UNIVERSITATEA “ALEXANDRU IOAN CUZA”, IAŞI

FACULTATEA DE FILOSOFIE ŞI ŞTIINŢE SOCIAL-

POLITICE
DEPARTAMENTUL DE ŞTIINŢE POLITICE
SPECIALIZARE: ŞTIINŢE POLITICE, ANUL 1, SEM. 2

Instituţii politice
- suport de curs -

PROF. ASOC.DR. DORINA ŢICU

E-mail: ticudorina@yahoo.com
 CUPRINS

CAP. 1. INSTITUŢIONALISMUL
Instituţionalismul în sec. al XIX-lea

Începutul sec al. XX-lea şi debutul instituţionalismului american

Mijlocul sec. al XX-lea şi instituţionalismul american

Noul Instituţionalism

CAP. 2. INSTITUŢIILE
Definiţii ale instituţiilor

Exemple de instituţii

Tipuri de instituţii

Funcţiile instituţâiilor

Instituţiile în ştiinţele politice

CAP. 3. INSTITUŢII POLITICE ROMÂNEŞTI:

PARLAMENTUL

CAP. 4. INSTITUŢII POLITICE ROMÂNEŞTI:

PREŞEDINTELE ROMÂNIE

CAP. 5. INSTITUŢII POLITICE ROMÂNEŞTI:

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
 CAP. 1. INSTITUŢIONALISMUL

Instituţionalismul este un demers care subliniază, în cei mai simpli termini, rolul
instituţiilor.
Instituţionalismul s-a dezvoltat în Statele Unite ale Americii la sfârşitul secolului
al XIX-lea şi în primele trei decenii ale secolului al XX-lea. Format sub influenţa Şcolii
istorice germane, el a preluat şi a dezvoltat orientările teoretice şi metodologice ale
acesteia, pe care le-a aplicat la problematica social-economică din SUA.
Prin conceptul de instituţie, adepţii acestui curent înţelegeau totalitatea normelor
juridice şi de comportament care reglementau acţiunea indivizilor, întreprinderilor,
grupurilor sociale şi administraţiilor publice şi private. Studierea instituţiilor urma să ţină
seama atât de marea lor diversitate, cât şi de evoluţia lor în timp. Activitatea agenţilor
economici era analizată nu în mod izolat, ci în cadrul instituţiilor din care aceştia făceau
parte. Pentru explicarea tendinţelor de evoluţie ale instituţiilor şi, prin aceasta, a modului
de acţiune şi a regulilor de conduită care urmau să fie adoptate de agenţii economici, se
recomandă studienrea unei cantităţi cât mai mari de date şi fapte.

1.1. Instituţionalismul în sec al – XIX-lea

O perspectivă completă asupra instituţionalismului trebuie să ne trimită înapoi în

timp, o dată cu discuţia problematică lansată de Aristotel despre regimurile politice
(politeia). Discuţia despre tipologia regimurilor politice aduce cu sine o analiză a
instituţiilor din interiorul statului, ceea ce presupune însăşi definirea sau redefinirea
tipologiilor statale.

Studiile moderne despre instituţii trebuie însă să fie plasate în sec. al XIX-lea, o
dată cu economiştii istorici germani (German historical economists (GHE), numiţi şi
economişti instituţionali. Oferind un răspuns critic la adresa economiştilor clasici şi a
teoriilor economice clasice, cercetătorii domeniului s-au axat asupra cercetărilor
deductive pe care le-au considerat de referinţă pentru modelarea matematică. Ei au
argumentat că procesele economice pot fi mai bine înţelese prin cercetări empirice decât
printr-un cadru al filosofiei logice. Alături de acest demers este necesar unul istoric şi
sociologic bazate pe studiul direct al realităţilor. Unul dintre primii reprezentanţi ai
economiştilor istorici germani este Wilhelm Roscher. Opera sa insistă asupra
importanţei contextului istoric, social şi instituţional pentru a înţelege regulile politice,
economice, comportamentul economic, precum şi diversitatea economică a vieţii. Primele
cercetări s-au focusat pe relaţia dintre mediul social şi economic şi organizarea
economică a societăţii, stadiile de dezvoltare ale organizaţiilor şi procesele de evoluţie
socială.
GHE presupune trei generaţii de cercetători:
- prima etapă de început
- o etapă de mijloc
- ultimii adepţi ai acestor teorii.
Unul dintre cei mai importanţi adepţi ai instituţâionalismului care a fost inspirit de
primii instituţionalişti, dar a fundamentat instituţionalismul “de mijloc” a fost Max
Weber. Rolul lui Weber la nivelul instituţionalismului presupune plasarea instituţiilor într-
un context al independenţei, fiind văzute ca variabile de sine stătătoare, autonome de de
politicile economice şi de ideileeconomice. Prin analiza sa asupra statului şi a birocraţiei,
Weber propune o perspectivă mocro-sociologică asupra instituţiilor. Conform lui Max
Weber, principala caracteristică a instituţiilor este autoritatea. Autoritatea carismatică este
un anumit tip de autoritate care se schimbă la nivel instituţional, devine rutină, tradiţie şi
capătă forme legal-raţionale, ceea ce o face să devină obiectivă, predictibilă şi
imeprsonală. O dată cu impunerea capitalismului modern, autoritatea instituţională
devine o componentă continuă, reglementată, mult mai extinsă şi mai elaborată. Din
această cauză, termenul de instituţionalizare se suprapune cu cel de rutinizare, deşi
instituţionalizarea nu se rezumă doar la acest aspect.
 1.2. Începutul sec al. XX-lea şi debutul
instituţionalismului american

Instituţionalismul American a apărut la finalul sec. al XIX-lea şi începutul sec. al

XX-lea prin munca economiştilor instituţionalişti (American institutional economists
(AIE). Unul dintre primii cercetători americani este Thorstein Veblen. Thorstein Veblen
(1857-1929), întemeietorul curentului institutionalise şi-a expus opiniile în lucrările:
Teoria clasei neproductive (1893), Teoria întreprinderii de afaceri (1904) şi altele.
Natura umană, considera T.Veblen, nu putea fi înţeleasă numai din perspectiva unor legi
economice imuabile, în care caracterul ei atât feroce, cât şi creativ sunt prezentate în mod
raţional; ea ar putea fi studiată şiînţeleasă mult mai bine dacă s-ar utiliza metodele
antropologului sau ale psihologului, care privesc omul ca pe o fiinţă cu porniri
instinctuale şi iraţionale.
Pe măsura dezvoltării economiei de piaţă, aprecia T.Veblen, se manifesta tendinţa
creşterii numerice şi ca importanţă a unor pături parazitare, compuse din speculanţi,
rentieri, intermediari, care formau clasa neproductivă. Noua clasă neproductivă se încadra
în vechiul tipar al categoriilor sociale prădalnice şi parazitare existente în societăţile
premoderne şi perpetua admiraţia faţă de puterea personală şi relaţiile de clan, pe care se
sprijinea. T.Veblen dezavua atitudinea opiniei publice, care manifesta îngăduinţă şi, în
unele cazuri, chiar aprobare faţă de acţiunile socialmente negative ale păturilor parazitare.
Departe de a fi priviţi ca paraziţi sau spoliatori, exponenţii clasei neproductive se bucurau
de admiraţia comunităţii. În schimb, prin contrast, activităţile creative erau marginalizate.
Veblen a criticat demersul neoclassic care se baza pe individ atunci când studia
cadrul social. Autorul a argumentat că indivizii sunt configuraţi în funcţie de cadrul
instituţional. Comportamentul individual care cuprinde instincte, obiceiuri, nu este
altceva decât o emulaţie a utilităţii pe care orice persoană o ia în calcul în
comportamentul propriu (mai ales dacă ne raportăm la modelele comportamentale).
Veblen a teoretizat de asemenea aspecte care ţin de schimbarea instituţională,
continuitatea lor, apariţia conflictelor interinstituţionale, influenţa factorilor externi
asupra dinamicii instituţiilor, precum şi rolul rutinelor la acelaşi nivel.
De asemenea, demersului lui Veblen este unul organicist la nivelul ştiinţelor
sociale, considerând că instituţiile funcţionează în legătură unele cu altele, acelaşi demers
fiind identificat şi în interiorul lor.
Wesley Mitchell (1874-1948), se pronunţa, sub influenţa lui G.Schmoller, pentru
acumularea unor date şi fapte sistematice în vederea identificării tendinţelor de dezvoltare
ale vieţii economice şi pentru adoptarea, pe această bază, a unor măsuri de politică
economică adecvate.
În cea mai importantă lucrare a sa, Ciclurile de afaceri (1913), W.Mitchell a
introdus în literatura de specialitate conceptul de ciclu de afaceri (business cycle).
Reluând şi dezvoltând consideraţiile altor economişti, el a pus în evidenţă existenţa unei
evoluţii ciclice pe termen mediu, cu o durată de 6-11 ani. În opinia sa, calea de
determinare a ciclicităţii economice o constituie analiza fluctuaţiilor preţurilor.
Deşi au dispus de un material faptic bogat şi de un instrumentar de analiză
perfecţionat, instituţionaliştii nu au putut să prevadă declanşarea crizei economice din
1929-1933 şi nici să formuleze soluţii viabile de depăşire a acesteia. Acest fapt - reproşat
cu insistenţă de rivalii lor de alte orientări - a grăbit procesul de dezagregare a
instituţionalismului, ca şi curent închegat de idei, în deceniul al patrulea al secolului al
XX-lea. Teoreticienii din generaţia mai tânără, formaţi în spiritul ideilor instituţionaliste,
între care J.K.Galbraith, aveau să îşi continue activitatea ca precursori sau exponenţi ai
radicalismului.
Un alt reprezentant al instituţionalismului American este John R. Commons, ale
cărui studii dezvoltate la începutul anilor '20 şi '30, au respins paradigma clasică
economică în baza căreai indivizii sunt liberi şi astfel intră în raporturi economice unii cu
alţii, raporturi de schimb, bazate pe principiul (liber) al cererii şi al ofertei, relaţiile
economice fiind independente de cele politice, sociale, etc.. Commons argumentează că
economia presupune o serie de tranzacţii care se desfăşoară în baza unui support
instituţional.
Există trei tipuri de asemenea tranzacţii:
- relaţionale
 - manageriere
- negociere.
Fiecare dintre aceste tranzacţii sunt associate, în ordinea lor, cu comunismul,
fascismul şi cu capitalismul. Insituţiile trenuie să garanteze libertatea şi cadrul general
înainte ca orica process de negociere să fie demarat. Autorul defineşte instituţiile ca şi
reguli collective de lucru şi de acţiune care dirijează activitatea tuturor organizaţiilor,
inclusive a statului în sine. Instituţiile produc ordine la nivelul unei comunităţi, creând un
set de aşteptări în raport cu care indivizii îşi orientează comportamentul economic. Acestă
interpretare dată instituţiilor a fundamentat instituţionalismul alegerii raţionale (rational
choice institutionalism (RCI) şi noul instituţionalism economic (the new institutional
economics (NIE).

1.3. Mijlocul sec. al XX-lea şi instituţionalismul

american

O versiune antropologică a instituţionalismului economic a apărut prin opera lui

Karl Polanyi. Influenţat de GHE. Autorul a argumentat că relaţiile economice au un
parcurs istoric, care le determină şi nu pot să fie înţelese în afara contextului social.
Pentru Polanyi, politicie economice derivă mereu din societate. Pentru a se dezvolta
relaţii economice între indivizi, este necesar să se producă mai întâi un process de
intergrare socială. Conform acestei teorii, piaţa nu produce acte spontane de schimb.
Indivizii intră în raporturi de schimb în momentul în care relaţiile de schimb au un anumit
preţ favorabil, dar care nu derivă din activitatea spontană a pieţelor. Istoric, sistemul de
piaţă este o inovaţie destul de recentă, dar doar una dintre posibilele soluţii pentru
activitatea instituţiilor şi nu singura dintre ele. Există şi alte forme de integrare socială şi
de redistibuire a bunurilor şi a serviciilor dincolo de piaţă (de ex: sistemul sovietic s-a
bazat pe o altă asemenea formulă dincolo de piaţă).
Polanyi defineţete instituţiile ca şi structure de unificare, stabilizare a proceselor
economice. Deşi banii şi preţurile sunt importante şi pot fi văzute ca şi instituţii
economice, de asemenea, guvernul şi Biserica sunt extreme de importante ca şi instituţii
şi rolul lor nu trebuie diminuat în raporturle economice sau de schimb. În ceea ce priveşte
decizia individuală, aceasta este determinată tot de cadrul instituţional, este un produs al
lor, mai târziu, reprezentanţii instituţionalismului sociologic (sociological institutionalists
(SI), văzând comportamentul uman ca pe o “logică apropriată” în raport cu instituţiile,
instituţionalismul creând anumite identităţi. Ca şi predecesorii săi, Polanyi a respins
ideea că ştiinţa economică contemporană poate explica totalitatea relaţiilor economice.
Instituţionalismul apare şi la nivelul ştiinţei politice tot la începutul anilor 20,
atunci când ştiinţa politică americană era dominată de studiul proceselor de
democratizare şi de progresul democratic din SUA. Analiza asupra altor state este în acest
moment destul de rarefiată, studiile focusându-se mai ales asupra statului American.
Teoreticieni precum as Carl J. Friedrich s-au bazat pe instituţii, pe rolul lor şi pe
dimensiunea lor constituţională. Pentru Friedrich, constituţionalismul presupune atât un
anumit grad de autonomie a individului, dar şi un anumit tip de determinism instituţional
care poate determina o structură a statului unitar-guvernamentală sau federală. În ambele
cazuri vorbim despre o distribuţie diferită a puterii, în primul caz vorbim de un grad mai
mare de centralizare, în cel de-al doilea caz despre un grad mai mare de descentralizare a
puterii instituţionalizate. Instituţiile sunt, în acest caz, determinante pentru activarea
politicilor publice şi determină regulile de aplicare a lor. Friedrich a fost mai precaut în a
afirma că instituţiile reflectă în mod obligatoriu realităţile sociale şi politice, ci că ele se
bucură de o puternică legitimitate proprie prin ele însele, ceea ce le conferă autonomie şi
forţă. Din acest punct de vedere, autorul a diferenţiat între sisteme bazate pe
constituţionalismul modern şi sisteme care sunt neconstituţionale, precum sistemele
totalitare.
De asemenea, autorul a fost interesat dacă putem găsi un design instituţional unic
funcţional, general aplicabil, însă a considerat că asemenea formule panacea sunt greu de
identificat. Prin contribuţia sa, Friedrich poate fi încadrat atât la nivelul HI , cât şi RCI.
Instituţionalismul apare în sociologie o dată cu dezvoltarea ştiinţei despre
organizaţii de care le leagă în mod direct organizational science (OS) şi care a apărut o
dată cu creşterea numărului de firme o dată cu anii 1860. Unul dintre primii reprezentanţi
ai instituţionalismului sociologic este Chester Irving Barnard, cel care în 1930 a
argumentat că organizaţia este un sistem complex de cooperare, subliniind necesitatea
înţelegerii comportamentului indivizilor pornind de la acest cadru general al cooperării.
Autorul aidentificat o lipsă a continuităţii între sistemul conştient de coordonare al
organizaţiilor (aspectul formal) şi procesel inconştiente de coordonare (aspectele
informale). Pentru a înţelege comportamentul individual trebuie introduce noi variabile
precum: atitudinile, nevoile, tradiţiile, dar şi credinţe. Rolul Executivului )în sens de
instituţii cu rol executiv) este acela de a crea comunicare şi de a coordona activităţile
indivizilor.
Barnard a susţinut importanţa stimulentelor non-materiale care determină
stabilirea unor elemente de ordine la nivel social, dincolo de autoritatea instituţiilor. Din
acest punct de vedere, managerii au rolul de a direcţiona valorile organizaţiei astfel încât
indivizii să lucreze pentru un scop comun la nivel instituţional. De asemenea, a
argumentat că formele organizaţiilor diferă de la o organizaţie la alta, deoarece
configuraţia indivizilor din interiorul lor este unică pentru fiecare organizaţie, iar soluţiile
care se caută la un moment dat la acest nivel trebuie, la fel, să fie particularizate şi
individualizate pentru fiecare organism în parte.

1.4. Noul Instituţionalism

După al Doilea Război Mondial, instituţionalismul şi-a pierdut din importanţa sa

de la nivelul ştiinţelor sociale şi s-a depărtat de ideile care susţineau comportamentul
individului şi de structura socială. În anii 1980, interesul asupra instituţiilor a renăscut o
dată cu Noul Instituţionalism (new institutionalism (NI). Teoreticienii politicilor
comparate susţin acum că statul este o structură autonomă, de sine stătătoare, cercetările
care s-au realizat acum plasându-l din nou ca variabilă explicativă. Studiul instituţiilor a
avansat o dată cu cercetările realizate asupra noului instituţionalism Asiatic şi reforma
instituţională care a avut loc în acest perimetru geografic. Cercetările se focusează acum
şi pe comparaţiile interinstituţionale transnaţionale, mai ales în încercarea de a înţele
procesul de democratizare. Expansiunea globală a capitalismului şi procesul de integrare
la nivelul Uniunii Europene au evidenţiat rolul instituţiilor ca şi internediari între
structurile statale, suprastatale şi politicile publice globale, regionale sau naţionale.
Studiile de acum insistă atât pe interacţiunea dintre societate şi instituţii (nu numai la
nivel naţional), pe căutarea surselor coerenţei instituţionale, pe determinismul istoric în
ceea ce priveşte alegerile de politici, dar mai ales pe modelele comportamentale
individuale sau instituţionale non-utilitariste.
Noul institutionalism se prezintă a fi un sistem legal formal şi informal. Spre
deosebire de Veblen, noii instituţionalişti n-au creat în întregime un nou sistem de gândire
ci au creat mini teorii. Cei mai importanţi instituţionalişti sunt: Douglas North şi Ronald
Coase.
D. Nortah a fost mai aproape de ideile lui Veblen. El foloseşte sintagme precum
stat-prădător ca să explice de ce ţările lumii a treia au eşuat în a se dezvolta în ciuda celor
mai bune intenţii ale lor. Concluzia sa este că instituţiile sunt eficiente în a face ţările
ineficiente. Procesul de “sinucidere” este condus de un guvern care are beneficii de pe
urma instituirii ineficienţei şi a politicilor prădătoare.
R. Coase se concentrează pe instituţiile legal formale şi pe modul în care ele sunt
folosite pentru a reduce costurile tranziţiei. El reacţionează împotriva teoriei
instituţionliste a lui Veblen cu privire la obiceiurile care sunt adoptate treptat şi păstrate
chiar şi după ce stimulii primari au dispărut. Pentru Coase, instituţiile sunt adoptate ca
parte a costului tranziţiei care minimizează comportamentul. El tinde către un accord cu
multe dintre rezultatele obţinute de Veblen în cadrul neoclasic fundamental. Dacă
cercetarea sa arată tendinţa, institutionalismul poate fi cooptat şi resorbit de economia
“ortodoxă”.
 CAP. 2. INSTITUŢIILE

2.1. Definiţii ale instituţiilor

Instituţiile sunt prezente, în forme diferite, în toate societăţile. Ele reprezintă un

element definitoriu al sociabilităţii, un universal al comportamentului uman. Pentru unii
autori, "ştiinţa societăţii este ştiinţa instituţiilor” (P. Fouconnet şi M. Mauss).

Folosit de juristi, economişti, politologi, sociologi, termenul de instituţie are un

înţeles polisemantic:

instituţio ="instituire”, "aşezământ', "întemeiere”, "înfiinţare”, dar şi "obicei”,

"regulă de purtar”', "deprindere”.

"Institutiones” era titlul dat de jurisconsulţii romani tratatelor elementare de drept.

Prin "instituire"; un popor, o colectivitate socială trecea de la "starea de natură”, de la
acţiuni individuale spontane, egoiste, agresive, la "starea socială”, la organizaţii create de
o autoritate exterioară intereselor individuale, dar recunoscută ca necesară pentru
satisfacerea acestor interese, pentru menţiunea unei colectivitaăţi sociale deosebite.
Termenul de instituţie păstrează sensul iniţial, juridic, desemnând organizaţiile
care au statut, reguli de funcţionare stabilite prin regulamente şi/sau legi, având rolul sau
funcţia socială de a satisface anumite nevoi colective. În acest sens, exemplul tipic de
instituţie este statul, cu organizaţiile sale administrative, politice, militare etc.
Definite, în general, ca structuri ce reprezintă mai multe faţete, durabile social,
formate din elemente simbolice, activităţi sociale şi resurse materiale, instituţiile îşi
evidenţiază proprietăţile specifice:
 sunt relativ rezistente la schimbare (Jepperson, 1991);
  au tendinţa să se transmită de la o generaţie la alta, să se menţină şi
să se reproducă (Zucher, 1977). După cum afirma Giddens (1984),
"Instituţiile sunt prin definiţie elementele cele mai stabile ale vieţii sociale,
conferind «soliditate» sistemelor sociale în timp şi spaţiu”.

Putem defini în mai multe feluri instituţiile:

1. Instituţiile sunt seturi de reguli care structurează interacţiunile

sociale în moduri particulare. Pentru ca un set de reguli să fie instituţie
cunoaşterea acestor reguli trebuie să fie împărtăşite de o parte relevantă a
comunităţii sau societăţii1

2. Instituţiile reprezintă un set de reguli, proceduri de înţelegere şi

norme de comportament moral şi etic desemnate să constrângă comportamentul
indivizilor cu scopul de a maximiza avuția sau utilitatea principiilor.2

3. Instituţiile sunt văzute ca un sistem de norme care reglementează

raporturile reciproce ale indivizilor; ele definesc cum trebuie să fie raporturile
dintre indivizi

Instituţiile operează la niveluri multiple de autoritate, de la sistemul global la

relaţiile locale interpersonale. Instituţiile au prin definiţie o conotaţie de stabilitate, dar se
supun proceselor de schimbare, atât celor de creştere, cât şi celor discontinue. (W.
Richard Scott, Instituţii si organizaţii,Editura Polirom, Iaşi, 2004)
O posibilă abordare ar fi analiza tuturor acestor faţete ca elemente ce contribuie în
moduri interdependente şi reciproc consolidante, la un puternic cadru social, care
înglobează şi demonstrează forţa şi flexibilitatea acestor structuri. Dintr-o astfel de
perspectivă integratoare, instituţiile par să fie sisteme supradeterminate. După cum
remarca D'Andrade (1984), sunt supradeterminate în sensul că "sancţiunile sociale, plus
presiunea în sensul conformării, plus recompensa intrinsecă şi directă, plus valorile -
toate vor acţiona cel mai probabil împreună pentru a-i asigura unui sistem de semnificaţii,
anume forţa lui directoare”.

2.2. Exemple de instituţii

Conform definiţiei instituţiei (vezi definiţia 1) instituţiile structurează

interacţiunile umane. Instituţiile juridice reprezintă un ansamblu unitar de norme juridice
legate între ele prin obiectul reglementării şi finalitatea lor.

1. Familia şi instituţia căsătoriei

Chiar dacă de-a lungul istoriei familia şi implicit căsătoria au fost considerate
fundamentul pe care este construită ordinea socială din punct de vedere instituţional, ea
nu este foarte bine înţeleasă de multe ori. Instituţia căsătoriei înglobează atât reguli
formale cât şi reguli informale.
Pe parcursul istorie, se poate observa o oarecare trecere în plan secund a regulilor
informale (religioase şi tradiţionale) din cadrul instituţiei căsătoriei şi o subliniere tot mai
mare a rolului instituţiilor formale în asigurarea cadrului necesar căsătoriei. Deplasarea
contractului, ca instituţie care guvernează legătura dintre părţile căsătorite, în aria
organismelor laice este un fapt care demonstrează o dată în plus că instituţiile sunt într-o
permanentă schimbare şi adaptare la nevoile societăţii.
Familia şi căsătoria sunt două instituţii care sublinează foarte bine
interdependenţa dintre cultură şi regulile care guvernează societatea. Existenţa unui
feedback între instituţii şi cultură are drept rezultat schimbarea instituţională şi chiar
schimbarea opticii asupra căsătoriei şi familiei. Bunăoară elementele care stau la baza
instituţiei căsătoriei sunt subiect de discuţie şi controversă (căsătoria între persoane de
acelaşi sex).

2. Tutela
Este instituţia de ocrotire a minorului care este lipsit de îngrijirea părintelui,
precum și a alienatului şi debilului mintal, dar mai ales a persoanei care, din cauza vârstei
nu se poate apăra singură. Tutorele exercită drepturile şi îndeplineşte obligaţiile ce-i revin
în scopul ocrotirii intereselor acestor persoane.

3. Răspunderea civilă
Formă a răspunderii juridice care se fundamentează pe obligaţia celui ce a păgubit
pe altul de a repara prejudicial produs. Ca şi în cazul tuturor formelor de răspundere
juridică, răspunderea civilă este guvernată de principiul legalităţii. De regulă, fapta ilicită
generatoare de prejudiciu conduce la obligarea reparării lui numai în cazul când este
culpabilă, în sensul săvârşirii ei cu intenţia de a păgubi sau din cauza lipsei unei atitudini
diligente a făptuitorului. Repararea prejudiciului se face în natură sau prin echivalent,
prin plata despăgubirilor, care trebuie să cuprindă atât valoarea pagubei efective, damnum
emergens, cât şi a câştigului de care persoana a fost lipsită ca urmare a faptei ilicite.

2.3. Tipuri de instituţii

Datorită diversităţii lor, instituţiile pot fi clasificate si dupa alte criterii:

a) după gradul de "cristalizare” sau de reglementare formală a normelor de
comportament individual şi/sau colectiv: obisnuinţe; obiceiuri; legi.
b) după modul de punere în aplicare şi de sancţionare:
instituţii formale si instituţii informate;
instituţii primare (dobandite de indivizi prin socializare) şi instituţii
secundare (pe care indivizii, la rândul lor, la creează) etc.

1. Instituţii formale
Instituţiile sunt reguli formale care stau la baza legilor, codurilor, constituţiilor,
drepturi de proprietate etc. Nerespectarea acestor instituţii atrage după sine pedepse
(pecuniare, recluziune, etc).
 2. Instituţii informale
Pot fi identificate cu constrângerile informale. Douglass North consideră că
acestea sunt transmise prin cultură de la un membru al societăţii la altul. Ele există sub
forma obiceiurilor, rutinelor, tradiţiilor, tabuuri, etc. Nerespectarea acestor instituţii
atrage pedepse informale, sub forma oprobriului public.

2.4. Funcţiile instituţiilor

W. Richard Scott consideră că ar fi eficientă o anumită sistematizare a

instituţiilor. Identificarea presupoziţiilor, a mecanismelor şi a indicatorilor precum şi
prezentarea caracteristicilor instituţiilor care generează diverse teorii instituţionale este
aspectul pozitiv al clasificării şi are ca rezultat identificarea erorilor teoretice care ar
putea apărea în viitor. 3
Această sitematizare are la bază „cei trei piloni ai instituţiilor”4 văzuţi ca: sisteme
de reglementare, sisteme normative şi sisteme cultural-cognitive.

1. Funcţia reglatoare
Instituţiile constrâng şi reglementează comportamentul actorilor la viaţa socială.
Capacitatea instituţiilor de a reglementa comportamentul este un proces complex și se
face printr-o serie de activități explicite: activități de stabilire a regulilor, de monitorizare
și sancționare.
Procesele de reglementare instituţională însumează aspectele care privesc
stabilirea unor reguli, capacitatea de verificare a acestora și puterea de a sancționa sau de
a oferi stimulente.
În sensul cel mai larg, toţi cercetatorii subliniază aspectele reglatoare ale
instituţiilor: ele constrâng şi reglementează comportamentul. Cei care susţin această
perspectivă acordă o importanţă majoră proceselor de reglementare explicite: activităţi de
stabilire a regulilor, de monitorizare şi sancţionare. În concepţia lor, procesele de
reglementare presupun capacitatea de a stabili reguli, de a verifica respectarea lor de către
ceilalţi şi, dacă este necesar, de a oferi recompense sau de a impune pedepse, într-o
încercare de a influenţa comportamentul viitor al participanţilor. Aceste procese pot
funcţiona prin intermediul unor mecanisme difuze şi informale, implicând tradiţii şi
cutume ori pot fi foarte formalizate şi atribuite unor instanţe specializate în această
perspectivă, instituţia apare ca un sistem de reguli stabil, fie el formal sau informal,
fundamentat pe supraveghere şi pe puterea de a sancţiona.

2. Funcţia normativă
Ideea de normativitate în analiza instituţiilor are în centrul atenției valorile și
normele însumate în perspectivele comune ale indivizilor prin mecanisme normative. In
acest caz, accentul se pune pe regulile normative care introduc in viata sociala
dimensiunea prescriptiva, dimensiunea evaluarii si cea a necesitatii sau obligaţiei.
Sistemele normative includ atât valori,cât şi norme.
Valorile sunt conceptii referitoare la ceea ce este preferabil sau dezirabil, precum
şi la elaborarea unor standarde în cadrul carora comportamentul sau structurile existente
pot fi comparate şi evaluate.
Normele specifice în ce fel trebuie făcute lucrurile. Ele definesc mijloacele
legitime pentru atingerea unor scopuri spre care aspirăm. Sistemele normative definesc
scopuri şi obiective, dar desemnează şi căile cele mai potrivite pentru a le atinge. Unele
norme şi valori se pot aplica tuturor membrilor unei colectivităţi, altele se aplică numai
anumitor tipuri de actori sau poziţii. Ultimele dau naştere rolurilor,care sunt moduri de
concepere a scopurilor şi activităţilor adecvate unor anumiţi indivizi sau unor poziţii
sociale specifice.
Aceste convingeri nu sunt simple anticipări sau predicţii, ci perspective normative
asupra modului în care ar trebui sa se comporte anumiti actori. Sunt mulţi sociologi care
au adoptat o viziune normativă asupra instituţiilor. De la Durkheim la Parsons şi
Selznick, sociologii au încercat să-şi concentreze atenţia asupra acelor tipuri de instituţii,
cum sunt grupurile de rudenie, clasele sociale, sistemele religioase şi asociaţiile de
voluntari, în care existenţa convingerilor şi valorilor comune este mai probabilă. De fapt,
teoreticienii care adoptă o viziune normativă asupra instituţiilor subliniază influenţa
stabilizatoare a convingerilor şi normelor sociale, care sunt, în egală măsură, asumate şi
impuse de alţii. Reprezentanţii acestei perspective, printre care şi Parsons, consideră că
normele şi valorile împărtăşite constituie bazele unei ordini sociale stabile.

3. Funcţia cultural-cognitivă
Această funcţie are în vedere concepţiile împărtăşite care formează „natura
realității sociale și cadrele prin care se produce semnificaţia”.5
Această perspectivă subliniază faptul că este nevoie de o mediere între stimulii
primiți din exterior și răspunsul individului. Instituţiile sunt reprezentate prin modele
mentale. Ceea ce oferă instituţiilor acest statut sunt valorile socio-culturale existente în
comunitate sau societate și însuşite de indivizi.
Reprezentată, în primul rând, de antropologi (Geertz, Douglas) sau sociologi
(Berger, Meyer, Zucker), această categorie de instituţionalisti a pus în evidenţă poziţia
centrală deţinută de elementele cultural-cognitive ale instituţiilor: concepţiile împărtăşite,
care constituie natura realităţii sociale şi cadrele prin care se produce semnificaţia.
Potrivit exponenţilor acestei perspective, acţiunea de mediere între lumea stimulilor din
exterior şi răspunsul organismului individual se constituie într-o acumulare de
reprezentări simbolice internalizate ale lumii, "în paradigma cognitivă, ceea ce face o
fiinţa este, în mare parte, o funcţie a reprezentării interne a fiinţei respective despre
mediul în care trăieste” (D'Andrade, 1984).
Simbolurile sunt cuvinte, semne, gesturi au efect prin conturarea semnificaţiei pe
care o atribuim obiectelor şi activităţilor.
Semnificatiile se ivesc in interacţiune si sunt mentinute si transformate, intrucat
sunt utilizate pentru a da sens cursului neintrerupt al evenimentelor. Potrivit lui Max
Weber, pentru a intelege sau a explica o acţiune, trebuie sa tinem cont nu doar de
conditiile obiective, ci si de interpretarea lor subiectiva de catre actorii sociali. El
considera acţiunea ca fiind socială numai în masura în care actorii asociază semnificaţii
comportamentului. În opinia lui Berger si Kellner (1981), "orice instituţie umană este,
cum a fost întotdeauna, o sedimentare de semnificaţii sau, ca să folosim altă imagine, o
cristalizare a semnificaţiilor în forma obiectivă”. Atributul de "cultural-cognitiv”
reprezintă acceptarea faptului ca procesele interpretative interne sunt modelate de cadrele
culturale externe.
Prin urmare, o conceptie cultural-cognitivă asupra instituţiilor accentuează rolul
fundamental jucat de construcţia mediată social a unui cadru comun de semnificaţii. Din
punct de vedere sociologic,instituţia reprezintă un "ansamblu de reguli care organizează
societatea sau unele din instanţele acesteia” (Gilles Ferreol et al., 1998), reguli de
influenţare şi control social al comportamentelor individuale, modele specifice şi stabilite
de organizare şi desfăşurare a interacţiunilor dintre indivizi şi grupuri sociale, orientate
spre satisfacerea unor nevoi de bază, valori şi interese cu importanţă esenţială, strategică
pentru menţinerea colectivităţilor sociale, a societăţii.

2.5. Instituţiile în ştiinţele politice

Rothstein6 împarte sistemele de guvernare în două: democratice și nedemocratice.

În prima perspectivă societăţile democratice sunt centrate pe comunitate; ele presupun
existența unui grup de oameni care împărtăşesc interese comune.
A doua perspectivă, numită şi dictatorială, implică existența a două părţi care intră
în conflict, conducător pe de o parte şi conduşi pe de altă parte. Necesitatea unor instituţii
este extrasă în acest caz din nevoia de a aplana conflictul şi instaurarea unor reguli ale
jocului care să impună un cadru de convieţuire pașnic.
Rothstein consideră că ambele societăţi au nevoie de patru tipuri fundamentale de
instituţii. Cele patru tipuri de instituţii sunt identificate de autor astfel:
 instituţia care formulează reguli,
 instituţia care aplică reguli,
 instituţia de adjudecare a regulilor,
 instituţia de susţinere a regulilor.
Instituţia care formulează reguli este necesară în cazul societăţilor democratice
pentru a instaura reguli valabile pentru toţi membrii comunităţii şi pentru a urmări
atingerea intereselor comune. Acelaşi tip de instituţie este folosită în cazul societăţilor
nedemocratice pentru a crea legitimitate printre cei subordonaţi grupurilor de putere.
Instituţia care aplică reguli are ca obiectiv implementarea deciziilor instituţiilor
care formulează reguli, în cazul societăţilor democratice. În cazul celor nedemocratice
acest tip de instituţii acţionează în ideea implementării voinţei conducătorilor.
Pedepsirea celor care încalcă regulile este atributul instituţiei de adjudecare a
regulilor, în cazul societăţilor democratice. În cazul celor nedemocratice, instituţiile sunt
create pentru a-i pedepsi pe cei care contestă puterea conducătorului sau a grupului
conducător.
Instituţia de susţinere a regulilor în cazul societăţilor democratice, încearcă să
rezolve disputele asupra înțelegerii regulilor şi aplicarea acestora în cazuri particulare. În
cazul societăţilor nedemocratice, instituţiile de forma aceasta au în plan rezolvarea
disputelor dintre supuşi.

CAP.III. INSTITUŢII POLITICE ROMÂNEŞTI:

PARLAMENTUL ROMÂNIEI

3.1. Constituirea, structura, organizarea şi

funcţionarea Parlamentului

Consideraţii generale
Conform dispoziţiilor art. 60, alin. (1), Parlamentul este organ reprezentativ
suprem şi unica autoritate legiuitoare în România. Caracterul de organ reprezentativ mai
este stabilit şi în cazul Preşedintelui României (art. 80, alin. (1): “Preşedintele României
reprezintă statul român…”), iar pe plan local, primarii şi consiliile locale şi judeţene se
bucură de reprezentativitate. Caracterul reprezentativ decurge din desemnarea autorităţii
de către cetăţeni, prin vot. Faptul că Parlamentul este instituit ca “organ reprezentativ
suprem” nu implică nicidecum subordonarea celorlalte organe faţă de acesta. Ca legiuitor,
Parlamentul poate adopta reglementări obligatorii pentru toţi cetăţenii şi pentru toate
autorităţile statului, inclusiv pentru cele reprezentative, dar nu poate dispune în privinţa
modului în care Preşedintele îşi exercită atribuţiile sau organele administraţiei publice
locale îşi exercită propriile atribuţii în cadrul autonomiei locale consacrate de Constituţie.
Cu alte cuvinte, Parlamentul României, ca de altfel Parlamentul oricărei democraţii
autentice, este departe de rolul de “organ suprem al puterii de stat” jucat (în teorie) de
Marea Adunare Naţională în anii regimului totalitar comunist.
Fiind “unică autoritate legiuitoare”, Parlamentul poate reglementa prin lege orice
domeniu al vieţii sociale. Limitele puterii sale legislative sunt cele stabilite în Constituţie.
Astfel, Parlamentul trebuie să adopte legile respectând procedura prevăzută în legea
fundamentală (art. 73-79) şi nu poate modifica dispoziţii constituţionale decât cu
respectarea condiţiilor şi a procedurii prevăzute în art. 150-152. Alte autorităţi
(Preşedintele României şi Guvernul) deşi participă la elaborarea legilor, nu au calitatea de
“autorităţi legiuitoare”, şi aceasta spre deosebire de situaţia din monarhiile
constituţionale, unde (la început în mod efectiv, iar apoi doar formal) puterea legiuitoare
era/este exercitată în comun de şeful statului şi de Adunarea Legiuitoare 1. Practic însă,
elaborarea legilor se face cu participarea semnificativă a acestor organe.
Reglementările referitoare la Parlamentul României sunt cuprinse în principal în
Titlul III, Capitolul I din Constituţia României (art. 60-79) precum şi în regulamentele
Parlamentului: Regulamentul Camerei Deputaţilor (denumit în continuare prescurtat
RCD), adoptat la 24 februarie 1994, modificat în repetate rânduri (ultima oară în
octombrie 2005)2; Regulamentul Senatului (denumit în continuare prescurtat: RS)3,

1
Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris stabilea în art. II că: “Puterea Legiuitoare se exercită colectiv
de Domn, de Adunarea ponderatrice şi de Adunarea Electivă”. Constituţia română din 1866 prevedea în art.
32, alin. (1), că: “Puterea legislativă se exercită colectiv de către Domn şi reprezentanţa naţională”
dispoziţie preluată în art. 34, alin. (1) al Constituţiei din 1923.
2
Republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 51/31 ianuarie 2001, modificat şi completat prin
Hotărârea Camerei Deputaţilor nr. 34 / 25 octombrie 2005, publicată în M.Of. I, nr. 950 / 26 octombrie
2005. Prin Decizia nr. 602 din 14 noiembrie 2005 (M.Of. I, nr. 1027 / 18 noiembrie 2007), Curtea stabilit că
sunt neconstituţionale dispoziţiile art. 251, alin. (1), (2), (4) şi (7), ale art. 252, alin. (2), ale art. 43, alin. (5),
teza finală, ale art. 86, alin. (2), pct. 2), lit. c), cât priveşte referirea la art. 55 din Constituţie, precum şi cele
ale art. 86, alin. (3), pct. 2), lit e2) şi e3) din versiunea modificată a Regulamentului.
3
Republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 948 / 25 octombrie 2005. Prin Decizia nr. 601
din 14 noiembrie 2005 (M.Of. I, nr. 1027 / 18 noiembrie 2007), Curtea stabilit că sunt neconstituţionale
dispoziţiile art. 30, alin. (1) şi (2), ale art. 32, alin. (1), precum şi ale art. 86, alin. (2) din versiunea
modificată a Regulamentului.
adoptat în 30 iunie 1993, modificat ultima oară în ianuarie 2001, precum şi Regulamentul
şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi ale Senatului, adoptat în 19924.

3.2. Constituirea Parlamentului

Camera Deputaţilor şi Senatul sunt alese prin vot universal, egal, direct, secret şi
liber exprimat, potrivit legii electorale (art. 61, alin. (1)). Legea electorală, în accepţiunea
acestei dispoziţii, este Legea nr. 68/1992 privind alegerea Camerei Deputaţilor şi a
Senatului. Numărul deputaţilor şi al senatorilor este stabilit prin art. 3, alin. (2) şi (3) din
legea electorală, în raport cu populaţia ţării: un deputat corespunde unui număr de 70.000,
iar un senator, unui număr de 160.000 de locuitori. Constituţia stabileşte un anumit
privilegiu pentru organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale: în cazul în
care acestea nu întrunesc numărul de voturi pentru a fi reprezentate în Parlament, au
dreptul la un loc de deputat, în condiţiile legii electorale 5. O minoritate naţională poate fi
însă reprezentată de o singură organizaţie.
Pentru a candida în alegerile parlamentare, un cetăţean român trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii:
- să aibă numai cetăţenia română şi domiciliul în ţară (art. 16, alin. (3));
- să aibă drept la vot, conform art. 34 (condiţie stabilită prin art. 36, alin.
(1), teza 1). Dreptul la vot, în condiţiile art. 34, îl au cetăţenii români care au
împlinit vârsta de 18 ani, până în ziua alegerilor inclusiv, fiind excluşi debilii şi
alienaţii mintal, precum şi cei puşi sub interdicţie şi persoanele condamnate, prin
hotărâre judecătorească definitivă, la pierderea drepturilor electorale;
- să nu-i fie interzisă asocierea în partide politice, potrivit art. 39, alin. (2)
(art. 36, alin. (1), teza a 2-a). Nu este necesar ca persoana care candidează să
aparţină unui partid politic; este însă neapărat necesar ca ea să aibă dreptul de a se
înscrie într-un partid. Le este interzisă asocierea în partide politice următoarelor
categorii de persoane: judecătorilor Curţii Constituţionale, avocaţilor poporului,
4
Publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 34/4 martie 1992.
5
Legea nr. 68/1992 stabileşte în art. 4, alin. (1) aceste condiţii: este necesar ca aceste organizaţii, legal
constituite, să fi obţinut în alegeri un număr de voturi egal cu cel puţin 5% din numărul mediu de voturi
valabil exprimate pe ţară pentru alegerea unui deputat.
 magistraţilor, membrilor activi ai armatei, poliţiştilor precum şi altor categorii de
funcţionari publici stabilite prin lege organică;
- să fi împlinit, până în ziua alegerilor inclusiv, vârsta de 23 de ani pentru a
fi ales în Camera Deputaţilor sau vârsta de 33 de ani pentru a fi ales în Senat.
Legea electorală stabileşte în detaliu modalitatea de întocmire a listelor electorale
(permanente şi speciale: art. 7-13), condiţiile de utilizare a cărţii de alegător (art. 14-17)
organizarea secţiilor de votare (18-22), înfiinţarea, organizarea şi atribuţiile a birourilor
electorale (la nivel central, de circumscripţie şi de secţie de votare: art. 23-32), procedura
înregistrării şi contestării candidaturilor (art. 33-36), condiţiile de confecţionare şi
utilizare a buletinelor de vot (art. 37-43), campania electorală (art. 44-48), desfăşurarea
votării (art. 49-60), stabilirea rezultatelor obţinute în alegeri (art. 61-69), condiţiile de
organizare a unor alegeri parţiale (art. 70-71) precum şi contravenţiile şi infracţiunile
privitoare la desfăşurarea alegerilor (art. 72-82). Din aceste reglementări este de reţinut
că:
- scrutinul reglementat de această lege este un scrutin de listă (proporţional).
Alegătorii votează o anumită listă de candidaţi, fără a putea opta sau manifesta vreo
preferinţă faţă de aceştia ori – cu atât mai puţin –să atribuie votul lor mai multor candidaţi
situaţi pe liste diferite;
- nu există diferenţe între Senat şi Camera Deputaţilor în privinţa datei
alegerilor, a modului de atribuire a mandatelor sau a modului de stabilire a rezultatului
alegerilor;
- metoda de atribuire a mandatelor de pe lista de candidaţi este o variantă a
aşa zisei “metode a celor mai mari câturi” (sau metoda d’Hondt); în baza acesteia,
numărul de voturi obţinut de partide în fiecare circumscripţie va fi împărţit succesiv la
numerele naturale de la 1 la cel reprezentând totalul mandatelor ce urmează a fi atribuite
în acea circumscripţie, distribuirea făcându-se în ordinea descrescândă a câturilor;
- legea stabileşte un prag electoral (care este, în urma modificării prin
ordonanţă de urgenţă, în anul 2000, de 5% pentru partide şi de 8% pentru coaliţii de
partide). Partidele sau coaliţiile de partide care nu au obţinut numărul necesar de voturi
pentru a atinge pragul electoral nu vor primi nici un mandat de parlamentar (cu excepţia
organizaţiilor reprezentând minorităţile naţionale, care beneficiază de privilegiul stabilit
în art. 59, alin. (2) al Constituţiei6), iar mandatele ce le-ar reveni în baza voturilor
obţinute vor fi redistribuite proporţional celorlalte partide.
Camerele nou alese se vor întruni, la convocarea Preşedintelui României, în
termen de 20 de zile de la data alegerilor generale (art. 63, alin. (3) din Constituţie. Prima
activitate desfăşurată de Camerele nou alese constă în validarea mandatelor
parlamentarilor7. În acest scop se alege o comisie de validare, formată din 30 de deputaţi
şi, respectiv, 12 senatori. Comisia de validare va fi formată din membri desemnaţi de
grupurile parlamentare; numărul lor fa fi proporţional cu ponderea acestor grupuri (art. 4
din RCD şi, respectiv, articolul cu acelaşi număr din RS). Comisia îşi alege un preşedinte
şi doi vicepreşedinţi – care alcătuiesc biroul comisie şi se organizează în mai multe grupe
de lucru (3 pentru Senat şi 9 pentru Camera Deputaţilor). Biroul comisiei repartizează
grupelor de lucru dosarele referitoare la alegerea membrilor Camerei, primite de la Biroul
Electoral Central. Nici un grup de lucru nu va primi dosare referitoare la alegerea
vreunuia din membrii săi. Verificarea legalităţii alegerii membrilor grupurilor de lucru se
va face chiar de către biroul comisiei de validare. Dosarele membrilor biroului comisiei
de validare a Senatului vor fi verificate de cei 9 membri ai grupelor de lucru (art. 6, alin.
(2), teza a doua din RS); în cazul membrilor biroului comisiei de validare a Camerei
Deputaţilor, Regulamentul nu conţine dispoziţii exprese, de unde se poate deduce faptul
că verificarea legalităţii dosarelor alegerii acestora va intra în sarcina uneia sau a mai
multora dintre grupele de lucru. Birourile comisiilor de validare şi grupele de lucru
propun plenului, în cel mult 3 zile de la constituirea comisiei, validarea sau invalidarea
mandatelor de parlamentar, iar propunerile sunt adoptate de plenul comisiei cu majoritate
de voturi. Comisia de validare a Camerei Deputaţilor poate propune invalidarea
mandatului unui parlamentar, în cazul în care constată că alegerea s-a făcut prin
încălcarea legii, inclusiv prin fraudă electorală (art. 7 din RCD). În cazul Senatului,
posibilitatea de a propune invalidarea este condiţionată de faptul ca încălcare a legii

6
O organizaţie ce reprezintă o minoritate naţională şi “care nu obţine un număr de voturi suficient pentru a
fi reprezentată în Parlament” (art. 59, ali. (2)) va fi reprezentată de un singur deputat chiar şi în cazul în
care numărul de voturi este suficient pentru mai multe mandate parlamentare, dar inferior pragului
electoral. Această soluţie, întrucâtva inechitabilă, este justificată prin faptul că deşi dispoziţiile art. 65 din
legea electorală stabilesc aplicarea pragului electoral doar partidelor, formaţiunilor politice şi coaliţiilor
acestora, prin art. 4, alin. (2), organizaţiile reprezentând minorităţile naţionale sunt asimilate, în ceea ce
priveşte operaţiunile electorale, partidelor politice.
7
Reglementată de art. 1-12 din RCD şi de art. 1-21 din RS.
invocată ca temei al invalidării să nu fi constituit obiect al contestaţiilor soluţionate
definitiv, în conformitate cu dispoziţiile legii electorale (art. 7 din RS). Cele două camere
se întrunesc a 5-a zi de la constituirea comisiei de validare pentru dezbaterea raportului
prezentat de comisie. Camera se va pronunţa în bloc asupra listei parlamentarilor, în
privinţa cărora comisia a propus validarea mandatului. Camera va vota în mod individual
în privinţa fiecărei propuneri de invalidare.
Camerele sunt legal constituite după validarea a două treimi din numărul
mandatelor membrilor lor (art. 12 din RCD şi, respectiv, articolul cu acelaşi număr din
RS).

3.3. Structura Parlamentului

Sistemul bicameral este specific statelor federale; de regulă camera inferioară

reprezintă în mod direct pe alegători, numărul membrilor ei fiind stabilit în raport de
populaţia fiecărui stat federat, iar camera superioară reprezintă statele federate (nu
întotdeauna în proporţie strictă cu numărul de locuitori), constituind un important
instrument prin care acestea pot împiedica autorităţile centrale să încalce prerogativele
lor. Ca atare electoratul este reprezentat în mod diferit într-un parlament bicameral, sau,
mai bine zis, paliere diferite ale opiniei publice şi ale intereselor societăţii vor concura
pentru formarea voinţei politice în stat. Astfel, în camera inferioară, curentele şi
schimbările din opinia publică se vor manifesta prompt şi în mod nemijlocit, pe când în
camera superioară se va acorda o anumită preferinţă soluţiilor ponderate, prioritară fiind
deseori reprezentarea intereselor regionale şi a tradiţiilor locale precum şi menţinerea
fizionomiei distincte a anumitor provincii. Senatul este deci, în statele federale, deseori o
contrapondere utilă în raport de o cameră inferioară mai impetuoasă şi mai grăbită.
În cazul statelor unitare, aceste considerente îşi pierd din semnificaţie, fără a fi
însă lipsite de orice relevanţă. Unele state unitare europene (Spania – care, ce-i drept,
acordă unor provincii un grad ridicat de autonomie, care o apropie foarte mult de o
federaţie – dar şi Franţa, Olanda, Irlanda sau Italia) au optat pentru un Parlament
bicameral. Parlament monocameral întâlnim în state precum Danemarca, Grecia,
Luxemburg, Ungaria, Finlanda sau Portugalia. Un parlament monocameral oferă
avantajele unor costuri electorale şi parlamentare scăzute şi ale unei proceduri legislative
mai expeditive. Reversul medaliei poate consta într-o stabilitate mai scăzută a vieţii
politice şi a legislaţiei. Un parlament monocameral este mai expus fluctuaţiilor opiniei
publice, fapt ce se va reflecta inevitabil în actele legislative.
Adunarea Constituantă a optat în 1991 pentru o structură bicamerală a
Parlamentului. Opţiunea respectivă, care se alinia de altfel tradiţiei parlamentare
româneşti, consacrate în toate constituţiile anterioare instaurării puterii comuniste, a fost
prefigurată de altfel prin Decretul Consiliului Provizoriu de Unitate Naţională nr. 92/14
martie 1990 pentru alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui României.
Conform dispoziţiilor art. 60, alin. (2), “Parlamentul este alcătuit din Camera
Deputaţilor şi Senat”. Atribuţiile celor două Camere erau până la adoptarea Legii de
revizuire a Constituţiei aproape identice; singura deosebire rezida în faptul că Senatul
numea pe Avocatul Poporului (art. 55, alin. (1)). În privinţa modului de constituire a celor
două Camere, Constituţia nu opteaza – şi nu optează nici în prezent - pentru nici una din
soluţiile posibile, lăsând aceasta pe seama legii electorale. Textul legii fundamentale
impune doar stabilirea numărului deputaţilor şi al senatorilor în raport de populaţia ţării 8.
Este posibil, ca alegerea deputaţilor şi a senatorilor să se realizeze pe baza unui tip diferit
de scrutin: scrutin de listă pentru camera inferioară şi scrutin uninominal în cazul
Senatului. După cum am văzut însă mai sus, legea electorală prevede acelaşi tip de
scrutin (de listă) pentru ambele camere. Data alegerilor pentru cele două Camere a fost
aceeaşi pentru toate alegerile generale de după 19899. Atât organizarea de alegeri la date
diferite cât şi soluţia reînnoirii treptate a camerei superioare 10, (concomitent eventual cu

8
În consecinţă, nu ar fi posibilă stabilirea, prin lege electorală, a unei reprezentări a provinciilor, regiunilor
sau chiar a judeţelor printr-un număr identic de senatori (ca în Statele Unite, unde fiecare stat federat este
reprezentat de câte doi senatori).
9
Constituţia impune ce-i drept o durată a mandatului de 4 ani (art. 63, alin. (1)), dar lasă posibilitatea –
teoretică – a organizării de alegeri pentru cele două Camere la o distanţă de 2-3 luni . Astfel, art. 63, alin.
(2) prevede obligativitatea organizării de alegeri “pentru Camera Deputaţilo şi pentru Senat în cel mult trei
luni de la expirarea mandatului sau de la dizolvarea Parlamentului”. Întrucât textul nu prevede organizarea
alegerilor în aceeaşi zi, stabilirea unor date diferite, ar fi posibilă cu condiţia ca ultima dintre acestea să nu
depăşească termenul de trei luni precizat în textul legii fundamentale. Însă datorită costurilor considerabil
sporite, o asemenea posibilitate este practic exclusă.
10
Astfel Constituţia Statelor Unite prevede reînnoirea la fiecare doi ani, în întregime, a Camerei
Reprezentanţilor concomitent cu reînnoirea Senatului cu o treime din numărul membrilor (art. I. Secţiunea
a II-a, alin. (1) şi sacţiunea a III-a, alin. (2)). În Germania, Consiliul Federal (=Bundesrat) este constituit din
reprezentanţi desemnaţi de guvernele “Land“-urilor. Pe durata de 4 ani a legislaturii Adunării Federale
stabilirea unui mandat mai lung pentru senatori) implică o revizuire a Constituţiei, dar ar
fi de natură să confere Parlamentului un profil diferit. Astfel guvernanţii vor fi mai
sensibili la evoluţia opiniilor electoratului, de la care vor primi semnale clare în timpul
mandatului lor. În cazul unei reînnoiri treptate a camerei superioare, se poate asigura o
mai mare stabilitate a adunării legiuitoare dar şi a vieţii politice. În modul în care se
desfăşoară în prezent, o dată la patru ani, cu acelaşi tip de scrutin şi cu reînnoirea
integrală a ambelor Camere, alegerile generale constituie aproape un cataclism ciclic în
viaţa politică şi parlamentară românească, cu atât mai mult, cu cât alegerile prezidenţiale
se desfăşoară simultan. Întreaga viaţă politică a ţării va fi timp de patru ani determinată în
mod decisiv de voinţa manifestată de electorat într-o singură zi, fapt care este de natură să
provoace un sentiment de frustrare unui alegător care constată că o bună parte din
promisiunile electorale sunt încălcate sau nu sunt respectate în modul aşteptat şi care ştie
totodată că timp de patru ani opinia nu-i va afecta în mod direct pe guvernanţi. Se
răspândeşte treptat convingerea că toate partidele mint sistematic, ceea ce diminuează
considerabil încrederea în pluralismul politic, în sistemul parlamentar şi în valorile
democraţiei.
În modul stabilit de prevederile Constituţiei anterioare revizuirii şi de Legea nr.
68/1992, sistemul parlamentar bicameral din România cumula dezavantajele sistemului
bicameral cu cele ale monocameralismului. Astfel, costurilor ridicate şi procedurii
legislative adeseori greoaie şi îndelungate li se adăuga un grad scăzut de stabilitate a
legislaţiei şi de reprezentare a particularităţilor şi intereselor regionale. Ca urmare a
acestor critici, sistemul bicameral a fost şi este frecvent contestat în România, deşi
deficienţele ţin mai degrabă de modul concret de realizare a acestuia şi nu de sistem în
sine11. Actuala procedură legislativă, caracterizată prin delimitarea atribuţiilor legislative

(=Bundestag), cele 16 “Land”-uri vor desemna în medie de 4 ori anual reprezentati în camera superioară,
care reprezintă sub acest aspect un indicator foarte sensibil al modului în care electoratul percepe politica
Guvernului federal. Ambele exemple provin – ce-i drept - din state federale, state în care tendinţele
centrifuge sunt mai puternice şi se cuvin compensate printr-un sistem electoral care să manifeste
receptivitate faţă de particularităţile regionale şi faţă de evoluţia opiniei publice. Nimic nu împiedică însă
un stat unitar să fie preocupat de aceleaşi aspecte.
11
Pentru o apologie argumentată a soluţiei bicamerale şi a ideii păstrării atribuţiilor de ordin legislativ ale
Senatului, vezi Antonie Iorgovan, Revizuirea Constituţiei şi bicameralismul, în ‘Revista de Drept public’,
serie nouă, Anul VII (27), ianuarie-iunie 2001, pp. 21-33. Pentru o opinie critică asupra bicameralismul –
şi care vizează mai degrabă bicameralismul în general decât pe cel din ţara noastră – , vezi: Ion Deleanu,
Instituţii…, pp. 297 şi urm.
ale Camerelor şi prin reducerea considerabilă a duratei adoptării unei legi va corecta
probabil o parte a acestor deficienţe.
Funcţionarea criticabilă a sistemului bicameral în ţara noastră nu este însă
imputabilă exclusiv modului în care acesta a fost reglementat prin Constituţie şi prin
legea electorală. Practica Guvernului din ultimii ani de a emite anual sute de ordonanţe de
urgenţă (fapt de natură a supraîncărca Parlamentul cu activitatea de aprobare ori
respingere a acestora), toleranţa manifestată de Parlament şi de Curtea Constituţională
faţă de practica respectivă precum şi dificultăţile întâmpinate de partidele politice în
găsirea unui consens fundamental asupra unor acte legislative importante au jucat un rol
considerabil în acest sens.

Organizarea şi funcţionarea Parlamentului

a) Organizarea Parlamentului
În vederea desfăşurării activităţii parlamentare, Camerele îşi vor alege:
- câte un preşedinte;
- câte un birou permanent;
- un număr de comisii parlamentare stabilit prin regulamentul propriu.
La nivelul fiecărei Camere se vor constitui şi grupuri parlamentare, în condiţiile
stabilite de regulament (art. 64, alin. (3)). Preşedintele Camerei este ales pentru întreaga
legislatură, iar membrii biroului permanent vor fi aleşi pentru fiecare sesiune, putând fi
revocaţi înainte de expirarea mandatului (art. 64, alin. (2)).
Birourile permanente sunt constituite din preşedintele Camerei, 4 vicepreşedinţi, 4
secretari şi un număr de 2 chestori în cazul Senatului, şi respectiv 4 chestori în cazul
Camerei Deputaţilor). Numărul membrilor biroului permanent va fi stabilit în funcţie de
configuraţia politică a fiecărei Camere (art. 61, alin. (5)). Vicepreşedinţii, secretarii
precum şi a chestorii sunt aleşi de Cameră la propunerea grupurilor parlamentare.
Cele mai importante atribuţii12 ale biroului permanent sunt următoarele:
- propune camerei data începerii şi data încheierii sesiunilor parlamentare;
- solicită preşedintelui convocarea unei sesiuni extraordinare;

12
Prevăzute în art. 31 din RCD şi, respectiv, în art. 32 din RS.
 - supune aprobării Camerei regulamentul acesteia precum şi propunerile de
modificare;
- pregăteşte şi asigură desfăşurarea în bune condiţii a lucrărilor Camerei;
- primeşte şi distribuie membrilor Camerei proiectele de lege şi propunerile
legislative precum şi rapoartele comisiilor parlamentare;
- întocmeşte proiectul ordinii de zi a şedinţelor Camerei precum şi programul
de activitate (sau de lucru, în cazul Camerei Deputaţilor) al acesteia;
- conduce şi controlează serviciile Camerei.
Birourile permanente ale Camerelor se convoacă la cererea preşedintelui Camerei
sau la cererea a cel puţin 4 din membrii săi (art. 33 din RS şi, respectiv, art. 30 din RCD).
Preşedinţii Camerelor sunt aleşi pe durata mandatului Camerei, prin vot secret, la
propunerea grupurilor parlamentare, în condiţiile în care fiecare grup parlamentar face o
singură propunere. Dacă nici un candidat nu a întrunit majoritatea, se organizează un al
doilea tur de scrutin la care participă primii doi candidaţi în ordinea descrescândă a
numărului de voturi obţinute (art. 23 din RS şi, respectiv, art. 21 din RCD).
Preşedinţii Camerelor au următoarele atribuţii13 principale:
- convoacă pe membrii Camerei în sesiuni ordinare şi extraordinare;
- conduc lucrările Camerei de care aparţin, asistaţi de câte doi secretari;
- acordă cuvântul, moderează discuţia, sintetizează problemele puse în
dezbatere, stabilesc ordinea votării şi anunţă rezultatul votării14;
- conduce lucrările şedinţelor Biroului permanent;
- reprezintă Camera în relaţiile interne şi externe15;
- sesizează Curtea Constituţională (asupra neconstituţionalităţii legilor
înainte de promulgarea acestora precum şi asupra regulamentelor
Parlamentului), în condiţiile art. 146, lit. a) şi c) din Constituţie.

13
Atribuţiile sunt prevăzute în art. 31 din RCD şi, respectiv, art. 35 din RS.
14
În privinţa acestei atribuţii există o diferenţă uşoară – însă nu lipsită de consecinţe practice – între
preşedinţii celor două Camere: preşedintele Camerei Deputaţilor “precizează semnificaţia votului şi anunţă
rezultatul acestuia”, pe cănd preşedintele Senatului, stabilind ordinea votării, “anunţă rezultatul acesteia şi
proclamă rezultatul votului” (art. 31, lit. c) din RCD şi, respectiv, art. 35, lit. c) din RS).
15
Şi în această privinţă există o anumită diferenţă în privinţa consacrării atribuţiilor celor doi preşedinţi:
Regulamentul Senatului prevede că preşedintele acestuia, pe lângă reprezentarea Camerei “în relaţiile
interne şi externe”, mai reprezintă Camera şi “în relaţiile cu Preşedintele României, Camera Deputaţilor,
Guvernul şi Curtea Constituţională” (art. 35, lit. g) şi h) din RS).
 Grupurile parlamentare sunt structuri ale Camerei16. Grupurile parlamentare
“asigură supleţea activităţii Parlamentului precum şi concentrarea diverselor tendinţe
politice existente în cadrul acestuia” 17. Grupurile parlamentare se pot constitui din cel
puţin 10 deputaţi (respectiv 7 senatori), aleşi pe listele aceluiaşi partid sau ale aceleiaşi
formaţiuni politice (art. 13, alin. (1) din RCD şi, respectiv, art. 15, alin. (2) din RS).
Deputaţii care reprezintă organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, altele
decât minoritatea maghiară, pot constitui un singur grup parlamentar (art. 13, alin. (5) din
RCD)18. În urma alegerilor din noiembrie 2001, în Parlamentul României s-au constituit
următoarele grupuri parlamentare: social-democrat, al U.D.M.R., al P.D., al P.N.L. şi al
P.R.M. In Camera Deputaţilor s-a constituit şi un grup al minorităţilor naţionale, altele
decât cea maghiară, având un număr de 14 membri.
Regulamentele Camerelor stabilesc pentru grupurile parlamentare o serie de
atribuţii, dintre care enumerăm;
- fac propuneri pentru componenţa comisiei de validare, comisia trebuind să
reflecte configuraţia politică a Camerei;
- propun candidaţi pentru alegerea preşedinţilor celor două Camere, precum
şi a vicepreşedinţilor, secretarilor şi chestorilor (deci a membrilor birourilor
permanente, care trebuie să reflecte componenţa politică a Camerei);
- îşi dau acordul – prin preşedinţii lor – la desemnarea membrilor comisiilor
parlamentare, care, de asemenea, trebuie să reflecte configuraţia politică a
Camerei;
- propun încetarea calităţii de membru al unei comisii parlamentare;
- prezintă amendamente la proiectele sau propunerile legislative.

16
Acest lucru, stabilit de art. 13, alin. (1) fraza 1 din RCD, este valabil, credem, şi în privinţa Senatului. În
privinţa calificării lor ca structuri organizatorice ale Camerei, realizate pe bază de afinitate, vezi Mihai
Constantinescu şi Ioan Muraru, Drept parlamnetar, Editura Gramar, Bucureşti, 1994, p. 118 şi urm.
Evident, lucrarea examinează versiuni ale regulamentelor anterioare modificărilor (ultima având loc,
reamintim, în ianuarie 2001), dar textele incidenteacestei chestiuni au rămas nemodificate. Pentru o opinie
diferită (grupurile parlamentare sunt “organele partidelor în adunări”), vezi Tudor Drăganu, Dr. const.,
vol. II, p. 195 şi I. Deleanu, Instituţii…, p. 228, nota 3.
17
I. Deleanu, Instituţii…, p. 228.
18
U. D. M. R. – organizaţia care reprezintă minoritatea maghiară – a participat la toate alegerile de după
1989, obţinând circa 6-7% din voturi, şi, în consecinţă, un număr suficient de mandate pentru constituirea
unui grup parlamentar propriu. Organizaţiile reprezentând celelalte minorităţi nu au obţinut niciodată la
aceste alegeri numărul de voturi necesar accederii directe în Parlament, beneficiind de câte un loc de
deputat în condiţiile art. 59, alin. (2) din Constituţie.
 Comisiile parlamentare sunt, ca şi birourile permanente, organe interne de lucru
ale Camerelor19. În baza art. 64, alin. (4) din constituţie, fiecare Cameră îşi constituie
comisii permanente, putându-şi constitui şi comisii de anchetă şi alte comisii speciale.
Componenţa comisiilor trebuie să reflecte configuraţia politică a Camerelor (art. 61, alin.
(5) din Constituţie precum şi art. 39, alin. (1) din RCD şi, respectiv, art. 41, alin. (1) din
RS). Propunerile de membri ai comisiilor se fac de către grupurile parlamentare (în cazul
Senatului, prin intermediul preşedinţilor acestor grupuri) şi se aprobă de plenul Camerei.
Pentru ca şedinţele comisiilor să aibă loc, este necesară prezenţa majorităţii
membrilor care le compun. Hotărârile comisiilor se adoptă cu majoritatea voturilor
membrilor prezenţi. Comisiile îşi aleg, la prima şedinţă, câte un preşedinte şi câte unul
sau mai mulţi vicepreşedinţi şi secretari, care alcătuiesc împreună biroul comisiei.
Comisiile permanente ale Camerelor au fost prevăzute expres de regulamentele
acestora. Astfel, Camera Deputaţilor îşi constituie, în baza art. 58 din RCD:
1. Comisia pentru politică economică, reformă şi privatizare;
2. Comisia pentru buget, finanţe şi bănci;
3. Comisia pentru industrii şi servicii;
4. Comisia pentru agricultură, silvicultură, industrie alimentară şi
servicii specifice;
5. Comisia pentru drepturile omului, culte şi problemele minorităţilor
naţionale;
6. Comisia pentru administraţie publică, amenajarea teritoriului şi
echilibru ecologic;
7. Comisia pentru muncă şi protecţie socială;
8. Comisia pentru sănătate şi familie;
9. Comisia pentru învăţământ, ştiinţă, tineret şi sport;
10. Comisia pentru cultură, artă, mijloace de informare în masă;
11. Comisia juridică, de disciplină şi imunităţi;
12. Comisia pentru apărare, ordine publică şi siguranţă naţională;
13. Comisia pentru politică externă;
14. Comisia pentru cercetarea abuzurilor, corupţie şi pentru petiţii;
19
Comisiile parlamentare au fost calificate şi ca organe de stat, având atribuţii proprii (deşi nu adoptă acte
juridice proprii). Vezi I. Deleanu, Instituţii..., pp. 302-303.
 15. Comisia pentru regulament;
16. Comisia pentru tehnologia informaţiei şi comunicaţiilor.
Un deputat nu poate face parte decât dintr-o singură comisie, cu excepţia
membrilor ultimelor două comisii din cele enumerate mai sus; aceştia pot face parte şi
dintr-o altă comisie.
Comisiile permanente ale Senatului, prevăzute în art. 56 din RS, sunt următoarele:
1. Comisia juridică, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări;
2. Comisia economică;
3. Comisia pentru privatizare
4. Comisia pentru buget, finanţe şi bănci;
5. Comisia pentru agricultură, industrie alimentară şi silvicultură;
6. Comisia pentru politică externă;
7. Comisia pentru apărare, ordine publică şi siguranţă naţională;
8. Comisia pentru drepturile omului şi minorităţi;
9. Comisia pentru muncă şi protecţie socială;
10. Comisia pentru învăţământ şi ştiinţă;
11. Comisia pentru cultură, culte, arte şi mijloace de informare în
masă;
12. Comisia pentru administraţie publică şi organizarea teritoriului;
13. Comisia pentru cercetarea abuzurilor şi petiţii;
14. Comisia pentru sănătate, ecologie, tineret şi sport.
Comisiile permanente au următoarele atribuţii principale:
- examinează proiecte şi propuneri legislative, în vederea elaborării
rapoartelor sau avizelor;
- solicită rapoarte, informaţii şi documente de la autorităţile publice;
- efectuează anchete parlamentare, atunci când consideră necesar, şi prezintă
rapoarte Biroului permanent;
- controlează modul în care ministerele şi celelalte organe ale administraţiei
publice îndeplinesc Programul de guvernare aprobat de Parlament, în
domeniile lor specifice de activitate;
 În cazul în care o comisie permanentă consideră că un proiect de lege sau o
propunere legislativă ori un amendament la ace(a)sta este de competenţa sa, poate solicita
Biroului permanent, ca proiectul sau propunerea să-i fie trimis(ă) spre avizare. În caz de
refuz, va decide plenul Camerei. În mod similar se va proceda în cazul în care o comisie
permanentă consideră că proiectul ori propunerea de lege sau amendamentul nu este de
competenţa sa: comisia va solicita Biroului permanent trimiterea actului la comisia
competentă, iar plenul va decide în caz de refuz. Comisia permanentă sesizată în fond (cu
un proiect sau o propunere de lege) va stabili pentru celelalte comisii termenul în care
trebuie să-i fie transmise avizele necesare. În raportul comisiei de fond se va face
referinţă la avizele trimise de celelalte comisii care au examinat proiectul sau propunerea
legislativă.
Orice comisie permanentă poate iniţia o anchetă, în limita competenţelor sale
materiale, cu privire la activitatea unui minister sau a altei autorităţi publice. Comisia va
face o cerere în acest sens, care va fi aprobată de plenul Camerei (în cazul Camerei
Deputaţilor) şi, respectiv, de Biroul permanent al Senatului. Raportul de anchetă întocmit
de comisie va fi dezbătut în plenul Camerei (cu aprobarea Biroului permanent în cazul
Senatului), care va dispune cele de cuviinţă.
Camerele îşi pot constitui şi comisii speciale, pentru avizarea unor acte legislative
complexe, pentru elaborarea unor propuneri legislative sau pentru alte scopuri, indicate în
hotărârea de înfiinţare a comisiei.
Comisiile de anchetă sunt constituite la cererea unei treimi din numărul
membrilor camerei. Ca şi comisiile speciale şi comisiile de mediere, comisiile de anchetă
au un caracter temporar. Acestor comisii li se aplică în mod corespunzător dispoziţiile
referitoare la comisiile permanente.
Comisiile de mediere sunt constituite în cazul în care Camera Deputaţilor şi
Senatul adoptă un proiect de lege sau o propunere legislativă într-o redactare diferită de
cea a celeilalte Camere. Comisiile de anchetă vor fi constituite din câte 7 membri ai
fiecărei Camere, propuşi acesteia de către Biroul permanent.
Comisia de mediere va fi prezidată prin rotaţie, de un deputat şi un deputat,
stabiliţi de comisie. Raportul comisiei va fi adoptat cu acordul majorităţii membrilor, iar
în caz de egalitate va decide preşedintele.
 b) Funcţionarea Parlamentului
Parlamentul îşi desfăşoară activitatea în intervalul de timp dintre două alegeri
generale consecutive. Această activitate nu este însă îndeplinită în mod continuu şi
uniform, fiind caracterizată printr-un ritm şi o periodicitate proprii, definite prin
legislatură, sesiune şi şedinţe.
Legislatura desemnează durata mandatului colectiv al Parlamentului şi – implicit
– al fiecărei Camere20. Formularea art. 63, alin. (1) din Constituţie („Camera Deputaţilor
şi Senatul sunt alese pentru un mandat de 4 ani“) nu trebuie să deruteze: termenul de
legislatură vizează aspectul temporal, durata în timp a mandatului, iar noţiunea de mandat
(al Parlamentului) priveşte raporturile stabilite între alegători şi aleşi, precum şi între
aceştia din urmă şi autorităţile publice, cu alte cuvinte, drepturile şi obligaţiile
parlamentarilor. În anumite state, legislatura are şi o anumită semnificaţie cronologică 21.
Sub impactul ideilor secolului XVIII şi al influenţei revoluţiei franceze – care la un
moment dat a încercat înlocuirea calendarului şi a sărbătorilor creştine cu un calendar şi
cu sărbători republicane – s-a utilizat, uneori, în statele moderne un sistem de datare
similar celui din antichitatea greacă sau romană, raportat la periodicitatea constituirii
autorităţilor publice.

În Grecia antică, alături de numărarea anilor în raport de jocurile olimpice (sistem utilizat cu
precădere doar în temple) era în uz un sistem local, pentru fiecare cetate, în care anii erau desemnaţi după
numele magistratului (rege sau arhonte eponim) având funcţia supremă în comunitate. În Roma antică, erau
utilizate în acest sens numele consulilor, şi ulterior, ale împăraţilor.

Legislatura normală este de 4 ani (art. 63, alin. (1)). Prin lege organică se poate
hotărî asupra prelungirii mandatului Parlamentului, în caz de război sau de catastrofă. În
afară de aceasta, este de observat că în practică, rareori legislatura este exact de 4 ani,
întrucât alegerile parlamentare generale pot fi desfăşurate şi ulterior expirării mandatului,
art. 63, alin. (2) stabilind, în acest sens, un termen limită de 3 luni.

20
I. Deleanu, Instituţii..., p. 307.
21
În Statele Unite de exemplu, actele Congresului sunt datate cu indicarea legislaturii, şi nu a anului. Ne
aflăm în prezent (2003 A. D.) în anul 1 al celei de-a 114-a legislaturi (legislatura durând în SUA 2 ani, iar
întâia legislatură a început după primele alegeri din 1788).
 Sesiunea este forma de desfăşurare a activităţii Parlamentului pe parcursul unui an
calendaristic. Sesiunile sunt ordinare şi extraordinare (art. 66). Parlamentul se întruneşte
de două ori pe an în sesiune ordinară. Prima sesiune începe în luna februarie, şi nu poate
depăşi sfârşitul lunii iunie, iar a doua începe în luna septembrie şi nu poate depăşi
sfârşitul lunii decembrie (art. 66, alin. (1)). Sesiunile extraordinare au loc la cererea
Preşedintelui României, a biroului permanent al fiecărei Camere sau a cel puţin o treime
din numărul deputaţilor sau al senatorilor (art. 66, alin. (2). Convocarea se face de către
preşedintele fiecărei Camere (aliniatul final al aceluiaşi articol). Se poate observa că
durata sesiunilor ordinare este de cel mult 9 luni pe an. Deşi teoretic durata sesiunilor ar
putea fi redusă – fără a încălca legea fundamentală – la câteva săptămâni 22, în practică
durata anuală a sesiunilor Parlamentului a fost de aproximativ 8 luni în fiecare an de după
adoptarea Constituţiei.
Şedinţa reprezintă o formă de desfăşurare a activităţii Parlamentului. Şedinţele
Parlamentului se pot desfăşura în plen, în comisii sau în cadrul grupurilor parlamentare.
Şedinţele în plen sunt publice, însă Camerele pot hotărî ca anumite şedinţe să fie secrete
(art. 68). În cursul şedinţei are loc dezbaterea asupra problemelor de pe ordinea de zi a
Camerei (sau, eventual, de pe ordinea de zi a şedinţei comune a Camerelor).

Camerele se întrunesc în şedinţe comune în următoarele împrejurări, prevăzute de

art. 65 al legii fundamentale:
- primirea mesajului Preşedintelui României;
- aprobarea bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor sociale de stat;
- declararea mobilizării totale sau parţiale;
- declararea stării de război;
- suspendarea sau încetarea ostilităţilor militare;
- aprobarea strategiei naţionale de apărare a ţării;
- examinarea rapoartelor Consiliului Suprem de Apărare a Ţării;
- numirea, la propunerea Preşedintelui României, a directorilor serviciilor de
informaţii şi exercitarea controlului asupra activităţii acestor servicii;
- numirea Avocatului Poporului;

22
O asemenea practică este specifică statelor totalitatre, în care Parlamentul este redus la rolul aprobării
deciziilor conducerii politice, decizii care sub aspect formal, sunt adptate de un organ colegial mai restrâns.
 - stabilirea statutului deputaţilor şi al senatorilor, stabilirea indemnizaţiei şi a
celorlalte drepturi ale acestora;
-îndeplinirea altor atribuţii care, potrivit Constituţiei sau regulamentului, se
exercită în şedinţă comună.

3.4. Statutul parlamentarilor

Mandatul parlamentar
Deşi în dreptul public modern au fost preluate şi adaptate din dreptul privat
anumite instituţii juridice (precum contractul sau mandatul) se cuvine făcută o distincţie
între mandatul de drept civil şi mandatul parlamentar. Mandatul civil23 apare prin voinţa
părţilor, pe când în cazul mandatului parlamentar rolul voinţei părţilor este redus la
desemnarea mandatarului, conţinutul raportului juridic dintre electori şi reprezentant fiind
predeterminat de Constituţie şi lege. Mandantul poate - într-un raport juridic civil – să
modifice ulterior însărcinarea dată mandatarului, fapt imposibil în mandatul de drept
public, cu excepţia cazului unui mandat imperativ. Mandatarul poate fi revocat într-un
raport civil, nu însă în cazul mandatului parlamentar.
Mandatul parlamentar poate fi definit ca o funcţie publică cu care titularul este
învestit prin alegeri, drepturile şi obligaţiile acestuia fiind stabilite prin lege 24. Constituţia
României prevede caracterul reprezentativ al mandatului parlamentar, stabilind că “[î]n
exercitarea mandatului, deputaţii şi senatorii sunt în serviciul poporului” (art. 69, alin.
(1)). În consecinţă, deşi parlamentarii au fost aleşi într-o anumită circumscripţie
electorală iar discursul lor electoral s-a adresat în bună măsură locuitorilor unor
comunităţi locale determinate, ei vor acţiona în Camerele în care au fost aleşi ca
reprezentanţi ai întregii naţiuni şi vor acorda prioritate intereselor generale şi nu celor

23
Contractul de mandat este un “contract în virtutea căruia o persoană numită mandatar se obligă să facă
ceva pe seama altei persoane numită mandant, de la care a primit o împuterniciere în acest scop”. Mircea
Costin, art. “contract de mandat”, în Mircea Costin, Mircea Mureşan şi Victor Ursa, Dicţionar de drept
civil, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1980, pp. 132-133.
24
Pierre Avril şi Jean Gicquel, Lexique de Droit constitutionnel, Presse Universitaire de France, Paris,
1986, p. 84, apud G. Vrabie, Dr. const., vol. II, p. 81.
regionale sau locale, fiind de altfel sustraşi oricăror constrângeri sau determinări în acest
sens. Evident, parlamentarii vor avea un interes de ordin electoral uşor de înţeles în a se
manifesta ca reprezentanţi ai intereselor comunităţilor locale din circumscripţia în care au
fost aleşi. Însă cei reprezentaţi nu vor avea la dispoziţie altă modalitate de a-şi manifesta
dezaprobarea în privinţa modului de exercitare a mandatului de către un parlamentar ales
de ei, decât prin refuzul de a-l vota (mai exact de a vota lista pe care acesta se află) la
viitoarele alegeri generale. Orice angajament sau promisiune a unui parlamentar făcută
alegătorilor săi – chiar şi în campania electorală – este lipsit(ă) de efect în privinţa
libertăţii sale de a-şi exercita mandatul în modul pe care-l consideră adecvat reprezentării
intereselor generale ale naţiunii. Art. 69, alin. (2) stabileşte în acest sens, că “[o]rice
mandat imperativ este nul”. Mandatul imperativ implică posibilitatea ca alegătorii dintr-o
circumscripţie electorală să transmită indicaţii reprezentantului lor în privinţa modului de
exercitare a mandatului, inclusiv în privinţa votului ce urmează a fi dat în adoptarea unor
legi sau hotărâri ale adunării în care acesta a fost ales. Reprezentantul poate revocat în
cazul nerespectării acestor indicaţii sau al încălcării promisiunilor electorale. Deşi la
prima vedere mandatul imperativ pare a fi un mijloc eficient de a determina pe
parlamentari să-şi respecte angajamentele preelectorale şi să ţină cont de opinia celor pe
care-i reprezintă, în realitate – fapt ce a putut fi constatat în statele comuniste, care au
aplicat acest sistem – se ajunge la un control şi chiar la o subordonare a parlamentarilor
de către guvernanţi.
Din cele expuse mai sus, în privinţa mandatului parlamentar reglementat de legea
noastră fundamentală, putem conchide:
- mandatul are un caracter reprezentativ;
- se naşte în baza alegerilor;
- este caracterizat prin independenţa şi irevocabilitatea mandanţilor.
Trebuie făcută distincţia între mandatul colectiv al Parlamentului (şi al camerelor
acestuia), pe de o parte, şi mandatul individual al senatorilor şi deputaţilor pe de altă
parte. Diferenţa rezidă nu numai în drepturile şi obligaţiile care decurg din fiecare din
cele două forme ale mandatului – evident, drepturile unui parlamentar vor fi diferite de
prerogativele Camerei din care face parte acesta – ci şi în durata mandatului.
 Durata mandatului
Constituţia stabileşte în art. 63, alin. (1) că durata mandatului Camerelor
Parlamentului este de 4 ani. Această durată poate fi prelungită, prin lege organică, în caz
de război sau de catastrofă. Alegerile pentru viitoarele Camere trebuie să aibă loc în
decurs de trei luni de la expirarea mandatului (art. 63, alin. (2)). În aceste condiţii, durata
mandatului va fi, în practică, mai mare decât cea de 4 ani, stabilită în aliniatul (1).
Parlamentul nou ales se va întruni, în termen de 20 de zile de la alegeri, la convocarea
Preşedintelui României (art. 63, alin. (3)). Mandatul Camerelor se prelungeşte până la
întrunirea legală a noului Parlament (alin. (4) al aceluiaşi articol). Raţiunea prelungirii
rezidă în preocuparea de a asigura , în situaţii care pot deveni critice (mai ales în caz de
alternanţă la guvernare), continuitatea activităţii parlamentare. În perioada în care
mandatul Parlamentului este prelungit, nu poate fi revizuită Constituţia şi nu pot fi
adoptate, modificate sau abrogate legi organice (art. 63, alin. (4), fraza a 2-a. Se poate
deduce de aici, că în această perioadă, nu este permisă nici adoptarea unor legi de
aprobare – sau de respingere – a unor ordonanţe de urgenţă în care sunt cuprinse
dispoziţii reglementând domenii din cele rezervate legii organice. Evident, este vorba de
ordonanţe adoptate anterior expirării mandatului25, dar chiar şi în acest caz, capacitatea
Parlamentului de a controla activitatea Guvernului este restrânsă considerabil 26.
Proiectele de legi şi propunerile legislative înscrise pe ordinea de zi a Parlamentului
precedent îşi continuă procedura în noul Parlament (art. 63, alin. (5)).
Mandatul Parlamentului mai poate expira şi înainte de termen, în cazul dizolvării
sale, în baza dispoziţiilor art. 90. Preşedintele României poate dizolva Parlamentul, după
consultarea preşedinţilor celor două Camere, în cazul în care Parlamentul nu a acordat
votul de încredere Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare, şi numai
după respingerea a cel puţin două cereri de învestitură.

25
Conform art. 109, alin. (1) din Constituţie, mandatul Guvernului expiră la data validării alegerilor
parlamentare generale, dată după care nu mai poate emite ordonanţe (art. 109, alin. (4) din Constituţie,
coroborat cu art. 26, alin. (3), fraza a 2-a, teza 1 din Legea nr. 90/2001 cu privire la organizarea şi
funcţionarea Guvernului şi a ministerelor.
26
Este posibil ca Guvernul să emită ordonanţe de urgenţă cu puţin timp înainte de data validării alegerilor
generale, ordonanţe care vor fi aplicate cel puţin câteva săptămâni (până la convovcarea camerelor nou
alese, constituirea lor legală, constituirea comisiilor parlamentare şi includerea pe ordinea de zi a legii de
aprobare sau respingere a ordonanţei) vor fi sustrase controlului parlamentar, putând produce uneori efcte
irevocabile.
 Mandatul deputaţilor şi al senatorilor are în principiu aceeaşi durată cu cea a
mandatului colectiv al Camerelor. Mandatul individual începe de la data alegerii, însă sub
condiţia validării şi a depunerii jurământului (art. 70, alin. (1)) 27. Mandatul încetează
odată cu încetarea mandatului Camerelor: la data întrunirii legale a Camerelor nou alese.
Mandatul deputaţilor şi al senatorilor mai poate înceta înainte de această dată, în caz de
demisie, de incompatibilitate, de pierdere a drepturilor electorale sau de deces (art. 60,
alin. (2)).

Drepturile şi îndatoririle parlamentarilor

Sediul materiei îl reprezintă dispoziţiile cuprinse în Titlul II, Cap. I din legea
noastră fundamentală, precum şi cele ale Legii nr. 96 / 21 aprilie 2006 privind statutul
deputaţilor şi senatoruilor28. Drepturile deputaţilor şi senatorilor pot fi exercitate
individual sau colectiv. Dintre drepturile ce pot fi exercitate individual menţionăm:
- dreptul de a participa la lucrările Camerei;
- dreptul de a lua cuvântul în cursul dezbaterilor;
- dreptul de a propune ca votul asupra chestiunilor dezbătute să fie deschis
sau secret;
- dreptul de a vota asupra chestiunilor supuse dezbaterii;
- dreptul de a face propuneri legislative;
- dreptul de a formula amendamente la proiecte sau propuneri legislative;
- dreptul de a face interpelări;
- dreptul de a cere, prin intermediul preşedintelui camerei sau al comisiei
parlamentare, date, informaţii sau documente din partea autorităţilor publice;
- dreptul de a face parte dintr-o comisie parlamentară şi de a participa la
lucrările acesteia;
- dreptul de a face parte din alte structuri interne ale Parlamentului sau ale
Camerei;
Dintre drepturile care se pot exercita doar în colectiv de către parlamentari,
menţionăm:

27
Condiţia depunerii jurământului a fost inserată prin Legea de revizuire a Constituţiei. Jurământul se
stabileşte prin lege organică (art. 70, alin. (1), fraza a 2-a).
28
M.Of. I, nr. 380 / 03 mai 2006.
 - dreptul de a iniţia revizuirea Constituţiei (un sfert din numărul deputaţilor sau al
senatorilor, în condiţiile art. 150, alin. (1));
- dreptul de a iniţia o moţiune de cenzură (un sfert din numărul deputaţilor şi al
senatorilor, în condiţiile art. 113);
- dreptul de a cere suspendarea Preşedintelui României (o treime din numărul
deputaţilor şi al senatorilor, în condiţiile art. 95, alin. (2));
- dreptul de a sesiza Curtea Constituţională (un sfert din numărul deputaţilor sau al
senatorilor, în condiţiile art. 146, lit. a) şi b))
- dreptul de a propune un candidat pentru funcţia de preşedinte al Camerei
(împreună cu ceilalţi membri ai grupului său parlamentar);
Parlamentarii au – pe lângă îndatorirea general, prevăzută de art. 1, alin. (5), de
respectare a Constituţiei şi a legilor ţării – obligaţia de a se conforma dispoziţiilor
regulamentelor Parlamentului şi de a respecta ordinea şi solemnitatea şedinţelor.

Protecţia mandatului parlamentar

Protecţia mandatului parlamentar se realizează prin incompatibilităţi, prin
imunitate, indemnităţi precum şi prin regim disciplinar propriu.
Incompatibilităţile sunt reglementate de art. 71 al Constituţiei. Raţiunea
incompatibilităţilor rezidă în preocuparea de a nu pune un parlamentar într-o postură ce i-
ar afecta independenţa, inclusiv – sau mai ales – faţă de puterea executivă Nici un
parlamentar nu poate fi concomitent deputat şi senator (art. 72, alin. (1)). Aliniatul al
doilea al aceluiaşi articol stabileşte incompatibilitatea între mandatul de parlamentar şi
orice funcţie publică implicând exerciţiul autorităţii în stat, cu excepţia celei de membru
al Guvernului. Alte incompatibilităţi pot fi stabilite prin lege organică (art. 71, alin. (3)).
Legea privind statutul deputaţilor şi al senatorilor mai prevede incompatibilitatea cu
calitatea de preşedinte, vicepreşedinte, director general, director, administrator, membru
al consiliului de administraţie sau cenzor la societăţi comerciale, inclusiv la bănci ori la
alte instituţii de credit, la societăţi de asigurare şi la cele financiare, precum şi în instituţii
publice, cu calitatea de preşedinte sau secretar al adunărilor generale ale acţionarilor sau
asociaţilor la societăţile comerciale prevăzute anterior, de reprezentant al statului în
adunările generale ale societăţilor comerciale menţionate, manager sau membru al
consiliilor de administraţie ale regiilor autonome, companiilor şi societăţilor naţionale, cu
calitatea de comerciant persoană fizică, precum şi cea de membru al unui grup de interes
economic, definit conform legii (art. 15 din lege). De asemenea, funcţia de deputat sau de
senator mai este incompatibilă cu cu funcţiile şi activităţile persoanelor care conform
statutului lor nu pot face parte din partide politice,29 cu calitatea de membru cu drepturi
depline în Parlamentul European, precum şi cu orice funcţie publică încredinţată de un
stat străin, exceptând acele funcţii prevăzute în acordurile şi convenţiile la care România
este parte (art. 16 din aceeaşi lege).

Imunitatea este reglementată de dispoziţiile art. 72. Raţiunea acesteiaa constă în

necesitatea de a proteja pe parlamentari împotriva abuzurilor, ingerinţelor, tracasărilor sau
şicanelor din partea autorităţilor executive sau chiar a celor judecătoreşti. Este vorba, şi în
acest caz, de asigurarea independenţei deputaţilor şi senatorilor.
Se poate distinge imunitatea propriu zisă (=iresponsabilitate) de imunitatea de
procedură (=inviolabilitate). În baza primei forme a imunităţii (prevăzută în alin. (1) al
art. 72), parlamentarul nu poate fi tras la răspundere pentru opiniile exprimate în
exercitarea mandatului şi pentru votul său. Imunitatea vizează fapta, şi nu este limitată în
timp. Parlamentarul nu poate fi tras la răspundere nici după expirarea mandatului său.
Inviolabilitatea este reglementată în alin. (2) şi (3) ale art. 72, şi vizează procedura
tragerii la răspundere a unui parlamentar pentru fapte penale, altele decât cele care ar
intra sub incidenţa alin. (1). Art. 72, alin. (2) stabileşte că „deputaţii sau senatorii pot fi
urmăriţi sau trimişi în judecată pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile
exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţifără
încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor”. Competentă în privinţa
judecăţii va fi Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie, iar în privinţa urmăririi şi a trimiterii în
judecată, competenţa va reveni Parchetului de pe lângă această Curte (alin. (2), frazele 2
şi 3). Imunitatea nu afectează în acest caz răspunderea penală, ci implică doar

29
În această categorie intră preoţii Bisericii ortodoxe Române, precum şi cei ai altor biserici tradiţionale,
cărora dobândirea calităţii de membri ai unui partid politic le este permisă prin Constituţie (legea
fundamentală menţionând expres în art. 40 alin. (3), categoriile de persoane cărora asocierea în partide
politice le este interzisă – de exemplu militarii sau magistraţii – permiţând totodată legiuitorului organic să
stabilească noi categorii, însă numai din rândul funcţionarilor publici) fiindu-le însă interzisă prin propriile
statute.
îndeplinirea unei condiţii procedurale prealabile luării anumitor măsuri procesuale, cum
ar fi reţinerea, arestarea, percheziţionarea. Condiţia constă în obţinerea încuviinţării
Camerei. După expirarea mandatului, măsurile procesuale menţionate pot fi adoptate de
către organele de urmărire penală fără nici un fel de restricţie.
Prin derogare de la dispoziţiile art. 72, alin. (2), în alineatul final al aceluiaşi
articol se stabilesc condiţii distincte privind tragerea la răspundere a unui parlamentar în
caz de infracţiune flagrantă. Într-o asemenea împrejurare, deputatul sau senatorul poate fi
reţinut şi supus percheziţiei. Ministrul Justiţiei va informa pe preşedintele Camerei asupra
reţinerii şi percheziţiei. Camera sesizată poate dispune revocarea neîntârziată a acestor
măsuri, în cazul în care constată lipsa de temei a acestora.
Deputaţii şi senatorii primesc o îndemnizaţie lunară, al cărei cuantum este stabilit
prin lege. În afară de aceasta ei mai beneficiază de alte drepturi: diurna, pe durata
prezenţei la lucrările în plen sau în comisii, cazare gratuită pentru cei care nu domiciliază
în Bucureşti, gratuitatea transportului etc.
Deputaţii şi senatorii mai beneficiază de un regim disciplinar propriu, stabilit de
regulamentele Parlamentului. Sancţiunile disciplinare (, avertismentul, chemarea la
ordine, retragerea cuvântului, eliminarea din sale de şedinţă, interzicerea participării la
lucrările Camerei pe o anumită perioadă – 15 de zile pentru deputaţi şi, respectiv 30 zile
pentru senatori – şi, doar în cazul deputaţilor, excluderea temporară) vor fi aplicate doar
de cameră sau de preşedintele acesteia, fapt care exclude posibilitatea ingerinţelor altei
autorităţi sub pretextul asigurării disciplinei.

3.5. Funcţiile Parlamentului

Clasificarea funcţiilor
Principala funcţie a Parlamentului – decurgând din principiul separaţiei puterilor
în stat – este funcţia legislativă. Principalul rol al Parlamentului într-un stat democratic
rezidă în adoptarea unor acte normative având forţă juridică supremă. Evident, activitatea
Parlamentului nu se reduce la îndeplinirea acestei funcţii. Puterea legislativă ar fi lipsită
de o parte considerabilă din prestigiul şi autoritatea sa, în cazul în care nu ar avea
posibilitatea de a exercita un anumit control asupra puterilor cărora le revine rolul de a
aplica dispoziţiile legii. Dat fiind faptul că echilibrul şi controlul reciproc al puterilor
constituie o exigenţă esenţială a realizării unei separaţii efective şi funcţionale a puterilor
în stat, Parlamentul va exercita în mod inevitabil şi o anumită funcţie de control.
Totodată, în calitate de reprezentanţă naţională, Parlamentul îşi manifestă voinţa la luarea
unor decizii importante în stat, atât pe planul politicii interne cât şi pe plan extern.
Atribuţiile, în îndeplinirea cărora Parlamentul ia aceste decizii ori participă la luarea lor,
nu se exercită doar prin adoptarea unor legi. Putem vorbi, în acest sens, şi de o funcţie
guvernamentală a Parlamentului. În literatura juridică nu există un punct de vedere unitar
asupra identificării funcţiilor Parlamentului. Unii autori nu tratează problema30 iar în alte
lucrări, principiile sunt formulate sau delimitate în mod diferit 31. În cele ce urmează, am
preluat concepţia expusă în cursul unei autoare ieşene32.

Funcţia legislativă
Cea mai importantă funcţie a Parlamentului este funcţia legislativă. Conform
dispoziţiilor art. 60, alin. (1) din Constituţie, Parlamentul este unica autoritate legiuitoare.
Acest fapt nu împiedică participarea la adoptarea legilor a unor alte autorităţi sau
persoane (Guvernul, Preşedintele României sau cetăţenii), în etapa iniţiativei legislative
sau a promulgării legilor. Constituţia mai prevede şi posibilitatea delegării legislative sau
a adoptării unor ordonanţe de urgenţă (în absenţa unei legi de abilitare), dar în ambele
30
T. Drăganu, Dr. const., vol. II. În capitolul consacrat Parlamentului (Cap. II, pp. 81-223), profesorul
clujean examinează structura Parlamentului, rolul şi locul acestuia în sistemul organelor statului, atribuţiile
sale, organizarea sa internă precum şi funcţionarea sa.
31
Astfel în I. Deleanu, Instituţii..., la pp. 311-348, întâlnim o funcţie informativă, o funcţie de control şi o
funcţie deliberativă. În cursul redactat de Ioan Muraru şi Simina Tănăsescu (Drept constituţional şi
instituţii politice, Editura Lumina Lex, 2001, la pp. 448-464), se precizează că funcţiile Parlamentului sunt
funcţii de conducere sau funcţi deliberative, se menţionează în treacăt o funcţie constituantă, se dă un
răspuns în principiu negativ întrebării privind existenţa unei funcţii jurisdicţionale a Parlamentului, pentru a
se trata apoi, succint sau în detaliu, funcţia legislativă (pp. 451-453), “stabilirea direcţiilor principale ale
activităţii social-economice, culturale, statale şi juridice” (pp. 453-454), alegerea, formarea, avizarea
formării, numirea sau revocarea unor autorităţi statale (pp. 454-455), precum şi controlul parlamentar (pp.
455-464)
32
G. Vrabie, Dr. const., vol. II, pp. 119-213.
cazuri, adoptarea de către Guvern unor acte normative cu putere de lege se desfăşoară sub
controlul Parlamentului.
Având forţă juridică supremă în ierarhia actelor normative, legea este adoptată de
Parlament printr-o procedură specială, prevăzută în Constituţie (art. 73-79) şi detailată în
regulamentele Parlamentului. Adoptarea legilor va fi descrisă pe larg în secţiunea a patra
a acestui capitol, consacrată actelor Parlamentului.

Funcţia de control
Funcţia de control a Parlamentului este un corolar al principiului separaţiei
puterilor. Parlamentul controlează activitatea celorlalte autorităţi publice, după cum
activitatea Parlamentului este supusă unui control sau anumitor modalităţi de influenţare
din partea altor organe (Curtea Constituţională, Preşedintele României sau Guvernul).
Parlamentul controlează Guvernul prin următoarele mijloace:
- prin acordarea votului de încredere. Conform dispoziţiilor art. 103, alin.
(3), Parlamentul aprobă lista Guvernului şi programul de guvernare;
- prin moţiune de cenzură. Parlamentul poate demite Guvernul (art. 110,
alin. (2) coroborat cu art. 113-114). Moţiunea de cenzură este iniţiată de un sfert din
numărul deputaţilor şi al senatorilor, şi adoptarea ei – cu votul majorităţii deputaţilor şi al
senatorilor atrage după sine încetarea mandatului Guvernului. În afara cazului în care
Guvernul îşi asumă răspunderea asupra unui proiect de lege, a unui program sau a unei
declaraţii de politică general (în condiţiile art. 113), parlamentarii care au iniţiat o
moţiune de cenzură nu mai pot semna pentru o nouă moţiune de cenzură, în aceeaşi
sesiune. Moţiunea de cenzură este un mijloc extrem de control parlamentar, ducând, după
cum s-a precizat, “nu la îndreptarea erorii, ci la eliminarea autorului ei”;
- prin informare, în condiţiile art. 111. Camerele Parlamentului precum şi
comisiile parlamentare pot solicita autorităţilor publice orice informaţii sau documente pe
care le consideră necesare în activitatea lor. Informaţiile sau documentele vor fi solicitate
prin preşedinţii Camerelor sau, respectiv, ai comisiilor;
- prin întrebări şi interpelări, în condiţiile art. 112. Guvernul şi membrii
acestuia sunt obligaţi să răspundă întrebărilor şi interpelărilor formulate de deputaţi sau
senatori. Camerele pot adopta o moţiune asupra problemei ce a format obiectul
interpelării;
- prin adoptarea unei legi de abilitare şi prin aprobarea ordonanţelor, în
condiţiile art. 115. Emiterea de către Guvern a unor acte cu putere de lege se face sub
control parlamentar33;
- prin cererea de începere a urmăririi penale împotriva membrilor
Guvernului, pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor, în condiţiile art. 109, alin.
(2). Procedura prin care Parlamentul (şi Preşedintele României) poate cere începerea
urmăririi penale împotriva unor membrii ai Guvernului este prevăzută în detaliu în Legea
nr. 115/1999 privind răspunderea ministerială;
- prin comisiile parlamentare. Comisiile permanente ale Camerelor
Parlamentului pot iniţia anchete, cu acordul Camerei sau în cazul Senatului) al Biroului
permanent. Camerele pot hotărî şi constituirea unor comisii de anchetă speciale. Obiectul
anchetei îl poate constitui şi activitatea Guvernului sau a altor autorităţi executive.
Parlamentul exercită şi un anumit control asupra activităţii Preşedintelui
României, fapt care reiese din următoarele împrejurări:
- din stipularea obligaţiei, pentru Preşedintele României, de a încunoştinţa
sau a consulta Parlamentul sau de a cere aprobarea acestuia cu ocazia exercitării anumitor
atribuţii. Astfel preşedintele va consulta Parlamentul înainte de a cere poporului să se
pronunţe prin referendum asupra unor probleme de interes naţional (art. 90 din
Constituţie)34. Mobilizarea general sau parţială a armatei este dispusă de Preşedinte cu
aprobarea prealabilă a Parlamentului (art. 92, alin. (2)), iar măsurile adoptate de şeful
statului în vederea respingerii unei agresiuni armate împotriva României se aduc la
cunoştinţa Parlamentului prin mesaj prezidenţial (art. 92, alin. (3));
- din modul de reglementare, în art. 95, a suspendării Preşedintelui
României. Suspendarea se dispune cu majoritate de voturi a membrilor celor două
Camere ale Parlamentului, reunite în şedinţă comună, cu avizul Curţii Constituţionale, la
cererea unei treimi din numărul total al deputaţilor şi al senatorilor;

33
Detalii cu privirela această problemă sunt expuse mai jos, în subcapitolul dedicat actelor Parlamentului
(prodeduri legislative speciale: delegarea legislativă).
34
Detalii în legătură cu definirea noţiunii de “probleme de interes naţional“, precum şi cu modul de
desfăşurare a referendumului se regăsesc în Legea nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea
referendumului.
 - din posibilitatea, prevăzută de art. 96, alin. (1), de a hotărî punerea sub
acuzare a Preşedintelui pentru înaltă trădare.

Funcţia guvernamentală
Funcţia guvernamentală implică determinarea politicii externe, asigurarea
echilibrului financiar precum şi numirea, desemnarea, alegerea sau avizarea unor
persoane în vederea exercitării unor funcţii sau demnităţi publice 35. Funcţia
guvernamentală este îndeplinită de Parlament prin exercitarea următoarelor atribuţii:
- acordarea votului de încredere listei Guvernului şi programului de guvernare
propus de acesta, conform art. 103, alin. (3). Votul de încredere reprezintă şi o modalitate
de control asupra executivului, dar constituie în esenţă o decizie de ordin politic adoptată
de reprezentanţa naţională;
- moţiunea de cenzură, în condiţiile art. 113 şi 114. Decizia de demitere a
Guvernului este de asemenea o decizie de ordin politic, iar caracterul de control al
acesteia nu-i epuizează conţinutul. Guvernul poate fi demis şi în împrejurări din care nu
reiese o culpă a acestuia, exclusiv în urma faptului că Parlamentul şi-a pierdut încrederea
în capacitatea acelui Guvern de a-şi realiza programul de guvernare;
- numirea în anumite funcţii sau demnităţi publice. 6 din cei nouă judecători ai
Curţii Constituţionale sunt numiţi de Camerele Parlamentului (art. 142, alin. (2)); cei 15
membri ai Consiliului Superior al Magistraturii sunt numiţi, de asemenea de Parlament
(art. 132, alin. (1)), ca şi membrii Curţii de Conturi (art. 140, alin. (4)) sau directorul
Serviciului Român de Informaţii (art. 65, alin. (2), lit. h));
- ratificarea tratatelor internaţionale, în condiţiile art. 91, alin. (1);
- adoptarea legilor bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor sociale de stat (art.
138).

3.6. Actele Parlamentului

35
Vezi în acest sens, G. Vrabie, Dr. const., vol. II, pp. 131-133. Vezi de asemena şi Jean-François
Aubert,Traité de droit constitutionnel suisse, Editions Ides et calendes, Neuchatel, 1966 pp. 475-480,
precum şi Pierre Pactet, Institutions politiques. Droit constitutionnel, Droit. Sciences Economiques, Paris,
Milan, Barcelone, Bonn, 1992, p. 416, citate în lucrarea de mai sus.
 1.Legile. Noţiuni generale. Clasificarea legilor
Legile se află la vârful piramidei surselor formale ale dreptului 36.Consecinţele
acestui fapt sunt următoarele:
- nici un alt act juridic normativ nu poate abroga sau modifica legea. Ea nu
poate fi modificată sau abrogată decât de ea însăşi37. In cazul contradicţiei
dintre lege şi un act normativ adoptat anterior legii respective, acesta din urmă
este abrogat, iar în cazul în care legea este contrazisă de un alt act normativ,
adoptat ulterior, acesta va fi lipsit de efecte. Având forţa juridică a legii, şi
fiind adoptate în baza unei legi de abilitare ori a dispoziţiilor art. 115 din
Constituţie, ordonanţele Guvernului pot însă abroga sau modifica legea, în
măsura în care acest lucru se conformează prevederilor legii de abilitare, sau
respectiv, prevederilor legii fundamentale;
- legea poate însă modifica sau abroga orice alt act normativ.
Definirea legii se poate face utilizând două criterii: unul formal, care ia în
considerare organul emitent şi procedura de adoptare precum şi un criteriu material, care
ia în considerare obiectul reglementării. Nici unul din aceste criterii – luat în mod izolat –
nu oferă o definiţie întrutotul exactă şi satisfăcătoare a legii. Criteriul formal este mai
aproape de concepţiile constituantului, însă aplicarea sa exclusivă ar relativiza importanţa
deosebită a conţinutului normativ al acesteia. În plus, nimic nu împiedică Parlamentul să
adopte cu titlu de lege, urmând procedura legislativă, un act cuprinzând reguli aplicabile
unui singur caz particular. Criteriul material poate duce la imposibilitatea de a distinge
legea de alte acte normative, care pot şi ele reglementa – în măsura în care Constituţia nu
a statornicit ca reglementarea să se facă exclusiv printr-o lege – domenii importante ale
vieţii sociale.
În literatura juridică s-a manifestat prin urmare preferinţa pentru utilizarea
conjugată a ambelor criterii. În opinia profesorului Ion Deleanu, legea este “actul juridic
normativ adoptat de către organul legiuitor şi după procedura stabilită în acest scop, prin

36
I. Deleanu, Instituţii…, p. 323.
37
Modificarea sau abrogarea poate avea loc prin ordonanţe ale Guvernului – acte având putere de lege -,
dar nu prin decizii ale Curţii Constituţionale cere constată neconstituţionalitatea unor prevederi legale. În
acest din urmă caz, o dispoziţie declarată neconstituţională devine neaplicabilă, dar nu este abrogată.
care, în cadrul competenţei sale legislative, acesta stabileşte reguli generale şi de aplicaţie
repetată, a căror respectare este asigurată prin virtualitatea coerciţiunii statale”38.
În baza prevederilor Constituţiei române din 1991, legile se clasifică în trei
categorii:
- legi constituţionale (cere sunt legi de modificare a Constituţiei: art. 73,
alin. (2));
- legi organice;
- legi ordinare.
a) Legile organice sunt cele ce reglementează unul din domeniile
prevăzute în art. 73, alin. (3):
a) sistemul electoral; organizarea şi funcţionarea Autorităţii
Electorale Permanente;
b) organizarea, funcţionarea şi finanţarea partidelor politice;
c) statutul deputaţilor şi al senatorilor, stabilirea indemnizaţiei şi
a celorlalte drepturi ale acestora;
d) organizarea şi desfăşurarea referendumului;
e) organizarea Guvernului şi a Consiliului Suprem de Apărare a
Ţării;
f) regimul stării de mobilizare parţială sau totală a forţelor
armate şi al stării de război;
g) regimul stării de asediu şi al stării de urgenţă;
h) infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora;
i) acordarea amnistiei sau a graţierii colective;
j) statutul funcţionarilor publici;
k) contenciosul administrativ;
l) organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al
Magistraturii, a instanţelor judecătoreşti, a Ministerului Public şi a Curţii de Conturi;
m) regimul juridic general al proprietăţii şi al moştenirii;
n) organizarea generală a învăţământului;

38
I. Deleanu, Instituţii…, p. 326.
 o) organizarea administraţiei publice locale, a teritoriului,
precum şi regimul general privind autonomia locală;
p) regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele,
patronatele şi protecţia socială;
q) statutul minorităţilor naţionale din România;
r) regimul general al cultelor;
s) celelalte domenii pentru care în Constituţie se prevede
adoptarea de legi organice.

Constituţia mai prevede reglementarea prin lege organică, a altor domenii, în

cuprinsul următoarelor dispoziţii:

a) art. 3, alin. (2): consfinţirea frontierelor ţării, cu respectarea

principiilor şi a celorlalte norme general admise ale dreptului internaţional;
b) art. 5, alin. (1): condiţiile dobândirii, păstrării sau pierderii cetăţeniei
române;
c) art. 12, alin. (4): stabilirea stemei ţării şi a sigiliului statului;
d) art. 31, alin. (5): organizarea serviciilor publice de radio şi televiziune
şi controlul parlamentar asupra acestora;
e) art. 40, alin. (3): stabilirea altor categorii – în afara celor prevăzute în
de dispoziţiile acestui aliniat – de funcţionari publici care nu pot face parte din partide
politice;
f) stabilirea condiţiilor în care cetăţenii străini pot dobândi – în condiţii
de reciprocitate - în proprietate terenuri în România, ca urmare a integrării în Uniunea
Europeană sau a încheierii unor tratate internaţionale în acest sens (art. 44, alin. (2),
fraza a 2-a);
g) art. 52, alin. (2): condiţiile şi limitele exercitării dreptului persoanei
vătămate într-un drept al său de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin
nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, de a obţine recunoaşterea dreptului
pretins, anularea actului şi repararea pagubei;
 h) stabilira condiţiilor privind îndeplinirea obligaţiilor militare (art. 55,
alin. (2));
i) condiţiile în care pot fi încorporeţi cetăţenii (art. 55, alin. (3));
j) art. 58, alin. (1), fraza a 2-a: organizarea şi funcţionarea instituţiei
Avocatul Poporului;
k) art. 63, alin. (1), teza a 2-a: prelungirea, în caz de război sau de
catastrofă, a mandatului Camerei Deputaţilor şi al Senatului;
l) stabilira jurământului care urmează a fi depus de către deputaţi şi
senatori la intrarea în exerciţiul mandatului (art. 70, alin (1), fraza a 2-a);
m) art. 71, alin. (3): stabilirea altor incompatibilităţi faţă de calitatea de
senator sau de deputat, decât cele prevăzute în alin. (1) şi (2) ale aceluiaşi articol;
n) art. 79, alin. (2): înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Consiliului
Legislativ;
o) art. 83, alin. (3): prelungirea, în caz de război sau de catastrofă, a
mandatului Preşedintelui României;
p) art. 102, alin. (3): stabilirea altor categorii de membri ai Guvernului,
decât cele menţionate în cuprinsul aceluiaşi aliniat;
q) art. 105, alin. (2): stabilirea altor incompatibilităţi cu funcţia de
membru al Guvernului, decât cele prevăzute în alin. (1) al aceluiaşi articol;
r) art. 117, alin. (3): înfiinţarea autorităţilor administrative autonome;
s) art. 118, alin. (2): stabilirea structurii sistemului naţional de apărare,
pregătirea populaţiei, a economiei şi a teritoriului pentru apărare precum şi statutul
cadrelor militare;
t) stabilirea condiţiilor în care în unitţile administrativ teritoriale în care
cetăţenii aparţinând minorităţilor naţionale au o pondere semnificativă, se asigură
folosirea limbii minorităţii naţionale respective în scris şi oral în relaţiile cu autorităţile
administraţiei publice locale şi cu serviciile publice de[s]concentrate (art. 120, alin.
(2));
u) stabilirea atribuţiilor prefectului (art. 123, alin. (3));
 v) stabilirea condiţiilor în care judecătorii pot fi propuşi pentru numire,
promovaţi, transferaţi şi sancţionaţi de către Consiliul Superior al Magistraturii (art.
125, alin. (2));
w) stabilirea compunerii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie precum şi a
regulilor de funcţionare a acesteia (art. 126, alin. (4));
x) înfiinţarea de instanţe specializate pe anumite materii (art. 126, alin.
(5), fraza a 2-a);
y) stabilirea condiţiilor în care cetăţenii români aparţinând minorităţilor
naţionale au dreptul să se exprime în limba maternă în faţa instanţelor de judecată (art.
128, alin. (2));
z) stabilirea procedurii conform căreia, Consiliul Superior al
Magistraturii îndeplineşte rolul de instanţă de judecată, prin secţiile sale, în domeniul
răspunderii disciplinare a judecătorilor şi a procurorilor (art. 134, alin (2);
aa) stabilirea altor atribuţii îndeplinite de Consiliul Superior al
Magistraturii în realizarea rolului său de garant al independenţei justiţiei (art. 134, alin.
(4));
bb) stabilirea unor categorii de bunuri – altele decât cele menţionate expres
în art. 136, alin. (3) care fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice (articolul citat, alin.
citat);
cc) stabilirea condiţiilor în care bunurile proprietate publică pot fi date în
administrare regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate sau
închiriate (art. 135, alin. (4), fraza a 2-a);
dd) stabilirea condiţiilor în care proprietatea privată este inviolabilă (art.
135, alin. (5));
ee) recunoaşterea, în condiţiile aderării la Uniunea Europeană, a circulaţiei
şi a înlocuirii monedei naţionale cu aceea a Uniunii Europene (art. 137, alin. (2), fraza a
2-a);
ff) stabilirea condiţiilor în care Curtea de Conturi exercită atribuţii
jurisdicţionale (art. 140, alin. (1), fraza a 2-a);
 gg) stabilirea condiţiilor în care Curtea de Conturi se înnoieşte cu câte o
treime din consilierii de conturi numiţi de Parlament, din trei în trei ani (art. 140, alin.
(5));
hh) înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Economic şi social
(art. 141, teza finală);
ii) art. 142, alin.(4): organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale;
jj) stabilirea unor atribuţii ale Curţii Constituţionale, altele decât cele
prevăzute în art. 146, pct. a)-k) (pct. l) din articolul menţionat);.

Constituţia rezervă anumite domenii reglementării “prin lege”. Asemenea

dispoziţii nu trebuie interpretate în sensul stabilirii unui domeniu exclusiv de
reglementare atribuit legii ordinare şi refuzat legii organice. În fapt, legiuitorului îi este
interzis – prin dispoziţiile art. 73 şi 74 – să reglementeze vreunul din domeniile enunţate
în art. 73, alin. (3) printr-o lege ordinară. În privinţa legii organice, cu excepţia limitelor
stabilite de dispoziţiile constituţionale, nu există vreo interdicţie privind domeniul de
reglementare al acesteia. În practică, o lege organică cuprinde foarte frecvent dispoziţii
reglementând domenii ce nu sunt rezervate acestei categorii de legi. Însă domeniile
pentru care se prevede reglementarea prin lege nu pot fi reglementate prin alte acte
normative decât legile (de exemplu prin acte administrative cu caracter normativ39).
Domeniile pentru care Constituţia prevede reglementarea prin lege sunt
următoarele:
- condiţiile în care unele oraşe sunt declarate municipii (art. 3, alin.(3), fraza a 2-a);
- condiţiile în care se constituie şi îşi desfăşoară activitatea partidele politice (art. 8,
alin. (2));
- condiţiile în care se constituie şi îşi desfăşoară activitatea sindicatele, patronatele
şi asociaţiile profesionale potrivit statutelor lor (art. 9, fraza 1);
- condiţiile de ratificare a tratatelor internaţionale (art. 11, alin. (2));
- acordarea şi retragerea dreptului de azil, cu respectarea tratatelor şi convenţiilor
internaţionale la care România este parte (art. 18, alin. (2));

39
Este însă posibilă reglementarea unor asemenea domenii prin ordonanţe ale Guvernului. Acestea sunt –
sub aspect formal – acte administrative, însă din punct de vedere material sunt asimilate legilor, având şi
forţa juridică a unor legi.
- cazurile şi procedura de percheziţionare, reţinere sau arestare a unei persoane (art.
23, alin. (2));
- temeiul şi condiţiile stabilirii sau aplicării unei pedepse (=principiul nullum
crimen, nulla poena sine lege; art. 23, alin. (12));
- condiţiile exercitării dreptului la liberă circulaţie, în ţară sau în străinătate (art. 25,
alin. (1), fraza a 2-a);
- derogarea de la prevederile referitoare la inviolabilitatea domiciliului (art. 27,
alin. (2));
- formele de efectuare a percheziţiilor domiciliare (art. 27, alin. (3));
- condiţiile de organizare a cultelor religioase (art. 29, alin (3));
- posibilitatea – recunoscută legii, dar nu altui act normativ – de a impune
mijloacelor de comunicare în masă obligaţia face publică sursa de finanţare (art. 30,
alin. (5));
- stabilirea delictelor de presă (art. 30, alin. (8));
- condiţiile în care învăţământul se poate desfăşura într-o limbă de circulaţie
universală (art. 32, alin. (2), fraza a 2-a);
- stabilirea modalităţilor de exercitare a dreptului persoanelor aparţinând
minorităţilor naţionale de a învăţa în limba maternă şi de a fi instruite în această
limbă (art. 32, alin. (3), teza a 2-a);
- condiţiile în care învăţământul de stat este gratuit (art. 32, alin. (4));
- condiţiile de desfăşurare a activităţii de învăţământ, în unităţi de stat, particulare şi
confesionale (art. 32, alin. (5));
- organizarea şi garantarea învăţământului religios în şcolile de stat (art. 32, alin.
(7));
- condiţiile în care este garantat accesul la cultură (art. 33, alin. (1));
- condiţiile stabilire a organizării asistenţei medicale, a sistemului de asigurări
sociale pentru boală, accidente, maternitate şi recuperare, controlul exercitării
profesiilor medicale şi a activităţilor paramedicale, precum şi a altor măsuri de
protecţie a sănătăţii şi mentale a persoanei (art. 34, alin. (3));
- stabilirea unor situaţii specifice – altele decât cele indicate în art. 41, alin. (2),
fraza a 2-a – intrând sub incidenţa măsurilor de protecţie socială a salariaţilor (art.
41, alin. (2), fraza a 2-a, teza finală);
- condiţiile în care din motive religioase sau de conştinţă se vor presta alte activităţi
în locul serviciului militar (art. 42, alin. (2), lit. a));
- stabilirea acelor prestaţii, făcând parte din obligaţii civile normale şi care nu au
caracter de muncă forţată, neintrând deci sub incidenţa interdicţiei din art. 42, alin.
1 (alin. (2), lit. c) din acelaşi articol);
- stabilirea condiţiilor şi a limitelor exercitării dreptului la grevă precum şi a
garanţiilor necesare asigurării serviciilor esenţiale pentru societate(art. 43, alin. (2));
- condiţiile şi limitele dreptului de proprietate (art. 44, alin. (1), fraza a 2-a);
- stabilirea condiţiilor de expropriere pentru cauze de utilitate publică (art. 44, alin.
(3));
- condiţiile de confiscare a bunurilor destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni
ori contravenţii (art. 44, alin. (9));
- stabilirea condiţiilor în care este garantată exercitarea accesului liber al persoanei
la activitatea economică şi a liberei iniţiative (art. 45);,
- stabilirea măsurilor de asistenţă socială la care au drept cetăţenii (art. 47, alin. (2),
fraza a 2-a);
- stabilirea condiţiilor de încheiere, de desfacere şi de nulitate a căsătoriei (art. 48,
alin. (2), fraza 1);
- stabilirea altor forme de protecţie socială a copiilor, decât cele prevăzute prin art.
49, alin. (2), fraza 1 (fraza a 2-a a aceluiaşi aliniat);
- stabilirea condiţiilor în care autorităţile publice sunt obligate să răspundă petiţiilor
(art. 51, alin. (4));
- stabilirea condiţiilor în care răspunde patrimonial statul pentru prejudiciile
cauzate prin erorile judiciare (art. 52, alin. (3));
- restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi (art. 53, alin. (1));
- stabilirea jurământului ce urmează a fi depus de către cetăţenii cărora le sunt
încredinţate funcţii publice precum şi de către militari în vederea îndeplinirii cu
credinţă a obligaţiilor ce le revin (art. 54, alin. 2);
- stabilirea, în situaţii excepţionale, a altor contribuţii financiare decât cele
prevăzute în art. 56, alin. (1) (alin. (3) din acelaşi articol);
- stabilirea limitelor exercitării atribuţiilor Avocatului Poporului, din oficiu sau la
sesizarea persoanelor lezate în drepturile şi în libertăţile lor (art. 59, alin. 1);
- stabilirea procedurii de ratificare sau de aprobare a tratatelor şi convenţiilor
internaţionale, altele decât cele prevăzute în art. 91, alin. (1), fraza 1 (fraza 2 a
aceluiaşi alineat din articolul respectiv);
- stabilirea condiţiilor în care Preşdeintele României instituie starea de urgenţă sau
starea de asediu în întreaga ţară sau în unele unităţi administrativ-teritoriale (art. 93,
alin. (1));
- stabilira condiţiilor în care Preşedintele României efectuează numiri în funcţii
publice (art. 94, pct. c));
- stabilirea îndemnizaţiei şi a celorlalte drepturi cuvenite Preşedintelui României
(art. 101);
- stabilirea altor cazuri de încetare a funcţiei de membru al Guvernului, în afara
celor prevăzute în art. 106 (teza ultimă a aceluiaşi articol);
- cazurile de răspundere şi pedepsele aplicate membrilor Guvernului (art. 109, alin.
(3));
- abilitarea Guvernului cu emiterea de ordonanţe simple precum şi aprobarea sau
respingerea ordonanţelor emise de Guvern (art. 108 alin. (3) şi art. 115, alin. (1), (7)
şi (8));
- stabilira condiţiilor în care se înfiinţează, se organizează şi funcţionează
ministerele (art. 117, alin. (1));
- recunoaşterea competenţei organelor de specialitate înfiinţate, cu avizul Curţii de
Conturi, de Guvern sau de către ministere (art. 117, alin. (2));
- stabilirea – alternativ cu dispoziţiile tratatelor internaţionale – a condiţiilor în care
armata contribuie la apărarea colectivă în sistemele de alianţe militare şi participă la
acţiuni privind menţinerea sau restabilirea păcii (art. 118, alin. (1), fraza 2);
- stabilira condiţiilor în care alte componente ale forţelor armate intră sub incidenţa
dispoziţiilor alin. (1) şi (2) din art. 118 (alin. (3) din acelaşi articol);
 - stabilirea – alternativ cu dispoziţiile tratatelor internaţionale – a condiţiilor de
intrare sau de trecere a trupelor străine pe teritoriul României (art. 118, alin. (5));
- condiţiile de funcţionare – ca autorităţi administrative autonome – a primarilor şi
a consiliilor locale, condiţiile de alegere şi de funcţionare a consiliilor judeţene, (art.
121, alin. (2) teza 1, art. 121, alin. (2))40;
- stabilirea condiţiilor în care judecătorii numiţi de către Preşedintele României sunt
inamovibili (art. 125, alin. (1);
- stabilirea celorlalte instanţe judecătoreşti, în afara Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie, prin care se realizează justiţia, a competentei instanţelor judecătoreşti şi a
procedurii de judecată (art. 126, alin. (1) şi (2));
- stabilirea cazurilor în care şedinţele de judecată pot să nu fie publice (art. 127);
- condiţiile în care părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac
(art. 129);
- condiţiile în care Ministerul public îşi exercită atribuţiile (art. 131, alin. (2));
- condiţiile în care parchetele care funcţionează pe lângă instantele judecătoreşti
conduc şi supraveghează activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare (art. 131,
alin. (3));
- condiţiile în care Consiliul Superior al Magistraturii propune Preşedintelui
României numirea în funcţie a judecătorilor şi procurorilor, cu excepţia celor
stagiari (art. 134, alin. (1));
- garantarea şi ocrotirea proprietăţii publice (art. 136, alin. (2));
- formarea, administrarea, întrebuinţarea şi controlul resurselor financiare ale
statului, ale unităţilor administrativ-teritoriale şi ale instituţiilor publice (art. 137,
alin. (1));
- adoptarea bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor sociale de stat (art. 138, alin.
(2) şi (3));

40
În privinţa funcţionării acestor autorităţi sunt incidente şi dispoziţiile art. 73, alin. (3), lit. o), teza a 2-a,
prin care se stabileşte caracterul de lege organică a legii reglementând “regimul general privind autonomia
locală”. Ca atare, actuale lege privind administraţia publică locală – Legea nr. 215/2001 –are caracter de
lege organică (ca de altfel şi fosta lege, având nr. 69/1991) . O lege specială, prin care s-ar deroga de la
această lege, stabilind noi dispoziţii referitoare la funcţionarea consiliilor locale, a primarilor ori a
consiliilor judeţene sau s-ar abroga asemenea dispoziii unele ar fi însă o lege ordinară.
 - stabilirea condiţiilor de elaborare, aprobare şi executare a bugetelor locale (art.
138, alin. (4));
- reglementarea impozitelor, a taxelor şi a oricăror alte venituri ale bugetului de stat
şi ale bugetului asigurărilor sociale de stat, precum şi a condiţiilor de stabilire a
impozitelor şi taxelor locale de către consiliile locale sau judeţene (art. 138, alin. (1)
şi (2));
- stabilirea a condiţiilor de revocare a judecătorilor Curţii de Conturi (art. 140, alin.
(6));

O categorie specială de legi o reprezintă cele privitoare la integrarea euroatlantică

a României. Ele vor fi adoptate cu o majoritate calificată, de două treimi din numărul
deputaţilor şi al senatorilor, ceea ce le plasează în proximitatea legilor constituţionale,
deosebindu-se de acestea prin aceea că nu mai trebuie aprobate ulterior prin referendum.
Constituţia revizuită prevede necesitatea adoptării unor asemenea legi în două situaţii:
1. Aderarea României la tratatele constitutive ale Uniunii Europene, în scopul
transferării unor atribuţii către instituţiile comunitare, precum şi al exercitării în comun
cu celelalte state membre a competenţelor prevăzute în aceste tratate;
2. Aderarea României la Tratatul Atlanticului de Nord.
Stabilirea reglementării prin lege a anumitor domenii are consecinţe practice de
două categorii:
- pe de o parte se interzice autorităţilor executive să reglementeze anumite
aspecte ale vieţii sociale, ceea ce asigură o stabilitate mai mare relaţiilor sociale din
acest domeniu, protejează libertatea individuală şi elimină sau reduce riscul unor
acţiuni arbitrare ale puterii41;
- pe de altă parte se „erodează “, se relativizează ori se circumstanţiază
garanţia constituţională a unor drepturi fundamentale, permiţând legiuitorului
ordinar ca, în anumite condiţii, să limiteze ori să restrângă sfera unor drepturi sau
libertăţi consacrate de legea fundamentală42.
Constituţia mai poate impune legiuitorului interdicţii exprese:
41
Exemple în acest sens: dispoziţiile art. 3, ali. (3), fraza a 2-a, art. 8, alin. (2); art. 9; art. 18, alin.(2); art.
23, alin. (3) şi (9); art. 27, alin. (3) etc.
42
Exemple: prevederile art. 25, alin. (1), fraza a 2-a; ale art. 41, alin. 1, fraza a 2-a; ale art. 27, alin. (2) ş. a.
m. d.
 - conform dispoziţiilor art. 21, alin. (2), nici o lege nu poate îngrădi
exercitarea dreptului individului de a se adresa justiţiei.
Este de menţionat că legile constituţionale au forţă juridică superioară celorlalte
legi. În cazul unei contradicţii între legile constituţionale şi celelalte categorii de legi,
acele dispoziţiile acestora din urmă, care contravin legii fundamentale vor fi declarate
neconstituţionale de către Curtea Constituţională, devenind inaplicabile.
Legile organice au însă aceeaşi forţă juridică cu legile ordinare, deşi au – după
cum s-a menţionat în literatura juridică franceză şi română – caracterul unor “prelungiri
ale Constituţiei. O lege organică poate, după cum am mai precizat, cuprinde şi dispoziţii
care nu ţin de domeniul rezervat prin Constituţie acestei categorii de legi. O lege ordinară
care cuprinde dispoziţii din domeniul rezervat legii organice va fi neconstituţională, şi
prin urmare inaplicabilă. Inaplicabilitatea este însă consecinţa încălcării unei dispoziţii a
legii fundamentale şi nu a încălcării unei prevederi dintr-o lege organică.

3.7. Procedura adoptării legilor

Este de menţionat că elaborarea unei legi începe cu mult înaintea “etapei

parlamentare” şi continuă cu mult după epuizarea acesteia 43. Expresia a „voinţei
generale” a unei comunităţi umane, legea este mai mult decât un simplu act normativ,
elaborat pe baza unei anumite proceduri speciale; adoptarea ei trebuie să se facă în aşa fel
încât în textul ei să-şi găsească expresia interesele cât mai multor categorii economice şi
sociale. Misiunea statului de creator şi păstrător al unităţii unei comunităţi politice este
îndeplinită în primul rând prin funcţia sa legislativă. Sub aspect juridic însă, analiza
funcţiei de legiuitor a statului este centrată pe examinarea procedurii legislative.
Una din cele mai importante modificări aduse legii noastre fundamentale
prin Legea nr. 429/ 200344 privind revizuirea Constituţiei priveşte procedura legislativă.
Au fost stabilite atribuţii distincte ale Camerelor Parlamentului în domeniul respectiv, iar

43
Mihai Constantinescu şi Ioan Muraru, Drept parlamentar, Editura Gramar, Bucureşti, 1994, p. 206.
Lucrarea va fi citată în continuare prescurtat: M. Constantinescu şi I. Muraru, Dr. parlam.
44
Publicată în M.Of., Partea I, nr. 758/29 octombrie 2003.
durata estimată a procedurii a fost considerabil redusă. Noua procedură este însă
aplicabilă doar pentru proiectele de legi depuse spre adoptare după revizuirea constituţiei.
Art. 155, alin. (1) prevede în acest sens că: “Proiectele de legi şi propunerile legislative în
curs de legiferare se dezbat şi se adoptă potrivit dispoziţiilor constituţionale anterioare
intrării în vigoare a legii de revizuire.” Aşadar pentru o perioadă de tranziţie a cărei
durată poate fi estimată la câteva luni sau chiar la câţiva ani, legile vor fi adoptate pe baza
a două proceuri distincte: 1) procedura prevăzută de art. 72-79 din Constituţia nerevizuită
şi 2) noua procedură, stabilită prin art. 73-79 din Constituţia revizuită.

Procedura anterioară revizuirii Constituţiei

Etapele procedurii parlamentare au fost delimitate în mod diferit în literatura
juridică anterioară revizuirii constituţiei45.
În ce ne priveşte, optăm pentru soluţia de delimitare a etapelor adoptată de
Genoveva Vrabie:
- iniţiativa legislativă;
- examinarea şi avizarea proiectului sau a propunerii de lege de către
Consiliul Legislativ şi de către comisiile parlamentare;
- dezbaterea proiectului sau a propunerii de lege în plenul fiecărei Camere;
- votarea proiectului sau a propunerii de lege;
- medierea;
- semnarea proiectului sau a propuneri de lege şi trimiterea spre promulgare;
- publicarea şi intrarea în vigoare a legii.

1. Iniţiativa legislativă
Întrucât conform dispoziţiilor cu caracter tranzitoriu ale art. 155, normele
constituţionale anterioare se aplică doar pentru „proiectele de legi şi propunerile
legislative în curs de legiferare”, reglementarea iniţiativei legislative dinaintea revizuirii
nu mai este de actualitate. De acum înainte proiectele de lege şi propunerile legislative
urmează să se facă de acum înainte conform dispoziţiilor Constituţiei revizuite (în care
însă, după cum vom vedea mai jos textul anterior a fost păstrat aproape neschimbat).
45
Vezi în acest sens: I. Deleanu, Instituţii…, pp. 327-334;M. Constantinescu şi I. Muraru, Dr. parlam., p.
207; G, Vrabie, Dr. const., vol. II, p. 155.
 Iniţiativa legislativă se exercita potrivit dispoziţiilor art. 73 din Constituţia
nerevizuită. Aveau drept de iniţiativă legislativă Guvernul, deputaţii, senatori precum şi
un număr de cel puţin 250.000 de cetăţeni. Aceştia (conform prevederilor alin. (2) din
acelaşi articol), trebuiau să provină din cel puţin un sfert din judeţele ţării, astfel încât, în
fiecare dintre acestea să se fi înregistrat cel puţin 10.000 de semnături în sprijinul
iniţiativei. În această privinţă, municipiul Bucureşti este asimilat unui judeţ. Iniţiativa
legislativă populară nu era admisă (ca şi în prezent) în cazul legilor reglementând
probleme fiscale, probleme cu caracter internaţional, precum şi amnistia sau graţierea
(art. 74, alin. (2)).
Parlamentarii şi cetăţenii puteau elabora propuneri de lege, care trebuiau depuse la
una din Camerele Parlamentului. Iniţiativele parlamentarilor erau depuse mai întâi la
Camera din care aceştia făceau parte. Şi în acest caz trebuiau respectate normele de
tehnică legislativă. În cazul iniţiativelor legislative vizând modificarea legilor bugetare
era obligatorie, conform dispoziţiilor art. 111 (din versiunea nerevizuită), solicitarea
informării Guvernului în privinţa acestor chestiuni.

2. Examinarea şi avizarea proiectului sau a propunerii de lege de către

Consiliul Legislativ şi de către comisiile parlamentare;
Proiectele de legi se supun dezbaterii Parlamentului, conform dispoziţiilor art. 3,
alin. (1) din Legea nr. 73/1993 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Consiliului
Legislativ46, însoţite de avizul acestei autorităţi. Avizul este consultativ şi are ca obiect:
- concordanţa cu Constituţia a reglementării propuse, precum şi
natura legii;
- înlăturarea contradicţiilor şi a necorelărilor dintre prevederile
proiectului de lege sau ale propunerii legislative şi asigurarea caracterului
complet al acestora precum şi respectarea normelor de tehnică legislativă;
- prezentarea implicaţiilor noii reglementări asupra legislaţiei în
vigoare, prin identificarea dispoziţiilor legale care, având acelaşi obiect de
reglementare, urmează să fie abrogate, modificate sau unificate, precum şi

46
O dispoziţie identică se întâlneşte în art. 86, alin. (2) din Regulametul Camerei Deputaţilor.
 evitarea reglementării unor aspecte identice în acte normative diferite (alin.
(3) al aceluiaşi articol).
Toate proiectele şi propunerile de lege se înregistrează de Camera Deputaţilor
în ordinea prezentării lor şi se distribuie imediat deputaţilor (art. 87 din RCD).
Similar se va proceda în cazul în care proiectul sau propunerea de lege a fost trimisă
mai întâi Senatului. Biroul Permanent al acestei Camere va solicita avizul Consiliului
Legislativ, în situaţia în care acest aviz nu a fost încă dat (art. 85 din RS). Imprimarea
şi distribuirea către parlamentari a proiectului sau a propunerii de lege are drept scop
să facă posibilă formularea de amendamente la acest proiect sau la această propunere.
Proiectul sau propunerea se trimite apoi comisiilor permanente competente (art. 89
din Regulamentul Camerei Deputaţilor şi art. 87 din Regulamentul Senatului).
Comisia sesizată va întocmi un raport, după examinarea proiectului sau a
propunerii de lege.
Deputaţii, grupurile parlamentare şi Guvernul au dreptul de a depune
amendamente la comisia sesizată în fond, până la împlinirea unui termen de 5 zile
înainte de data stabilită pentru depunerea raportului, iar in cazul în care termenul de
depunere a fost redus la 5 zile (pentru procedura de urgenţă) termenul de depunere a
amendamentelor este de 3 zile (art. 93, alin. (1) din RCD) În cazul Senatului,
termenele (atât pentru avize, cât şi pentru rapoarte şi amendamente) nu pot fi mai
scurte de 10 zile calendaristice pentru procedura ordinară, şi de 5 zile calendaristice
pentru procedura de urgenţă (art. 85, alin. (8) din RS).
Amendamentul reprezintă o modificare de fond sau de formă a unui text supus
deliberării47. Raportul prezentat de comisie plenului camerei, în urma examinării
proiectului de lege sau a propunerii legislative, va cuprinde propuneri cu privire la
adoptarea, sau după caz, modificarea sau respingerea proiectului sau a propunerii (art.
91, alin. (1), din RCD). Dacă o altă comisie permanentă se consideră competentă în
fond, ea poate solicita Biroului permanent al Camerei trimiterea proiectului sau a
propunerii legislative către această comisie. Iniţiatorul proiectului sau a propunerii
legislative poate să îşi retragă proiectul sau propunerea până la înscrierea sa pe
ordinea de zi (art. 90 din Reg. Cam. Dep.).

47
G, Vrabie, Dr. const., vol. II, p. 159.
 3. Dezbaterea proiectului sau a propunerii de lege în plenul fiecărei
Camere
Dezbaterea în plen cuprinde două etape:
- dezbaterea generală;
- dezbaterea pe articole.
Dezbaterea general a proiectului sau a propunerii de lege este precedată de
prezentarea de către iniţiator a motivelor care au condus la promovarea proiectului,
precum şi a raportului comisiei permanente de către preşedintele acesteia sau de un
raportor desemnat de comisie (art. 94 din RCD). Asemănător decurge dezbaterea general
în faţa Senatului; Guvernul este în acest caz reprezentat în mod obligatoriu de un membru
al său (art. 92 din RS). Pentru dezbaterea general, fiecare grup parlamentar poate să-şi
desemneze un singur reprezentant. Dezbaterea generală se încheie cu un vot în cazul în
care în raportul comisiei sesizate în fond se propune respingerea proiectului sau a
propunerii legislative (art. 98 din RCD Şi respectiv, art. 96 alin. (1) din RS). Senatul va
mai decide prin vot, în etapa dezbaterii generale, asupra proiectului sau a propunerii de
lege în cazul în care raportul comisiei este pozitiv, dar respingerea a fost cerută în această
etapă de către senatori. Textul proiectului sau al propunerii legislative se supune votului
final, în cazul în care proiectul de lege nu a fost respins şi se constată că prin raportul
comisiei sesizate nu s-au operat modificări sau completări la textele proiectului ori ale
propunerii legislative (art. 97, alin. (1) din RS).
Dezbaterea pe articole are loc în cazul în care în raportul Comisiei sesizate în fond
există amendamente admise sau respinse (art. 99, RCD).
La dezbaterea pe articole, deputaţii şi senatorii pot lua cuvântul pentru a expune
punctul de vedere al grupului parlamentar din care fac parte precum şi propriul punct de
vedere. De asemenea pot lua cuvântul reprezentantul Guvernului sau al iniţiatorului
precum şi raportorul comisiei sesizate în fond (art. 100, alin. (1) din RCD). Discutarea
articolelor începe cu amendamentele. În plenul camerei nu pot fi depuse amendamente de
fond. Anumite texte aflate în discuţie sau chiar întregul text al propunerii ori proiectului
de lege poate fi trimis (sau retrimis) comisiei sesizate în fond. Fiecare Cameră se
pronunţă prin vot distinct asupra fiecărui amendament (art. 103, alin. (2) din RCD Şi,
respectiv. art. 101, alin. (2) din RS).

4. Votarea proiectului sau a propunerii de lege;

Votarea în ansamblu a proiectului sau a propunerii legislative are loc după votarea
pe articole a textului acesteia. Legile constituţionale se adoptă cu votul a două treimi din
numărul membrilor celor două Camere (art. 151, alin. (2)). Legile organice se adoptă cu
votul majorităţii membrilor celor două Camere iar legile ordinare cu votul majorităţii
membrilor prezenţi ai celor două Camere (art. 74, alin. (1) şi (2)). Reamintim că
quorumul pentru funcţionarea legală a fiecăreia din cele două Camere este majoritatea
membrilor acesteia.
Majoritatea cerută de constituţie pentru adoptarea legilor organice trebuie
întrunită la votul pe ansamblu asupra textului legii, dar nu şi în ceea ce priveşte discutarea
pe articole a textului legii, opinie confirmată de jurisprudenţa Curţii Constituţionale48.
Proiectele sau propunerile adoptate de una din Camere se semnează de
preşedintele acesteia şi se trimit celeilalte Camere spre dezbatere şi adoptare. Dacă a doua
Cameră respinge proiectul sau propunerea de lege, acesta sau aceasta se va trimite în
vederea unei noi examinări, Camerei care a adoptat proiectul sau propunerea. O nouă
respingere este definitivă (art. 75 al Constituţiei, anterior revizuirii).

5. Medierea
Medierea survine în cazul în care una din Camere a adoptat un proiect de lege sau
o propunere legislativă într-o redactare diferită de cea aprobată de cealaltă Cameră. În
vederea stabilirii unui text comun se va constitui o comisie paritară de mediere formată
din 7 deputaţi şi 7 senatori, cu respectarea configuraţiei politice a celor două Camere.
Desfăşurarea activităţii comisiei de mediere este reglementată de art. 74-77 din
Regulamentul Camerei Deputaţilor, şi respectiv, art. 72-75 din Regulamentul Senatului.
Şedinţele comisiei sunt conduse în mod alternativ de către un deputat şi un
senator, stabiliţi de comisie. Votul acestuia va fi decisiv, în cazul egalităţii de voturi.
Comisia elaborează un raport în care propune textul definitiv al legii. Activitatea comisiei
48
Decizia nr. 352/15 octombrie 1997, publicată în Monitorul Oficial nr. 299/04. 11. 1997 şi în Culegerea de
decizii şi hotăâri ale Curţii Constituţionale pe anul 1997, la p. 64 şi urm.
ia sfârşit odată cu depunerea acestui raport. În cazul în care raportul este aprobat de
ambele Camere (întrunindu-se totodată majoritatea reclamată de art. 74 al Constituţie,
anterior revizuirii) legea se consideră adoptată în forma stabilită în raport. În cazul în care
comisia nu cade de acord asupra textului final al legii, ori în situaţia în care raportul
comisiei este respins cel puţin de una din Camere, textul final al legii va fi adoptat de
Senat şi de Camera Deputaţilor, în şedinţă comună, cu votul indistinct al majorităţii
parlamentarilor, aplicându-se în mod corespunzător dispoziţiile art. 74 din Constituţie
(versiunea anteriopară revizuirii).

6. Semnarea proiectului sau a propuneri de lege şi trimiterea spre

promulgare;
În urma adoptării textului final al legii, aceasta se semnează de către preşedinţii
Camerelor, se comunică Guvernului şi Înaltei Curţi de Justiţie şi Casaţie, pentru a da
posibilitatea acestor autorităţi să sesizeze Curtea Constituţională pe calea controlului
anterior de constituţionalitate, prevăzut de art. 144, alin. a) şi se depune la secretarul
general al fiecărei Camere pentru a acorda parlamentarilor posibilitatea sesizării Curţii
Constituţionale în baza aceloraşi dispoziţii. Legea va fi depusă la secretarul general cu
cinci zile înainte de trimiterea spre promulgare, iar în cazul procedurii de urgenţă acest
termen va fi de două zile (art. 17, alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu privire la organizarea
şi funcţionarea Curţii Constituţionale, modificată prin Legea nr. 138/1997).
La expirarea termenului, sau în cazul primirii deciziei de constatare a
constituţionalităţii, legea este trimisă Preşedintelui României spre promulgare, de către
preşedintele Camerei Deputaţilor. Promulgarea se va face în termen de 20 de zile (art. 77,
alin. (1) din Constituţie, versiunea anterioară revizuirii). Se pune în acest caz întrebarea,
ce se va întâmpla cu legea nepromulgată de Preşedinte în decurs de 20 de zile de la
primirea ei? Textul constituţional nu prevede o rezolvare a acestei situaţii (eventual în
sensul că legea urmează să intre în vigoare şi în lipsa promulgării). Aparent soluţia ar fi
neconstituţionalitatea unei legi promulgate tardiv; acesta nu ar mai putea intra în vigoare.
A admite o asemenea soluţie înseamnă practic a acorda Preşedintelui un drept de veto
legislativ, fapt care vine în contradicţie cu intenţia constituantului, care a înţeles să acorde
Preşedintelui doar dreptul de a cere reexaminarea, o singură dată, a legii sau de a sesiza
Curtea Constituţională. Este de neimaginat că legiuitorul constituant ar fi admis totodată
o prerogativă a Preşedintelui de a bloca o lege, din moment ce, chiar şi în cazul
reexaminării, Parlamentul poate adopta – în ciuda obiecţiilor Preşedintelui – legea în
aceeaşi formă cu aceeaşi majoritate.
Preşedintele României poate solicita, o singură dată, reexaminarea legii.
Preşedintele mai poate sesiza Curtea Constituţională (art. 77, alin. (2) şi art. 144, lit. a), în
versiunea anterioară revizuirii). Se pune problema dacă Preşedintele poate, după
reexaminarea legii, să sesizeze Curtea Constituţională, în baza art. 144, lit. a). Se mai
poate pune problema dacă Preşedintele poate solicita reexaminarea după ce a primit
decizia Cutii Constituţionale de constatare a constituţionalităţii legii. În ambele cazuri,
soluţia este, credem, afirmativă 49. Primind legea reexaminată sau declarată constituţională
de Curtea Constituţională, Preşedintele va trebui să o promulge în termen de 10 zile (art.
77, alin. (3), în versiunea anterioară revizuirii).

7. Publicarea şi intrarea în vigoare a legii

Conform art. 78 al Constituţiei, în redactarea anterioară revizuirii acesteia, legea
intra în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial al României sau la data prevăzută
în textul ei. Conform noii redactări a art. 78, „Legea se publică în Monitorul Oficial al
României şi intră în vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o dată ulterioară
prevăzută în textul ei”. Această dispoziţie este de imediată aplicare, dat fiind faptul că
prin dispoziţiile tranzitorii ale art. 155 din Constituţia revizuită, aplicarea dispoziţiilor
anterioare revizuirii priveşte doar dezbaterea şi adoptarea proiectelor şi a propunerilor de
lege în curs de legiferare, nu şi intrarea în vigoare a acestora.

Procedura legislativă în Constituţia revizuită

Iniţiativa legislativă

49
Vezi G, Vrabie, Dr. const., vol. II, pp. 16-167.
 Conform art. 74, alin. (1) al Constituţiei revizuite, legile pot fi iniţiate de către
Guvern, de către deputaţi sau senatori sau de către cel putin 100.000 de cetăţeni cu drept
de vot. Aceştia trebuie să provină din cel puţin un sfert din judeţele ţării, iar din fiecare
din din aceste judeţe, respectiv în municipiul Bucureşti, trebuie să fie înregistrate cel
puţin 5.000 de semnături în sprijinul acestei iniţiative. Observăm că faţă de reglementarea
anterioară revizuirii textul constituţional conţine o singură modificare: s-a stabilit un
număr mai mic de cetăţeni care trebuie să susţină un proiect sau o propunere legislativă
pe calea iniţiativei populare. Ca şi în trecut, problemele fiscale, cele internaţionale
precum şi amnistia şi graţierea nu pot face obiect al iniţiativei legislative a cetăţenilor
(art. 74, alin. (2)). Ca o consecinţă a diferenţierii atribuţiilor legislative ale celor două
Camere, proiectul sau propunerea de lege trebuie trimise mai întâi Camerei competente
să o adopte, ca primă Cameră sesizată.
În cazul revizuirii Constituţiei, iniţiativa poate proveni, conform prevederilor art.
150, din partea Preşedintelui României, la propunerea Guvernului, din partea unei pătrimi
din numărul total al deputaţilor sau al senatorilor ori din partea a 500.000 de cetăţeni cu
drept de vot. In cazul acestora din urmă, dispersia teritorială este diferită: ei trebuie să
provină din cel puţin jumătate din judeţele ţării, astfel încât, în fiecare dintre acestea să se
înregistreze cel puţin 10.000 de semnături în sprijinul iniţiativei. Şi în această privinţă,
municipiul Bucureşti este asimilat unui judeţ. Se poate pune problema admisibilităţii unei
iniţiative populare de revizuire, în cazul în care dispoziţiile ce urmează a fi revizuite
reglementează unul din domeniile enunţate în art. 74, alin. (2), domenii sustrase iniţiativei
populare. Credem că, în acest caz, iniţiativa este permisă, dat fiind faptul că revizuirea
Constituţiei are un regim deosebit faţă de procedura legislativă ordinară, neaplicându-i-se
prevederile prevăzute pentru aceasta decât în cazurile prevăzute – expres sau implicit – în
legea fundamentală.
Guvernul trebuie să înainteze proiecte de legi elaborate în conformitate cu regulile
de tehnică legislativă. Acestea sunt prevăzute în Legea nr. 24/2000, cu privire la normele
de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. Majoritatea covârşitoare a
legilor sunt adoptate în urma iniţiativei Guvernului.

Adoptarea legii de către Camere

 Conform dispoziţiilor art. 75 al Constituţiei revizuite, atribuţiile legislative ale
Camerelor sunt diferenţiate. Una din Camere, ca primă Cameră sesizată va avea rolul de
Cameră de reflecţie. Ea va trebui să adopte proiectul sau propunerea lege în termen de 45
de zile de la sesizare, iar în cazul codurilor sau al legilor de complexitate deosebită, în 60
de zile. În cazul depăşirii acestui termen, se va considera că proiectul sau propunerea a
fost adoptată (alin. (2) al art. 75). Cea de-a doua Cameră va fi Cameră de decizie. Ea nu
mai este legată de respectarea unui termen, iar decizia sa este definitivă (art. 75, alin. (3)),
indiferent dacă ţine sau nu seama de amendamentele aduse de Camera de refelecţie.
Practic durata procedurii de a adoptare a unei legi echivalează cu durata adoptării acesteia
de către un parlament unicameral plus un termen de 45 sau respectiv de 60 de zile,
necesar adoptării de către Camera de reflecţie. Astfel, procedura legislativă a fost scurtată
considerabil, în primul rând prin eliminarea etapei medierii, iar în al doilea rând prin
limitarea la maximum 45 sau respectiv 60 de zile a duratei procedurii în faţa uneia din
Camere.
Prin dispoziţiile art. 75, alin. (1), se stabilesc anumite domenii pentru care Camera
Deputaţilor este Cameră de reflecţie (prima Cameră sesizată): ratificarea tratatelor sau a
altor acorduri internaţionale şi a măsurilor legislative ce rezultă din aplicarea acestor
tratate sau acorduri, precum şi proiectele legilor organice prevăzute la articolul 31
alineatul (5), articolul 40 alineatul (3), articolul 55 alineatul (2), articolul 58 alineatul (3),
articolul 73 alineatul (3) literele e), k), l), n), o), articolul 79 alineatul (2), articolul 102
alineatul (3), articolul 105 alineatul (2), articolul 117 alineatul (3), articolul 118 alineatele
(2) şi (3), articolul 120 alineatul (2), articolul 126 alineatele (4) şi (5) şi articolul 142
alineatul (5). Pentru celelalte domenii, Cameră de reflecţie va fi Senatul.
O problemă aparte este reprezentată de cazul în care un proiect de lege conţine
dispoziţii din ambele catagorii de domenii: de exemplu o lege privind ratificarea unui
tratat internaţional (prima Cameră sesizată: Camera deputaţilor), cuprinzând însă şi
dispoziţii penale (reclamând o lege organică, conform art. 73,, alin. (3), litera h); prima
Cameră sesizată în acest caz: Senatul). Pentru această situaţie, dispoziţiile alin. (4) din
art. 75 stabilesc că: prevederea care intră în competenţa decizională a primei Camere
sesizate (şi ar fi trebuit teoretic să fie examinată mai întâi de cealaltă Cameră, competentă
conform alin. (1) în doemeniul respectiv) este definitiv adoptată dacă şi cea de-a doua
Cameră este de acord. În caz contrar, numai pentru prevederea respectivă, legea se
întoarce la prima Cameră sesizată, care va decide definitiv în procedură de urgenţă. Deci
pentru exemplul ales de noi al ratificării unui tratat internaţional care modifică legea
penală, prima Cameră sesizată va fi Camera Deputaţilor, însă legea de ratificare conţine şi
dispoiţii în privinţa cărora această Cameră are competenţă decizională (şi nu de Cameră
de reflecţie); în privinţa acestor dispoziţii ar fi fost necesar ca Senatul să exercite mai
întâi atribuţiile de primă Cameră sesizată, iar apoi Camera Deputaţilor să decidă
definitive. Legea de ratificare va fi adoptată însă în întregime de prima Cameră (Camera
Deputaţilor), şi va fi trimisă Senatului spre a decide definitiv. În cazul în care Senatul este
de acord cu versiunea stabilită de Camera Deputaţilor în privinţa dispoziţiilor cu caracter
penal din legea de ratificare (în privinţa cărora, după cum am văzut, competenţa
decizională revine celeilalte Camere), legea este adoptată (cu eventualele modificări pe
care Senatul le-a adoptat în privinţa celorlalte dispoziţii, în privinţa cărora îi revin
atribuţii de decizie). Dacă Senatul modifică însă aceste dispoziţii (în privinţa cărora are
doar atribuţii de Cameră de reflecţie), proiectul se întoarce la Camera Deputaţilor, care va
decide, în procedură de urgenţă, evident exclusiv asupra dispoziţiilor în privinţa cărora
are atribuţii de decizie (art. 75, alin. (4)).
Dezbaterea proiectelor şi a propunerilor legislative va avea loc, la fel ca în trecut,
în plen şi în comisii, cu posibilitatea de a propune amendamente. Evident, relevantă este
dezbaterea în faţa Camerei de decizie, care poate trece peste cele stabilite în prima
Cameră sesizată, ţinând cont după propria apreciere – sau chiar deloc – de cele dicutate la
nivelul acesteia. Totuşi dezbaterea în faţa primei Camere sesizate are rolul de a identifica
eventualele probleme din textul unui proiect de lege sau al unei propuneri legislative şi de
a formula posibile soluţii.
Art. 76 (în vechea numerotare: 74) din Constituţie a rămas nemodificat;
majorităţile necesare pentru adoptarea legilor sunt în continuare aceleaşi: majoritatea
membrilor celor două Camere în cazul legilor organice şi majoritatea membrilor prezenţi
în cazul legilor ordinare.

Promulgarea legii
 Promulgarea legii se face conform dispoziţiilor art. 77, rămas nemodificat în urma
revizuirii.
Publicarea şi intrarea în vigoare a legii
Conform art. 78 al Constituţiei revizuite, „Legea se publică în Monitorul Oficial
al României şi intră în vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o dată ulterioară
prevăzută în textul ei”. Prorogarea cu cel puţin trei zile a intrării în vigoare a legii
publicate în Monitorul Oficial s-a făcut din considerente de ordin practic: este necesară o
zi pentru ca un exemplar al publicaţiei menţionate să ajungă în cele mai îndepărtate
localităţi ale ţării, iar o altă zi poate fi necesară pentru ca magistraţii sau funcţionarii ce
vor aplica legea, ori eventual cetăţenii care intră sub incidenţa dispoziţiilor sale să poată
lua la cunoştinţă conţinutul acestor dispoziţii. Aşadar după expirarea a trei zile de la
publicarea legii, se poate presupune că orice persoană interesată a avut timpul necesar
pentru a-şi procura un exemplar al Monitorului Ofical şi a lua la cunoştinţă noua
reglementare. Calculul celor trei zile se face fără luarea în considerare a zilei apariţiei
Monitorului Oficial, termenul împlinindu-se odată cu epuizarea celei de-a 24-a ore din
cea de-a treia zi care urmează datei publicării50.
Publicarea legilor este asigurată de Camera Deputaţilor.
În cazul legilor reglementând înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea unor
autorităţi publice, normele privitoare la organizarea şi constituirea acestora sunt lipsite de
obiect înainte de constituirea autorităţilor respective. Astfel în baza art. 124, alin. (2) din
Legea nr. 92/1992 privind organizarea judecătorească se dispunea punerea în aplicare a
prevederilor referitoare la compunerea şi funcţionarea judecătoreşti şi a parchetelor,
admiterea în magistratură şi răspunderea disciplinară a magistraţilor de la data de 1 iulie
1993, şi nu de la data intrării în vigoare a legii. Nu credem că este vorba de date diferite
ale intrării în vigoare a anumitor dispoziţii legale, ci de aplicarea lor diferenţiată în timp.
În cazul legilor de rectificare a tratatelor internaţionale, este posibil ca ratificarea
să survină anterior intrării în vigoare a tratatului51. De asemenea tratatul produce efecte pe
planul dreptului internaţional faţă de România, abia în urma depunerii instrumentului de

50
Mihai Constantinescu, Ioan Muraru şi Antonie Iorgovan, Revizuirea Constituţiei României.
Explicaţii şi comentarii, Editura Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 69.
51
Este cazul tratatelor multilaterale, und de regulă, se dispune intrarea în vigoare a acestuia doar după
depunerea unui anumit număr de instrumente de ratificare. Este posibil ca ratificarea României să survină
anterior întrunirii acestui număr.
ratificare, fapt care se produce ulterior adoptării legii de ratificare. În această privinţă
trebuie să se facă distincţia între efectele de drept intern şi cele internaţionale ale
tratatului. Odată cu ratificarea, tratatul dobândeşte forţă juridică în dreptul intern conform
art. 11, alin (2) din Constituţie şi aceasta indiferent de împrejurarea că instrumentul de
ratificare nu a mai fost depus de către autorităţile române sau tratatul ratificat de România
nu a intrat încă în vigoare.

3.8. Proceduri legislative speciale

Reexaminarea legii
Legea adoptată de Parlament poate fi reexaminată în cazul în care Preşedintele
României solicită acest lucru, în baza art. 77, alin. (2) şi în cazul în care Curtea
Constituţională, sesizată conform art. 144, lit. a) a declarat una sau mai multe dispoziţii
din această lege, ori întreaga lege ca fiind neconformă Constituţiei.
Reexaminarea efectuată la cererea Preşedintelui României este reglementată de
dispoziţiile art. 125 din Regulamentul Camerei Deputaţilor şi, respectiv, ale art. 141 din
Regulamentul Senatului. Reexaminarea legii va avea loc în cel mult 30 de zile de la
primirea cererii de reexaminare. În Camera Deputaţilor, reexaminarea se face pe baza
unui nou raport întocmit de comisia sesizată în fond, raport ce va cuprinde propuneri
referitoare la cererea de reexaminare. Regulamentul Senatului este mai succint în această
privinţă: în art. 141, alin. (2) se precizează doar că reexaminarea se face cu respectarea
procedurii legislative.
Camerele Parlamentului pot adopta legea în aceeaşi versiune, după cum pot
modifica dispoziţiile vizate de cererea de reexaminare. Dat fiind caracterul Parlamentului
de unică autoritate legiuitoare (art. 60, alin. (1)), legislatorul poate modifica în urma
reexaminării chiar şi dispoziţii ce nu au fost avute de vedere de Preşedinte în cererea de
reexaminare. Constituţia nu prevede ca adoptarea legii în urma reexaminării (la cererea
Preşedintelui) să se facă cu o majoritate specială; vor fi aplicabile în acest caz,
dispoziţiile generale ale art. 74.
 Reexaminarea efectuată în urma exercitării controlului anterior de
constituţionalitate este reglementată în art. 147, alin. (2) al Constituţiei, care stabileşte că
în cazul constatării neconstituţionalităţii legii, Parlamentul este obligat să reexamineze
dispoziţiile repsective, pentru punerea lor de acord cu decizia Curţii Constituţionale.
Anterior revizuirii, Parlamentul avea posibilitatea să răstoarne decizia de
constatare a neconstituţionalităţii (să înlăture „obiecţia de neconstituţionalitate), prin
votul a două treimi din numărul membrilor săi (art. 145, alin. (1) din vechea versiune a
legii fundamentale). Această posibilitate este reglementată şi în detaliu în art. 124 din
Regulamentul Camerei Deputaţilor şi în art. 136 din Regulamentul Senatului.
Reexaminarea se făcea pe baza raportului Comisiei juridice, de disciplină şi imunităţi (la
Camera Deputaţilor), şi respectiv a Comisiei juridice, de numiri, disciplină şi imunităţi (la
Senat). Doar la Camera superioară, dezbaterea trebuia făcută înăuntrul unui anumit
termen, care în acest caz, este de 30 de zile. Termenul curgea de la data comunicării
deciziei Curţii Constituţionale. Raportul fiecărei comisii trebuia să conţină aprecieri
asupra conţinutului deciziei Curţii şi să recomande Camerei admiterea sau respingerea
obiecţiei de neconstituţionalitate. În cursul acestei reexaminări nu puteau fi făcute
amendamente. În urma dezbaterii, legea declarată în întregime neconstituţională sau
ansamblul prevederilor declarate neconstituţionale trebuiau supuse unui singur vot, iar
obiecţia de neconstituţionalitate putea fi înlăturată în cazul în care atât Camera
Deputaţilor cât şi Senatul adoptau legea, în aceeaşi formă, cu o majoritate de cel puţin
două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere.
In cazul în care în una din Camere nu s-ar fi obţinut majoritatea necesară de
două treimi, prevederile declarate neconstituţionale din decizia Curţii Constituţionale
trebuiau înlăturate din lege, operându-se , cu aprobarea Camerei, corelările tehnico-
legislative necesare. Dacă legea în ansamblul său fusese declarată neconstituţională, ea
nu mai trebuia să fie trimisă Preşedintelui României spre promulgare. În cei aproape 12
ani scurşi între adoptarea Constituţiei şi revizuirea acesteia, nici o dispoziţie dinlege
declarată neconstituţională pe calea controlului anterior de constituţionalitate nu a fost
confirmată prin modalitatea prevăzută în art. 145, alin. (1) (vechea redactare).

Legile de ratificare a tratatelor internaţionale

 Ratificarea tratatelor internaţionale este prevăzută de art. 91, alin. (1) din
Constituţie, care stabileşte că “Preşedintele României încheie tratate internaţionale,
negociate de Guvern, şi le supune spre ratificare Parlamentului, într-un termen
rezonabil”. Este de precizat că dispoziţia menţionată nu priveşte toate tratatele la cer
România este parte (în accepţiunea acordată termenului de tratat de art. 1, lit. a) din
Convenţia privind dreptul tratatelor, adoptată la Viena, la 23 mai 196952), ci doar tratatele
“încheiate în numele României”, tratate care necesită ratificarea. Reglementările de
detaliu în această privinţă le întâlnim în Legea nr. 4/1991, privind încheierea şi ratificarea
tratatelor.
Textul legii de ratificare nu poate fi modificat prin amendamente. Parlamentul
poate însă exclude sau limita aplicarea faţă de România a unor clauze ale tratatului sau
poate stabili că doar o anumită interpretare a unor dispoziţii din tratat va lega România, şi
va face acest lucru prin formularea unor rezerve sau declaraţii care vor însoţi
instrumentul de ratificare. Rezervele trebuie să fie compatibile cu scopul şi obiectul
tratatului şi să fie acceptate de către celelalte părţi. Tratatul se adoptă cu majoritatea
simplă sau calificată, în funcţie de împrejurarea dacă domeniul său de reglementare intră
sau nu în domeniul rezervat prin Constituţie legii organice. Tratatele care cuprind clauze
contrare Constituţiei nu pot fi ratificate decât după revizuirea legii fundamentale (art. 11,
alin (3))..

Legile bugetare
Este vorba de legea bugetului de stat şi de legea bugetului asigurărilor sociale de
stat. Aceste legi nu pot fi iniţiate de parlamentari şi nici de către cetăţeni; art. 138, alin.
(2) din Constituţie stabileşte elaborarea proiectelor acestor legi de către Guvern.
Dezbaterea şi adoptarea acestor legi se face în şedinţă comună a celor două Camere (art.
65, alin. (2), lit. b)). Adoptarea legilor respective trebuie făcută cu cel puţin 3 zile înainte
de expirarea exerciţiului bugetar; în caz contrar se aplică în continuare bugetul de stat şi
bugetul asigurărilor de stat din anul precedent, până la adoptarea noilor bugete (art. 138,

52
Conform dispoziţiei citate, prin “tratat” se înţelege “un acord internaţional, încheiat în scris între state şi
guvernat de dreptul internaţional, fie că este consemnat într-un instrument unic, fie în două sau mai multe
instrumente conexe, oricare ar fi denumirea sa particulară”.
alin. (3)). Parlamentul nu poate abilita Guvernul cu emiterea de ordonanţe în domeniul
bugetar53.

Delegarea legislativă şi aprobarea ordonanţelor

Deşi este o instituţie larg răspândită în sistemele constituţionale postbelice,
delegarea legislativă ridică anumite probleme sub aspectul conformităţii cu principiul
separaţiei puterilor. Formal, acest principiu este respectat întrucât, în baza art. 60, alin.
(1), Parlamentul este unica autoritate legiuitoare, iar ordonanţele sunt emise (conform art.
107, alin. (2)), în baza unei legi de abilitare sau, în cazul ordonanţelor de urgenţă, cu
respectarea condiţiilor prevăzute de art. 114, alin. (4).
Delegarea legislativă constituie o procedură excepţională de substituire a
Guvernului în prerogativele legislative ale Parlamentului, astfel încât, prin ordonanţă,
Guvernul să reglementeze primar, să modifice sau să abroge reglementarea existentă 54.
Dat fiind faptul că în Constituţia din 1991 nu s-a stabilit în mod sistematic un anumit
domeniu distinct rezervat legii, delegarea legislativă îşi justifică existenţa – după cum s-a
subliniat în literatura de specialitate 55 - doar în două împrejurări: a) dacă domeniul pentru
care s-a dat delegarea este expres calificat ca domeniu rezervat legii; b) dacă în
respectivul domeniu al delegării a intervenit deja o reglementare prin lege.
Conform dispoziţiilor art. 115, alin. (1), Parlamentul poate adopta o lege specială
de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanţe, în domenii care nu fac obiectul legilor
organice. În mod obligatoriu, legea de abilitare va stabili domeniul şi data până la care se
pot emite ordonanţe, iar acestea se supun aprobării Parlamentului, potrivit procedurii
legislative, până la împlinirea termenului de abilitare, în cazul în care legea de abilitare o
cere. Nerespectarea termenului atrage încetarea efectelor ordonanţei (alin. (2) şi (3) ale
aceluiaşi articol). Se poate remarca faptul că legiuitorul constituant a fost preocupat de
limitarea precisă a modului de exercitare, prin delegare, a prerogativelor legislative de
către Guvern. Limitele acestea constau în:

53
G, Vrabie, Dr. const., vol. II, p. 178.
54
Curtea Constituţională, decizia nr. 102/1995 în Monitorul Oficial al României, nr. 287/1995, citată în I.
Deleanu, Instituţii…, p. 341, la nota 5.
55
I. Deleanu, Instituţii…, p. 341.
 - stabilirea de către Parlament, în mod obligatoriu, a domeniului în care se
pot adopta ordonanţele;
- interdicţia abilitării Guvernului cu emiterea de ordonanţe în domeniul
rezervat legii organice;
- stabilirea de către Parlament, în mod obligatoriu, a datei până la care se
pot emite ordonanţele;
- posibilitatea ca Parlamentul să ceară supunerea ordonanţelor spre
aprobare, potrivit procedurii legislative, până la împlinirea termenului de
abilitare;
- sancţiunea încetării efectelor ordonanţei în cazul nerespectării termenului
menţionat mai sus.
Fiind “unica autoritate legiuitoare” a ţării, Parlamentul poate reglementa, chiar
şi pe durata abilitării Guvernului cu emiterea de ordonanţe, în domeniile prevăzute în
legea de abilitare56. Pe de altă parte, delegarea legislativă poate opera şi atunci când în
domeniul ce constituie obiect al legii de abilitare, există proiecte de legi ori propuneri
legislative aflate în dezbaterea Parlamentului, fapt care creează posibilitatea apariţiei unor
reglementări paralele, practic simultane. Curtea Constituţională a reţinut în acest sens,
într-o decizie relativ recentă57, că “Parlamentul, în calitate de unică autoritate legiuitoare,
este liber să aprecieze asupra domeniilor delegării legislative, cu respectarea dispoziţiilor
art. 114 [=art. 115, în noua numerotare], alin. (1) din Constituţie, chiar şi în cazul în care
a început dezbaterea unor proiecte sau propuneri legislative având acelaşi obiect sau un
obiect asemănător”.

Conform dispoziţiilor art. 115, alin. (4), “ Guvernul poate adopta ordonanţe de
urgenţă numai în situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, având
obligaţia de a motiva urgenţa în cuprinsul acestora.”. O primă problemă ridicată de aceste
dispoziţii o reprezintă stabilirea înţelesului noţiunii de “situaţie extraordinară”. În vechea

56
Tudor Drăganu, Câteva consideraţii asupra ordonanţelor guvernamentale în lumina Constituţiei din
1991, în “Pro iure”, Universitatea ecologică ‘Dimitrie Cantemir’, Târgu Mureş, nr. I, 1995, pp. 5 şi urm; I.
Deleanu, Instituţii…, p. 342
57
Decizia Curţii Constituţionale nr. 113/20 iulie 1999, publicată în Monitorul Oficial nr. 362/29. 07. 1999 şi
reprodusă în Curtea Constituţională, Decizii şi hotărâri, 1999, pp. 60-74, la p. 68. Pentru o opinie critică,
vezi I. Deleanu, Instituţii…, p. 342-343.
redactare a acestei dispoziţii, emiterea ordonanţei de urgenţă era condiţionată de
survenirea unui „caz excepţional”. Or, excepţia, prin natura ei, se sustrage oricărei
încercări de definire58; o definire a excepţiei constituie o antinomie. Este însă posibilă
determinarea punctuală a anumitor cazuri ca fiind sau nu excepţionale, şi prin urmare, ca
justificând – sau nu – adoptarea unei ordonanţe de urgenţă 59. Consecinţa acestei
incertitudini a fost faptul că în ultimul deceniu Guvernul a preferat frecvent calea mai
simplă şi mai rapidă a emiterii unei ordonanţe de urgenţă, invocând adesea fără temei
existenţa unui „caz excepţional”. Uneori în cursul unui an asemenea „cazuri
excepţionale” au survenit de peste o sută de ori, ceea ce practic reprezenta o uzurpare a
funcţiei Parlamentului de „unică autoritate legiuitoare”. Termenul de „situaţie
extraordinară” are rolul de a sublimnia mai apăsat caracterul de excepţie al împrejurărilor
în care constituantul admite ca Guvernul să adopte un act cu putere de lege; în plus este
menţionat expres elementul urgenţei: situaţiile extraordinare trebuie să fie de aşa natură,
încât reglementarea lor să nu poată fi amânată. Obligaţia Guvernului de a motiva urgenţa
în cuprinsul ordonanţei constituie o garanţie în plus a respectării normelor constituţionale.
Domeniul în care pot fi emise ordonanţe de urgenţă este limitat expres prin nou inseratul
alineat (6): „Ordonanţele de urgenţă nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituţionale,
nu pot afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertăţile şi
îndatoririle prevăzute de Constituţie, drepturile electorale şi nu pot viza măsuri de trecere
silită a unor bunuri în proprietate publică.„
O altă problemă o constituia – anterior revizuirii Constituţiei – stabilirea
momentului intrării în vigoare a ordonanţelor de urgenţă. Textul constituţional nu preciza
58
O definiţie, cu caracter mai degrabă descriptiv a fost formulată de profesorul Ion Deleanu: “…’cazul
excepţional’ semnifică o situaţie imprevizibilă, care se abate de la regulile sau aşteptările obişnuite, de
natură să întreţină, să determine ori să favorizeze periclitarea interesului public, implicând din acest motiv
şi în lipsa altor mijloace constituţionale immediate, măsuri urgente pentru înlăturarea sau prevenirea
pericolului, măsuri aplicabile îndată, măcar parţial”. Ion Deleanu, Delegarea legislativă – ordonanţele de
urgenţă ale Guvernului, în ‘Dreptul’, nr. 9/2000, pp. 9-18, la p. 17. Definiţia a fost reluată în I. Deleanu,
Instituţii…, p. 346.
59
Astfel, în decizia Curţii Constituţionale nr. 83/1998 (publicată în Monitorul Oficial nr. 211/8 iunie 1998 şi
în Curtea Constituţională, Decizii şi hotărâri, 1998, pp. 1174-1177, la p. 1176), se stabileşte: “cazul
excepţional are un caracter obiectiv, în sensul că existenţa sa nu depinde de voinţa Guvernului, care, în
asemenea împrejurări, este constrâns să reacţioneze prompt pentru apărarea unui interes public pe calea
ordonanţei de urgenţă. De aceea, în nici un caz nu constituie un caz excepţional schimbarea de către
Guvern a opţiunii sale cu privire la actul legislativ folosit. Ordonanţa de urgenţă nu constituie o alternativă
aflată la discreţia Guvernului, princare acesta şi-ar putea încălca obligaţia sa constituţională de a asigura, în
vederea îndeplinirii programului său de guvernare, reglementarea prin lege de căre Parlament,a relaţiilor ce
constituie obiectul acestei reglementări.”
decât faptul că intrarea în vigoare se produce “numai după depunerea lor spre aprobare de
către Parlament”. În consecinţă, intrarea în vigoare se producea în urma publicării
ordonanţelor în Monitorul Oficial al României (condiţie a cărei neîndeplinire atrăgea
conform dispoziţiilor art. 107 [vechea numerotare], alin. (3), fraza a 2-a, inexistenţa
ordonanţei), dacă – şi numai dacă! – ordonanţa a fost depusă anterior la Parlament spre
aprobare. Teoretic era admisibil ca ordonata să fie publicată anterior depunerii la
Parlament spre aprobare, dar în acest caz este necesar ca în textul ei să se prevadă o dată
a intrării în vigoare care să fie, în mod obligatoriu, ulterioară depunerii la Parlament.
Parlamentul urma să ia în dezbatere cât mai rapid ordonanţele depuse spre aprobare, fapt
care rezulta implicit din dispoziţia art. 114, alin. (4), fraza a 2-a [vechea redactare],
privind obligativitatea convocării sale în cazul în care acesta nu se află în sesiune. În
practica Parlamentului, din păcate, dezbaterea parlamentară a ordonanţelor de urgenţă
avea loc cu mare întârziere, nu în ultimul rând datorită numărului mare de ordonanţe de
urgenţă.
În vechea redactare a Constituţiei lipseau prevederile privind procedura
supunerii spre aprobare a ordonanţelor de urgenţă, fapt criticat în literatura de
specialitate60. Noua versiune a legii fundamentale remediază acest inconvenient, prin
dispoziţiile art. 115, alin. (5), care prevede în acest sens că: „Ordonanţa de urgenţă intră
în vigoare numai după depunerea sa spre dezbatere în procedură de urgenţă la Camera
competentă să fie sesizată şi după publicarea ei în Monitorul Oficial al României.
Camerele, dacă nu se află în sesiune, se convoacă în mod obligatoriu în 5 zile de la
depunere sau, după caz, de la trimitere. Dacă în termen de cel mult 30 de zile de la
depunere, Camera sesizată nu se pronunţă asupra ordonanţei, aceasta este considerată
adoptată şi se trimite celeilalte Camere care decide de asemenea în procedură de urgenţă.
Ordonanţa de urgenţă cuprinzând norme de natura legii organice se aprobă cu majoritatea
prevăzută la articolul 76 alineatul (1).” Modificarea priveşte stabilirea unor termene
precise privind convocarea Parlamentului (5 zile) şi dezbaterea asupra ordonanţei (30 de
zile în cazul primei Camere sesizate). Cea de a doua Cameră urmează să se pronunţe „în
procedură de urgenţă”

60
Vezi în acest sens: Comentariu la art. 114, în Victor Duculescu, Georgeta Duculescu şi Constanţa
Călinoiu, Constituţia României, comentată şi adnotată, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997, pp. 345-353,
la p. 347.
 Anterior revizuirii, în practica parlamentară şi guvernamentală, precum şi în
literatura juridică, s-a mai pus problema admisibilităţii emiterii de ordonanţe de urgenţă
în domeniile rezervate legii organice. Doctrina a fost în general rezervată cu privire la
această posibilitate, dat fiind faptul că ordonanţa de urgenţă reprezintă “o excepţie la
excepţie”. Elaborând proiectul legii noastre fundamentale, experţii Comisiei
constituţionale au avut în vedere adoptarea unor ordonanţe de urgenţă numai în situaţiile
în care Guvernul s-ar fi aflat în imposibilitate de a obţine în timp util o lege de abilitare 61,
fără să anticipeze evoluţia – ce le-a contrazis aşteptările – în domeniul practicii noastre
politice şi constituţionale. În fapt, Guvernul a emis în anii de dinaintea revizuirii
Constituţiei de multe ori ordonanţe de urgenţă reglementând domenii rezervate prin
Constituţie legii organice62, fără ca Parlamentul să le respingă pe acest considerent ori ca
instanţa noastră constituţională să le declare neconstituţionale 63. În prezent problema este
eliminată: interdicţia adoptării ordonanţelor de urgenţă în domeniile menţionate în art.
115, alin. (6) are semnificaţia unei permisiuni implicite de a emite ordonanţe de urgenţă
în celelalte domenii, inclusiv în cel al legii organice, evident cu condiţia respectării
condiţiilor din alin. (4) şi (5) ale aceluiaşi articol.

3.9. Alte acte ale Parlamentului

Hotărârile Parlamentului

Hotărârile se deosebesc de legi sub următoarele aspecte:

- pot reprezenta atât manifestarea voinţei Parlamentului cât şi emanaţia
voinţei unei singure Camere;
- sunt adoptate printr-o procedură simplă, considerabil diferită de cea a
adoptării legilor;
- au o forţă juridică inferioară legilor;

61
Mihai Constantinescu şi Antonie Iorgovan, Comentariu la art. 114, în Mihai Constantinescu, Ion
Deleanu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Florin Bucur Vasilescu şi Ion Vida, Constituţia României,
comentată şi adnotată, Regia Autonomă ‘Monitorul Oficial’, Bucureşti, 1992, p. 256.
62
Un exemplu în acest sens: Ordonanta de urgenţă a Guvernului nr. 1/ 21 ianuarie 1999 privind regimul
stării de asediu şi regimul stării de urgenţă, publicată în Monitorul Oficial nr. 22 din 21 ianuarie 1999,
reglementează relaţii din domeniul rezervat, prin art. 73, alin. (3), lit. e), legii organice.
63
Pentru o critică decisă şi argumentată a acestei practici: I. Deleanu, Instituţii…, pp. 343-344.
 - pot cuprinde atât dispoziţii cu caracter normativ cât şi – foarte frecvent de
altfel – dispoziţii cu caracter individual;
- nu sunt supuse controlului de constituţionalitate exercitat de Curtea
Constituţională, cu excepţia acelor hotărâri prin care se adoptă regulamente ale
Parlamentului.
Hotărârile privind Regulamentele Camerelor se adoptă, ca şi legile organice, cu
votul majorităţii membrilor fiecărei Camere (art. 74, alin. (1)). Atunci când Constituţia
prevede adoptarea unei decizii de către Parlament (de exemplu, în privinţa acordării
încrederii Guvernului şi programului de guvernare, în baza art. 102, alin. (2) şi (3)), fără a
prevedea în acest sens adoptarea unei legi, Parlamentul se va pronunţa printr-o hotărâre.

Moţiunile Parlamentului
Moţiunile constituie – după cum s-a subliniat în literatura juridică 64 – o subspecie
a hotărârilor. Moţiunea reprezintă actul prin care Parlamentul sau una din Camere îşi
exprimă poziţia într-o anumită problemă de politică internă sau externă (art. 148, alin (1)
din RCD Şi respectiv, art. 148, alin. (1) din RS). Ele pot fi iniţiate de cel puţin 50 de
deputaţi şi, respectiv, de cel puţin o pătrime din numărul senatorilor. Semnatarii unei
moţiuni nu mai pot promova o nouă moţiune în aceeaşi problemă până la încheierea
dezbaterii moţiunii respective (art. 149 din RCD şi articolul cu acelaşi număr din RS).
Moţiunile privind probleme de politică externă se dezbat numai însoţite de avizul
comisiei de specialitate. Adoptarea moţiunilor se face însă diferit: la Senat este necesar
votul majorităţii senatorilor (art. 152, alin. (1), teza finală din RS) iar la Camera
Deputaţilor este suficient votul majorităţii deputaţilor prezenţi (art. 151 din RCD ). Spre
deosebire de hotărâre – care are în principiu întotdeauna efecte juridice interne (putând
doar în subsidiar efecte externe) – moţiunea poate avea importante efecte de ordin extern.
Moţiunea de cenzură constituie o importată categorie de acte ale Parlamentului,
având trăsături ce o disting de celelalte moţiuni (moţiunile simple). Ele se adoptă de
Camera Deputaţilor şi de Senat, întrunite în şedinţă comună, cu votul majorităţii
deputaţilor şi senatorilor. Cerinţa majorităţii nu trebuie întrunită la fiecare Cameră; este
suficient ca în favoarea moţiunii să voteze majoritatea parlamentarilor. Votul poate fi atât

64
I. Deleanu, Instituţii…, p. 323.
deschis cât şi secret65. Moţiunea de cenzură poate fi iniţiată de cel puţin o pătrime din
numărul total al deputaţilor şi senatorilor. Ea se comunică Guvernului la data depunerii şi
se dezbate după trei zile de la data când a fost prezentată în şedinţă comună a celor două
Camere (art. 113, alin. (2) şi (3)). În cazul respingerii moţiunii de cenzură, deputaţii şi
senatorii care au semnat-o nu mai pot iniţia, în aceeaşi sesiune, o nouă moţiune de
cenzură decât în situaţia în care Guvernul îşi angajează răspunderea potrivit art. 113.

CAP. 4. INSTITUŢII POLITICE ROMÂNEŞTI:

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

4.1. Rolul Preşedintelui României

Reglementările privitoare la Preşedintele României se găsesc în Titlul III,

Capitolul II din Constituţia României, în art. 80-100. Constituţia noastră instituie un
executiv bicefal, format din Preşedinte şi Guvern. Textul legii fundamentale nu utilizează
sintagma “şef de stat” însă, din examinarea funcţiilor şi atribuţiilor Preşedintelui
României, reiese că un asemenea titlu îi este aplicabil. Caracterul bicefal al executivului
implică faptul că Preşedintele şi Guvernul au atribuţii distincte, exercitate relativ
autonom. Ca şi Parlamentul, Preşedintele este ales de către popor, prin vot universal,
egal, direct, secret şi liber exprimat (art. 81, alin. (1)), ceea ce conferă un caracter
reprezentativ funcţiei sale. Împrejurarea că Parlamentul este “organ reprezentativ
suprem” (art. 60, alin. (1), teza 1), nu implică nicidecum o subordonare a Preşedintelui
faţă de Parlament.
Art. 80 din Constituţia României stabileşte că Preşedintele “reprezintă statul
român şi este garantul independenţei naţionale, al unităţii şi integrităţii teritoriale a ţării”
(alin. (1)). El veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor
65
Comentariu la art. 112, în Victor Duculescu, Georgeta Duculescu şi Constanţa Călinoiu, Constituţia
României, comentată şi adnotată, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997, pp. 340-343, la p. 342-343
publice. În acest scop, Preşedintele României mediază între puterile statului precum şi
între stat şi societate.

4.2. Mandatul Preşedintelui României

Numărul mandatelor şi durata acestora

Până la revizuirea Constituţiei, Preşedintele României era ales pentru un mandat
de 4 ani. Mandatul Preşedintelui a fost prelungit prin modificarea art. 83, alin. (1), la
cinci ani, prevederi care se aplică însă începând cu noul mandat prezidenţial (art. 155,
alin. (3)). Condiţiile de eligibilitate sunt următoarele:
- candidatul să fie cetăţean român;
- candidatul să nu aibă şi altă cetăţenie decât cea română;
- candidatul să aibă drept de vot;
- candidatului să nu-i fie interzisă asocierea în partide politice în
baza art. 37, alin. (3);
- candidatul să fi împlinit vârsta de 35 de ani la data alegerilor;
- candidatul să nu mai fi exercitat anterior două mandate de
Preşedinte al României.
Alegerea poate avea loc prin unul sau două tururi de scrutin (în cazul în care nici
unul din candidaţi nu obţine majoritatea voturilor valabil exprimate pe întreaga ţară).
Întâmpinările şi contestaţiile cu privire la înscrierea candidaţilor sau la desfăşurarea
alegerilor vor fi soluţionate de Biroul Electoral Central, putând fi atacate prin contestaţie,
soluţionată – în baza art. 146, lit. f) – de către Curtea Constituţională. Validarea
mandatului se va face de către Curtea Constituţională (art. 82, alin. (1)). Modul de
desfăşurare a alegerilor este reglementat în prezent de dispoziţiile Legii nr. 370 / 20. 09.
2004,66 care înlocuieşte Legea nr. 69/1992 cu privire la alegerea Preşedintelui României,
sub imperiul căreia s-au desfăşurat alegerile de până acum (din anii 1992, 1996 şi 2000).

66
Publicată în in “Monitorul Oficial”, Partea I ,nr. 887 din 29/09/2004 şi modificată prin Ordonanţa de
Urgenţă nr. 77 / 07. 10. 2004, publicată în “Monitorul Oficial”, Partea I, nr. 920 din 09/10/2004.
 Nimeni nu poate exercita funcţia de Preşedinte al României pentru mai mult de
două mandate. În practica politică recentă s-a pus problema calificării mandatului de
Preşedinte al României, exercitat de domnul Ion Iliescu în perioada mai 1990 – noiembrie
1992. Efectuând o distincţie67 între noţiunile de “funcţie” şi “mandat”, Curtea
Constituţională a stabilit că mandatul (“preconstituţional”) exercitat de domnul Ion
Iliescu între anii 1990-1992 nu constituie un mandat în înţelesul art. 81, alin. (2), fraza 1,
şi – ca atare – nu va fi luat în calcul la stabilirea numărului de mandate exercitate. În
consecinţă, atât candidatura acestuia din anul 1996, cât şi candidatura din anul 2000 au
fost constituţionale.68
Durata mandatului este (de la noul mandat înainte) de 5 ani. Ea poate fi
prelungită, prin lege organică, în caz de război sau de catastrofă (art. 81, alin. (3)).
Observăm sub acest aspect o anumită similitudine cu mandatul Parlamentului, care –
conform dispoziţiilor art. 63, alin. (1), poate fi de asemenea prelungit, în aceleaşi condiţii.
Similitudinea nu mai este însă de observat în privinţa stabilirii datei alegerilor. Alegerile
parlamentare trebuie organizate în decurs de 3 luni de la expirarea mandatului (art. 63,
alin. (2)). În privinţa stabilirii datei alegerilor prezidenţiale, legea fundamentală nu
cuprinde nici un fel de dispoziţii. În Legea nr. 370 / 2004, se prevede doar că data
alegerilor prezidenţiale se stabileşte de către Guvern, cu cel puţin 45 de zile înainte de
data votării, şi se aduce la cunoştinţa populaţiei cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea
mandatului sau de la data survenirii vacanţei funcţiei (art.4, alin. 1 din legea menţionată).
Această reglementare69 lasă loc unor abuzuri din partea Guvernului. Astfel, în cazul în
care Guvernul anunţă, cu o săptămână înainte de expirarea mandatului preşedintelui, data
alegerilor, stabilind-o însă la 6 luni după data anunţării, sunt respectate cerinţele art. 4 al
legii menţionate. Practic însă, într-o asemenea situaţie, mandatul Preşedintelui ar fi
prelungit cu aproape 6 luni. În plus, în Constituţie nu există o dispoziţie – similară celei
din art. 63, alin. (4), în privinţa Parlamentului, sau celei din art. 110, alin. (4) în privinţa
67
Distincţia a fost contestată în literatura juridică. A se vedea în acest sens, G. Vrabie, Dr. const., vol. II,
pp. 218-219, nota 341.
68
Pentru opinia contrară, vezi susţinerile – riguros argumentate – în opinia separată a Preşedintelui Curţii
Constituţionale, Lucian Mihai, la Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 3 / 24 octombrie 2000 privind
contestarea înregistrării candidaturii domnului Ion Iliescu pentru funcţia de Preşedinte al României,
publicată în M. Of., nr. 552 / 8 noiembrie 2000 (de asemenea în Curtea Constituţională. Decizii şi hotărâri
– 2000, pp. 924-938, la pp. 9930-936).
69
Similară de altfel cu reglementarea anterioară (art. 4 din Legea nr. 69 / 1992); singura diferenţă constă în
aceea că vechea lege stipula un termen de cel puţin 60 de zile între data anunţării alegerilor şi data votării.
Guvernului – care să restrângă exercitarea atribuţiilor prezidenţiale în perioada dintre
expirarea mandatului şi intrarea în funcţie a noului Preşedinte. Alegerile au loc într-o
singură zi, care poate fi numai duminica (art. 4, alin. 2 din lege).
Exercitarea mandatului începe de la data depunerii jurământului prevăzut în art.
8270. Preşedintele îşi exercită mandatul până la depunerea jurământului de către
Preşedintele nou ales (art. 83, alin. (2)).
Vacanţa funcţiei de Preşedinte al României, prevăzută în art. 97, survine în caz de
demisie, de demitere din funcţie, în caz de imposibilitate definitivă de exercitare a
funcţiei, sau de deces. Demiterea din funcţie poate fi decisă doar de popor, prin
referendum, în baza art. 95 din legea fundamentală. Modul de organizare a
referendumului privind demiterea (sau confirmarea în funcţie) a Preşedintelui României
este reglementat de Legea nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului,
în art. 8-10 precum şi în art. 15-48. Preşedintele mai este demis – de drept – pe data
rămânerii definitive a hotărârii Înaltei Curţi de Justiţie şi Casaţie, de condamnare pentru
infracţiunea de înaltă trădare (art. 96, alin. (4), fraza ultimă). Imposibilitatea definitivă
implică în mod normal recurgerea la avizul unor experţi (de obicei în medicină) .Ea
trebuie însă constatată, pe baza avizului experţilor, de către Curtea Constituţională (art.
146, lit. g)). În caz contrar ar fi posibile anumite abuzuri.

Incompatibilităţi şi imunităţi
Funcţia de preşedinte este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată
(art. 84, alin. (1), teza a doua). Demnitatea funcţiei de şef al statului ar fi grav afectată în
cazul în care titularul acesteia nu i-ar consacra întreaga sa energie, precum şi toate
resursele fizice şi intelectuale disponibile. În timpul mandatului său, Preşedintele
României nu poate fi membru al unui partid politic (art. 84, alin. (1) teza 1). 71 Situarea
şefului statului în afara sferei de competiţie dintre partidele politice îl plasează pe o

70
Textul jurământului prevăzut în art. 82, alin. (2), este următorul: “Jur să-mi dăruiesc toată puterea şi
priceperea pentru propăşirea spirituală şi materială a poporului român, să respect Constituţia şi legile ţării,
să apăr democraţia, drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, suveranitatea, independenţa,
unitatea şi integritatea teritorială a României. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!“
71
Această regulă apare deja în Decretul-Lege nr. 92 din 14 martie 1990, în art. 81, alin. 3: Preşedintele
României, odată ales, nu poate fi membru al unui partid sau formaţiuni politice.”. Ea a fost reluată şi reluată
în „Tezele proiectului de Constituţie, la Titlul III, Capitolul II, teza 2, fraza 1, fiind în cele din urmă
menţinută în cuprinsul art. 84 din legea noastră fundamentală.
poziţie similară celei a unui monarh constituţional, a unui arbitru între diversele partide,
inclusiv faţă de cel din care provine. O asemenea soluţie denotă o neîncredere funciară în
capacitatea partidelor de a-şi exercita funcţia de formare a voinţei politice a electoratului
şi de a asigura – în cazul în care ajung la guvernare – realizarea politicii aprobate prin vot
de către cetăţeni. Implicit, aceasta semnifică o anumită rezervă sau chiar ostilitate faţă de
pluralismul politic. Un partid democratic îşi propune în mod manifest promovarea unei
politici benefice pentru întreaga naţiune iar conducătorii săi sunt sau ar trebui să fie
capabili să exercite funcţia supremă în stat în mod echilibrat şi imparţial, să fie cu alte
cuvinte preşedinţi deopotrivă a celor care i-au votat cât şi a celor care nu i-au votat.
Împrejurarea de a fi membru al unui partid politic – deţinând chiar o funcţie de conducere
în acel partid – nu are cum să afecteze modul de a exercita funcţia de şef al statului în
cazul în care partidul respectiv este loial faţă de constituţie şi fidel principiilor
democraţiei şi statului de drept.72 În condiţiile unei competiţii politice democratice,
accesul la funcţia supremă în stat este practic imposibil în condiţii normale pentru un
candidat din afara unui partid politic; este greu de conceput ca un partid politic să sprijine
candidatura pentru această funcţie a unei personalităţi apolitice. Alegerea în funcţia de
Preşedinte al României îl obligă pe cel ales să se abţină de la a participa la luarea
deciziilor în propriul partid, ceea ce inevitabil este de natură a crea fricţiuni şi rivalităţi în
interiorul partidului între adepţii şi susţinătorii săi pe de o parte şi cei legaţi de noua
conducere a partidului, de regulă implicaţi în activitatea de guvernare, pe de altă parte.
Retragerea din procesul decizional din interiorul partidului său are sens pentru un
politician aflat la sfârşitul carierei, care odată cu încheierea mandatului de Preşedinte
intenţionează să se retragă din viaţa politică şi nu va fi decât cu greu credibilă şi efectivă
în cazul în care un politician exercită un prim mandat de Preşedinte, se întoarce în fruntea
partidului său la încheierea mandatului, exercită mai târziu un al doilea mandat pentru a-
şi continua apoi cariera ca parlamentar. Este perfect normal ca un lider al unui partid
politic să exercite funcţia de şef al statului iar la sfârşitul mandatului ori între mandate să
72
Evident nu poate fi vorba de identificarea viziunii politice şi a priorităţilor strategice promovate de un
partid cu interesele ţării, deşi un partid democratic are în vedere în primul rând aceste interese atunci când
îşi formulează strategia politică. Sistemul democratic şi pluralist implică însă încrederea în capacitatea unui
partid de a promova interesul naţional – şi nu interese particulare sau partizane atunci când votul
electoratului îl aduce la guvernare. Inevitabilele erori sau abuzuri vor fi corectate prin mecanismele inerente
democraţiei parlamentare: dezbaterea publică în condiţiile libertăţii presei, controlul parlamentar, moţiunea
de cenzură, responsabilitatea ministerială şi – în ultimă instanţă – prin vot, la viitoarele alegeri.
deţină un mandat de parlamentar; a-l obliga însă pe durata mandatului de Preşedinte să se
abţină de la a participa la dezbaterile şi la deciziile din propriul partid înseamnă a-l obliga
fie la a renunţa la viitorul său politic, fie la găsirea unor căi ocolite de a-şi păstra influenţa
şi autoritatea în partidul din care oficial nu mai poate face parte. 73 Practic dispoziţia
constituţională citată (art. 84, alin. (1), teza a 2-a) obligă clasa politică românească la o
ipocrizie în plus. Caracterul nerealist al acestei exigenţe este conştientizat într-o anumită
măsură şi de legiuitorul organic: noua lege electorală prevede în mod expres posibilitatea
ca Preşedintele în funcţie la data alegerilor, dacă se află în ultimele 3 luni ale mandatului,
să poată candida „ca independent pe listele unui partid politic, unei alianţe politice sau
alianţe electorale pentru obţinerea unui mandat de deputat sau senator.” Candidatura
implică posibilitatea de a-şi susţine propria candidatură, participând la campania
electorală; este însă discutabil în cel mai înalt grad dacă Preşedintele poate promova în
această campanie electorală nu numai propria candidatură, ci şi partidul pe listele căruia
este înscris precum şi pe candidaţii propuşi de acel partid, menţinându-se totodată în
limitele stabilite de art. 84, alin. (1).74

Conform articolului 84, alin. 2 din legea noastră fundamentală, Preşedintele

României beneficiază de imunitate. O primă problemă ridicată de interpretarea acestui
text o constituie întinderea imunităţii conferite de Constituţie şefului statului. Beneficiază
Preşedintele de imunitate pe întreaga durată a mandatului, pentru toate actele şi faptele
sale sau doar în privinţa actelor şi faptelor comise în exerciţiul mandatului? În vechea
redactare a textului constituţional, răspunsul se putea da uşor: art. 84 (denumit ca şi în
73
Teoretic ne putem imagina că prestigiul unui şef de partid este atât de mare iar simţul etic al colegilor de
partid atât de pronunţat încât aceştia din urmă să fie dispuşi să-i rezerve conducătorului lor funcţia avută
anterior şi să i-o redea automat şi fără obiecţii la încheierea mandatului de Preşedinte. În lumea reală –
credem – o asemenea situaţie este rarisimă iar sistemul politic democratic ia în mod deliberat în calcul
caracterul interesat şi egoist al acţiunii oamenilor, inclusiv – şi mai ales – al politicienilor. Unul din
argumentele fundamentale care justifică principiul separaţiei puterilor constă tocmai în necesitatea de a
contracare înclinaţia naturală a oamenilor către exercitarea abuzivă şi egoistă a puterii. Ca o ilustrare a
acestei teze, vezi James Madison, în The Federalist, nr. 10.
74
La prima vedere nu ar fi o contradicţie flagrantă între textul constituţional (care-i interzice preşedintelui
în funcţie să facă parte dintr-un partid politic) şi participarea Preşedintelui la campania electorală. La o
examinare atentă însă observăm că de fapt cele mai importante activităţi legate de calitatea de membru de
partid sunt accesibile Preşedintelui: candidatura pe listele partidului, campania electorală şi deciziile
politice generale ale partidului (indirect, prin exercitarea funcţiei de mediere, prin consultări cu liderii
partidelor dar şi prin intermediul membrilor de partid apropiaţi prin interese sau afinităţi doctrinare). Practic
singura consecinţă concretă a dispoziţiei constituţionale citate rămâne interdicţia pentru Preşedinte de a-şi
plăti cotizaţia şi de la a participa la şedinţele periodice ale organizaţiei de partid.
prezent „Incompatibilităţi şi imunităţi”) era formulat aproape identic 75 în primele două
alineate, având în plus un al treilea alineat, privitor la punerea sub acuzare a Preşedintelui
pentru înaltă trădare. Conţinutul acestui alineat este preluat prin legea de revizuire în noul
articol 951, devenit 96 în urma renumerotării. În formularea anterioară a art. 84,
interpretarea sistematică a textului ducea la concluzia neresponsabilităţii preşedintelui:
dispoziţiile constituţionale privind imunitatea cuprindeau un enunţ succint („Preşedintele
României se bucură de imunitate”) urmat de o trimitere la un text referitor la
neresponsabilitatea parlamentarilor şi de reguli privind tragerea la răspundere a şefului
statului în caz de „înaltă trădare”. Rezulta per a contrario, că în celelalte împrejurări
Preşedintele României nu răspundea – nici politic şi nici juridic în faţa vreunui organ
constituţional sau judiciar – responsabilitatea sa fiind limitată la cazul „înaltei trădări”, şi
– în plus – condiţionată de procedura stabilită în acest sens. Din moment ce constituantul
privea procedura punerii sub acuzare a Preşedintelui ca o excepţie de la regula imunităţii
prezidenţiale,76 tăcerea sa în privinţa altor situaţii trebuie interpretată în sensul negării
admisibilităţii vreunei răspunderi.
În noua redactare a textului legii fundamentale, dispoziţiile privind imunitatea
şefului statului şi cele referitoare la procedura punerii sale sub acuzare sunt plasate în
articole diferite (84 şi respectiv 96). Prin urmare, nu mai putem trage concluzia că
legiuitorul constituant ar privi raportul dintre cele două norme ca pe un raport între regulă
şi excepţie. „Mutarea” dispoziţie din art. 84, alin. (3) în cuprinsul unui nou articol (95 1
devenit prin renumerotare 96) pledează mai degrabă pentru o soluţie contrară. 77 Prin
urmare, discuţia asupra întinderii şi limitelor imunităţii prezidenţiale trebuie reluată, cu
luarea în considerare a noii configuraţii a textului constituţional.

75
Singura diferenţă – deloc nesemnificativă – constă în trimiterea operată în alin. 2, fraza a 2-a: la art. 70
(vechea redactare) şi respectiv la art. 72, alin. 1 (versiunea actuală). Cele două texte la care se face trimitere
sunt identice, dar sunt situate diferit: Vechiul articol 70, de sine stătător, avea titulatura „Independenţa
opiniilor”, pe când dispoziţia din art. 72 alin. 1 (din Constituţia revizuită) este parte a unui text intitulat
„Imunitatea parlamentară”.
76
Pentru această concluzie pledează plasarea dispoziţiilor privitoare la punerea sub acuzare în alineatul 3 al
articolului 84, consacrat incompatibilităţilor şi imunităţilor.
77
Putem privi însă această operaţiune ca fiind determinată de considerente ţinând de importanţa şi
seriozitatea cazului reglementat de dispoziţia respectivă: “înalta trădare” a şefului statului constituie un
eveniment rarisim şi deosebit grav, care se cuvine tratat aparte, într-o secţiune specială sau măcar într-un
articol care să-i fie destinat în exclusivitate şi nicidecum expediat lejer în alineatul final al unui articol
destinat unei alte instituţii.
 Sunt posibile două interpretări, în funcţie de modul în care privim raportul dintre
cele două fraze ale alineatului 2 din art. 84.
1) Pe de o parte, putem susţine că fraza a doua („Prevederile articolului 72, alin.
(1) se aplică în mod corespunzător.”) cuprinde o aserţiune suplimentară faţă de dispoziţia
din prima frază („Preşedintele României se bucură de imunitate.”) şi conţine o regulă
aparte, distinctă de regula generală a imunităţii şefului statului; astfel, în plus faţă de
imunitatea – generală şi necondiţionată – conferită prin prima frază şi care priveşte toate
actele şi faptele sale, Preşedintele mai beneficiază de imunitate în privinţa actelor şi
faptelor care au legătură cu exercitarea mandatului.78 În prima situaţie, imunitatea este
limitată la durata mandatului (fiind aşadar o imunitate de procedură), iar în cea de-a doua,
imunitatea este perpetuă (constituind de data aceasta un caz de neresponsabilitate).
Dificultatea principală ce stă în calea acestei interpretări rezidă în lipsa argumentelor
exprese de text care să pledeze în sprijinul unei limitări în timp – la durata mandatului – a
imunităţii stipulate în prima frază, în contrast cu caracterul nelimitat în timp al imunităţii
prevăzute în fraza a 2-a. Este însă de remarcat faptul că în cazul în care am admite lipsa
unei limitări în timp a imunităţii prevăzute în prima frază, cea de a doua frază ar fi
absolut inutilă: ce sens ar mai avea trimiterea la aplicarea corespunzătoare a dispoziţiilor
din art. 72, alin. (1), din moment ce Preşedintele beneficiază perpetuu de imunitate pentru

78
Reamintim că art. 72, alin. (1), la care face trimitere art. 84, alin. (2) prevede că “[d]eputaţii şi senatorii
nu pot fi traşi la răspundere pentru voturile sau opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului”.
Voturile şi opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului nu epuizează faptele care au legătură cu
exercitarea mandatului (un parlamentar poate iniţia o moţiune de cenzură sau un proiect de lege, poate
semna o sesizare adresată Curţii Constituţionale etc.). În privinţa “aplicării în mod corespunzător” a acestor
prevederi asupra Preşedintelui, observăm că opiniile politice ale acestuia intră în mod neîndoielnic sub
incidenţa dispoziţiei menţionate. Cum interpretăm însă prevederea privind imunitatea în privinţa votului?
Putem considera dispoziţia caducă (şeful statului nu-şi exercită atribuţiile prin vot), dar o putem interpreta
la fel de bine în sensul că pentru actele adoptate în cursul mandatului, Preşedintele beneficiază de
imunitate. Pentru această din urmă interpretare, pe care o considerăm corectă, pledează faptul că raţiunea
conferirii imunităţii către parlamentari în privinţa votului lor rezidă în interesul general al exercitării libere
şi nestingherite a prerogativelor lor. Deciziile Parlamentului trebuie să fie la adăpost de presiunile şi
intimidările care ar putea decurge din posibilitatea unei trageri la răspundere – la încheierea mandatului sau
chiar în cursul acestuia – pentru un anumit vot. Aparent rezonabilă, justă şi utilă, o asemenea tragere la
răspundere ar deveni foarte repede un instrument de reglare a unor conturi politice între partide adverse şi
un mijloc de intimidare a majorităţii de azi de către posibila majoritate de mâine, aflată momentan în
minoritate. Deciziile Parlamentului trebuie adoptate cu calm şi chibzuinţă, într-o atmosferă liberă de
asemenea temeri. Mutatis mutandis, aceste considerente sunt valabile şi în cazul Preşedintelui, care însă ca
organ unipersonal, adoptă deciziile sale în mod direct şi în nume propriu, nepunându-se evident problema
unui vot în această privinţă. Cu alte cuvinte imunitatea permite adoptarea unor decizii în condiţiile unei
deliberări normale, lipsite de constrângeri şi presiuni, atât în cazul parlamentarilor cât şi al Preşedintelui;
primii nu pot fi traşi la răspundere pentru participarea lor la decizie prin vot, iar cel din urmă pentru
deciziile sale.
toate actele şi faptele sale, indiferent dacă sunt săvârşite în legătură cu mandatul său sau
în afara acestuia? Prin urmare imunitatea prevăzută de textul primei fraze a art. 72, alin.
(1) este limitată în timp la durata mandatului; considerăm că atunci când constituantul
înţelege să confere imunitate unui demnitar, o face doar pe durata mandatului său, iar
atunci când imunitatea conferită este perpetuă o menţionează expres. În lipsa unei
asemenea dispoziţii, orice imunitate este limitată la durata mandatului.79
2) Pe de altă parte se poate afirma că fraza a 2-a nu reprezintă altceva decât
reluarea şi concretizarea regulii stabilite în prima frază; prin urmare Preşedintele nu ar
dispune decât de acea imunitate care rezultă din aplicarea corespunzătoare a dispoziţiilor
art. 72, alin. (1). Cu alte cuvinte, imunitatea sa s-ar întinde doar asupra opiniilor şi a
deciziilor adoptate în exerciţiul mandatului. Concluzia aceasta este greu de acceptat din
perspectiva unei interpretări teleologice. Intenţia constituantului a fost de a-l proteja pe
Preşedinte contra presiunilor, şicanelor sau tracasărilor decurgând din exercitarea cu rea
credinţă sau din interes politic a unor acţiuni penale. Totodată, caracterul independent şi
imparţial al actului de justiţie este mult mai bine apărat atunci când cel acuzat nu mai
ocupă o înaltă funcţie în stat. Pe de o parte sunt excluse sau măcar reduse considerabil
atât influenţele pe care acesta şi prietenii săi politici le-ar putea exercita asupra justiţiei,
iar pe de altă parte dispare miza politică enormă reprezentată de posibilitatea
compromiterii grave a unui personaj de prim rang al scenei publice.
Începerea cercetării sau a urmăririi penale ori a procesului penal în cazul unei
fapte legate de exercitarea mandatului nu ar fi atât de gravă sub acest aspect; în discuţie s-
ar afla acte politice ale Preşedintelui, iar opinia publică ar percepe aceste proceduri ca
parte a unei dispute politice, în care cei ce au iniţiat-o riscă să apară şi ei într-o lumină
negativă, ca persoane incapabile să-şi susţină punctul de vedere prin intermediul unei
dezbateri democratice sau să-şi impună proprii reprezentanţi în funcţii eligibile prin
scrutin democratic şi care recurg la mijloace neloiale pentru a compromite reprezentanţii
adversarilor sau a zădărnici iniţiativele acestora. Un proces penal pentru fapte săvârşite în
afara exerciţiului mandatului este mult mai grav pentru reputaţia unui demnitar ; s-ar crea
imaginea unui om aflat în conflict nu cu adversarii săi politici – ceea ce ar fi absolut
79
În sprijinul acestei soluţii pledează şi interpretarea literală: în fraza „Preşedintele României se bucură de
imunitate”, prin „Preşedintele României” înţelegem o persoană aflată în exerciţiul mandatului său de şef al
statului. Este exclus ca prin această sintagmă să fie desemnată o persoană care a ocupat această funcţie în
trecut.
normal pentru un om politic –, ci cu legea. O acuzaţie pentru o faptă care are legătură cu
mandatul trebuie întotdeauna să se raporteze la cazuri reale şi precise, în general
cunoscute publicului larg şi dezbătute în mass media; ca atare posibilitatea de a inventa
sau exagera este considerabil redusă. O acuzaţie privind fapte săvârşite în afara
mandatului poate privi orice situaţii reale sau imaginare; posibilitatea de a inventa,
interpreta tendenţios sau a exagera anumite circumstanţe sau de a răstălmăci anumite
declaraţii este practic nelimitată. Orice procesoman obscur poate ieşi din anonimat,
dobândind o celebritate de naţională de o zi, prin formularea unei acuzaţii penale
împotriva şefului statului. Iniţierea oficială a unei anchete în acest sens ar conferi însă
acestui demers un plus de credibilitate în faţa opiniei publice iar prejudiciul public ar fi
considerabil. Pentru aceste raţiuni, credem că este greu de admis că intenţia legiuitorului
constituant a fost de-a proteja mandatul Preşedintelui doar contra primei categorii de
acuzaţii, cele politice – mai uşor de verificat şi de respins –, lăsând deschisă posibilitatea
tracasării şefului statului şi a degradării nivelului confruntărilor politice prin procese
penale pentru fapte săvârşite în afara exerciţiului funcţiei, caz în care demontarea
acuzaţiilor este mult mai greu de realizat.
Nou inseratul articol 9680 din legea fundamentală stabileşte condiţiile punerii sub
acuzare a Preşedintelui pentru “înaltă trădare”81. Se pune şi în acest caz problema dacă
punerea sub acuzare se face în condiţiile prevăzute doar în timpul exercitării mandatului
de către Preşedinte sau şi după expirarea acestuia. Credem că faptele de “înaltă trădare“
comise de Preşedinte intră sub incidenţa dispoziţiilor menţionate doar în cazul în care au
fost comise în timpul exercitării mandatului, sau dacă fuseseră comise anterior, ele vor fi
supuse aceloraşi dispoziţii numai pe durata exercitării mandatului. După expirarea

80
Acest articol reprezintă în parte o reformulare a dispoziţiilor art. 84, alin. 3 (în vechea versiune a textului
constituţional), cuprinzând pe de altă parte dispoziţii noi privitoare la propunerea de punere sub acuzare
(alin. (2)) şi la suspendarea de drept a Preşedintelui pus sub acuzare (alin. (4)).
81
Infracţiunea de “înaltă trădare“ nu este prevăzută de Codul penal român, care incriminează doar fapte
precum “Trădarea” (art.155), “Trădarea prin ajutarea inamicului” (art. 156) şi “Trădarea prin transmiterea
de secrete“ (art. 157). Se poate pune în acest caz problema legalităţii incriminării; neexistând, nici în Codul
penal, şi nici într-o lege penală specială, o infracţiune de “înaltă trădare”, s-ar putea deduce că Preşedintele
României nu poate fi pus sub acuzare în condiţiile art. 96, până în momentul adoptării unei legi care să
incrimineze o faptă numită „înaltă trădare”. Concluzia este însă inacceptabilă. Putem însă conchide că
sintagma “înaltă trădare” reprezintă o calificare a infracţiunii de trădare comisă de Preşedinte. Deci, în
cazul un care şeful statului ar comite infracţiunea de trădare, în una din variantele prevăzute de art. 155-157
din Codul penal, fapta ar dobândi calificarea de “înaltă trădare” şi – fără a se pierde încadrarea în unul din
articolele menţionate ale Codului penal – ar intra sub incidenţa art. 96, urmărirea penală fiind condiţionată
de îndeplinirea procedurilor prevăzute acolo.
mandatului, atât faptele de trădare (sau de “înaltă trădare”) comise anterior exercitării
funcţiei de Preşedinte, cât şi cele comise ulterior, vor fi supuse dispoziţiei dreptului
comun în materie.
Conform alin. (1) din articolul menţionat, punerea sub acuzare a Preşedintelui
pentru înaltă trădare se face doar de Camera Deputaţilor şi de Senat, întrunite în şedinţă
comună, cu votul a două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor. Conform art. 60 din
Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi ale Senatului, cererea de
punere sub acuzare trebuie semnată de cel puţin o treime din numărul total al senatorilor
şi deputaţilor. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. După
cum am mai menţionat, Preşedintele este demis de drept pe data rămânerii definitive a
hotărârii de condamnare. De la data trimiterii sale în judecată şi până la data demiterii,
Preşedintele este suspendat de drept (art. 96, alin. (3)).

Suspendarea şi demiterea Preşedintelui României

Conform art. 95, alin. (1), în cazul săvârşirii unor fapte grave prin care încalcă
prevederile Constituţiei, Preşedintele României poate fi suspendat din funcţie de Camera
Deputaţilor şi de Senat, întrunite în şedinţă comună, cu votul majorităţii deputaţilor şi
senatorilor, după consultarea Curţii Constituţionale. Preşedintele poate da Parlamentului
explicaţii cu privire la faptele ce i se impută. Propunerea de suspendare din funcţie poate
fi iniţiată de cel puţin o treime din numărul deputaţilor şi senatorilor şi se aduce
neîntârziat la cunoştinţă Preşedintelui (art. 95 alin. (2)). Dacă propunerea de suspendare
din funcţie este aprobată, se va organiza în cel mult 30 de zile un referendum pentru
demiterea Preşedintelui (art. 95, alin. (3)).
În cei 16 ani care au trecut de la adoptarea legii noastre fundamentale, procedura
de suspendare a Preşedintelui României a fost iniţiată de două ori:
- prima dată ca urmare a unor declaraţii făcute de şeful statului, dl. Ion Iliescu, în
ziua de 20 mai 199482, interpretate ca fiind ostile atât restituirii, prin justiţie, către
82
Declaraţia citată cuprinde următoarele afirmaţii: „[l]egea (caselor naţionalizate – n.n.) se află în
dezbaterea Parlamentului. (...) Şi este la Parlament în dezbatere. Parlamentul nu s-a grăbit tocmai pentru că
au apărut foarte multe situaţii diverse şi, în această perioadă, comisiile parlamentare, împreună cu organele
de specialitate de la guvern s-au consultat cu reprezentanţii proprietarilor, ai chiriaşilor căutând să elucideze
toate aceste situaţii diferite. O să iasă legea; se vor crea fundamente legale pentru rezolvarea pe fond a
problemei. De aceea spuneam: n-avea voie în această perioadă instanţa juridică [sic!] să se pronunţe, până
ce, pe fond, pe bază legală nu se stabileşte cadrul de reglementare. Deocamdată e valabilă legea existentă
proprietari a imobilelor naţionalizate, cât şi ideii de proprietate privată în general şi
apreciate ca un act de presiune politică asupra judecătorilor care aveau a se pronunţa
asupra unor cereri de restituire a unor asemenea imobile. Curtea Constituţională a dat un
aviz negativ cererii de suspendare, iar Parlamentul a respins-o cu majoritate de voturi.
- Preşedintele României a fost suspendat la data de 19 aprilie 2007, prin hotărâre
adoptată cu o largă majoritate de Camerele Parlamentului întrunite în şedinţă comună, în
urma unei cereri iniţiate de PSD. Este de remarcat faptul că parlamentarii care au votat în
favoarea suspendării au ignorat avizul negativ al Curţii Constituţionale83, dezbaterile care
au precedat adoptarea hotărârii de suspendare fiind caracterizate prin violenţă de limbaj şi
rechizitorii politice înverşunate la adresa şefului statului; preocuparea de a examina
raţionamentul Curţii şi eventual de a demonstra, contrar avizului acesteia, gravitatea
pretinselor fapte de încălcare a Constituţiei, fiind practic absentă. Referendumul din 19
mai 2007, organizat în baza prevederilor art. 95, alin. (3) din Constituţie precum şi a
dispoziţiilor Legii 3 / 2000, modificată în mod special cu acest prilej, a dat câştig de
cauză Preşedintelui suspendat cu aproape 75 % din numărul voturilor valabil exprimate.
Consecinţele directe ale actului de suspendare (creşterea fără precedent a popularităţii

până la apariţia unei legi noi. De aceea eu sunt de acord cu dumneavoastră, aveţi dreptate: este un abuz care
se săvârşeşte faţă de dumneavoastră. Şi asta ar merita – administraţia locală, organele de specialitate trebuie
să-şi îndeplinească funcţia pe care o au: de apărători ai interesului public. (...) Toate hotărârile adoptate de
judecători sunt în afara legii, n-au acoperire legală pentru a repune în proprietate, câtă vreme o lege nu
stabileşte în ce context, cum se repune în proprietate un fost proprietar naţionalizat sau aflat într-o altă
situaţie legală. Asta e problema de fond. Şi trebuie să aibă răbdare până vine legea şi doar pe baza legii să
poată acţiona cu acoperirea corespunzătoare, atât instanţa judecătorească, cât şi administraţia locală.
Administraţia nu trebuie să execute o hotărâre judecătorească care nu are acoperire legală şi n-are voie să
evacueze cetăţeanul din casă.” Declaraţia este reprodusă integral în Avizul Consultativ nr. 1 / 5 iulie 1994,
publicat în M.Of. II, nr. 166 / 16 iulie 1994, precum şi în CDH 1994, pp. 359-365, la pp. 359-360.
Declaraţia denotă o concepţie incompatibilă cu exigenţele statului drept în privinţa rolului instanţelor
judecătoreşti, care ar trebui, în viziunea fostului Preşedinte, să aştepte cu răbdare ani de zile adoptarea unei
legi noi şi să respingă (încălcând dreptul la acces în justiţie consacrat in articolul 21 din Constituţie) cererile
de restituire înaintate anterior intrării în vigoare a acesteia. Gravitatea atitudinii Preşedintelui nu decurge
însă din conţinutul declaraţiei (autorităţile publice neavând obligaţia de a da curs indicaţiilor şi de a
transpune în viaţă concepţiile aproximative ale şefului statului, cu privire la domenii în afara sferei
atribuţiilor sale constituţionale), ci din împrejurarea că, la scurt timp după emiterea acesteia, Procurorul
General a intentat recurs în anulare contra majorităţii hotărârilor de restituire a caselor naţionalizate, iar în
urma admiterii de către Curtea Supremă de Justiţie a cererilor de recurs în anulare, proprietarii s-au văzut
lipsiţi, a doua oară, de bunurile ce le aparţineau de drept. Legătura de cauzalitate între declaraţia
Preşedintelui şi demersul Procurorului General este greu de dovedit, deşi este în general acceptată ca
evidentă de jurnalişti şi chiar de către unii autori din literatura de specialitate; în orice caz ea nu putea fi
constatată din oficiu şi luată în considerare de Curtea Constituţională la data pronunţării avizului
consultativ.
83
Avizul consultativ nr. 1 / 5 aprilie 2007, privind propunerea de suspendare a Preşedintelui României,
domnul Traian Băsescu, în M.Of. I, nr. 258 / 18 aprilie 2007.
şefului statului, perceput ca victimă a unei coaliţii transpartinice de parlamentari corupţi,
şi reculul de popularitate al partidelor care au concurat la adoptarea hotărârii de
suspendare şi chiar a Parlamentului în întregul său) atestă riscurile politice ale exercitării
abuzive şi fără discernământ a unui asemenea instrument de control parlamentar asupra
executivului.

Interimatul funcţiei de Preşedinte

Conform prevederilor art. 98, alin. (1), interimatul funcţiei survine în trei situaţii:
în cazul în care funcţia de Preşedinte devine vacantă, dacă Preşedintele este suspendat din
funcţie ori dacă se află în imposibilitate temporară de a-şi exercita atribuţiile. Funcţia de
Preşedinte devine vacantă prin demisie, prin demitere (în urma referendumului prevăzut
de art. 95 alin. (3)), în caz de pierdere a drepturilor electorale sau de deces. Teoretic,
mandatul Preşedintelui ar mai putea înceta în caz de incompatibilitate, însă este greu de
conceput o situaţie în care un politician care reuşeşte să ocupe cea mai înaltă funcţie în
stat să-şi pericliteze poziţia refuzând să renunţe la o funcţie publică sau privată pe care o
deţine sau la calitatea de membru a unui partid politic. În cazul în care, totuşi,
Preşedintele exercită funcţii incompatibile cu demnitatea de şef al statului sau desfăşoară
activităţi care presupun în mod necesar apartenenţa la un anumit partid politic, asemenea
fapte pot fi considerate încălcări grave ale prevederilor legii fundamentale, ducând la
suspendarea sa din funcţie conform dispoziţiilor art. 95, alin. (1), astfel încât această
situaţie este subsumabilă ipotezei a doua. Imposibilitatea exercitării atribuţiilor trebuie să
fie temporară; în cazul în care ar fi definitivă (de exemplu: în urma unui accident sau a
unei operaţii nereuşite, Preşedintele se află în comă iar funcţiile creierului sunt grav şi
iremediabil compromise), funcţia de şef al statului devine vacantă. Nu ne aflăm în situaţia
unei imposibilităţi temporare de exercitare a funcţiilor nici în cazul unei intervenţii
chirurgicale în care Preşedintele este supus anesteziei totale pentru o scurtă perioadă de
timp. Imposibilitatea temporară în exercitarea funcţiilor apare atunci când Preşedintele
este în comă în urma unei operaţii sau nu poate lua decizii în deplină cunoştinţă de cauză
datorită unor efecte secundare ale medicamentelor administrate în cadrul tratamentului
postoperatoriu, ori – caz frecvent în filmele de aventuri dar aproape niciodată întâlnit în
practică – a dispărut sau se află în captivitate. Se poate imagina şi situaţia unei pierderi
temporare a discernământului şefului statului în urma unei boli mintale; totuşi într-o
asemenea situaţie vor exista întotdeauna presiuni considerabile din partea tuturor forţelor
politice apropiate Preşedintelui pentru ca acesta să-şi dea demisia, întrucât un asemenea
fapt, devenit public, ar compromite grav imaginea publică a acestor partide.
Interimatul funcţiei de Preşedinte se asigură, în ordine, de preşedintele Senatului
şi de preşedintele Camerei Deputaţilor (art. 98, alin. (1), teza ultimă). Până în decembrie
2004, această dispoziţie nu avea o semnificaţie politică deosebită, dat fiind faptul că
partidul sau coaliţia care câştiga alegerile parlamentare le câştiga şi pe cele prezidenţiale.
Preşedintele Senatului – potenţial Preşedinte interimar – aparţinea aceluiaşi partid sau
unui partid aliat cu cel al şefului statului. Prin revizuirea legii noastre fundamentale, s-a
prelungit mandatul şefului statului, ceea ce ridică în mod considerabil şansele survenirii
unei coabitări a Preşedintelui cu un Parlament şi un Guvern de altă orientare politică.
Independent de această ipoteză, rezultatul strâns al alegerilor din 28 noiembrie 2004 a dus
la situaţia bizară a unei majorităţi parlamentare de moment – şi anume în momentul
alegerii preşedinţilor Camerelor – diferită de majoritatea guvernamentală de mai târziu. 84
Astfel, Preşedintele României (care a candidat din partea Alianţei „Dreptate şi Adevăr”)
a coabitat peste un an cu preşedinţii Camerelor, ambii membri ai PSD. În aceste condiţii,
survenirea interimatului funcţiei de Preşedinte implică o miză politică enormă. Opoziţia
va fi deosebit de interesată în a găsi temeiuri sau a crea situaţii care ar putea duce la
interimatul funcţiei de şef al statului. Recompensa va fi considerabilă; controlul – fie el şi
temporar – asupra instituţiei prezidenţiale. Sub acest aspect, instituţia interimatului, aşa
cum este configurată în textul actualei Constituţii are un anumit potenţial destabilizator.
O garanţie în privinţa sustragerii acestei decizii jocului politic interesat al
partidelor o reprezintă atribuţia Curţii Constituţionale prevăzută în art. 146, pct. g) (art.
144, pct. e), în vechea redactare): Curtea constată existenţa împrejurărilor care justifică
interimatul funcţiei de Preşedinte al României şi comunică cele constatate Parlamentului.
Însă în cazul în care interimatul survine ca urmare a suspendării Preşedintelui, rolul Curţii
este limitat la un aviz consultativ, dat anterior deciziei de suspendare, conform art. 95,
alin. (1), coroborat cu art. 146, pct. f).

84
Reamintim că această situaţie se datorează reorientării Partidului Umanist Român (actualul Partid
Conservator), aliat electoral al PSD, care a sprijinit acest din urmă partid cu ocazia alegerii preşedinţilor
Camerelor, iar apoi s-a alăturat coaliţiei „DA” şi UDMR pentru a forma împreună Guvernul.
 Preşedintele interimar poate exercita, pe durata funcţiei, toate atribuţiile şefului
statului cu excepţia celor prevăzute la articolele 88-90 (art. 98, alin. (2)). Este vorba de
trimiterea de mesaje către Parlament (art. 88), de dizolvarea Parlamentului (art. 89) şi de
consultarea poporului prin referendum (art. 90). Printre atribuţiile neexceptate se numără
şi cea de desemnare a unui candidat pentru funcţia de prim ministru (art. 85, alin. (1) şi
art. 103, alin. (1)) şi de numire a Guvernului pe baza votului de încredere acordat de
Parlament (art. 85, alin. (1), teza ultimă). Aceasta poate duce la un abuz din partea
Paramentului sau, mai exact, a majorităţii parlamentare. În cazul unei crize
guvernamentale, atunci când şeful statului nu înţelege să facă uz de atribuţiile sale în
sensul dorit de majoritatea parlamentară, numind candidatul la funcţia de prim ministru şi
echipa guvernamentală agreată de aceasta, va exista posibilitatea suspendării
Preşedintelui pentru un pretext oarecare – invocat ca gravă încălcare a Constituţiei – şi
dând astfel posibilitatea formării unui nou Guvern în intervalul de timp dintre suspendare
şi referendumul organizat în urma acesteia. Chiar şi în cazul în care votul poporului îl
confirmă în funcţie pe Preşedinte, acesta va întâlni la revenirea în funcţie o echipă
guvernamentală gata formată, pe al cărei şef, conform art. 107, alin. (2), nu îl poate
revoca. În aceste condiţii, dispoziţiile art. 89 din Constituţie cu privire la dizolvarea
Parlamentului au devenit practic caduce. În intervalul de timp – oricum exagerat de lung
– de 60 de zile de la prima cerere de învestitură a unui candidat neagreat de majoritatea
parlamentară (termen a cărui expirare este necesară pentru a se putea dizolva
Parlamentul), această majoritate are tot timpul de care are nevoie pentru a declanşa
procedura de suspendare din funcţie a Preşedintelui şi de a forma cu sprijinul
preşedintelui interimar un nou Guvern. Astfel, a dispărut opţiunea firească şi necesară
într-un regim parlamentar, ca în caz de criză guvernamentală, şeful statului să se pronunţe
pentru menţinerea echipei guvernamentale şi dizolvarea parlamentului, făcând totodată
un apel la electorat pentru a-i confirma prin vot decizia. Este greu de imaginat că în
condiţiile unei vieţi politice reale, în care nu trebuie să ne aşteptăm la virtuţi
extraordinare şi la atitudini civice total dezinteresate din partea factorilor politici,
parlamentarii vor aştepta răbdători, în caz de criză, dizolvarea adunărilor legiuitoare, fără
a face uz de posibilitatea de a suspenda Preşedintele.
 Preşedintele interimar este răspunzător, politic şi juridic, conform prevederilor art.
95 şi 98 (la care face trimitere art. 99). Cu alte cuvinte, şi lui i se pot aplica dispoziţiile
privitoare la suspendare, caz în care vom avea un al doilea Preşedinte interimar (în locul
preşedintelui Senatului, interimatul va fi exercitat de preşedintele Camerei Deputaţilor).
Considerăm că, în cazul suspendării preşedintelui interimar, nu se pune problema
organizării unui referendum pentru demiterea acestuia; el nu a fost desemnat în funcţie
prin votul electoratului şi nu are sens să fie consultat electoratul în privinţa menţinerii
sale în funcţie. Practic, o hotărâre de suspendare pronunţată în condiţiile art. 95 cu privire
la Preşedintele interimar are efectul unei demiteri. Oricum, interimatul funcţiei de şef al
statului este prin definiţie conceput să dureze puţin timp, doar până la alegerea noului
Preşedinte, la confirmarea celui aflat în funcţie sau la redobândirea de către acesta a
capacităţii de a-şi exercita atribuţiile.
Textul legii fundamentale prezintă însă o lacună:85 art. 99 omite să facă trimitere şi
la dispoziţiile art. 96 (cărora le corespundeau cele ale art. 84, alin. (3) în vechea
redactare), referitoare la cazul înaltei trădări. Deşi cazurile de „înalta trădare”, dincolo de
toate problemele de interpretare ale textului constituţional în materie, sunt rarisime în
cazul unui şef al statului, ba încă şi mai rare în cazul unui preşedinte interimar, lacuna
legiuitorului constituant este totuşi evidentă. Soluţia ar reprezenta-o reglementarea acestei
situaţii de către legiuitorul organic (de altfel încă dator şi în privinţa incriminării faptelor
de „înaltă trădare”). Pentru cazul – absolut ipotetic – al săvârşirii „înaltei trădări” de către
un Preşedinte interimar, soluţia ar consta fie în aplicarea prin analogie a dispoziţiilor art.
96, fie în suspendarea sa din funcţie (suspendare care, după cum am văzut, are oricum
consecinţele unei demiteri), urmând a fi judecat conform dreptului şi procedurii comune,
după încetarea funcţiei sale.86

4.3. Funcţiile şi atribuţiile

85
Semnalată şi în Cristian Ionescu, Drept constituţional şi instituţii politice. Sistemul constituţional
românesc, ediţie revăzută şi adăugită, Editura Lumina Lex, 2001, vol. II, p. 337.
86
Este însă de observat datorită statutului de parlamentar, procedura declanşată în privinţa Preşedintelui
interimar – sau respectiv a fostului Preşedinte interimar – trebuie să aibă loc cu repectarea dispoziţilor art.
72 privind imunitatea parlamentară.
 Preşedintelui României

În baza art.80 al Constituţiei Preşedintele reprezintă statul român. El este garant al

independenţei naţionale, al unităţii şi integrităţii teritoriale a ţării. De asemenea el
veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice. În acest
scop, el mediază între puterile statului, precum şi între stat şi societate.
Din analiza acestor dispoziţii, reiese faptul că Preşedintele României îndeplineşte
3 funcţii:
- funcţia de reprezentare a statului român;
- funcţia de garant al independenţei naţionale, al unităţii şi integrităţii
teritoriale;
- funcţia de mediere.
Funcţia de reprezentare a Preşedintelui devine vizibilă în exercitarea unor atribuţii
precum încheierea tratatelor internaţionale în numele României (art. 91, alin. (1)),
acreditarea şi rechemarea reprezentanţilor diplomatici ai României (art. 91, alin. (2)),
primirea scrisorilor de acreditare din partea reprezentanţilor diplomatici străini (art. 91,
alin. (3)), conferirea de decoraţii şi de titluri de onoare (art. 94, lit. a)), acordarea gradelor
de mareşal, general sau amiral (art. 94, lit. b)), numirea în funcţii publice ((art. 94, lit. c)),
acordarea graţierii individuale (art. 94, lit. d) ori convocarea Camerelor nou alese (art. 63,
alin. (3)).
Preşedintele acţionează ca garant al independenţei naţionale, al unităţii şi
integrităţii teritoriale a României prin îndeplinirea unor atribuţii precum: declararea
mobilizării parţiale sau generale (art. 92, alin. (2)), adoptarea măsurilor necesare pentru
respingerea unei agresiuni armate împotriva României (art. 92, alin. (3)) ori instituirea,
potrivit legii,87 a stării de asediu sau a stării de urgenţă (art. 93, alin. (1)).
Preşedintele acţionează în îndeplinirea funcţiei de mediere în următoarele situaţii:
cu ocazia numirii Guvernului şi a membrilor acestuia (art. 85, coroborat cu art. 102), cu
ocazia consultării Guvernului (art. 86), prin participarea la şedinţele Guvernului (art. 87),

87
În prezent, dispoziţiile incidente se găsesc în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului României nr. 1/1999
privind regimul stării de asediu şi regimul stării de urgenţă, publicată în Monitorul Oficial nr. 22/21
ianuarie 1999.
prin trimiterea de mesaje Parlamentului (art. 89), cu ocazia dizolvării Parlamentului (art.
90), a consultării poporului prin referendum (art. 90), a promulgării legilor (art. 77) ori a
sesizării Curţii Constituţionale cu privire la neconstituţionalitatea unei legi adoptate de
Parlament, anterior promulgării (art. 144, lit. a)).
Atribuţiile Preşedintelui României se găsesc reglementate, în majoritate în
dispoziţii din Titlul III, Capitolul II al Constituţiei (art. 85-94) dar şi în dispoziţii din alte
capitole şi titluri ale legii fundamentale (art. 63, alin. (3,) art. 77, art. 103, art. 109, alin.
(2) sau art. 146, lit. a)). Clasificarea acestor atribuţii – destul de numeroase şi eterogene –
ridică anumite dificultăţi în privinţa găsirii unui criteriu a cărui aplicare consecventă să
epuizeze aceste atribuţii şi să evidenţieze totodată specificul activităţii şefului statului. În
afară de criteriul funcţiilor în îndeplinirea cărora sunt exercitate atribuţiile Preşedintelui,
criteriu tratat mai sus, un alt criteriu relevant este cel al condiţionării exercitării acestora.
Exercitarea unor atribuţii prezidenţiale este legată de îndeplinirea unor condiţii
exterioare, dintre care cele mai importante sunt aprobarea Parlamentului şi
contrasemnarea de către primul ministru88. Aprobarea Parlamentului este necesară cu
ocazia declarării mobilizării generale sau parţiale (art. 92, alin. (2)),sau a instituirii stării
de asediu sau a stării de urgenţă (art. 91, alin. (1)). Este de observat din analiza art. 100,
alin. (2), că exercitarea atribuţiilor respective este condiţionată şi de contrasemnarea de
către primul ministru a decretului prezidenţial respectiv. Numirea Guvernului (conform
art. 85 coroborat cu art. 103) este de asemenea condiţionată de aprobarea prealabilă de
către Parlament, a listei Guvernului şi a programului de guvernare. Deşi în textul
Constituţiei nu găsim dispoziţii exprese în acest sens, numirea noilor membrii ai
Guvernului, conform art. 85, alin. (2), (în caz de remaniere guvernamentală sau de
vacanţă a funcţiei) este supusă unei aprobări ulterioare prin hotărâre a Parlamentului.
Practica respectivă este perfect logică: nu ar fi de admis ca după aprobarea listei
Guvernului, Preşedintele şi primul ministru să poată conveni, fără aprobarea
reprezentanţei naţionale asupra înlocuirii unuia sau mai multor persoane din cele
nominalizate pe această listă.
O altă condiţie exterioară de exercitare a atribuţiilor prezidenţiale este – după cum
am mai menţionat – contrasemnarea decretelor de către primul ministru. Art. 100, alin.

88
Vezi I. Deleanu, Instituţii..., pp. 358-359.
(2) prevede în acest sens că sunt supuse contrasemnării, decretele emise de Preşedinte în
exercitarea atribuţiilor prevăzute în art. 91, alin. (1) (încheierea de tratate internaţionale
în numele României şi supunerea lor Parlamentului spre ratificare), art. 91, alin. (2)
(numirea şi rechemarea reprezentanţilor diplomatici ai României), art. 92, alin. (2)
(declararea mobilizării generale sau parţiale), art. 92, alin. (3) (adoptarea măsurilor de
respingere a unei agresiuni armate). Art. 93, alin. (1) (instituirea stării de asediu sau a
stări de urgenţă). Art. 94, lit. a) (acordarea de decoraţii şi de titluri de onoare), art. 94, lit.
b) (acordarea gradelor de mareşal, general sau amiral) precum şi art. 94, lit. d) (acordarea
graţierii individuale). Exercitarea atribuţiei prevăzute în art. 94, lit. c) nu este
condiţionată, prin Constituţie, de contrasemnarea de către primul ministru a decretului
respectiv. Textul stabileşte doar faptul că numirea se va face “în condiţiile legii”. Însă
legea incidentă89 prevede în cuprinsul ei necesitatea contrasemnării decretului de numire
a funcţionarilor publici de către primul ministru. Dat fiind faptul că Guvernul răspunde
politic în faţa Parlamentului - pe când Preşedintele poate fi doar suspendat de către
Parlament in cazul săvârşirii unor fapte grave, care încalcă prevederile Constituţiei sau
trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de înaltă trădare, conform dispoziţiilor art.
95 şi respectiv 96, contrasemnarea unui decret de către primul ministru va da posibilitatea
organului legiuitor să intervină, eventual chiar prin forma drastică a moţiunii de cenzură;
astfel, indirect, exercitarea anumitor atribuţii de către Preşedinte este supusă într-o
anumită măsură controlului parlamentar.
În exercitarea anumitor atribuţii, Preşedintele nu este legat de nici un fel de
condiţii exterioare. Astfel, el poate solicita Parlamentului reexaminarea unei legi trimisă
spre promulgare (art. 77, alin. (2)), poate sesiza Curtea Constituţională în legătură cu o
eventuală neconstituţionalitate a legii trimise spre promulgare (art. 77, alin. (3) coroborat
cu art. 144, lit. a)), promulgă legile adoptate de Parlament (art. 77), poate cere convocarea
Parlamentului în sesiune extraordinară (art. 66, alin. (2)), desemnează un prim ministru
interimar în situaţia prevăzută de art. 107, alin. (2), adresează mesaje Parlamentului (art.
88), consultă Guvernul cu privire la probleme urgente şi de importanţă deosebită (art.
86), participă la şedinţele Guvernului în care se dezbat probleme de interes naţional
privind politica externă, apărarea ţării sau asigurarea ordinii publice (art. 87, alin. (1)),

89
Este vorba de Legea nr. 188/1999 cu privire la statutul funcţionarilor publici.
primeşte scrisorile de acreditare ale reprezentanţilor diplomatici străini acreditaţi în
România (art. 91, alin. (3)), numeşte 3 judecători la Curtea Constituţională (art. 142, alin.
(2)), sau propune Parlamentului numirea directorului Serviciului Român de Informaţii
(art. 65, alin. (2), lit. h)) .

4.4. Actele Preşedintelui României

Art. 100 din Constituţia României prevede că “[î]n exercitarea atribuţiilor sale,
Preşedintele emite decrete, care se publică în Monitorul Oficial al României”.
Preşedintele mai poate însă emite alte categorii de acte (mesaje – menţionate expres în
art. 88 – apeluri, comunicate sau declaraţii) însă acestea nu vor produce efecte juridice
proprii. Exercitarea unei atribuţii prezidenţiale trebuie făcută prin decret, în cazul în care
se urmăreşte producerea unor efecte juridice. O problemă disputată este cea a caracterului
- exclusiv individual sau şi normativ – pe care-l pot avea decretele Preşedintelui. În
literatura juridică nu există un punct de vedere unitar asupra acestei chestiuni90.
Nu există o opinie unitară nici cu privire la posibilitatea atacării decretelor
Preşedintelui în contencios administrativ91. Profesorul clujean Ion Deleanu neagă
admisibilitatea atacării unor decrete prezidenţiale în contencios administrativ 92. O
asemenea posibilitate este însă afirmată de alţi autori93. Profesorul Tudor Drăganu înclină

90
Pentru opinia contrară admiterii existenţei decretelor normative, vezi Ioan Vida, Puterea executivă şi
administraţia publică, [editor: Regia Autonomă “Monitorul Oficial”], Bucureşti, 1994, p.68, nota 1, precum
şi Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, Editura Nemira, Bucureşti, 1996, vol. II, p. 413.
Profesorul Ion Deleanu admite însă posibilitatea adoptării unor asemenea decrete: I. Deleanu, Instituţii…,
p. 363. Aceeaşi opinie întâlnim şi în G. Vrabie, Dr. const., vol. II, p. 266.
91
Contenciosul administrativ (de la lat. contendo = a lupta, a disputa) reprezintă procesul, desfăşurat în faţa
unor instanţe judecătoreşti ordinare sau specializate, care opune individul (sau o persoană juridică de drept
privat), în calitate de reclamant, statului, în legătură cu emiterea unui act administrativ de către o autoritate
administrativă sau cu refuzul nejustificat al emiterii unui asemenea act, prin care se aduce atingere unui
drept recunoscut de lege al reclamantului. În dreptul românesc, dispoziţiile incidente se găsesc în Legea nr.
29/1990 cu privire la contenciosul administrativ.
92
I. Deleanu, Instituţii…, p. 363.
93
I. Vida, Puterea executivă şi administraţia publică, [editor: Regia Autonomă “Monitorul Oficial”],
Bucureşti, 1994, p. 69, A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, Editura Nemira, Bucureşti, 1996, vol.
II, pp. 260 şi urm.
către o atitudine nuanţată, în principiu compatibilă cu ideea supunerii unor decrete ale
Preşedintelui controlului judecătoresc pe calea contenciosului administrativ94.
Nepublicarea decretelor prezidenţiale în Monitorul Oficial al României atrage
după sine inexistenţa95 acestora (art. 100, alin. (1), fraza 2).

CAP. 5. INSTITUŢII POLITICE ROMÂNEŞTI:

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

5.1. Organizarea şi funcţionarea Curţii

Constituţionale

Conform dispoziţiilor art. 1, alin. 1 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi
funcţionarea Curţii Constituţionale (modificată prin Legea nr. 138/1997), Curtea
Constituţională a României este “unica autoritate de jurisdicţie constituţională din
România”. Ea este independentă faţă de orice autoritate publică şi se supune numai
Constituţiei şi dispoziţiilor legii sale de organizare şi funcţionare (art. 1, alin. 2).
Scopul Curţii Constituţionale constă în asigurarea supremaţiei Constituţiei; ea este
chiar garantul acestei supremaţii (art. 142, alin. (1), fraza 1 din Constituţie şi alin. 3 din
Legea organică a Curţii).

94
T. Drăganu, Dr. const., vol. II, pp. 285-298, mai ales pp. 297-298.
95
Inexistenţa constituie în drept o sancţiune mai severă decât nulitatea. Un act nul se bucură de prezumţia
de legalitate, pe când unui act inexistent îi lipseşte chiar şi aparenţa unei conformităţi cu prevederile legii.
Nulitatea este declarată sau constatată doar în anumite condiţii, de către organe special abilitate în acest
sens (de regulă, de către instanţele judecătoreşti), pe când inexistenţa poate fi constatată de oricine; opoziţia
sau rezistenţa faţă de executarea unui act administrativ inexistent nefiind contrară legii, ca în cazul unui act
nul ori anulabil.
 Organizarea Curţii este reglementată în art. 142 din Constituţie precum şi în art. 7-
11 din Legea 47/1992. Ea se compune din 9 judecători, numiţi pentru un mandat de 9 ani,
care nu poate fi prelungit sau înnoit. Interdicţia numirii judecătorilor pentru un nou
mandat este menită să asigure independenţa acestora96; oricât de favorabil va fi un
judecător unei anumite grupări sau orientări politice – chiar şi celei ce deţine majoritatea
în Parlament la data expirării mandatului său – el nu va beneficia de un nou mandat. Din
momentul numirii sale, el nu mai poate aştepta nici un serviciu (reînnoirea mandatului) şi
nici nu trebuie să se teamă de vreo sancţiune din partea formaţiunii politice care l-a
propulsat.
Trei judecători sunt numiţi de Camera Deputaţilor, trei de Senat şi trei de
Preşedintele României. Numirile de judecători au loc din trei în trei ani. Conform
dispoziţiilor art. 152, alin. 2 al Constituţiei, judecătorii primei Curţi Constituţionale au
fost numiţi pentru o perioada de 3, de 6 şi respective de 9 ani. Fiecare din cele 3 autorităţi
publice menţionate mai sus a desemnat câte un judecător pentru fiecare perioadă.
Numirile de judecători la Curtea Constituţională au avut loc în anii 1992 (când s-a
constituit Curtea, aplicându-se în acest caz dispoziţiile art. 152, alin. 2), 1995, 1998 şi
2001, 2004 i 200797.
Curtea Constituţională îşi desfăşoară activitatea în plen, iar actele Curţii se adoptă
cu votul majorităţii judecătorilor, în afară de cazul în care prin Legea 47/1992 se dispune
altfel. Cvorumul pentru plenul Curţii Constituţionale este de două treimi din numărul
judecătorilor Curţii. Curtea îşi alege un preşedinte, prin vot secret al judecătorilor, pe o
perioadă de trei ani.

96
Rezerve în această privinţă manifestă profesorul clujean Tudor Drăganu. Dat fiind faptul că desemnarea
judecătorilor este “făcută la libera apreciere a unor organe prin excelenţă politice: camerele parlamentului şi
preşedintele republicii, întreagă această operaţie e sortită să se desfăşoare sub semnul politicianismului”
(Tudor Drăganu, Introducere în teoria şi practica statului de drept, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1992, p.
125; lucrarea va fi citată în continuare prescurtat: T. Drăganu, Introducere…).
97
Este de remarcat că, exceptând numirile din 1998 şi din 2007, în toate celelalte cazuri, numirile au fost
făcute de un Parlament dominat de formaţiunea politică numită succesiv FSN, FDSN, PDSR şi, în fine,
PSD şi respectiv de către Preşedintele Ion Iliescu (exponent al aceluiaşi partid), împrejurare care a marcat
sensibil componenţa Curţii. Unul din reproşurile cele mai frecvente şi constante la adresa instanţei noastre
constituţionale vizează faptul că majoritatea membrilor săi au fost şi sunt sunt legaţi de PSD. Reproşurile
sunt în bună măsură întemeiate şi datorită circumstanţei că, spre deosebire de PNL sau UDMR, care au
nominalizat pentru funcţia de judecător constituţional personalităţi independente şi neafiliate politic,
partidul menţionat a preferat uneori să nominalizeze proprii membri, personaliăţi care au exercitat funcţii
publice în numele său sau, într-unul din cazuri, având legături de familie cu un membru din conducerea sa.
 Preşedintele Curţii Constituţionale coordonează activitatea Curţii, repartizează
cauzele spre rezolvare, convoacă şi prezidează şedinţele în plen ale Curţii, reprezintă
Curtea Constituţională în faţa autorităţilor publice şi a altor organizaţii române şi străine,
constată cazurile de încetare a mandatului judecătorilor, prevăzute în Legea nr. 47/1992,
şi sesizează autorităţile publice care i-au numit, pentru ocuparea postului devenit vacant,
îndeplinind totodată şi alte atribuţii prevăzute de lege sau de Regulamentul de organizare
şi funcţionare a Curţii Constituţionale.

5.2. Atribuţiile Curţii Constituţionale

Conform art. 146 al Constituţiei, Curtea Constituţională are următoarele atribuţii:

a) se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor, înainte de promulgarea acestora,
la sesizarea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a
Guvernului, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Avocatului Poporului, a unui număr de
cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori, precum şi, din oficiu, asupra
iniţiativelor de revizuire a Constituţiei;
b) se pronunţă asupra constituţionalităţii tratatelor sau altor acorduri
internaţionale, la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui număr de
cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori;
c) se pronunţă asupra constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului, la
sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui
număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori;
d) hotărăşte asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi
ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial; excepţia de
neconstituţionalitate poate fi ridicată şi direct de Avocatul Poporului;
e) soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile
publice, la cererea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere,
a primului-ministru sau a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii;
 f) veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi
confirmă rezultatele sufragiului;
g) constată existenţa împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea
funcţiei de Preşedinte al României şi comunică cele constatate Parlamentului şi
Guvernului;
h) dă aviz consultativ pentru propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui
României;
i) veghează la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea
referendumului şi confirmă rezultatele acestuia;
j) verifică îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative de către
cetăţeni;
k) hotărăşte asupra contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid
politic;
l) îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de legea organică a Curţii.

Atribuţiile Curţii pot fi clasificate în atribuţii de control (control de

constituţionalitate a legilor, a tratatelor, a regulamentelor Parlamentului şi a ordonanţelor:
pct. a, b, c şi d; control al constituţionalităţii unor fapte sau activităţi privind partidele
politice: pct. k; controlul respectării unor proceduri legale: pct. f, i şi j), atribuţii de
constatare (pct. g), de soluţionare a unor conflicte de natură constituţională (pct. e) şi
atribuţii de consultare (pct. h). Este de precizat că enumerarea atribuţiilor din art. 146 al
Constituţiei nu mai are un caracter limitativ: la pct. l se prevede posibilitatea stabilirii,
prin lege organică a unor noi atribuţii.
În ceea ce priveşte controlul de constituţionalitate al unor acte normative, Curtea
Constituţională examinează legile, regulamentele Parlamentului şi ordonanţele
Guvernului, sub aspectul conformităţii cu dispoziţiile sau principiile Constituţiei.
Ordonanţele sunt supuse şi ele controlului de constituţionalitate întrucât, din punct de
vedere material, constituie acte legislative, deşi sub aspect organic s-ar încadra în sfera
actelor administrative, fiind emise de Guvern.
Controlul de constituţionalitate se poate realiza la sesizarea unor autorităţi publice
(inclusiv a instanţelor judecătoreşti în faţa cărora a fost ridicată o excepţie de
neconstituţionalitate) sau din oficiu (în cazul proiectelor de revizuire a Constituţiei). În
reglementarea Constituţiei noastre din 1991, controlul de constituţionalitate a legilor este
atât anterior şi preventiv (fiind exercitat înainte de promulgarea legilor, în baza
dispoziţiilor art. 146, pct. a) cât şi posterior şi sancţionator (conform art. 146 pct. d). Este
de menţionat că în ţara noastră nu întâlnim controlul abstract, declanşat anterior
promulgării unei legi, la iniţiativa cetăţenilor, formă întâlnită însă în alte ţări, cum ar fi
Germania (art. 93, alin. 1, pct. 4a din Legea Fundamentală a Germaniei). Dreptul de
sesizare al Curţii Constituţionale în privinţa controlului de constituţionalitate aparţine de
regulă unor autorităţi: Preşedintele României, Guvernul, Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie98, preşedinţii celor două Camere, Avocatul Poporului ori instanţele judecătoreşti
(acestea din urmă în cazul ridicării unei excepţii de neconstituţionalitate). Sesizarea mai
poate proveni de la un anumit număr de parlamentari (cel puţin 25 de senatori sau cel
puţin 50 de deputaţi) dar şi de la grupurile parlamentare (în cazul controlului asupra
regulamentelor Parlamentului). Un grup parlamentar poate fi format din cel puţin 10
deputaţi care au candidat în alegeri pe listele aceluiaşi partid sau ale aceleiaşi formaţiuni
politice (art. 13, alin. 1 din regulamentul Camerei Deputaţilor) sau din cel puţin 7 senatori
aleşi pe listele aceluiaşi partid sau ale aceleiaşi formaţiuni politice (art. 15, alin. 2 din
Regulamentul Senatului). Acordarea, în această situaţie, a unui drept de sesizare
grupurilor parlamentare permite partidelor de opoziţie să se apere faţă de eventualele
abuzuri ale majorităţii cu prilejul adoptării regulamentelor Parlamentului; chiar şi în cazul
în care un partid nu are numărul minim de parlamentari necesar pentru o sesizare (25 de
senatori sau 50 de deputaţi) o va putea face prin grupul său parlamentar.
Procedura soluţionării sesizărilor privind neconstituţionalitatea unei legi, făcute
anterior promulgării acesteia, este reglementată de dispoziţiile art. 17-21 din Legea nr.
47/1992, modificată prin Legea 138/1997. Incidente acestei chestiuni mai sunt şi
reglementările cuprinse în art. 123 şi 124 şi în art. 134 şi 136 din Regulamentul
Senatului.
Conform dispoziţiilor cuprinse în art. 17, alin. 2 din legea organică a Curţii, legea
adoptată de Parlament se comunică Guvernului şi Înaltei Curţi de Justiţie şi Casaţie şi se

98
Precizăm că anterior revizuirii Constituţiei, denumirea instanţei noastre supreme era “Curtea Supremă de
Justiţie”. Această denumire o vom întâlni în Legea nr. 92/1992 privind organizarea judecătorască precum şi
în alte legi speciale, până în momentul republicării sau actualizării acestora.
depune la secretarul general al Camerei Deputaţilor şi al Senatului, cu cinci zile înainte
de promulgare, iar în cazul adoptării acesteia în procedură de urgenţă, cu două zile înainte
de promulgare. Aceste termene sunt prevăzute pentru a da posibilitatea autorităţilor
menţionate, precum şi deputaţilor sau senatorilor să-şi exercite dreptul de a sesiza Curtea
Constituţională, conform dispoziţiilor art. 146, pct. a) din Constituţie. Este de menţionat
că aceste termene au fost stipulate pentru a asigura autorităţilor şi persoanelor enunţate în
art. 146 pct. a) posibilitatea de a sesiza Curtea Constituţională, chiar şi in situaţia în care
Preşedintele României promulgă legea în aceeaşi zi în care aceasta i-a fost trimisă spre
promulgare. Expirarea termenului respectiv nu-i împiedică pe cei în drept, să sesizeze
Curtea Constituţională după expirarea acestui termen, chiar dacă legea a fost deja trimisă
spre promulgare, cât timp Preşedintele României nu a promulgat legea.
Conform art. 18 al Legii nr. 47/1992, sesizarea făcută de una din autorităţile
enunţate, de către Preşedintele României, de către preşedintele uneia dintre Camere, sau
de către parlamentari va fi comunicată celorlalte autorităţi abilitate cu sesizarea Curţii
Constituţionale (şi care, în acest caz, nu au exercitat acest drept). Preşedinţii celor două
Camere precum şi Guvernul vor avea astfel posibilitatea de a comunica în scris Curţii
punctul lor de vedere asupra sesizării, însă această comunicare trebuie făcută până în ziua
dezbaterilor (art. 19 al Legii nr. 47/1992). După cum s-a subliniat în literatura juridică,
sesizarea Curţii “întrerupe” termenul de 20 de zile (prevăzut în art. 77) pentru
promulgarea legii şi “suspendă” dreptul Preşedintelui de a promulga legea. După primirea
deciziei de constatare a constituţionalităţii legii sau, respectiv, după reexaminarea legii şi
înlăturarea (conform dispoziţiilor art. 145, alin. 1) a obiecţiei de neconstiuţionalitate, va
începe însă sa curgă un nou termen, de 10 zile, prevăzut în art. 77, alin. 3.
Dezbaterea are loc în plenul Curţii, pe baza sesizării, a documentelor şi punctelor
de vedere primite şi va privi atât prevederile menţionate în sesizare, cât şi cele care “în
mod necesar şi evident, nu pot fi disociate” de acestea (art. 20, alin. 1 din legea organică a
Curţii). După cum s-a subliniat de către unii autori, prin interpretarea extensivă sau
forţată a expresiei “în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate” Curtea Constituţională
poate să se pronunţe uneori şi asupra altor dispoziţii decât cele menţionate în sesizare; ea
poate utiliza însă această posibilitate pentru a se pronunţa din oficiu – ceea ce, conform
Constituţiei, nu poate face decât în cazul iniţiativelor de revizuire a Constituţiei – asupra
anumitor dispoziţii, sub pretextul unei legături necesare şi evidente cu dispoziţiile
menţionate în sesizare.
Decizia Curţii va fi adoptată, în urma dezbaterii, cu majoritate de voturi şi se
comunică Preşedintelui României. Decizia de constatare a neconstituţionalităţii se
comunică şi preşedinţilor celor două Camere, în scopul iniţierii procedurii de
reexaminare, prevăzută In art. 147, alin. 2.
Anterior revizuirii Constituţiei, dacă în urma reexaminării proiectul de lege era
adoptat în aceeaşi formă de Parlament cu majoritate de două treimi din numărul total al
deputaţilor şi senatorilor, decizia Curţii era răsturnată (în formularea textului
constituţional, „obiecţia de constituţionalitate” era „înlăturată”: art. 145, alin. (1), fraza a
2-a din versiunea veche a legii fundamentale). Este de remarcat că, un caz de
neconstituţionalitate constatat de Curte ar fi devenit –în caz de întrunire a majorităţii
calificate menţionate mai sus – o “obiecţie” de neconstituţionalitate. Parlamentul apărea
astfel – în opinia profesorului clujean Tudor Drăganu99 – instanţă de apel într-un proces la
care era parte. Majoritatea reclamată pentru înlăturarea obiecţiei de neconstituţionalitate
era în principiu aceeaşi cu cea necesară revizuirii Constituţiei. Nu poate fi vorba însă de o
revizuire tacită a legii fundamentale, întrucât, conform dispoziţiilor art. 147, alin. (3) în
vechea versiune (=art. 151, alin. (3) din Constituţia revizuită), legea de revizuire trebuie
confirmată, la 30 de zile de la adoptarea ei, prin referendum. În plus, o lege de revizuire
trebuia iniţiată în condiţiile restrictive enunţate în art. 150, condiţii ce nu aveau cum să fie
respectate în cazul procedurii legislative obişnuite.
Oricum, această discuţie devine caducă odată cu eliminarea, în varianta revizuită
a textului constituţional, a posibilităţii „înlăturării” „obiecţiei de
neconstituţionalitate”. Se cuvine subliniat şi faptul că în cei aproape 12 ani de la
adoptarea Constituţiei din 1991, nu a fost întrunită niciodată majoritatea de două treimi
necesară pentru a înlătura „obiecţia de neconstituţionalitate”.
În privinţa „obiecţiei de neconstituţionalitate” se ridică şi problema aplicării
dispoziţiilor cu caracter tranzitoriu ale art. 155, alin. (1): „Proiectele de legi şi propunerile
legislative în curs de legiferare se dezbat şi se adoptă potrivit dispoziţiilor constituţionale
anterioare intrării în vigoare a legii de revizuire.” Reexaminarea legii (menţionată în art.

99
Ibidem, p. 127.
145, alin. (1) din Constituţia nerevizuită) este subsumabilă procedurii legislative, or
termenul de „adoptare” a unei legi poate fi interpretat în sens larg, ca incluzând şi etapele
următoare adoptării propriu-zise (reexaminarea şi promulgarea). O interpretare
teleologică a textului citat ne permite însă să conchidem că dispoziţia respectivă nu se
poate aplica în cazul reexaminării unei legi declarate ca neconstituţională de către Curtea
Constituiţională. Scopul evident al constituantului, atunci când a dispus urmarea vechii
proceduri în privinţa proiectelor şi propunerilor de legi aflate în curs de legiferare, era
acela de a evita complicaţiile uşor previzibile care s-ar fi produs în cazul în care proiecte
de legi aflate deja într-un stadiu avansat ar fi trebuit trimise altei camere (ca „primă
cameră sesizată” conform art. 75 din Constituţia revizuită), reluându-se astfel o procedură
care deja a durat destul de mult. Practic legi aflate aproape de momentul finalizării ar fi
trebuit reluate de la etapa iniţiativei legislative, ceea ce ar fi contravenit flagrant unuia din
obiectivele legii de revizuire: accelerarea procesului legislativ. Aplicarea în continuare a
dispoziţiilor art. 145 din Constituţia nerevizuită nu ar însemna decât prelungirea inutilă a
procedurii legislative.
Conform dispoziţiilor Constituţiei revizuite, „Dispoziţiile din legile [...]în vigoare
[...] constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la
publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau
Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile
Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale
sunt suspendate de drept” (art. 147, alin. (2)). Reexaminarea este în acest caz obligatorie
(alin. (2) din articolul citat).
Deciziile Curţii sunt publicate în Monitorul Oficial al României (art. 147, alin.
(4), fraza 1 din Constituţie şi art. 20, alin. 3 din legea organică a Curţii). Nici Constituţia
(atât în forma veche, cât şi în cea revizuită) şi nici legea de organizare a Curţii nu prevăd
un termen pentru publicarea acestor decizii. În practică însă, decizia de constatare a
constituţionalităţii unei legi, pronunţată înainte de promulgarea acesteia, se publică odată
cu legea supusă controlului.
În privinţa iniţiativelor de revizuire a Constituţiei, Curtea Constituţională se
pronunţă din oficiu (art. 146, lit. a), teza ultimă). Controlul Curţii vizează în primul rând
respectarea dispoziţiilor art. 150. Orice iniţiativă venită din partea altor subiecţi decât cei
enunţaţi în textul articolului respectiv (Preşedintele la propunerea Guvernului, un sfert
din numărul deputaţilor sau al senatorilor sau 500.000 de cetăţeni cu drept de vot)
urmează a fi respinsă. În cazul iniţiativei cetăţeneşti, Curtea Constituţională va verifica şi
respectarea condiţiilor stabilite de art. 150, alin. (2) (repartizarea teritorială a
sprijinitorilor revizuirii), conform prevederilor Legii nr. 189/1999 privind exercitarea
iniţiativei legislative de către cetăţeni 100. Dat fiind faptul că o lege de revizuire cuprinde,
prin definiţie, dispoziţii contrare unor prevederi constituţionale, nu va putea fi vorba de
un control exercitat de Curte asupra conţinutului unei asemenea legi, decât în cazul
nerespectării limitelor revizuirii, precizate în art. 152.

O atribuţie nouă a Curţii Constituţionale este controlul constituţionalităţii

tratatelor sau a altor acorduri internaţionale la care România este parte şi este prevăzută
de dispoziţiile art. 144, pct. a1), devenit art. 146, pct. b) în urma revizuirii. Este de
observat că avem de-a face cu un control anterior101.
Acordurile încheiate la nivel de guverne sau de ministere (aşa numitele „executive
agreements”) nu necesită ratificarea, neputând fi supuse prin urmare acestei forme de
control102.
100
În această privinţă, competenţa Curţii se întemeiază (în primul rând) pe dispoziţiile art. 146, lit. (j).
101
Controlul constituţionalităţii tratatelor şi acordurilor internaţionale are sens doar dacă se produce înainte
de ratificarea acestora, întrucât efectul (prevăzut în art. 147, alin. (2) fraza ultimă) constat constatării
neconstituţionalităţii actului controlat îl reprezintă imposibilitatea ratificării.
102
Conform art. 4 din Legea nr. 4 din 11 ianuarie 1991 privind încheiarea şi ratificarea tratatelor, sunt
supuse Parlamentului spre ratificare prin lege „tratatele internaţionale semnate în numele României, precum
şi acordurile, convenţiile şi înţelegerile semnate la nivelul Guvernului român, care se referă la colaborarea
politică şi militară, cele care fac necesară adoptarea unei legi noi sau revizuirea legilor în vigoare, precum
şi cele care implică un angajament politic ori financiar ori se referă la probleme privind regimul politic şi
teritorial al statului sau la statutul persoanelor, drepturile şi libertăţile cetăţeneşti sau participarea la
organizaţii internaţionale, precum şi acelea care prevăd expres aceasta”. Încheierea de către Guvernul
român (eventual cu colaborarea Preşedintelui) a unui acord internaţional din această categorie ca „executive
agreement”, fără a-l supune ratificării reprezintă aşadar o încălcare a dispoziţiilor legale. Constituţia nu este
însă încălcată decât în cazul tratatelor încheiate „în numele României” precum şi al acordurilor care
implică modificarea unor legi ori adoptarea unor legi noi, întrucât s-ar contraveni dispoziţiilor art. 91, alin.
1 şi respectiv art. 60, alin. (1), teza finală (Parlamentul este „unica autoritate legiuitoare”). Celelalte
categorii de acte internaţionale (nemenţionate în art. 4 din Legea nr. 4/1991) pot fi încheiate ca „executive
agreements”, nemaifiind necesară supunerea lor spre ratificare. Este de menţionat că respectarea de către
Guvern a dispoziţiilor art. 4 din legea menţionată nu este controlabilă nici pe calea contenciosului
administrativ (art. 2 pct. a) din Legea nr. 29/1990 exclude această formă de control în cazul actelor privind
raporturile dintre Parlament şi Guvern precum şi în cel al actelor privind interpretarea sau executarea
actelor internaţionale) şi practic nici pe cea a contenciosului constituţional, din moment ce consecinţa
efectivă a constatării neconstituţionalităţii o reprezintă (doar) imposibilitatea ratificării (or
neconstituţionalitatea constă tocmai în omisiunea de a supune un acord sau tratat spre ratificare).
Executivul poate fi totuşi sancţionat, dar numai de către Parlament: prin moţiune de cenzură, în cazul
 În cazul constatării neconstituţionalităţii unui tratat sau acord internaţional, acesta
nu poate fi ratificat (art. 147, alin. (2), fraza a 2-a). Dacă tratatul cuprinde o dispoziţie
contrară Constituţiei, există posibilitatea – prevăzută de art. 11, alin. (2) – a revizuirii
legii fundamentale. În urma revizuirii ratificarea devine posibilă. Ce se întâmplă însă în
cazul unui tratat sau acord internaţional deja ratificat? Cel mai la îndemână răspuns ar fi
negarea posibilităţii de a-l supune controlului prevăzut de art. 146, pct. b), din moment ce
unica sancţiune menţionată în legea fundamentală este imposibilitatea ratificării. Este
evident că o decizie a Curţii Constituţionale de constatare a neconstituţionalităţii unui act
internaţional nu este opozabilă celorlalte părţi 103. Chiar în cazul încălcării legii sale
fundamentale, un stat care şi-a manifestat consimţământul de a fi legat de un tratat este
ţinut să îl respecte şi continuă să fie legat pe planul dreptului internaţional. Cu toate
acestea, o decizie a Curţii Constituţionale de constatare a neconstituţionalităţii unui tratat
sau acord internaţional deja ratificat reprezintă un semnal pentru Guvern, pe care acesta
nu-l poate ignora. Va trebui fie să iniţieze revizuirea Constituţiei, fie să facă demersurile
necesare pentru a amenda, a denunţa sau a se retrage de la tratatul respectiv (ceea ce de
regulă implică, în ultimele două cazuri, un anumit termen de notificare). Totodată Curtea
fixează o anumită jurisprudenţă pe care o va respecta – sau ar trebui să o respecte – în
privinţa legislaţiei subsecvente tratatului declarat neconstituţional, evident în ipoteza în
care ea va fi sesizată în baza dispoziţiilor art. 146, pct. a) sau 146, pct. d). Ignorarea de
către Guvern a semnalelor transmise de către Curtea Constituţională poate fi un motiv
pentru demiterea acestuia de către Parlament pe calea unei moţiuni de cenzură.
Este de menţionat că încheierea acordurilor internaţionale reprezintă prin
excelenţă un domeniu al activităţii executivului, faţă de care justiţia trebuie să manifeste
un anumit grad de rezervă şi de autolimitare. În doctrina engleză şi americană s-a
conturat de peste un secol conceptul de „judicial self-restreint” în atitudinii prudente şi
reţinute pe care trebuie să o aibă puterea judecătorească în exercitarea controlului asupra
politicii externe.
Regulamentele Parlamentului formează obiect al controlului de constituţionalitate
în baza art. 146, lit. (c). Este vorba de un control a posteriori, realizat la sesizarea unuia

Guvernului şi respectiv prin suspendarea din funcţie, în cazul Preşedintelui.

103
Art. 27 din Convenţia de la Viena din 23 mai 1969 privind dreptul tratatelor stabileşte că „o parte nu
poate invoca dispoziţiile dreptului său intern pentru a justifica neexecutarea unui tratat”.
din preşedinţii celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puţin
25 de senatori sau de 50 de deputaţi 104. Sesizarea trebuie să privească Regulamentul
Camerei Deputaţilor, Regulamentul Senatului sau Regulamentul şedinţelor comune ale
celor două Camere. S-ar putea pune problema, dacă este admisibilă o sesizare privind
Regulamentul Senatului făcută de 50 de deputaţi sau referitoare la Regulamentul Camerei
Deputaţilor, în cazul în care provine de la un număr de 25 de senatori. O asemenea
împrejurare ar putea să survină în cazul în care un partid de opoziţie, care nu îndeplineşte
condiţiile regulamentare în vederea constituirii unui grup parlamentar propriu, eşuează în
a convinge un număr suficient de parlamentari dintr-o Cameră să se alăture unei sesizări
privitoare la Regulamentul acesteia, însă reuşeşte totuşi să convingă numărul
corespunzător de parlamentari din cealaltă Cameră să iniţieze o sesizare privind
Regulamentul celei dintâi. Răspunsul la problema admisibilităţii unei asemenea sesizări
este – credem – pozitiv; este însă de menţionat că survenirea unei asemenea situaţii este
puţin probabilă. Sesizarea privind regulamentele Camerelor nu este legată de respectarea
unui anumit termen. Prin urmare această formă de control se poate exercita atât imediat
după adoptare105, cât şi cu ocazia modificării ori a aplicării concrete a unei dispoziţii
regulamentare.
În cazul în care sesizarea este făcută de parlamentari, ea va fi trimisă Curţii
Constituţionale de secretarul general al Camerei din care aceştia fac parte, în ziua
depunerii, iar Curtea Constituţională o va comunica, în termen de 24 de ore de la
înregistrare, preşedinţilor celor două Camere, cu precizarea datei când va avea loc
dezbaterea, pentru ca aceştia să poată comunica punctul de vedere al birourilor
permanente (art. 21, alin. (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992). Dezbaterea are loc pe baza
sesizării şi a punctelor de vedere primite, iar decizia, pronunţată cu votul majorităţii
judecătorilor Curţii, se aduce la cunoştinţă Camerei al cărei regulament a fost dezbătut şi
se publică în Monitorul Oficial al României (art. 22 din legea de organizare a Curţii). În
cazul în care prin decizie se constată neconstituţionalitatea unor dispoziţii ale
104
Este de menţionat şi opinia – argumentată - asupra necesiăţii lărgirii sferei subiecţilor abilitaţi cu
sesizarea neconstituţionalităţii Regulamentelor Parlamentului, în sensul includerii în această sferă a
comisiilor parlamentare. Vezi I. Deleanu, Justiţia…, pp. 243 şi urm.
105
Controlul constituţionalităţii regulamentelor nu poate avea un caracter prealabil, întrucât acestea sunt
adoptate de Camere prin hotărâre (art. 76, alin. (1)), act care nu necesită promulgarea şi intră în vigoare la
data adoptării. Sesizarea făcută anterior adoptării prin vot este lipsită de obiect, iar în cazul unei sesizări
ulterioare votului, controlul declanşat are un caracter posterior.
regulamentului, Camera va reexamina aceste dispoziţii, pentru a le pune de acord cu
prevederile legii fundamentale (art. 22, alin. ultim din aceeaşi lege). Obligaţia de
reexaminare a regulamentului nu este nici ea legată de respectarea unui termen.
Considerente de ordin practic impun ca reexaminarea să se facă într-un termen rezonabil,
însă Curtea nu poate stabili Parlamentului un asemenea termen. În orice caz, dispoziţiile
declarate neconstituţionale nu vor putea fi aplicate, chiar şi în situaţia în care acestea nu
au fost încă suprimate ori modificate în urma reexaminării. Spre deosebire de cazul
controlului anterior al constituţionalităţii legilor, constatarea Curţii nu poate fi răsturnată
de Parlament prin votul unei majorităţi calificate.

Prevăzută în art. 146, lit. d), atribuţia Curţii Constituţionale de soluţionare a

excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj
comercial106 priveşte atât legile promulgate de Preşedinte, publicate în Monitorul Oficial
al României şi intrate în vigoare cât şi ordonanţele adoptate de Guvern 107. Este vorba de o
formă a controlului de constituţionalitate realizată a posteriori şi la sesizare. Procedura
de soluţionare a excepţiilor este reglementată în art. 23-25 din legea organică a Curţii.
Excepţia de neconstituţionalitate este admisibilă – şi urmează a fi soluţionată de
Curtea Constituţională – doar dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii, deduse din
interpretarea dispoziţiilor art. 23 al legii menţionate:
- excepţia să fie ridicată în faţa unei instanţe judecătoreşti. Conform art. 10 din
Legea nr. 92/1992 privind organizarea judecătorească, sunt instanţe judecătoreşti:
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, curţile de apel, tribunalele, judecătoriile precum
şi tribunalele militare. Organele administrativ-jurisdicţionale (de exemplu, Curtea
de Conturi) nu au un asemenea caracter108;

106
Anterior revizuirii, dispoziţia constituţională prevedea exclusiv excepţiile ridicate în faţa instanţelor
judecătoreşti. Instanţele de arbitraj comercial au fost incluse prin legea de revizuire.
107
Ordonanţele Guvernului sunt de asemenea publicate în Monitorul Oficial al României, partea I-a.
Nepublicarea atrage inexistenţa ordonanţei (art. 107, alin. (4) din Constituţie şi art. 27, alin. (3) din Legea
nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor).
108
Iniţial Curtea Constituţională s-a arătat favorabilă unei interpretări mai largi a sintagmei “instanţe
judecătoreşti”, şi implicit faţă de ideea admiterii unor sesizări din partea instanţelor Curţii de Conturi.
Ulterior Curtea a revenit asupra acestei opinii. Soluţia respectivă dă naştere – aşa cum s-a subliniat în
literatura de specialitate – unor serioase probleme practice în cazul unei excepţii ridicate în faţa
judecătorului Curţii de Conturi. Acesta va trebui fie să refuze examinarea conformităţii cu Constituţia a
legii vizate de excepţie, fie să soluţioneze el însuşi această excepţie. Ambele soluţii sunt inadmisibile. Vezi
în acest sens, I. Deleanu, Instituţii…, pp. 391-392, la nota 8.
 - excepţia să privească o lege sau o ordonanţă. Alte acte normative, precum
hotărârile Parlamentului, nu pot forma obiect al excepţiei de
neconstituţionalitate109;
- legea sau ordonanţa atacată prin excepţie să fie în vigoare 110. S-a afirmat în acest
sens111 că, în cazul în care s-ar pronunţa asupra unei legi abrogate, Curtea ar
încălca regula neretroactivităţii controlului, din moment ce în art. 145, alin. (2),
fraza 1 se prevede că “Deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii şi au putere
numai pentru viitor”. În cazul modificării legii, va fi bineînţeles admisibilă
excepţia privind o dispoziţie păstrată în noua versiune a acestui act normativ, nu
însă excepţia referitoare la o prevedere eliminată;
- excepţia trebuie să se refere la o dispoziţie a legii (ori a ordonanţei), de care
depinde soluţionarea cauzei (art. 23, alin. (1), teza ultimă a legii organice a Curţii.
Admiterea unei soluţii contrare ar echivala practic cu transformarea acestei forme
de control (pe cale de excepţie) într-un control la iniţiativă cetăţenească;
împricinaţii în orice cauză dedusă spre soluţionare instanţelor judecătoreşti ar
putea invoca neconstituţionalitatea oricăror dispoziţii legale, cu sau fără legătură
cu cauza. Evident, acest lucru ar putea fi utilizat pentru tergiversarea dincolo de
orice limite previzibile a soluţionării cauzei. În plus, excepţia trebuie să se refere
la texte precise şi determinate şi nu la textul legii, în general;
- excepţia nu poate avea ca obiect o prevedere legală a cărei constituţionalitate a
fost stabilită potrivit art. 145. alin. (1) (în versiunea anterioară revizuirii) din
Constituţie (art. 23, alin. 3, teza 1 din Legea nr. 47/1992). Cu alte cuvinte, nu sunt
admisibile excepţiile privitoare la texte dintr-o lege ce au fost examinate pe calea
controlului anterior de constituţionalitate (art. 144, lit. (a), în versiunea anterioară
revizuirii), dacă au fost declarate neconstituţionale de către Curte, iar decizia
acesteia a fost ulterior răsturnată prin votul a două treimi din numărul membrilor
fiecărei Camere. Formal această soluţie (a inadmisibilităţii) ar putea fi justificată
109
Curtea Constituţională s-a pronunţat în acest sens prin decizia nr. 63/02.04.1997, respingând cererea unui
grup de 43 de senatori care contestau Hotărârea nr. 11/1997 a Senatului privitoare la efectele ridicării, în
legislatura anterioară, a imunitaţii parlamentare a senatorului Corneliu Vadim Tudor. Vezi G. Vrabie, Dr.
const., vol. II, p. 365.
110
G. Vrabie, Dr. const., vol. II, p. 365.
111
Ioan Muraru şi Mihai Constantinescu, Justiţia constituţională, Editura Albatros, Bucureşti, 1997, pp.
126-127. Lucrarea va fi citată în continuare prescurtat: I. Muraru şi M. Constantinescu, Justiţia…).
 de preocuparea de a nu permite Curţii Constituţionale să se pronunţe a doua oară
în aceeaşi cauză; judecătorii a căror soluţie a fost înlăturată de Parlament ar putea
pur şi simplu să aştepte ridicarea unei excepţii privitoare la dispoziţia – intrată în
vigoare – pe care ei o consideraseră neconstituţională, pentru a reitera soluţia
anterioară şi a eluda pe această cale dispoziţia din art. 145, alin. 1, fraza a 2-a.
Stipularea acestei condiţii de admisibilitate a constituit obiect de controversă în
literatura de specialitate112. Este de precizat că acest caz de inadmisibilitate a
devenit caduc. Reglementarea din art. 145, alin. (1), fraza a 2-a din Constituţia
nerevizuită (referitoare la „înlăturarea” „obiecţiei de neconstituţionalitate”) a fost
abrogată, iar până la abrogarea sa nici o lege declarată neconstituţională de Curte
nu fusese confirmată în baza acestei dispoziţii, pentru a deveni în acest mod
„necontrolabilă” pe calea excepţiei de neconstituţionalitate;
- excepţia nu poate avea ca obiect prevederi legale constatate ca fiind
neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii (art. 23, alin. (3), teza a 2-a
din legea organică a Curţii). Această restricţie reprezintă o consecinţă a
obligativităţii – stipulate în art. 147, alin. (4)) – a deciziilor Curţii Constituţionale;
dispoziţiile declarate neconstituţionale nu mai sunt aplicabile iar o excepţie în
această privinţă este lipsită de obiect. Este în schimb admisibilă excepţia
privitoare la dispoziţii care au mai format obiect al controlului de
constituţionalitate, dacă sesizarea sau excepţia a fost respinsă, Curtea constatând
conformitatea prevederilor respective faţă de cele ale legii fundamentale. În acest
caz nu se poate invoca autoritatea de lucru judecat113. Sub aspect pur formal,
litigiile în cursul cărora s-au ridicat câte o excepţie de neconstituţionalitate privind
exact aceeaşi prevedere legislativă au ca părţi persoane diferite şi au un obiect

112
În opinia profesorilor clujeni Ion Deleanu şi Tudor Drăganu, dispoziţia din art. 23, alin. (3) al legii
organice a Curţii este criticabilă, întrucât adaugă la textul Constituţiei, lucru inadmisibil chiar şi în cazul
legilor organice, caracterizate drept “prelungiri ale Constitţiei” (Tudor Drăganu, Drept constituţional şi
instituţii politice, - citată în continuare prescurtat: T. Drăganu, Dr. const. - Editura Lumina-Lex, Bucureşti,
1998, vol. II, p. 314; I. Deleanu, Instituţii…, pp. 392-393). Pentru o opinie contrară, vezi I. Muraru şi M.
Constantinescu, Justiţia…, pp. 124-125.
113
Autoritatea de lucru judecat reprezintă un principiu de interes general, conform căruia, ceea ce s-a
hotărât printr-un act de jurisdictie – bine sau rău – se consideră că exprimă advărul şi ca atare, judecata nu
mai poate fi reluată. Astfel se pune capăt irevocabil oricărui litigiu, în care părţile au utilizat toate căile de
atac puse la dispoziţia lor de către lege (Dumitru Radu, Art. “autoritate de lucru judecat” în.Mircea N.
Costin, Ion Leş, Mircea Şt. Minea, Dumitru Radu, Dicţionar de drept procesual civil, Editura Ştiinţifică
şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, p. 83)
 diferit (chiar dacă uneori acesta este similar). În plus temeiul neconstituţionalităţii
poate fi diferit iar uneori textele constituţionale a căror încălcare este pretinsă sunt
şi ele diferite. Motivul cel mai important al declarării ca admisibilă a excepţiei
privind o prevedere legală deja declarată constituţională de către Curte este însă
altul: relaţiile şi concepţiile sociale evoluează, ca şi standardele de
constituţionalitate; în funcţie de accepţiunea dată unor noţiuni, întâlnite în
Constituţie, precum “ordine publică”, “bunele moravuri”, “morală publică”, “viaţă
intimă”, “situaţii excepţionale”, “muncă prestată în condiţii normale” ori
“defăimare a ţării”, dispoziţiile unei legi concrete, conformă reglementărilor
constituţionale la momentul adoptării sale, pot deveni ulterior neconstituţionale.

Excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată de oricare din părţi, de către

reprezentantul Ministerului Public114, de către judecător, din oficiu, precum şi – începând
cu intrarea în vigoare a Legii de revizuire a Constituţiei – de către Avocatul Poporului. Ea
are prin urmare caracterul unei excepţii de ordine publică: nu se poate renunţa la ea şi nici
nu poate fi acoperită prin achiesarea părţii litigante interesate în ridicarea ei. Excepţia
poate fi ridicată în tot cursul procesului, atât în faza judecăţii în primă instanţă, cât şi în
apel sau în recurs. Nu este admisibilă excepţia ridicată pentru prima oară direct în faţa
Curţii Constituţionale.
În cazul ridicării excepţiei, instanţa va examina întrunirea condiţiilor de
admisibilitate menţionate în art. 23 din Legea nr. 47/1992. Dacă nu sunt întrunite aceste
condiţii instanţa, printr-o încheiere115, va respinge excepţia ca inadmisibilă, iar în caz
contrar se va pronunţa, tot printr-o încheiere, trimisă Curţii Constituţionale şi care va avea
ca efect sesizarea acesteia. Încheierea va cuprinde punctele de vedere ale părţilor, opinia
instanţei asupra excepţiei şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi. Excepţia ridicată
114
Textul Legii nr. 47/1992 nu menţionează posibilitatea ridicării excepţiei de neconstituţionalitate de către
procuror. În doctrină se admite însă această posibilitate, susţinută de altfel şi de dispoziţiile art. 131, alin. 1
(“Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept precum şi
drepturile şi interesele cetăţenilor). Vezi I. Deleanu, Instituţii…, p. 391 precum şi I. Muraru şi M.
Constantinescu, Justiţia…, p. 145.
115
Încheierea de şedinţă este un act procesual întocmit de instanţă, în cazul amânării judecăţii, în care se
consemnează cele petrecute în şedinţa care a avut loc, şi princare se iau, totodată, măsuri în vederea
soluţionării acelei pricini (Dumitru Radu, Art. “autoritate de lucru judecat” în.Mircea N. Costin, Ion Leş,
Mircea Şt. Minea, Dumitru Radu, Dicţionar de drept procesual civil, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1983, p. 266)
din oficiu trebuie motivată şi va cuprinde şi susţinerile părţilor şi dovezile necesare. Pe
durata judecări excepţiei, judecarea cauzei se suspendă (art. 23, alin (4-6) din legea
organică a Curţi).
Preşedintele Curţii, după primirea încheierii transmise de instanţa judecătorească,
va desemna pe unul din judecătorii Curţii ca raportor – care va fi obligat să ia măsurile
necesare pentru administrarea probelor la data judecăţii - şi va comunica încheierea prin
care a fost sesizată instanţa constituţională preşedinţilor celor două Camere ale
Parlamentului şi Guvernului, stabilind totodată şi data până la care pot să trimită punctul
lor de vedere (art. 24, alin. (1) şi (2) din legea organică a Curţii).
Judecata are loc pe baza raportului prezentat de judecătorul raportor, a încheierii
prin care a fost sesizată Curtea, a punctelor de vedere trimise de Camere şi de Guvern (în
cazul în care au fost trimise) a probelor administrate a susţinerilor părţilor, cu citarea
acestora şi a Ministerului Public. Părţile pot fi reprezentate de avocaţi având drept de a
pleda la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Curtea va decide cu majoritate de voturi, iar
decizia de constatare a neconstituţionalităţii este definitivă şi obligatorie şi se comunică
Parlamentului şi Guvernului. În acest caz Curtea se va pronunţa şi asupra altor prevederi
din actul atacat, care în mod vădit şi necesar, nu pot fi disociate de prevederile menţionate
în sesizare. Ca şi în cazul controlului anterior de constituţionalitate, aprecierea
imposibilităţii “evidente şi necesare” de a disocia anumite dispoziţii de cele declarate
neconstituţionale poate fi uneori subiectivă, constituind o modalitate prin care Curtea îşi
poate extinde limitele exercitării controlului. Obligativitatea deciziilor Curţii se produce
de la data publicării lor în Monitorul Oficial al României.
Controlul constituţionalităţii ordonanţelor Guvernului prezintă o serie de
caracteristici distincte. Datorită procedurii de adoptare – în mod firesc, diferită de cea a
legilor adoptate de Parlament – ordonanţele nu pot fi supuse unui control anterior de
constituţionalitate116. Acesta este unul din motivele pentru care abilitarea Guvernului cu
emiterea ordonanţelor nu poate fi considerată o procedură curentă de lucru a
Parlamentului117; dispoziţiile art. 60 conform cărora Parlamentul “este unica autoritate

116
Ele sunt adoptate de Guvern prin consens şi se publică în Monitorul Oficial al României (art. 108 al
Constituţiei şi art. 27 al Legii nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a
ministerelor). Textele citate nu precizează momentul intrării în vigoare, însă se poate deduce că aceasta se
va produce la data publicării în Monitorul Oficial.
117
T. Drăganu, Dr. const., vol. I, p. 316.
legiuitoare a ţării” ar fi lipsite de relevanţă în urma generalizării practicii delegării
legislative. Acest lucru este valabil ca atât mai mult în cazul ordonanţelor de urgenţă, acte
adoptate de Guvern în lipsa unei abilitări din partea Parlamentului. În ambele cazuri,
controlul de constituţionalitate se poate declanşa după intrarea în vigoare a ordonanţei,
ulterior publicării acesteia în Monitorul Oficial al României. O situaţie deosebită întâlnim
în cazul acelor ordonanţe pentru care legea de abilitare prevedea aprobarea ulterioară a
acestora de către Parlament, conform procedurii legislative (art. 115, alin. (3)). Dacă, în
urma ridicării unei excepţii de neconstituţionalitate, Curtea Constituţională, admiţând
această excepţie, constată neconstituţionalitatea uneia sau mai multor dispoziţii dintr-o
asemenea ordonanţă, se pune problema controlului anterior de neconstituţionalitate a legii
care eventual ar aproba ordonanţa respectivă. Este posibil însă şi să nu se ajungă la un
asemenea control, în cazul în care nici una din autorităţile sau persoanele enunţate în art.
146, lit. a) nu sesizează Curtea, dat fiind faptul că instanţa noastră constituţională nu se
poate sesiza din oficiu decât în privinţa iniţiativelor de revizuire a Constituţiei. Dacă se
efectuează totuşi o asemenea sesizare, este destul de probabil ca instanţa constituţională
să pronunţe asupra textului în discuţie, devenit text de lege, o decizie cuprinzând o soluţie
identică cu cea pronunţată asupra aceluiaşi text, controlat pe cale de excepţie, anterior,
când acesta era parte a unei ordonanţe.

O nouă atribuţie conferită Curţii Constituţionale în urma revizuirii legii

fundamentale constă în soluţionarea conflictelor „juridice de natură constituţională dintre
autorităţile publice, la cererea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor
două Camere, a primului-ministru sau a preşedintelui Consiliului Superior al
Magistraturii” (art. 146, lit. e)). Dispoziţia este asemănătoare cu cea din art. 93, alin. (1),
pct. a din Constituţia Germaniei, referitoare la aşa numitul „litigiu organic”
(=„Organstreit”: Curtea Constituţională Federală se pronunţă „asupra interpretării legii
fundamentale în litigiile privind întinderea drepturilor şi obligaţiilor unui organ federal
suprem sau a altor părţi118 învestite cu drepturi proprii...”

118
Sub acest aspect, dispoziţia din Constituţia germană este mai largă decât în cea română; sub incidenţa ei
intră nu numai autorităţile publice, ci şi alţi subiecţi de drept, de exemplu partidele politice. Vezi Maunz,
Theodor, Zippelius Reinhold, Deutsches Staatsrecht, ediţia a 30-a, C. H. Beck, München, 1998, p. 81.
Dispoziţia Constituţiei române limitează sfera autorităţilor şi persoanelor abilitate să sesizeze Curtea
(Preşedintele României, unul din preşedinţii celor două Camere, primul ministru şi preşedintele Consiliului
 Astfel, cazul în care primul ministru va face o propunere de numire a unui
membru al Guvernului, iar Preşedintele României refuză să numească persoana propusă
va putea fi soluţionat de către Curtea Constituţională în exercitarea acestei atribuţii119.
Este de remarcat că prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 148 din 16 aprilie 2003
privind constituţionalitatea propunerii legislative de revizuire a Constituţiei 120, s-a reţinut
că prin soluţionarea conflictelor de natură constituţională existente între diferite autorităţi
publice se urmăreşte înlăturarea unor posibile blocaje instituţionale, şi nu soluţionarea
unor divergenţe de ordin politic.
Curtea Constituţională s-a pronunţat în două rânduri în privinţa unor sesizări
formulate în baza art. 146, lit. e)121. În opinia autorilor sesizărilor respective, anumite
declaraţii ale şefului statului (iar în cazul celei de a doua, şi ale primului ministru) ar fi
fost contrare unor principii constituţionale (separaţia şi echilibrul puterilor şi, respectiv,
independenţa justiţiei şi dreptul la un proces echitabil) şi ar fi constituit ingerinţe
inadecvate şi nejustificate în sfera atribuţiilor altor autorităţi. În ambele cazuri ea a
respins cererile, apreciind că problemele invocate nu constituie „conflicte juridice de
natură constituţională între autorităţile publice”.

Curtea Constituţională mai veghează la respectarea procedurii pentru alegerea

Preşedintelui României, şi confirmă rezultatele sufragiului (art. 146, lit. f) din Constituţie,
art. 26 şi 27 din legea organică a Curţii, precum şi art. 11, art. 23, alin. (3), art. 24, 25 şi
26 din Legea nr. 69/1992 privitoare la alegerea Preşedintelui României).
Cu această ocazie, Curtea se pronunţă asupra valabilităţii înregistrării
candidaturilor (art. 11 din Legea nr. 69/1992), primeşte, din partea Biroului Electoral
Central, procesul verbal pentru fiecare tur de scrutin, împreună cu dosarele birourilor
electorale de circumscripţie (art. 23, alin. (3) din aceeaşi lege), poate anula alegerile în
Superior al Magistraturii).
119
În privinţa Germaniei, refuzul Preşedintelui Federal de a numi ca membru al Guvernului persoana
propusă de către Cancelar va fi supus controlului Curţii Constituţionale Federale în dispoziţiei menţionate
mai sus, a art. 93, alin. (1), pct. 1. Vezi Maunz, Theodor, Zippelius Reinhold, op. cit., pp. 372-373.
120
M.Of. I, nr. 317 / 12 mai 2003.
121
Prin Decizia nr. 53 din 28 ianuarie 2005, asupra cererilor de soluţionare a conflictului juridic de natură
constituţională între Preşedintele României şi Parlament, formulate de preşedinţii celor două Camere
(M.Of. I, 144 / 17 februarie 2005) şi prin Decizia nr. 435 din 26 mai 2006, asupra cererii formulate de
preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii de soluţionare a conflictului juridic de natură
constituţională între autoritatea judecătorească pe de o parte, şi Preşedintele României şi primul-ministru,
pe de altă parte (M.Of. I, nr. 576 / 4 iulie 2006).
cazul în care votarea şi stabilirea rezultatelor au avut loc prin fraudă de natură să
modifice atribuirea mandatului (art. 24 al legii menţionate), confirmă numărul de voturi
obţinut de primii doi candidaţi în primul tur de scrutin, aducând la cunoştinţă publică
prenumele şi numele primilor doi candidaţi, ce vor participa la al doilea tur de scrutin
(art. 26, alin. (2) al aceleiaşi legi) şi publică rezultatele alegerilor în presă şi în Monitorul
Oficial al României (art. 25 al legii). Curtea va pronunţa două hotărâri: una prin care
constată alegerea unui anumit candidat în funcţia de Preşedinte al României, şi una prin
care validează alegerea respectivului candidat122.

Curtea Constituţională mai are atribuţia de a constata împrejurările care justifică

interimatul funcţiei de Preşedinte al României, comunicând cele constatate Parlamentului
(art. 144, lit. g)). Această atribuţie are un caracter pur formal în cazul în care interimatul
survine în urma decesului ori a demisiei. În situaţia în care interimatul apare în urma unei
imposibilităţi permanente a şefului statului de a-şi exercita atribuţiile, decizia Curţii va fi
mult mai dificilă, mai ales în cazul în care această imposibilitate ar trebui apreciată pe
baza unei stări precare a sănătăţii Preşedintelui, consemnată în rapoarte de expertiză
având un conţinut contradictoriu. Caracterul politic al activităţii Curţii se manifestă vădit
în această împrejurare.

Tot în legătură cu şeful statului, Curtea Constituţională are o atribuţie

consultativă: dă aviz consultativ pentru propunerea de suspendare a Preşedintelui
României (art. 95 şi 144, lit. h) din legea fundamentală precum şi art. 31-32 din legea
organică a Curţii).
Primind din partea Parlamentului propunerea prevăzută în art. 95, alin. 2
împreună cu toate actele şi dovezile însoţitoare, Preşedintele Curţii numeşte trei
judecători raportori, câte unul dintre judecătorii desemnaţi de Camera Deputaţilor, de
Senat şi de Preşedintele României (art. 31 din legea organică a Curţii). Hotărârea va fi
dată în plen, cu votul majorităţii judecătorilor Cutii, pe baza raportului prezentat de cei
trei judecători desemnaţi în acest scop, a propunerii de suspendare, a dovezilor şi a
investigaţiilor făcute.

122
G. Vrabie, Dr. const., vol. II, p. 385.
 Curtea Constituţională îndeplineşte şi atribuţia de a veghea la respectarea
procedurii de organizare şi desfăşurare a referendumului şi confirmă rezultatele acestuia
(art. 144, lit. i)). În afara textului constituţional, mai întâlnim dispoziţii incidente acestei
atribuţii în Legea nr. 47/1992 (art. 35) şi în Legea nr. 3/2000, privitoare la organizarea şi
desfăşurarea referendumului (art. 45).
Constituţia noastră prevede trei împrejurări în care se poate organiza un
referendum naţional şi anume:
- în cazul consultării populaţiei, din iniţiativa Preşedintelui
României, în probleme de interes naţional (art. 90). Conform art. 12 al Legii
nr. 3/2000, sunt probleme de interes naţional: adoptarea unor măsuri privind
reforma şi strategia economică a ţării şi adoptarea unor măsuri politice
deosebite cu privire la regimul general al proprietăţii publice şi private, la
organizarea administraţiei publice locale, a teritoriului, precum şi regimul
general privind autonomia locală, la organizarea general a învăţământului, la
structura sistemului naţional de apărare, organizarea armatei şi participarea
forţelor armate la unele operaţiuni internaţionale, la încheierea, semnarea sau
ratificarea unor acte internaţionale pe durată nedeterminată sau pe o perioadă
mai mare de 10 ani, la integrarea României în structurile europene şi
euroatlantice şi la regimul general al cultelor;
- în cazul aprobării propunerii de suspendare a Preşedintelui
României, populaţia ţării se va pronunţa, în mod obligatoriu, prin referendum
asupra demiterii acestuia. Referendumul se organizează în cel mult 30 de zile
de la aprobarea propunerii de suspendare (art. 95) iar demiterea este aprobată,
în cazul în care a întrunit majoritatea voturilor cetăţenilor înscrişi în listele
electorale (art. 10 din Legea nr. 3/2000);
- în cazul revizuirii Constituţiei, legea de revizuire trebuie
confirmată prin referendum, în termen de cel mult 30 de zile de la adoptarea ei
(art. 151, alin. (3)), rezultatul referendumului stabilindu-se în funcţie de
majoritatea voturilor valabil exprimate în întreaga ţară (art. 7, alin. (2) din
legea referendumului).
 În baza dispoziţiilor art. 45 din aceeaşi lege, Curtea Constituţională va prezenta
Parlamentului un raport cu privire la respectarea procedurii de organizare şi desfăşurare a
referendumului naţional şi va confirma rezultatele acestuia. Legea de revizuire a
Constituţiei, sau după caz, măsura demiterii din funcţie a Preşedintelui României intră în
vigoare la data publicării în Monitorul Oficial al României, partea I, a hotărârii Curţii
Constituţionale de confirmare a rezultatului referendumului. Publicarea rezultatului
referendumului se va face atât în Monitorul Oficial cât şi în presă.
În exercitarea acestei atribuţii, Curtea Constituţională adoptă hotărâri (art. 13, pct.
B, lit. c) din Legea nr. 47/1992).

Curtea Constituţională exercită şi atribuţia de control al respectării procedurii

privind exercitarea dreptului de iniţiativă legislativă de către cetăţeni (art. 144, lit. j)).
Practic, Curtea va trebui să verifice întrunirea numărului minim de semnături
stabilit prin Constituţie (250.000 în cazul iniţiativelor legislative simple şi respectiv
500.000 în cazul iniţiativelor de revizuire a legii fundamentale) precum şi dispersia
teritorială a susţinătorilor revizuirii, exigenţe stabilite de art. 74, alin.1 şi respectiv 150,
alin. 1 şi 2. În afară de aceasta, Curtea va mai verifica şi respectarea cerinţelor de conţinut
ale iniţiativei: respectarea condiţiilor negative stipulate în art. 75, alin. (2)123 precum şi a
limitelor revizuirii Constituţiei, prevăzute în art. 152.
Reglementările concrete sunt prevăzute în legea privitoare la exercitare a
iniţiativei legislative a cetăţenilor (Legea nr. 189/1999). Conform dispoziţiilor art. 7 al
acestei legi, pe baza sesizării Preşedintelui Camerei la care s-a înregistrat iniţiativa,
Curtea va verifica:
- caracterul constituţional al propunerii ce face obiectul iniţiativei;
- îndeplinirea condiţiilor privitoare la publicarea acestei propuneri şi
dacă listele de susţinători prezentate sunt atestate;
- întrunirea numărului minim de susţinători pentru promovarea
iniţiativei, precum şi respectarea dispersiei teritoriale.
În exercitarea acestei atribuţii, Curtea Constituţională adoptă hotărâri (art. 13, pct.
B, lit. d) din Legea nr. 47/1992).
123
Nu pot forma obiect al iniţiativei legislative populare problemele fiscale, cele cu caracter internaţional,
amnistia şi graţierea.
 În termen de 30 de zile de la sesizarea asupra iniţiativei legislative, Curtea se va
pronunţa printr-o hotărâre, ce va fi comunicată Preşedintelui Camerei care a efectuat
sesizarea şi publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Curtea Constituţională mai hotărăşte asupra contestaţiilor care au ca obiect

constituţionalitatea unui partid politic124 (art. 146, lit. k)). Incidente sunt şi dispoziţiile art.
28-30 din legea organică a Curţii. Conform prevederilor art. 28 din această lege,
contestaţiile privind constituţionalitatea unui partid politic pot fi formulate de
preşedintele uneia dintre Camerele Parlamentului – pe baza unei hotărâri adoptate de
Cameră cu votul majorităţii membrilor săi – sau de către Guvern. Contestaţia trebuie
motivată şi însoţită de dovezile pe care se întemeiază.
Preşedintele Cutii va desemna pentru soluţionarea contestaţiei un judecător
raportor, care este obligat să o comunice, împreună cu actele doveditoare, partidului
politic la care se referă contestaţia, precizându-i data până la care poate să depună un
memoriu în apărare, însoţit de dovezi corespunzătoare (art. 29, alin. (1) din aceeaşi lege).
Contestaţia se va judeca de plenul Curţii, cu citarea contestatorului, a partidului politic a
cărui constituţionalitate formează obiect al contestaţiei şi a Ministerului Public, pe baza
raportului prezentat de judecătorul desemnat în acest scop. Decizia se pronunţă cu votul
majorităţii judecătorilor Curţii (art. 29, alin. (2) din legea menţionată).
Neconstituţionalitatea va fi declarată în situaţia în care se constată survenirea unuia din
cazurile menţionate în art. 40, alin. (2) din Constituţie125.
În exercitarea acestei atribuţii, Curtea Constituţională adoptă decizii (art. 13, pct.
A, lit. d) din Legea nr. 47/1992).
Deciziile Curţii privitoare la contestaţiile asupra constituţionalităţii unui partid
politic nu sunt supuse nici unei căi de atac şi se publică în Monitorul Oficial al României.
Decizia de admitere a contestaţiei se comunică Tribunalului municipiului Bucureşti

124
În literatura juridică s-a ridicat problema utilizării acestei proceduri în vederea declarării
neconstituţionalităţii altor organizaţii, în afara partidelor politice. Pentru un răspuns pozitiv la această
întrebare, vezi: T. Drăganu, Dr. const., vol. I, p. 320 precum şi I. Deleanu, Instituţii…, p. 396. Opinia
contrarie este susţinută în I. Muraru şi M. Constantinescu, Justiţia…, pp. 171-172
125
În baza dispoziţilor acestui aliniat, sunt neconstituţionale partidele politice care, prin scopurile ori prin
activitatea lor, militează împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a suveranităţii, a
integrităţii sau a independenţei României.
pentru radierea partidului politic neconstituţional din evidenţa partidelor politice legal
constituite.
În cei 15 ani de activitate a Curţii, nu a fost pronunţată nici o hotărâre privind
declararea (ne)constituţionalităţii unui partid politic, instanţa noastră de contencios
constituţional nefiind sesizată nici măcar o singură dată în această privinţă. În condiţiile
în care, mai ales în anii ´90, dar şi în prezent, climatul politic este grav afectat de
discursul violent, agresiv, extremist şi xenofob până la obscenitate al unor personalităţi
publice, discurs constituind chiar o trăsătură distinctivă în cazul anumitor formaţiuni
politice, această atitudine pasivă este de neînţeles126.

126
Evident, pasivitatea s-a manifestat şi se manifiestă din partea persoanelor şi autorităţilor abilitate cu
sesizarea Curţii Constituţionale: preşedinţii Camerelor Parlamentului şi Guvernul. Totuşi este criticabilă şi
soluţia foarte restrictivă a legiuitorului, care a înţeles să limiteze, credem, în mod excesiv sfera subiecţilor
abilitaţi cu sesizarea Curţii Constituţionale.