6.

Planurile experimentale (designul experimental)

Experimentele cu numar mic nu presupun prezenta grupului de control, ele folosind

determinarea initiala si finala (pretest si posttest), pentru a concluziona asupra unei relatii dintre
variabile. Aceste rezultate se pot insa modifica de la sine prin asa numitul efect de maturare a
grupului experimental, sau a schimbarilor de ambianta. Grupul de control a devenit astfel
principala garantie a validitatii externe a datelor obtinute.

6.1. Planuri experimentale de baza

Acestea vizeaza situatiile in care manipulam experimental un singur factor (care poate
avea insa mai multe modalitati), semnificatia rezultatelor fiind derivata din compararea pretest-
posttest la grupul experimental si la cel martor. Cand modalitatile factorului sunt fixate din capul
locului, avem ceea ce I. Radu numeste grupuri sistematice, compozitia in cadrul grupului fiind
aleatoare, dar alegerea lui fiind sistematica.

Mergand pe ipoteza dublului codaj, Paivio (1982) a facut asertiunea ca imaginile sunt
codate atat vizual (cod iconic) cat si verbal (cod semantic), in timp ce cuvintele sunt tratate
numai prin al doilea cod. Ipoteza ar fi ca memoria pentru cuvinte cu continut imagistic ar trebui
sa fie mai buna decat pentru cele care nu au un asemenea continut, ceea ce ar putea duce la
construirea unui experiment in care factorul (cuvintele) sa se prezinte sub doua modalitati fixate
prealabil.

6.2. Planurile factoriale

Atunci cand intervine mai mult de un factor de variatie, avem de-a face cu planuri bi-, tri-
, sau multifactoriale, cazuri in care se urmareste nu numai ponderea fiecarui factor asupra
variabilei independente, ci si influenta interactiunii lor. Problema planurilor factoriale o
constituie construirea esantioanelor, pentru fiecare modalitate a factorului trebuind sa avem un
grup experimental distinct. Astfel, pentru cel mai simplu plan factorial (doi factori cu cate doua
stari fiecare, adica un plan bifactorial), daca notam cu a1, a2 starile factorului A si cu b1, b2 starile
factorului B, vom avea patru grupe experimentale (a1b1, a1b2, a2b1 si a2b2).
Planul trifactorial (trei factori cu trei stari, modalitati) da 27 de grupuri experimentale, a caror
constructie practica este extrem de dificila). Simplificarea ei a dus la asa numitele planuri in
patrat latin sau patrat greco-latin (pentru detalii vezi Anitei, M.,op. cit., p. 74).
 In planurile factoriale apare intotdeauna si un grup care reuneste conditiile zero, nefiind
depus manipularii experimentale (grupul martor). Sprijinindu-se pe analize de varianta foarte
complexe (ANOVA, MANOVA) planurile factoriale au, asa cum arata I. Radu, o mai mare
valabilitate ecologica, reflectand mai bine realitatea din afara laboratorului.

6.3. Planurile cvasiexperimentale

Sunt acelea in care variabila dependenta este pusa in relatie cu o variabila clasificatorie,
numita si variabila eticheta. Deci variabila independenta este una pe care experimentatorul nu o
poate controla sau manipula, deoarece ea se bazeaza pe o conditie preexistenta: sexul, varsta,
anumite boli, experienta intr-un domeniu, apartenenta la o etnie, rasa, cultura, religie, profesie
etc. Toate acestea sunt insa surse de variabilitate interumana si, deoarece ele nu pot fi efectiv
provocate sau manipulate, experimentele in care sunt folosite se numesc cvasi-experimente.

Uneori aceste designuri experimentale sunt numite si ex post facto, sau cercetare
evaluativa, cand colectarea si analiza datelor are loc dupa ce evenimentul s-a produs. Logica lor
este ca daca experimentatorul ar fi fost capabil sa introduca variabila independenta in situatie,
atunci variabila dependenta ar fi fost cea pe care natura a produs-o deja.

In mod tipic, in experiment subiectii sunt cu grija selectionati de cercetator, dar in viata
reala, 'naturala', apar situatii cu neputinta de produs in laborator (razboaie, calamitati, boli):
laboratorul este un sistem inchis, asupra caruia putem exercita un control foarte mare, lumea
reala este un sistem deschis spre un mediu pe care-l controlam putin, sau deloc. Daca in prima
situatie precizia este platita prin artificialism, in a doua validitatea ecologica compenseaza partial
lipsa de acuratete stiintifica (vezi R.L. Solso si H.H. Johnson, 1989, p. 44).

Cvasiexperimentul nu este un semiexperiment, particula cvasi neavand o conotatie

devalorizanta. Chiar daca el nu este experiment adevarat (sau in sensul strict), o cantitate
impresionanta de informatie valida si valoroasa a fost obtinuta pe aceasta cale. Intr-un studiu pe
diabetici (Clinciu, 1982), criteriile de analiza au fost dupa sex, varsta, debut, grad de echilibrare
a bolii, toate caracteristici naturale si neprovocate, deci tipice unui design cvasiexperimental.

6.4. Planuri de experienta mixta

In cercetarile in care o variabila dependenta este pusa in relatie cu unul sau mai multi
factori manipulanti si cu o variabila eticheta, sau clasficatorie (sex, varsta etc.) avem planuri
mixte.
Variabila clasificatorie nu este una independenta (nu face obiectul manipularii), deci relatia
dintre ea si cea independenta nu este cauzala, ci de simpla covarianta sau corelatie. Pentru a-l
cita din nou pe I. Radu, designul experimental mixt are avantaje: 'sporeste senzitivitatea,
constatabila experimental, a variabilei dependente fata de factorul manipulant; ofera informatii
despre gradul de generalitate a rezultatelor obtinute' (Radu, I., op. cit., p. 43).

7. Tipuri de analiza

Tipul de analiza depinde in mod hotarator de designul experimental folosit, in functie de

care exista mai multe niveluri de masuratoare si procedee statistice permise, de la testul chi
patrat, la testele Mann-Whitney si Wilcoxon, analiza de varianta, testul t (student) si z, testul F al
lui Fisher si altele care sunt tratate la cursul de statistica (vezi Chelcea, S., 1982, pp. 164-165).

B. Tipuri de experimente

1. Experimentul de laborator

Daca vom considera caracterul provocat si prezenta unui control al variabilelor ca fiind
trasaturile definitorii pentru experiment, ele se regasesc in intregime in experimentul de
laborator, acesta fiind cadrul care permite in sens strict manipularea variabilelor. El presupune
scoaterea subiectului (subiectilor) din situatia obisnuita de viata si introducerea intr-o ambianta
artificiala, anume creata (camere, aparatura, conditii si programe special create). Cu siguranta ca
acest tip de experiment opereaza un anumit decupaj al realitatii, din multitudinea de variabile
care determina comportamentul fiind selectate doar cateva pentru a fi verificate, altele fiind
controlate, iar unele ignorate.

Experimentul de laborator are o serie de avantaje, care tin in primul rand de precizie si
rigurozitate, de faptul ca ofera, pe langa datele calitative, date cuantificabile (cantitative), ceea ce
permite stabilirea de relatii cauzale intre fenomene. Constituirea psihologiei ca stiinta autonoma,
prin desprinderea ei de filozofie, se datoreaza experimentului, 'metoda cea mai importanta, mai
precisa si mai fecunda' (Rosca, Al., 1971, p. 11). Limitarile metodei tin de gradul ei mare de
artificialitate: o parte din variabile isi pierd realismul cand sunt introduse in laborator; unele
elemente originale ale situatiei reale se pierd, pentru a aparea altele generate de noua situatie;
numai anumite variabile pot fi selectate din situatia reala; experimentatorul poate sugera
involuntar ce asteapta de la subiecti, care isi modifica reactiile in sensul asteptat; subiectii, prin
tendintele de fatada sau prin conformismul social, prezinta reactiile care promit recompensa
asteptata.
 Perfectionarea experimentului de laborator se face pe directia crearii unor situatii
experimentale cat mai apropiate de viata reala, dar, oricum, validitatea externa ramane problema
lui ce mai mare. In fond artificialitatea situatiei de laborator este punctul forte, dar si cel
vulnerabil al metodei: pe de o parte printr-un mai bun control al variabilelor externe si prin
posibilitatea explorarii variabilelor complexe, el pune fara ambiguitate in evidenta cauzalitatea;
pe de alta parte abstragerea variabilelor din contextul lor natural de actionare, combinarea lor
dupa 'reteta' experimentala, constituie o denaturare a actiunii lor. De aceea, in timp ce unii vad in
aceasta metoda experimentul 'pur', 'adevarat', sau 'stiintific', altii (Chapanis, apud Rosca, Al.,
1973, p. 12) 'observa ca experimentele de laborator sunt numai modele aproximative ale
situatiilor vietii reale'.

Prezenta experimentului poate induce asa numitul efect Rosenthal in randul subiectilor.
Mai mult, el poate introduce (intentionat sau nu) distorsiuni in inregistrarea datelor, mai ales prin
omiterea acelora ce contravin ipotezelor formulate. Unele erori pot fi sistematice, involuntare
(bias, in engleza), altele nesistematice (transcrierea gresita a unor rezultate, inregistrari neatente
etc.) Pentru a-l cita din nou pe Rosca, 'fara indoiala ca aducerea subiectului in conditii de
laborator ridica numeroase obiectii si dificultati, dar ele nu sunt de natura, nici pe departe, sa
invalideze experimentul' (op. cit., p. 12).

2. Experimentul natural, sau de teren

Metoda prin care experimentul isi castiga in buna masura validitatea sa externa si ecologica este
realizata prin mutarea locului sau de actiune din laborator, in viata reala, pe teren, “in natura' (de
unde si numele sau). Acest tip de experiment, complementar celui de laborator, are in linii mari
aceleasi caracteristici: producerea fenomenului prin varierea conditiilor, repetarea lui etc.

Avantajele experimentului natural sunt numeroase: subiectii sunt observati in conditiile

lor naturale de existenta; variabila independenta are caracteristici reale, nemodificate;
experimentatorul nu influenteaza prin prezenta sa (care poate fi chiar disimulata, necunoscuta)
situatia experimentala; motivarea subiectilor nu este una extrinseca (recompensa asteptata), ci
este generata de situatia reala, ceea ce poate oferi temeiul unor generalizari mai valide. Din
aceasta cauza, experimentul natural, de teren, isi gaseste o larga zona de aplicare in scoala, in
educatie: introducerea unui procedeu nou de predare, urmarirea efectelor evaluarii si examinarii
elevilor, modificarea programului de lucru, schimbarea regulamentului de ordine interioara fac
din aceasta metoda o cale de studiere, dar si de ameliorare a procesului instructuv-educativ.
 Si totusi castigurile intr-o directie (cadrul natural de desfasurare, realism, validitate
externa) se fac cu pretul unor dezavantaje: intervin o serie intreaga de factori (externi sau interni)
care pot modifica conduita; controlul riguros al variabilelor este mult mai dificil; de multe ori
situatia naturala ia pe nepregatite experimentatorul; multe din situatiile naturale sunt ireversibile,
asa ca posibilitatea provocarii si repetarii sunt foarte mici; complexitatea situatiei reale face
dificila selectarea si punerea in legatura a variabilelor explanatorii, dupa o schema cauzala
riguroasa.

Maurice Duverger (apud Celchea, S., 1982, p. 112) distinge experimentul de

teren pasiv si activ (in primul cercetatorul nu manipuleaza variabilele, el anunta o schimbare si
cauta inlantuirea de fapte care a produs-o, in timp ce in al doilea caz el intervine direct sau
indirect in introducerea factorilor experimentali).

Dupa durata lor in timp, experimentul de teren poate fi instantaneu sau de durata(extins
pe luni sau ani de zile), iar dupa gradul de cuprindere poate fi restrans (clasa, echipa de munca)
sau foarte extins (o zona intreaga sau o mare colectivitate).

3. Experimentul psihopedagogic

O forma particulara a experimentului natural, cu largi aplicatii in instructie si educatie o

constituie experimentul psihopedagogic. In cadrul oricarui experiment de acest tip avem de-a
face cu o multitudine de variabile, declansate in principal de factorul uman (personalitati umane
in interactiune).

Experimentul psihopedagogic are doua functii majore: cea constitutiva (cunoasterea,

consemnarea, radiografierea situatiei existente la un moment dat) si cea formativ-
ameliorativa (introducerea in grupul studiat a unor factori de progres in vederea ameliorarii
situatiei constatate, schimbarea presupunand modificarea actiunii educationale prin
perfectionarea practicii educative nemijlocite). Cele doua functiuni
(gnoseologica si praxiologica) se presupun reciproc, pentru ca produsul cunoasterii este
rezultatul unei actiuni care, la randul ei, se desfasoara conform cu rezultatele cunoasterii.

Foarte frecvent verificarea superioritatii unui procedeu didactic beneficiaza de aceasta

metoda: comparand performantele elevilor inainte si dupa introducerea unui nou procedeu
didactic, comparatia clasei la care s-a predat traditional cu cea pe care s-a experimentat, tragem
concluzii valide asupra procedeului, aceasta fiind o cale de ameliorare a tehnologiei didactice.
Desi nici o reforma din educatie nu poate face abstractie de investigatii experimentale prealabile,
experimentarea in scoala vizeaza cateva domenii cheie:

· studiul programelor de invatamant sub raportul organizarii volumului, gradului de

dificultate, succesiunii, ritmului, numarului de exercitii necesare;

· ameliorarea tehnologiei didactice prin cercetari privitoare la metodele si procedeele

didactice utilizate in predare, eficienta predarii;

· studiul personalitatii elevului in raport cu activitatea de invatare (variabilele psihologice si

psihosociale cu relevanta in randamentul scolar);

· cercetari privitoare la personalitatea profesorului, cu repercusiuni asupra activitatii de

predare-invatare (stiluri de predare, variabile de personalitate implicate);

· investigarea randamentului scolar prin ameliorarea tehnicilor de apreciere si evaluare a

muncii scolare (vezi Dragan, I. si Nicola, I., 1993, p. 44).

4. Experimentul ex post facto

Inca John Stuart Mill impartea experimentele in artificiale (in care situarea experimentala
este creata de cercetator) si naturale (situatia fiind oferita de natura), iar Claude Bernard vorbea
despre experimentele active (sau provocate) si cele pasive (sau invocate). Aceste distinctii s-au
fixat in cuplul terminologic experiment proiectat si experiment ex post facto (Chapin, 1947),
care are astazi o larga acceptare.

Psihologii considera ca ne putem intelege mai bine investigand nu numai prezentul si

viitorul, ci si analizand evenimentele trecutului, in incercarea de a detecta cauzele schimbarilor
actuale, bune sau rele. Exista ratiuni importante pentru aceasta investigatie: este imposibil sa te
reintorci in trecut pentru a-l controla experimental, si, in a doilea rand, societatea nu ne-ar putea
permite sa provocam si sa manipulam variabile de genul razboi, calamitati naturale, revolutii,
epidemii. 'Putem defini cercetarea ex post facto ca o investigatie empirica sistematica in care
variabila independenta nu a fost direct controlata, pentru ca ea deja s-a produs sau pentru ca ea
este prin natura ei nemanipulabila' (Robinson, P.W., 1981, p 80).

In acest tip de experiment, activitatea cercetatorului seamana cu cea a detectivului care rezolva o
crima, caci toate faptele ce au legatura cu un eveniment sunt puse impreuna pentru ca, printr-un
proces de eliminare, cauzele nerelevante sa fie inlaturate pana ce raman cele care pot fundamenta
o explicatie valida.

Abilitatea de a determina relatii cauzale este limitata in acest tip de cercetare,

numita studiu de teren ex post facto, deoarece un eveniment a aparut simultan cu altele si,
neputand manipula variabila independenta, nu putem face inferenta cauzala. Investigatorul
construieste totusi o ipoteza, defineste o posibila variabila independenta si identifica variabila
dependenta actuala , incercand sa traga o concluzie asupra relatiei dintre ele. Astfel, studiind
persoanele care nu au avut cancer, cele care traiesc si au cancer si cele care au murit de cancer se
poate face o legatura stransa intre numarul de tigari fumate si maladia canceroasa, fara a putea
insa vorbi de cauzalitate in sens strict: experimentul ex post facto este o cale indirecta de a testa
ipotezele.

Si totusi acest tip de experiment are o mare raspandire pentru ca nu costa prea mult, poate
apela la metode gen creion-hartie, permite includerea unui numar mare de subiecti, deci o
economie de timp insemnata. Limitarile metodei pleaca de la lipsa de control a variabilelor
(deoarece variabila independenta nu poate fi manipulata) ceea ce poate genera o probabilitate
crescuta de interpretare incorecta a datelor si posibilitatea foarte redusa de a folosi procedee
statistice avansate pentru analiza acestora. In psihologie, C. Cox (1926) a dat o replica ex post
facto studiului experimental al lui Terman despre supradotati, calculand retroactiv QI-ul pentru
510 persoane din istorie, considerate a fi fost eminente sau genii (vezi Copiii capabili de
performante superioare, 1981, p. 147).

Studiile de laborator ex post facto sunt o alta modalitate a acestei metode putand fi
definite ca investigatii stiintifice de laborator in care variabila independenta nu este strict
controlata, deoarece ea a aparut deja, era prezenta. Investigatorul trebuie sa explice o ipoteza, sa
analizeze toate datele legate de eveniment pentru a putea trage concluzii. Dupa desfasurarea unui
anumit studiu experimental, cercetatorul intuieste ca exista o relatie intre unele variabile
necontrolate si fluctuatiile variabilei dependente. De aceea ele vor fi selectate si vor deveni
variabile independente intr-un experiment controlat.

In unele cazuri, acest tip de experiment analizeaza variabile evazive, care s-au dovedit a
avea influenta perturbatoare, intr-un experiment initial, asupra variabilei dependente. Deci ele
sunt o cale de a scuti timp si bani, prin identificarea surselor ce dau peste cap experimente
controlate. Fiind mai degraba legate de disfunctiile altor experimente, studiile de laborator ex
post facto au multe limitari, pentru ca ele nu manipuleaza variabila independenta, variabila
secundara nu este controlata, informatia data de ele este strans legata de experimentul propriu-zis
si de aceea sunt considerate a nu fi o adevarata investigatie, pentru ca nu se autosustin.
Rezultatele lor se vor publica, in consecinta, odata cu studiul principal in care au aparut.

5. Alte tipuri de experiment

E. Sydenstriker (1928) facea diferenta intre experimentul simultan si succesiv,

superpozabila experimentului transversal (controlul grupului experimental cu grupul de control)
si longitudinal (comparatia grupului experimental cu sine insusi, la momente diferite de timp).

Putem apoi distinge intre experimentul explanator (care nu are o ipoteza prealabila si se
monteaza pentru a vedea ce se intampla) cu cel de confirmare (de verificare a unei ipoteze
principale, explicit formulata).

Exista de asemenea experimentul pilot (un fel de repetitie, pe lot mic de subiecti, a unui
experiment, pentru a verifica corectitudinea designului experimental), si
experimentul crucial (verifica ipoteza de baza, fundamentala, a unei teorii, sau forteaza alegerea
intre doua ipoteze reciproc exclusive).

Toate aceste experimente pot fi intelese prin opozitie la experimentul 'adevarat', de

confirmare (sau provocat), in care fenomenele sunt provocate in conditii controlate, pentru a
verifica ipoteza de cercetare, prin manipularea variabilei independente. Alti autori (Zlate, M.,
2000, pp.128-129) vorbesc si despre autoexperiment, experimentul cu un singur
subiect si experimentul mintal ce si-au gasit utilitatea in diverse domenii ale psihologiei (sociala,
cognitiva etc.).

http://www.rasfoiesc.com/educatie/psihologie/Metode-de-cercetare-in-psiholo33.php