Sunteți pe pagina 1din 2

Spiritualitatea evanghelică – dincolo de quiet time

În accepțiunea curentă, inclusiv în spațiul creștin, spiritul definește ceea ce este opus materiei în general
și trupului în mod particular. De aici decurge că spiritualitatea ar trebui să definească acele realități și
practici care au de-a face cu spiritul, iar nu cu realitatea fizică. Această percepție este însă una mai degrabă
grecească decât creștină, și își are originea în concepția dualistă a lui Platon asupra realității. Ea a prins
rădăcini în gândirea creștină pe filieră neoplatonică, sub influența unor intelectuali și teologi de o mare
anvergură din primele secole creștine precum Origen in Răsărit și Augustin în Apus. Potrivit acestei
concepții, realitatea materială, cu tot ce implică ea – materialitatea lumii, trupul, sexualitatea, este
inferioară celei spirituale, de care se ocupă religia. Din această perspectivă, scopul vieții creștine este
eliberarea de sub chingile constrângătoare ale materiei și ale vieții pământești, care oricum vor dispărea
odată cu venirea Escatonului, în așteptarea unei vieți plenare, eminamente spirituală, în ceruri, la finalul
istoriei.
Concepția biblică despre natura realității și a comuniunii omului cu Creatorul este total opusă dualismului.
Creația este o lucrare izvorâtă din preaplinul iubirii Dumnezeului Treime, nu opera demiurgică unei zeități
inferioare. Creația, și implicit materia, dar și trupul uman, cu toate funcțiile sale, este fundamental bună,
chiar după căderea lui Adam, realitate vădită de întruparea Fiului lui Dumnezeu. Din perspectivă iudeo-
creștină, diversele dimensiuni ale realității, fie ele materiale, psihologice sau spirituale, formează un tot
unitar și armonios. Potrivit gândirii apostolului Pavel, tensiunea existențială c care se confruntă creștinul
este nu ruptura între trup și spirit, ci conflictul între natura umană căzută, înclinată spre păcat, și viața
nouă, pe care Duhul lui Dumnezeu o plăsmuiește în ființa umană, pe măsură ce aceasta crește în
intimitatea cu Dumnezeu, cu ajutorul diverselor mijloace ale harului – asceza, menită să diversele pulsiuni
umane sub ascultarea lui Dumnezeu; practicarea virtuților, menite să contureze în cel credincios
asemănarea cu Cristos; și sacramentele, care îl unesc pe creștin cu Dumnezeu și hrănesc în chip tainic
viața sa nouă din Dumnezeu primită prin nașterea de sus (fie la botez, așa cum afirmă tradițiile creștine
istorice, inclusiv cele protestant-magisteriale, fie la convertire, așa cum cred evanghelicii). În această
viziune, spiritualitatea poate fi definită pur și simplu ca intimitate cu Dumnezeu.
O asemenea spiritualitate nu poate fi redusă la dimensiunea religioasă a existenței, ci are un caracter
holist, acoperind toate celelalte domenii ale existenței umane: rasial, de gen, social, economic, politic,
ecologic etc. Ea nu se referă doar la relația personală a credinciosului cu Dumnezeu, ci o include și pe
aceea a relațiilor sale cu semenii. De asemenea, datorită faptului că trăirea creștină nu este plenară fără
dimensiunea ei eclesială, spiritualitatea creștină exclude individualismul și implică o importantă
componentă cumunitară. Aceasta este grila teologică prin care încercăm să evaluăm spiritualitatea
evanghelică și să oferim câteva sugestii pentru revitalizarea ei.
În cea mai mare parte a istoriei sale, comunitatea evanghelică din România a practicat o spiritualitate
preponderent devoţională, mai degrabă individualistă, intuitivă și nestructurată, dar pătrunsă de un
interes real și profund pentru intimitatea cu Dumnezeu. Între elementele specifice ale acestei spiritualități
de nivel elementar putem menționa: lectura regulată a Sfintei Scripturi, rugăciunea, cântarea,
participarea la întâlnirile de rugăciune ale comunității creștine, mărturisirea adevărului creștin față de cei
din afara mediului evanghelic. Acest model intuitiv continuă să fie dominant în generația evanghelică mai
vârstnică de la noi.
Spre sfârșitul anilor ’70 ai secolului trecut, prin interacțiunea cu organizații evanghelice din Vest, precum
Navigatorii și altele asemenea, evanghelicii români au fost expuși unui model mai structurat de cultivare
a spiritualității numit generic quiet time (lit. timp de liniște) și tradus prin expresia „timp de comuniune
cu Dumnezeu”. În esență, acest model constă în lectura unui pasaj biblic, ales fie la întâmplare, fie, cel
mai adesea, prin parcurgerea sistematică a cărților biblice; meditație asupra acestui pasaj, urmată adesea
de notarea ideilor centrale ale textului și a unei aplicații concrete propuse pentru ziua respectivă; și un
timp de rugăciune individuală pornind de la textul citit. Mulți dintre evanghelicii români formați în acea
perioadă continuă să practice, mai mult sau mai puțin consecvent acest model de cultivare a intimității
cu Dumnezeu. Din păcate, el este însoțit uneori de un soi de „teologie a meritelor”, conform căreia nu te
poți aștepta de la binecuvântarea lui Dumnezeu într-o anumită zi dacă nu ai început-o printr-un timp
consistent de „liniște” cu Dumnezeu.
După publicarea în limba română, în anii 90, a cărții lui Foster despre disciplinele spirituale1, generațiile
evanghelice mai tinere au simțit nevoia de a explora modele mai profunde de spiritualitate, înrădăcinate
adesea în tradițiile mistice occidentale, mai ales catolice (de observat că comunitățile evanghelice
româneștii nu au fost niciodată interesate în mod serios de explorarea tradiției spirituale și mistice
ortodoxe). Astfel, cartea lui Foster, și altele izvorând din mișcarea Renovare, i-au introdus pe evanghelicii
români în explorarea mai riguroasă a unor practici spirituale precum meditația, postul, simplitatea,
solitudinea, celebrarea, și altele asemenea. Chiar dacă tema continuă să suscite un interes constant, acest
nivel mai profund de cultivare a spiritualității este, la noi, ca și în alte părți ale lumii evanghelice, apanajul
unei minorități în comunitățile evanghelice.
Cel de al treilea nivel de cultivare a spiritualității, formarea sub îndrumarea unui maestru spiritual, este
quasi necunoscut între evanghelicii români, dar și între cei din alte părți ale lumii, și este practicat de o
minoritate infimă, privită de majoritate ca ceva exotic și straniu, chiar dacă este uneori admirată.
Spiritualitatea care poate constitui fundamentul unui reviriment al comunităților evanghelice din
România ar trebui să fie una holistă și comunitară, mai degrabă decât dualistă și individualistă. Ea ar trebui
să se concentreze mai puțin pe conformarea exterioară la diverse reguli de conduită, și mai mult pe
cultivarea convingerilor și a tiparelor de viață compatibile cu principiile împărăției lui Dumnezeu, așa cum
sunt ele dezvoltate, de exemplu, în Predica de pe munte. Cu alte cuvinte, în termeni biblici, ea ar trebui
să cultive libertatea Duhului, nu spiritul legalismului sectar.
Una dintre sursele de revigorare a spiritualității evanghelice ar putea fi înnoirea, mai ales în generațiile de
evanghelici mai tineri, a interesului pentru tematica uceniciei creștine și a mentoratului. Creștinismul
autentic nu este atât o filosofie, care se învață pe băncile școlii, deși dimensiunea lui didactică nu poate fi
neglijată, ci mai degrabă un mod de viață, care este preluat prin osmoză, de la cei care îl modelează în
mod fascinant în propria lor viață. În timpul activității lui pământești, Isus Cristos a format un număr de
ucenici, după modelul care preexista în antichitate, atât în spațiul grecesc, cât și în cel iudaic. După
înălțarea lui la cer, apostolii săi au continuat acest model fundamental de formare creștină, astfel încât,
până în secolul a patrulea după Cristos se puteau trasa cu ușurință genealogii spirituale pentru majoritatea
membrilor micii comunități creștine persecutate din Imperiul Roman. Din păcate, după oficializarea
creștinismului sub împăratul Constantin, în ciuda insistenței tradițiilor creștine istorice asupra principiului
„continuității apostolice”, modelul cristic al uceniciei și-a pierdut importanța în comunitățile creștine, el
fiind păstrat, în forme adeseori autoritare, doar în comunitățile monastice. Cum însă în mod obișnuit
evanghelicii nu au mănăstiri, modelul cristic al ucenicie creștine este la fel de absent acolo, ca și in
comunitățile creștine istorice. Într-o vreme în care spațiul academic și cel corporatist au redescoperit
valoarea formativă a relației maestru-ucenic, poate că a sosit vremea ca evanghelicii să încerce a se
întoarce nu atât la formele de organizare ale bisericii primare, ideal iluzoriu și de minimă valoare
spirituală, cât la modelul lui Cristos de formare spirituală a ucenicilor săi.

1
Richard Forter, Disciplinele spirituale. Calea maturității creștine, Cluj, Logos, 1996.