justiţie, deoarece serviciile Curţii rãspund şi nevoilor Tribunalului,
acesta nedispunând de o administraţie proprie. În consecinţã, serviciile Tribunalului se ocupã doar de gestiunea financiarã, astfel cã
funcţionarii sunt mult mai puţini decât cei ai Curţii de Justiţie.

III. 4.3. PROCEDURA

Procedura în faţa Tribunalului este asemãnãtoare cu procedura din faţa Curţii de Justiţie, urmând cele douã faze: faza scrisã şi faza oralã.
În faza scrisã se disting ca etape: depunerea plângerii împreunã cu documentele doveditoare, comunicarea acesteia cãtre pârât,
prezentarea unui memoriu de apãrare a pârâtului, rãspunsul reclamantului faţã de apãrãrile pârâtului, întocmirea raportului preliminar de
cãtre judecãtorul-raportor.
Prin excepţie, Tribunalul de Primã Instanţã poate renunţa la faza scrisã, aşa cum a fost cazul la 30 ianuarie 1990, când decizia Tribunalului a
fost datã dupã numai douã sãptãmâni de la audierile preliminare.
Faza oralã cuprinde dezbaterile şi formularea concluziilor[51].
Tribunalul delibereazã în camera de consiliu pe baza concluziilor finale. Hotãrârea este pronunţatã în şedinţa publicã, cu convocarea pãrţilor.
Relaţia dintre Tribunalul de Primã Instanţa şi Curtea Europeanã de Justiţie este similarã relaţiei dintre un tribunal şi o curte de apel dintr-un
sistem de drept naţional. Astfel, hotãrârile Tribunalului de Primã Instanţã pot fi atacate cu recurs, motivat numai pe probleme de drept în faţa
Curţii de Justiţie. Motivele pot fi incompetenţa tribunalului, violarea dreptului comunitar de cãtre tribunal, iregularitãţi de procedurã
vãtãmãtoare pentru parte. Dacã recursul este fondat, cauza se rejudecã de cãtre Curte sau este trimisã spre rejudecare Tribunalului de
Primã Instanţã, care trebuie sã ţinã seama de modul în care Curtea a rezolvat problemele de drept.
Prin Tratatul de la Nisa s-a prevãzut posibilitatea înfiinţãrii, pe lângã Tribunalul de Primã Instanţã, a unor Camere jurisdicţionale,
specializate pe anumite domenii şi ale cãror hotãrâri sã fie supuse recursului pentru chestiuni de drept sau apelului pentru chestiuni de fapt,
în faţa Tribunalului de Primã Instanţã. Un prim astfel de tribunal specializat este Tribunalul Serviciului Public, înfiinţat în noiembrie 2004
pentru a judeca litigii privind funcţia publicã. El este compus din şapte judecãtori, iar deciziile sale sunt contestabile cu apel în faţa
Tribunalului de Primã Instanţa şi cu recurs în faţa Curţii de Justiţie.

III. 5. TRIBUNALUL FUNCŢIEI PUBLICE

III. 5. 1. EVOLUŢIA INSTITUŢIONALÃ

Evoluţia instituţionalã a Uniunii Europene trebuie privitã în raport cu dezvoltarea extraordinarã pe care au cunoscut-o comunitãţile europene
de la crearea lor.
Organul jurisdicţional creat la început pentru a face o interpretare şi o aplicare unitarã a normelor comunitare a fost la un moment dat sufocat
de numãrul mare şi de complexitatea cauzelor înscrise pe rolul sãu, situaţie determinatã de evoluţia instituţionalã şi de dezvoltarea
sistemului normativ European. Pentru exemplificare, mai mult de un sfert din noile cauze înregistrate anual de Tribunalul de Primã Instanţã
au reprezentat contenciosul funcţiei publice.
În consecinţã, dupã o creştere a numãrului judecãtorilor Curţii de Justiţie şi dupã crearea unui nou organ cu care competenţele sã fie
împãrţite (T.P.J.) a reieşit necesitatea unei specializãri a instanţelor europene. Acest fapt a fost consacrat prin Tratatul de la Nisa, în vigoare
de la 1 februarie 2003, care conferã Consiliului competenţa de a decide cu unanimitate înfiinţarea unor camere jurisdicţionale însãrcinate cu
judecarea în prima instanţã a anumitor categorii de acţiuni introduse în materii specifice.
Decizia este luatã la propunerea Comisiei dupã consolidarea Parlamentului European şi a Curţii de Justiţie sau la cererea Curţii de Justiţie şi
dupã consultarea Parlamentului European şi a Comisiei. Decizia va stabili totodatã regulile privind compunerea camerei jurisdicţionale şi
întinderea competenţelor acestora.
Proiectul de tratat de instruire a unei Constituţii pentru Europa reia, în esenţã, dispoziţiile art. 225 A din Tratatul instituind CE (TCE), dar
camerele jurisdicţionale se vor numi „tribunale specializate”.
Unul dintre domeniile specifice în care Consiliul poate decide înfiinţarea unei instanţe specializate era indicat în Declaraţia anexã la Tratatul
de la Nisa privind art. 225 a TCE. În acest document, Conferinţa reprezentanţilor guvernelor statelor membre solicitã Curţii de Justiţie şi
Comisiei de a pregãti, în cel mai scurt timp, un proiect de decizie pentru înfiinţarea unei camere jurisdicţionale care sã judece în primã
instanţã litigiile dintre comunitate şi agenţii sãi.
Dând curs acestei solicitãri, Consiliul va adopta pe 2 noiembrie 2004, la propunerea Comisiei, o decizie privind crearea unei jurisdicţii
speciale în materia contenciosului funcţiei publice, alãturatã Tribunalului de Primã Instanţã, numitã „Tribunalul Funcţiei Publice al Uniunii
Europene”. Prin aceastã decizie, statutul Curţii de Justiţie a primit un titlu nou referitor la camerele jurisdicţionale şi o anexã privind
compunerea, organizarea şi competenţã Tribunalului Funcţiei Publice, precum şi procedura în faţa acestuia.

III. 5. 2. COMPUNEREA ŞI ORGANIZAREA T.F.P.

T.F.P. nu urmeazã în ceea ce priveşte compunerea sa regula consacratã pentru celelalte instanţe comunitare, aceea de un judecãtor pentru
fiecare stat membru, fiind compus din doar şapte judecãtori. Totuşi, la cererea Curţii de Justiţie, numãrul judecãtorilor poate fi mãrit de cãtre
Consiliu, hotãrând cu o majoritate calificatã.
Judecãtorii sunt numiţi de cãtre Consiliu cu votul unanim dupã ce a consultat un comitet format din şapte personalitãţi alese dintre foştii
membri ai Curţii de Justiei şi T.P.J. şi jurişti recunoscuţi.
Acest comitet se pronunţã şi dã un aviz asupra corespunderii candidaţilor la exigenţele funcţiei de judecãtor la T.F.P. întocmind o listã cu un
numãr de candidaţi egal cu cel puţin dublul numãrului judecãtorilor ce urmeazã a fi numiţi de cãtre Consiliu.
Condiţiile şi modalitãţile de prezentare şi apreciere a candidaturilor sunt stabilite de Consiliu, statuând cu o majoritate calificatã la
recomandarea Curţii. Îşi poate prezenta candidatura pentru a fi numitã judecãtor la T.F.P. orice persoanã cetãţean al unui stat membru al
Uniunii, oferind toate garanţiile de independenţã şi având capacitatea cerutã pentru exercitarea funcţiilor jurisdicţionale.
În desemnarea judecãtorilor, Consiliul trebuie sã regleze la o compunere echilibratã a Tribunalului dintr-o dublã perspectivã: pe de o parte, a
reprezentãrii sistemelor juridice naţionale, pe de altã parte, a reprezentãrii geografice, care trebuie sã fie cât mai cuprinzãtoare (art. 3 din
Anexa la Statutul Curţii de Justiţie).
Cei şapte judecãtori ai T.F.P. sunt numiţi pentru o perioadã de şase ani, cu posibilitatea alegerii din nou a judecãtorilor care şi-au terminat
mandatul. Ei nu pot exercita nicio funcţie politicã sau administrativã şi nicio activitate profesionalã, renumeratã sau nu, decât dacã a obţinut o
derogare specialã din partea Consiliului. Judecãtorii, avocaţii generali şi grefierul îşi exercitã funcţiile acolo unde este sediul Tribunalului
Funcţiei Publice.
Preşedintele Tribunalului este desemnat de cãtre judecãtori pentru un mandat de trei ani, care poate fi înnoit. Înainte de a-şi prelua funcţia,
judecãtorii depun un jurãmânt de a-şi exercita atribuţiile cu toatã imparţialitatea şi conştiinţa şi de a nu divulga nimic din secretul deliberãrilor.
Jurãmântul este prestat în faţa plenului Curţii de Justiţie.
Statutul judecãtorilor T.F.P. derivã din statutul judecãtorilor Curţii de Justiţie (Art. 5 din Anexa la Statutul Curţii de Justiţie). Ei se bucurã de
imunitate de jurisdicţie şi, în ceea ce priveşte actele îndeplinite de ei în calitate oficialã, inclusiv opiniile exprimate oral sau în scris, continuã
sã beneficieze de imunitate şi dupã încetarea funcţiilor lor. Aceastã imunitate poate fi ridicatã de plenul Curţii de Justiţie şi, odatã ridicatã, o
acţiune penalã poate fi pornitã împotriva judecãtorului în cauzã. Totuşi, acesta nu poate fi judecat în fiecare dintre statele membre, decât de
instanţa competentã sã-i judece pe magistraţii de la cea mai înaltã instanţã naţionalã.
În afara înnoirilor regulate şi a deceselor, mandatul de judecãtor la T.F.P. poate lua sfârşit în mod individual prin demisie. Judecãtorii
Tribunalului nu pot fi înlãturaţi din funcţie şi nu pot fi declaraţi decãzuţi din dreptul lor la pensie sau la altele avantaje echivalente, decât dacã
se stabileşte cu votul unanim al judecãtorilor şi avocaţilor generali ai Curţii cã nu mai corespund condiţiilor cerute sau nu-şi mai îndeplinesc
obligaţiile decurgând din funcţia lor. Doar în aceste cazuri mandatul trebuie depus de îndatã, altfel el va continua pânã la intrarea în funcţie a
succesorului.
T.F.P. îşi numeşte grefierul şi îi stabileşte statutul, iar acesta are la dispoziţie câţiva agenţi. Judecãtorii sunt informaţi de preşedinte cu douã
sãptãmâni înaintea datei fixate pentru numire cu privire la candidaturile depuse. Votul este unul secret, fiind ales candidatul care a obţinut
majoritatea absolutã a voturilor. Dacã nici unul dintre candidaţi nu deţine majoritatea absolutã, se procedeazã la un al doilea tur de scrutin,
iar cel care va întruni cel mai mare numãr de voturi va fi ales. Se prevede, de asemenea, cã în caz de egalitate de voturi, va fi ales cel mai în
vârstã.
Tribunalul îşi exercitã atribuţiile de manierã permanentã. Ţinând cont de necesitãţile serviciului, el va stabili durata vacanţelor judecãtoreşti.

III. 5. 3. SESIZAREA T.F.P.

T.F.P. este competent sã judece în prima instanţã litigiile dintre Comunitãţi şi agenţii sãi, în limitele şi condiţiile stabilite prin statut sau
rezultând din regimul special aplicabil celor din urmã, fiind incluse şi litigiile dintre orice organ sau organism şi personalul sãu pentru care
competenţã a fost atribuitã Curţii de Justiţie.
Tribunalul are o competenţã de anulare şi de jurisdicţie deplinã, obiectul sesizãrii fiind fie nelegalitatea unui act al administraţiei care aduce
atingere unui funcţionar sau agent, fie acordarea unei despãgubiri. Totuşi, funcţionarul sau agentul poate cumula în acelaşi recurs cererea
de anulare şi pretenţiile de despãgubire.
Dintre agenţii Comunitãţilor, funcţionarii constituie grupul principal. Funcţionarul Comunitãţilor este definit prin Statutul Funcţionarilor
Comunitãţilor Europene ca fiind persoana numitã în condiţiile prevãzute de Statut într-o funcţie permanentã de cãtre una dintre instituţiile
Comunitãţilor printr-un act scris al autoritãţii investitã de instituţie cu competenţã de numire.
În categoria celorlalţi agenţi sunt excluşi agenţii temporari (chemaţi sã lucreze într-un centru de cercetare sau într-un cabinet al unui membru
al Comisiei, ei pot fi angajaţi pentru o duratã de cel mult şase ani sau pentru o duratã legalã de mandatul membrului respectiv al Comisiei),
agenţii contractuali (contract între 3 şi cel mult 5 ani), auxiliari şi experţii naţionali detaşaţi, precum şi consilierii speciali şi agenţii locali.
Funcţionarii şi ceilalţi agenţi europeni se pot adresa T.F.P. cu condiţia cã autoritatea investitã cu puterea de numire a fost sesizatã în
prealabil cu o reclamaţie, iar aceastã reclamaţie a fãcut obiectul unei decizii explicite sau implicite de respingere (lipsa rãspunsului în
termenele prevãzute de art. 90 din Statutul Funcţionarilor Comunitãţilor Europene). Jurisprudenţa constantã a T.F.P. este în sensul cã, în
prezenţa unui act care îl lezeazã, funcţionarul trebuie sã foloseascã procedura reclamaţiei, prevãzutã de art. 90 din Statut, introducerea unei
simple necereri neavând nicio relevanţã.
O calitate procesualã activã nu este recunoscutã în schimb organizaţiilor sindicale şi profesionale, acestea neputând interveni decât pentru a
susţine sau a cere respingerea pretenţiilor funcţionarului.
Cererea trebuie sã fie precisã, pentru a nu exista niciun dubiu cu privire la palat, actul contestat, la problemele invocate şi la procedurã. În
lumina jurisprudenţei comunitare, pârâtul nu poate fi decât autoritatea investitã cu puterea de numire şi care acţioneazã în numele instituţiei,
actele privind situaţia juridicã a funcţionarilor şi putându-le aduce atingere trebuie sã fie imputate instituţiei şi o eventualã acţiune trebuie
îndreptatã împotriva instituţiei de la care provinde actul contestat.

III. 5. 4. CONDIŢII DE ADMISIBILITATE

Funcţionarul sau agentul european poate acţiona în calitate de reclamant în faţa T.F.P. doar dupã ce a fost parcursã o procedurã
administrativã prealabilã.
Termenele în care funcţionarul trebuie sã acţioneze, atât în procedura administrativã, cât şi în cea contencioasã, constituie o condiţie de
admisibilitate a acţiunii. În jurisprudenţa sa, Tribunalul a subliniat în mai multe rânduri cã art. 90 şi art. 91 din Statut subordoneazã
admisibilitatea unei acţiuni condiţiei parcurgerii procedurii administrative potrivit dispoziţiilor legale, mai ales în ceea ce priveşte termenele şi
cã aceastã regulã este de ordine publicã, termenele nefiind nici la dispoziţia pãrţilor, nici a judecãtorilor.
Astfel, reclamaţia trebuie introdusã într-un termen de trei luni care curge din ziua publicãrii actului dacã este vorba de o mãsurã cu caracter
general şi din ziua notificãrii deciziei sau cel mai târziu din ziua în care partea interesatã a cunoscut-o dacã este vorba de o mãsurã cu
caracter individual.
În acesta din urmã caz, dacã actul aduce atingere unei alte persoane decât cea cãreia îi este adresat, acest termen curge din ziua în care ea
a luat la cunostiinţã, dar nu mai târziu de ziua publicãrii. În fine, termenul curge de la data expirãrii termenului de rãspuns atunci când
reclamaţia priveşte o decizie implicitã de respingere (Art. 90 din Statutul Funcţionarilor Comunitari).
Autoritatea notificã decizia sa motivatã pãrţii interesate într-un termen de patru luni din ziua introducerii cererii sau a reclamaţiei. La expirarea
acestui termen, lipsa rãspunderii la reclamaţie valoreazã decizia implicitã de respingere, susceptibilã de a face obiectul unei acţiuni în faţa
Tribunalului.
Acţiunea, ea şi reclamaţia, trebuie sã fie îndreptatã împotriva unui act ce aduce atingere unui drept, care poate fi o mãsurã cu caracter
general sau o mãsurã cu caracter individual comunicatã reclamantului ori unui tert. În jurisprudenţa Curţii de Justiţie este considerat „act ce
aduce atingere” actul susceptibil sã afecteze direct situaţia pãrţii interesate în detrimenul acesteia, aşa cum este decizia de respingere a unei
cereri pentru plata unei indemnizaţii de instalare.
S-a decis cã actele pregãtitoare, precum avizul dat de un comitet consultativ de numiri care nu are decât o simplã competenţã consultativã,
nu pot face obiectul unei acţiuni, chiar dacã ar fi singurele de care reclamantul pretinde cã a luat cunostiinţã. Doar cu ocazia unei acţiuni
îndreptate împotriva deciziei luate în cadrul procedurii, reclamantul poate invoca neregularitatea actelor anterioare strâns legate de decizie.
De asemenea, mãsurile de organizare internã a unui serviciu, scrisorile prin care sunt date informaţiile sau explicate anumite texte juridice,
actele care confirmã un act emis anterior sau punerea în practicã a unui asemenea act, nu sunt nici ele susceptibile de a face obiectul unei
acţiuni în faţa Tribunalului Funcţiei Publice.
Potrivit dispoziţiilor art. 25 alin. 2 din Statutul Funcţionarilor Comunitari Europeni, orice decizie care aduce atingere unui drept trebuie
motivatã şi aceasta în interpretarea Curţii de Justiţie, pentru a permite pãrţii interesate sã aprecieze dacã decizia este afectatã de un viciu
permiţând contestarea legalitãţii sale şi sã facã posibil un control jurisdicţional.
Aceasta exigenţã este satisfãcutã dacã împrejurãrile, cele în care actul contestat a fost luat şi comunicat pãrţilor interesate, permit acestora
sã cunoascã elementele esenţiale care au determinat administraţia sã ia decizia. În orice caz, întinderea obligaţiei de a motiva decizia
trebuie apreciatã în mod concret cu luarea în considerare a tuturor circumstanţelor privind respectivã decizie.
În fine, pentru ca o acţiune în faţa T.F.P. sã fie primitã, reclamantul trebuie sã justifice un interes de a acţiona, nãscut şi actual, apreciat în
momentul introdus acţiunii şi nu în momentul introducerii reclamaţiei.

III. 5. 5. JUDECATA

T.F.P. judecã în camere de trei judecãtori, dar în cazuri prevãzute de Regulamentul de procedurã, el poate judeca şi în plen, în camere de
cinci judecãtori sau chiar în complet de judecatã. Plenul şi camerele de cinci judecãtori sunt prezidate de preşedintele Tribunalului, în timp ce
preşedinţii camerelor de trei judecãtori sunt desemnaţi de cãtre aceştia. Excepţie face camera al cãrei membru este însuşi preşedintele
Tribunalului, care este prezidatã de acesta.
Tribunalul nu poate delibera în mod valabil decât în numãr impar, fiind cerutã pentru camere de trei sau cinci judecãtori o majoritate de cinci
jucãtori. În cazul cã unul dintre judecãtorii camerei nu poate participa, se poate apela la un judecãtor din competenţa unei alte camere.
Un judecãtor nu poate fi recuzat sau, dimpotrivã, solicitat a face parte dintr-un complet pe motivul cetãţeniei sale. Totuşi, judecãtorii şi
avocaţii generali ai T.F.P. sunt supuşi dispoziţiilor privind incompatibilitatea sau obligaţia de abţinere de la judecatã.
Aceasta înseamnã, pe de o parte, cã nu pot participa la soluţionarea unei cauze în care au intervenit anterior ca agent, consilier sau avocat
al uneia dintre pãrţi sau au fost chemaţi sã se pronunţe asupra cauzei ca membru al unui tribunal, al unei comisii de anchetã sau în orice altã
calitate şi, pe de altã parte, cã atunci când apreciazã cã nu pot participa la judecarea sau examinarea unei anumite cauze, trebuie sã-l
informeze pe preşedinte.
De asemenea, dacã preşedintele apreciazã cã un judecãtor sau un avocat general, dintr-un motiv anume, nu trebuie sã judece sau sã punã
concluzii într-un anumit dosar, el va avertiza pe cel în cauzã (Art. 5 alin. 2 din Anexã coroborat cu art. 18 din Statutul Curţii de Justiţie).
Dacã T.F.P. este sesizat cu o cauzã ridicând acea problemã de interpretare sau punând în discuţie validitatea aceluiaşi act ca într-o cauzã în
curs în faţa T.P.J., dupã ce pãrţile au fost ascultate, poate suspenda procesul pânã la pronunţarea T.P.J..
Când T.F.P. constatã cã o acţiune cu care este sesizat este de competenţa Curţii de Justiţie sau T.P.J., va trimite cauza instanţei
competente.
Funcţionarii şi ceilalţi agenţi ai Comunitaţilor Europene trebuie sã fie reprezentaţi în faţa T.F.P. de cãtre un avocat, procedura având douã
faze: una scrisã şi una oralã.
Regimul lingvistic este identic cu cel în faţa T.P.J.. Faza scrisã include prezentarea acţiunii şi a întâmpinãrii. Când un al doilea schimb de
membri are loc, T.F.P. poate, cu acordul pãrţilor, sã hotãrascã soluţionarea fãrã procedura oralã.
T.F.P. s-a preocupat sã rãspundã încã de la primele sale decizii invitaţiei Consiliului de a facilita soluţionarea amiabilã a litigiilor în orice
stadiu al procesului (considerentul al şaptelea din decizia 2004/752/CE, reluat la art. 7 paragraful 4 din Anexa 1 la Statutul Curţii de Justiţie).
Astfel, în mai multe cauze, judecãtorii raportori au supus atenţiei pãrţilor propuneri de soluţionare amiabilã.
Regulamentul de procedurã al T.F.P. al U.E., adoptat pe 25 iulie, îi dã dreptul de a examina, în orice fazã a procesului, posibilitãţile unei
soluţionãri amiabile al întregului litigiu sau al unei pãrţi a acestuia, de a propune una sau mai multe soluţii şi de a lua mãsurile potrivite în
vederea uşurãrii unei asemenea soluţionãri. În acest scop, Tribunalul poate cere pãrţilor sau terţilor informaţii sau documente, sã invite la
întâlniri reprezentanţii pãrţilor, pãrţile, chiar şi orice funcţionar sau agent al instituţiei abilitat sã negocieze un eventual acord.
Judecãtorul raportor, asistat de grefier, poate fi însãrcinat sã caute o soluţionare amiabilã a litigiilor sau sã punã în practicã mãsurile pe care
le-a decis în acest scop.
Când este gãsitã o soluţionare amiabilã care pune capãt litigului, termenii acestui acord pot fi menţinuţi într-un proces verbal care constituie
act autentic, semnat de preşedinte sau de judecãtorul raportor şi de grefier. Cauza va fi radiatã din registru printr-o ordonanţã motivatã,
preşedintele putând cuprinde la cererea pãrţilor termenii acordului în ordonanţã. Reclamantul şi pârâtul au de asemenea posibilitatea de a
ajunge la un acord în afara Tribunalului, informând Tribunalul despre acest fapt. În ceea ce priveşte cheltuielile de judecatã, preşedintele va
decide potrivit acordului sau în lipsa unor precizãri, în mod liber.
Pentru a încuraja pãrţile sã recurgã fãrã reţinere la un acord amiabil, Regulamentul de procedurã al T.F.P. prevede cã acestea nu pot utiliza
în cadrul procesului avizul exprimat, sugestiile formulate, propunerile prezentate, concesiile fãcute sau documentele încheiate în vederea
unei soluţionãri amiabile (art. 70).
În sprijinul acţiunii pot fi invocate acte scrise, declaraţii de martor sau de expert, precum şi orice informaţie pe care Tribunalul o considerã
necesarã în proces. Audierea unui martor sau expert poate fi încuviinţatã printr-o ordonanţã a Tribunalului a fi fãcutã de autoritatea judiciarã
de la domiciliul acestuia, care va trimite Tribunalului actele rezultate din executarea comisiei rogatorii. Martorii şi experţii sunt audiaţi sub
jurãmânt şi Tribunalul poate aplica sancţiuni pecuniare martorilor recalcitranţi.
Şedinţa este publicã, cu excepţia cazului în care, pentru motive grave, Tribunalul hotãrãşte altfel, un proces verbal semnat de preşedinte şi
de grefier, fiind întocmit la fiecare şedinţã. Deliberarea este secretã şi ea se finalizeazã cu o hotãrâre motivatã, cititã în şedinţã publicã în
care este menţionat numele judecãtorilor care au deliberat şi care este semnatã de preşedinte şi de grefier.
Preşedintele Tribunalului poate hotãrî printr-o ordonanţã, potrivit unei proceduri sumare, cu priviri la cererile de suspendare a executãrii sau
aplicarea unor mãsuri provizorie. Aceasta ordonanţã nu are decât un caracter provizoriu şi ea nu prejudecã fondul cauzei.
Deciziile T.F.P. pot face obiectul unui recurs în faţa T.P.J., formulat într-un termen de douã luni de la comunicarea deciziei atacate. De
asemenea, recursul poate fi introdus împotriva deciziilor care soluţioneazã în parte litigiul pe fond sau care soluţioneazã o excepţie de
necompetenţã sau de neprimire. Recurent poate fi orice parte i-au fost respinse pretenţiile, în tot sau în parte.
Recursul cu o dublã limitã nu poate fi formulat doar cu privire la stabilirea şi cuantumul cheltuielilor şi este limitat la problemele de drept, atât
în ceea ce priveşte necompetenţa Tribunalului, neregulile de procedurã dinaintea acestora care aduc atingere intereselor pãrţii în cauzã,
încãlcarea dreptului comunitar de cãtre T.F.P..