Constantin Stana

Constantin Stana
Mărturii
spre neuitare
volumul 2
Constantin Stana
lector: Lenuş Lungu

antolog: Gabriela Mimi Boroianu
corector: Gabriela Mimi Boroianu
tehnoredactor: Ioan Muntean
coperţi: Ioan Muntean (prelucrare foto web)
fotografii: Justinel Stăvaru
Ediţie apărută şi îngrijită sub coordonarea administraţiei

reţelei Cronopedia (lenusa.ning.com)
Toate drepturile asupra acestei ediţii aparţin reţelei
Cronopedia.
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

STANA, CONSTANTIN – Mărturii spre neuitare,
volumul 2/Constantin Stana
Iaşi: Editura StudIS, 2017
ISBN 978-606-48-0030-5
821.135.1
Tipărit la Editura StudIs – Iaşi
Tel. 0232.217.754
Mobil: 0745.263.620
2
Mărturii spre neuitare
Constantin Stana
volumul 2
Volum de note de lectură, recenzii, prezentări şi

prefeţe de carte oferit ca
P R E M I U D E E X C E L E N Ţ Ă
post mortem pentru activitatea desfăşurată din
partea revistelor
C r o n o s şi Taifas Literar
ale site-lui Cronopedia (lenusa.ning.com).
Editura StudIs
- 2018 –
3
Constantin Stana
4
„Nu sunt un om al timpului meu”
Există, printre noi, oameni a căror viaţă se

desfăşoară în proximitatea cărţilor, întru bucuria
lecturii esenţiale şi a înlesnirii drumului pe care îl
parcurg cărţile spre cititorii potriviţi. Oameni care
nu îşi scriu întotdeauna propriile cărţi sau nu într-
un număr îndestulător, pe măsura a ceea ce ar
avea de oferit, dar care fascinează adesea printr-un
spectacol oratoric scânteietor. Îndrăgostiţi
iremediabil de cuvântul scris, şi, implicit, de cei
care scriu, astfel de oameni nu găsesc zăbava
necesară redactării propriilor cărţi. Cel mai adesea,
ei se lasă prinşi în mirajul efemer al textelor „la
cerere”: un articol de ziar, o recenzie, o cronică,
prefaţa unei cărţi etc.. Pot vorbi ore în şir, cu
neobosită patimă, despre cărţile care i-au
impresionat sau despre proiectele, veşnic
neterminate, ale propriilor ansambluri de texte.
Oameni seducători, iubitori ai cuvântului cu miez,
ei îşi risipesc cu gratitudine fiinţa şi talentul în
preajma celorlalţi, prieteni sau simpli ascultători,
5
Constantin Stana
hrănindu-se cu voluptate din exerciţiile de

admiraţie desfăşurate cu astfelde prilejuri.
Un astfelde om şi de cărturar a fost, fără
îndoială, Constantin Stana, dispărut prematur
dintre noi cu doi ani în urmă. Am avut privilegiul şi
deopotrivă bucuria de a-l cunoaşte îndeaproape,
colegi de catedră fiind mulţi ani, dar mai cu seamă
prieteni uniţi de aceeaşi neobosită dragoste pentru
cărţi, pentru cuvântul rostit şi rostuit în dulcea
limbă maternă. L-am ascultat în diverse
împrejurări: ţinând docte prelegeri elevilor săi, pe
care încerca să-i stimuleze şi să-i provoace,
îngrijorat fiind de glisajul valoric al epocii de
tranziţie şi al unui învăţământ erodat de varii şi
nefericite „reforme”; în cadrul lansărilor de carte,
când oferea tuturor celor prezenţi un veritabil tur
de forţă, uneori mai seducător, mai convingător
decât cartea pentru care pleda; la şedinţele de
cenaclu, citindu-şi cu plăcuta, inimitabila voce,
propriile eseuri, extraordinare spectacole ideatice şi
stilistice, întrucât era un condeier ludic şi rafinat,
adesea mai preocupat de forma în care să-şi
termine ideile decât de conţinut în sine, mânat,
acesta din urmă, de o inerentă, torenţială
subiectivitate. Spirit polemic, ţinea „cu dinţii” de
opiniile sale, sumeţindu-se şi supărându-se, dar
fără să-şi lase prea mult loc pentru astfel de
vremelnice izbucniri umorale.
6
Promitea mereu să-şi facă timp şi să-şi scrie

cărţile. Să-şi adune textele risipite pe te miri unde,
cu o largheţe fermecătoare, să le organizeze şi să le
ofere prietenilor săi. A publicat doar două cărţi
dintr-o serie care promitea. Din păcate, ca de atâtea
ori, alte proiecte, de altă natură, şi l-au disputat şi
l-au făcut să se abată de la necesara zăbavă a
scrisului: televiziunea, presa, politica. Aceeaşi
pasiune, aceeaşi livrare entuziastă, speculată
uneori de oamenii, poate, nepotriviţi...
În semn de omagiu şi de aleasă prietenie
admirativă, Gabriela Mimi Boroianu, ea însăşi
poetă şi prozatoare de real talent, s-a încumetat la
efortul de a merge pe urma textelor care poartă
semnătura lui Constantin Stana şi de a le publica
laolaltă sub titlul inspirat „Mărturii spre
neuitare”, din care apare, iată, acest al doilea
volum. Iniţiativa scriitoarei mehedinţene este un rar
şi admirabil exerciţiu de altruism, deopotrivă uman
şi literar. Într-o lume literară românească în care
orgoliile sunt adesea mai rezistente decât talentul şi
decât produsele acestuia, dar mai ales în condiţiile
în care, dacă ai murit, mort eşti şi textele tale se pot
duce odată cu tine în uitare, a-ţi face timp să cauţi,
să te zbaţi, să-i rogi pe cei care au posibilitatea să
ajute, să ofere, să primeşti, poate (în)elegante
refuzuri, nu stă în puterea oricui.
7
Constantin Stana
Pe de altă parte, odată strânse, textele lui

Constantin Stana nu sunt uşor de ordonat într-un
volum coerent, dată fiind tematica şi structura lor
eclectică. L-am privit de câteva ori scriind (scria în
cancelarie sau în cabinetul de română, fără să fie
distras de zarva celor din preajmă, cumva locuit
total de textul care căpăta încet-încet forma
scriptică...) şi sunt convinsă că nu folosea ciorne.
Tăia uneori un cuvânt sau o sintagmă, dar
cuvintele îi veneau de la sine, în şuvoi, febra lor
izvora din febra fiinţei lui agitate, colerice. Ceea ce
ieşea finalmente era un text eterogen, cu o logică
proprie, care scăpa logicii obişnuite, tiparului după
care citim sau scriem un text. Greu încadrabile
într-un gen sau într-o specie anume, textele lui
sunt un melanj pe care îl accepţi ca atare. Fie că
prezintă cartea unui consacrat sau a unui
debutant, fie că scrie un articol de atitudine sau un
eseu, versuri sau proză, entuziasmul lingvistic,
pofta cu care lucrează cuvântul şi subiectivitatea
cea mai acerbă sunt notele definitorii ale textelor
sale, alături de un bagaj cultural solid, de cărturar
format la şcoala serioasă de odinioară.
Primul volum al antologiei de faţă, apărut în
2017, reuneşte 14 texte, recenzii şi cronici literare,
cele mai multe dintre ele pe marginea cărţilor scrise
de Dumitru Andreca, Marius Popescu, Nina
Ceranu, Gabriela-Mimi Boroianu şi Grig Gociu,
8
prieteni apropiaţi, care l-au invitat la fiecare

lansare, acolo unde şi noi l-am ascultat pe
Constantin Stana fie vorbind liber, fie citindu-şi
textul de prezentare pe care l-am regăsit ulterior în
ziarele şi revistele mehedinţene.
Dacă acele cărţi despre care scrie recenzatul în
textele primului volum al antologiei sunt strict
literare (poezie şi roman), în cel de-al doilea
întâlnim, în chip fericit, preocuparea pentru
monografie, eseistică şi critică literară,
manual de coregrafie, portret literar etc. Cărţile
care fac obiectul unei analize atente, pertinente,
poartă semnătura mai multor autori consacraţi sau
debutanţi: Romulus Cojocaru, Marius Popescu,
Mihai Octavian Ioana, Victor Rusu, Grig Gociu,
Viorica Gligor, Cornel Boteanu, Gabriela-Mimi
Boroianu, Mihail Munteanu, Nicolae Dragoş,
Andra Giulia Birău. Volumul se încheie cu două
eseuri care aparţin lui Constantin Stana însuşi:
unul dintre ele are, ca punct de plecare, termeni
precum rasismul, xenofobia, naţionalismul,
antisemitismul şi holocaustul; cel de-al doilea,
fără titlu stabilit de autor (posibil să fie vorba
despre un material „în lucru”, încă nefinisat...), face
referire la cultura românească, la personalităţi şi
opere de patrimoniu naţional, într-o perioadă în
care fiecare omde cultură (re)simte necesitatea unui
recurs la repere şi la valori autentice.
9
Constantin Stana
Personalitatea unui om de talia lui Constantin

Stana se conturează nu doar din amintirile celor
care l-au cunoscut, implicit ale acelora care au
polemizat cu el, admirându-i în cele din urmă nu
atât ideile şi conceptele după care îşi conducea
viaţa, cât patima covârşitoare pe care o punea întru
apărarea şi impunerea acestora. Ea se coagulează,
treptat, şi din textele pe care le-a scris, din
exerciţiile de oratorie pe diverse şi, adesea,
controversate, incomode teme. Din înflăcărarea
aproape adolescentină a unui temperament
funciarmente coleric, în ciuda (auto)disciplinei
impuse de o educaţie solidă, care cere să-ţi
cenzurezi pornirile şi să-ţi păstrezi egale vocea,
gesturile, atitudinea. De o eleganţă vestimentară
fără cusur, pedant mai cu seamă în preajma
femeilor, Constantin Stana cultiva, poate fără s-o
ştie, îmbufnări, ţâfne şi delicioase izbucniri umane,
dar mai ales livreşti, cu un talent uimitor şi, cred,
inimitabil. Nota aceasta, a unei receptări subiective,
personalizate, o regăsim şi la nivelul recenziilor şi al
cronicilor de carte. În mod fericit, ea nu impietează
în niciun fel prezentarea şi pledoaria pentru
lectură. În buna tradiţie a criticilor literari din
secolul trecut, Constantin Stana recompune iniţial
portretul omului care scrie cartea şi abia ulterior se
apleacă, pertinent şi cu apetit comparatist, asupra
textului ca atare, într-o frază arborescentă,
10
îndelung şi cu dragoste lucrată, ale cărei sonorităţi

devin, în timp, emblema sa stilistică.
„Nu sunt om al timpului meu”, spunea cu
puţin timp înainte de plecare, poate frisonat de
apropierea ei insidioasă, Constantin Stana. Căci era
omul altui veac, prin naştere şi prin altoite
metamorfoze de formare intelectuală şi artistică,
„un om care-şi fredonează pentru sine melancoliile
pe străzi, în solitare hoinăreli nocturne, altoindu-şi
mereu intimitatea cu speranţa că va apuca să vadă
rodirea neaşteptată a veacului”.
Credea, investea în această „sacră naivitate”!
Oare?! Nu vom şti niciodată. Ştim doar că şi-a
risipit fiinţa, de bunăvoie, în proiectele acestui
început tulbure de veac, entuziast şi cheltuitor, un
soi de Don Quijote al timpului nostru.
VIORICA STĂVARU
11
Constantin Stana
12
Excurs critic
Romulus Cojocaru are o bogată listă

bibliografică, aproape septuagenar, scriitorul şi-a
făcut din arta scrisului nu atât o profesie (gratuită,
de la un timp încoace, dacă exceptăm drepturile de
autor de dinainte de ’89), el fiind avocat de meserie,
cât o pasiune fără echivoc, un program riguros de
muncă urmat cu obstinaţie timp de peste o
jumătate de veac.
Cărţile sale i-au prelungit faima dincolo de
limitele strâmte ale judeţului de baştină (orice poet
are ambiţia, mai rar şansa, de a fi cetăţeanul
Nemărginirii şi al eternităţii), făcându-l cunoscut
lumii scriitoriceşti şi cititorilor de pe teritoriul
naţional. Tenacitatea cu care s-a dedat literaturii i-
a adus, desigur, şi satisfacţiile aşteptate. Cine a
avut în mâna măcar una din ultimele sale cărţi a
putut citi, pe coperta a IV-a, impresionanta
contribuţie a scriitorului la patrimoniul literar
naţional.
Longeviv, meticulos şi prolific, Romulus
Cojocaru a dăruit lumii îndrăgostite de „nobila
inutilitate” a lecturii 23 de cărţi de poezie, 4 romane
13
Constantin Stana
poliţiste, 6 romane de dragoste, 6 romane sociale, o

carte de proză scurtă şi o carte de teatru.
Unele dintre ele (Flori de mac, Vorbele
vântului, Ristea împărat şi Tărăşenii) s-au
bucurat la vremea cuvenită de recunoaştere
naţională şi au fost onorate cu premiile Uniunii
Scriitorilor din România însăşi, ori cu premiile
unor filiale ale aceleeaşi Uniuni. Mi se pare că
evidenţa face de prisos orice comentariu.
Şi totuşi, precum calul ce-şi accelerează
galopul pe măsură ce simte oboseala, Maestrul nu
dă semne de istovire. Vârsta şi nefericitele ei
„accesorii” nu-l scot din tiparul pe care şi l-a
asumat. Mântuit de tensiunile cronofage ale
tinereţii, şi sedimentat în înţelepciunea propriilor
experienţe, el scoate de sub colburile vremii cei „doi
metri cubi de literatură” (sic!) pe care i-a „comis” în
timp, mai alege şi mai „sloveneşte” prin
manuscrise, alegând „bunul de tipar” al următoarei
cărţi. Are literatură „de sertar”, şi proiecte. Clar
viziunea şi spiritul ordonat, sistematic, îl îndeamnă
la noi provocări.
În peisajul social-cultural contemporan, e
aproape providenţial c-a reuşit să întemeieze o
Asociaţie Culturală („Decebal” - n.n.), o editură (cu
acelaşi nume, care a tipărit într-un scurt răstimp
aproape 40 de cărţi, în condiţii grafice şi pecuniare
mai mult decât „generoase” şi Cenaclul literar (de
miercuri seara) frecventat de scriitorii mehedinţeni
14
şi de personalităţi marcante ale literaturii şi culturii

naţionale.
Numărul în creştere al scriitorilor mehedinţeni
– membri ai uneia sau alteia dintre filialele USR – a
îndreptăţit formarea, la Drobeta-Turnu-Severin, a
unei Reprezentanţe a Uniunii Scriitorilor.
Coroborând cele mai de sus cu relaţiile vaste pe
care Romulus Cojocaru le are în lumea scriitorilor
români din toată ţara, cu reviste şi instituţii, de la
scriitorii consacraţi la şefii de filiale şi de la
conducerea centrală a U.S.R. la oamenii politici
influenţi, Romulus Cojocaru este la fel de
îndreptăţit în funcţia de preşedinte al acestei
Reprezentanţe. În acest context, intenţia centrifugă,
indiferent de motivaţie, devine „delincventă”.
Despre cărţile Maestrului s-au pronunţat, cu
toată pertinenţa, voci autorizate, personalităţi
consacrate în critica literară.
Poet şi prozator, în modalităţi sensibil diferite,
Romulus Cojocaru cultivă un lirism modern
autentic, nefalsificat de maniere vremelnice (ţinând
de efemera modă poetică circumstanţială) în care
sensibilitatea profundă se sprijină pe simţul
particular al limbii. Simbolurile şi metaforele
schiţează un univers interior în care regnurile
cooperează, dând sentimentului greutate şi inefabil,
nuanţă şi culoare. Duioşiile adolescentine
alternează cu angoasele existenţiale, umilinţa şi
resemnarea sunt contrapunctate de efuziuni şi
15
Constantin Stana
speranţe, totul sub regenţa inexorabilă a iubirii, a

Eresului etern recuperator.
Profesionismul se vădeşte în scriitură.
Romulus Cojocaru nu mai tatonează nici stări, nici
construcţii lingvistice. Siguranţa scrisului său a
discursului liric, cum se spune vine din oralitatea
structurală a autorului, fapt demonstrat cu
prisosinţă în proza sa. Punct căzut, Vorbele
vântului, Clar de pământ, Duminica mirilor,
Dumnezeul ispitei ş.a. sunt ele însele metafore,
denominaţii sublime ale unor veritabile catedrale
lirice.
Culcat uneori pe moalea legănare a versului
clasic, Romulus Cojocaru revine frecvent şi
convingător la libertatea prozodică modernă,
stăpânind în egală măsură instrumentele ambelor
„ateliere”, semn de virtuozitate incontestabilă a
poetului iniţiat. Poezia clasică rămâne haina sa de
ceremonie, activitatea sa de salon, fără a diminua
în vreun fel capacitatea autorului de a investi cu
solemnităţile cuvenite versul liber. Aici retorica e
mai largă, amplitudinea logosului mai expresivă.
Causeur până dincolo de limitele picanteriei,
Romulus Cojocaru persiflează, când are chef,
propriul stil. Ţâţă de mâţă, Ghiare şi colţi de
lup, Vetuste, Truisme, Nimicuri, Fobie sunt
volume de versuri în care conţinutul, substanţa
lirică contrazice titlul. A se vedea, în acest sens,
ultimele sale cărţi (7-8) în care, cu excepţia ultimei
16
(1907 – o cronică poetică a evenimentelor tragice, la

95 de ani de la consumarea lor, în fapt – poetizări
ale unor referinţe culese din cărţi, monografii,
rapoarte şi arhive) grafica licenţioasă a copertei este
repudiată de conţinut. Un teribilism formal, de
superficiu, este anulat de gravitatea faptului poetic,
diminuând intensitatea iniţială a ethosului
bulversat şi stupefiat. Panta rhei! Poezia, fiind
regina literaturii îşi rezervă toate libertăţile.
Dacă volumele de versuri sunt, în analogie
fiziologică, scadenţe mereu amânate ale ritmurilor
„cardiace” specifice autorului, respirări sacadate,
sistole şi diastole ale eului liric panicat de
fascinaţia existenţei, dacă romanele poliţiste sunt
testări ale genului, brodând pe o cazuistică
inspirată din realitatea profesiei de jurist, cu multe
inserţii autobiografice, romanele sociale (Părinţii,
Noaptea lupilor, Ristea împărat – distins cu
premiul U.S.R. – Nunta, Împăraţii şi Gura lumii –
roman în 5 volume) alcătuiesc un ciclu epic pe care
autorul l-ar putea subtitra, detaşat şi promt,
„romanul vieţii mele”. Prin acest ciclu romanesc,
Romulus Cojocaru intră, cu specificul cultural-
tradițional al zonei de câmpie a Mehedinţiului, în
seria marilor prozatori inspiraţi de acest spaţiu
existenţial matriceal; de la Al. Odobescu, Şt.
Bănulescu, P. Istrati, D. Zamfirescu la L. Rebreanu,
G. Călinescu, Z. Stancu, F. Neagu, D.R. Popescu,
M. Preda şi alţii.
17
Constantin Stana
Inspirat să sintetizeze atributele stilistice ale

zonei, semnele atitudinale arhetipale ale locuitorilor
şi stereotipiile, ritualurile lor fiinţiale, Romulus
Cojocaru stabileşte juste punţi de contact între
propriii punghineni şi moromeţienii deja cunoscuţi.
El face, de fapt, un act de recuperare şi de
prezervare a unui spaţiu cultural distinct,
subordonându-l „traseelor” spirituale ale
specificului naţional. Gestul său este cu atât mai
semnificativ cu cât sub imperiul parşiv al
globalizării, ce insinuează perspectiva unei lumi
europene uniforme, fără nuanţe specifice, aceste
cărţi depun mărturie despre o lume care încă mai
este, o lume despre care, în curând, se va spune c-a
fost.
Părinţii, Ristea împărat, Împăraţii, Nunta sunt,
cu certitudine, cărţi autobiografice născute, ca şi
Amintirile lui Creangă, din evocare. Fabulaţia lor
minimă sporeşte şi cromatizează epopeicul, pune în
evidenţă realismul metodologic. Locurile, oamenii şi
întâmplările sunt reale, uşor identificabile
documentaristului.
Ficţiunea romanescă este la limită, atâta câtă
este necesară spre a distinge opera beletristică de
raportul socio-logic. Ceea ce copleşeşte, este
naraţiunea. Anticalofil în stil camilpetrescian, dar
fără extravaganţa de-a aboli definitiv caligrafia,
beletristica deci, Romulus Cojocaru asistă şi
participă în acelaşi timp la spectacolul lumii pe
18
care o evocă. Îi ştie pe toţi, cunoaşte istoria reală

sau legendară a fiecăruia, sunt oamenii lui, pe
care-i aranjează într-o dioramă amplă, într-o
panoramă vivantă, mai cu seamă.
Circulaţia personajelor dintr-o carte-n alta,
omniprezenţa autorului şi unitatea compoziţional-
stilistică sunt argumente care califică proza cu
tematică socială a acestuia drept roman-ciclu sau
roman-cronică, inscriptibil în sfera comună a
Comâneştilor, Halipilor, Moromeţilor...
Puţin interesat în propria-i scriitură de
mutaţiile estetice ale speciei, ori de consecinţele
acestora (termenii ecuaţiei fuseseră fixaţi în
perioada Interbelică, iar „problema” fusese rezolvată
în creaţiile de valoare europeană realizate de
scriitori români contemporani), Romulus Cojocaru
scrie roman tradiţional alegând instinctiv forma şi
maniera cea mai potrivită comunicării şi receptării
mesajului său. Astfel, cărţile sunt destinate (şi
accesibile) oricărui cititor, nu neapărat unei
minorităţi culturale subtile şi sofisticate.
Romane-document, autentificate de instanţa
autobiografică, aceste cărţi sunt largi respiraţii
epice unde plăcerea necenzurată a povestirii
sfidează norma lingvistică, restituind oralităţii
firescul şi cursivitatea, umorul şi sinceritatea. O
carte este oglinda spiritului celui ce-a scris-o.
„Sentinţa” este valabilă şi-n cazul lui Romulus
Cojocaru. De aici impresia că, atunci când citeşti
19
Constantin Stana
oricare dintre romanele lui sociale, autorul se află

lângă tine şi-ţi spune el însuşi toate isprăvile eroilor
săi, mai ales dacă-ai avut ocazia să-l cunoşti
personal pe autor.
Pe lângă mărturia de viaţă reală, epurată de
orice idilism, autorul realizează o excelentă corelare
a oamenilor şi faptelor cu timpul şi cu istoria trăită,
cu rezonanţele sociale ale acesteia, cu distorsiunile
provocate comunităţii, făcând să rezulte de aici o
lecţie de umanitate. Dincolo de vitregii, care-au
constituit nota noastră istorică, şi traversându-le,
ginta iese mereu biruitoare. Este o translaţie în
plan social-istoric a mitului astral al eternei
renaşteri, viziunea personală şi patriotică a mitului
păsării Phoenix, în varianta Romulus Cojocaru.
Pentru lingvistul preocupat de studii
dialectale, ca şi pentru etnolog, cărţile amintite pot
constitui materie de analiză. Ancheta lor, reală sau
imaginară găseşte încă aici subiecţii vii.
Discuţiile asupra cărţilor lui Romulus
Cojocaru se pot întinde pe multe pagini, materia
fiind generoasă, ca şi autorul. Acest „excurs critic”
se opreşte aici, fiindcă spaţiul tipografic dă semne
de saturaţie, spre satisfacţia tehnoredactorului
„oripilat”.
Aşezat în locul cuvenit, la lunga masă din
sediul Asociaţiei Culturale „Decebal”, unde-şi face
veacul, mut până la sosirea „redacţiei” şi a
colaboratorilor (atunci se înviorează în chip
20
miraculos). Maestrul tronează ca un patriarh,

trecând prin şuvoiul memoriei propriul destin, ori
proiectând sagace următoarele fapte de cultură.
P.S. Până acest material să ajungă la redacţie, a ieşit de

sub tipar „Bastardul” – roman de dragoste semnat de acelaşi
Romulus Cojocaru (Ed. Decebal, 2002)
21
Constantin Stana
Portret în tempera
Ca să scrii, de bine sau de rău, despre prof.

Victor Rusu, ar fi suficient argumentul că este
directorul Bibliotecii judeţene „I. G. Bibicescu”,
instituţie de spirit şi de suflet, găzduită cu
generozitate de Palatul Cultural „Teodor Costescu”
din Drobeta-Turnu Severin. Spirit neastâmpărat şi
rebel, refuzând bătrâneţea de obşte, controversat şi
polemic, Victor Rusu şi-a asumat un destin ce l-ar
fi uimit chiar şi pe Jack London, dacă l-ar fi
cunoscut. Doza necesară de cinism, crescută pe
cernoziomul vremurilor, şi comportamentul uneori
mefistofelic orientat de busola firii sale autentic şi
viguros rurale, care i-au permis mai întotdeauna să
convertească în tot atâtea câştiguri numeroasele
sale crize existenţiale, sunt măşti aproape
carnavaleşti ce ascund un suflet liric incontestabil.
Dacă literatura realistă interbelică, proza
românească, mai cu seamă, propunea un tip de
intelectual „inadaptat superior”, inscriptibil în
galeria rataţilor, Victor Rusu este un adaptat
superior, mai mult peste vremuri, decât sub ele.
Între boemă şi pedanterie, omul afişează o gamă
22
comportamentală variată, de la amiciţia

clamoroasă, „singaporeană”, la invectiva
pamfletară, inimică. Aidoma între tihna meditativă
a sălii de lectură şi agora politică verbigerantă,
profesorul dezvăluie un traseu de competenţe deloc
neglijabile.
Ca un intelectual ce se află, Victor Rusu este
autor al câtorva cărţi bine primite în mediile culte:
monografii, ediţii omagiale şi poezii. Dacă primele
sunt „accidente” livreşti, premeditări ce ţin de
simţul Istoriei, poeziile sale merită atenţie. Peste
formaţia filologică evidentă, care aduce o anumită
patină cromatică livrescă, se aşterne ninsoarea grea
şi catifelată a unui lirism profund şi generos,
adumbrit de melancolii particulare, insinuând vechi
suferinţe, afecte ale sufletului fragil, eterat, în care
doar eminesciana „oră de iubire” mai poate aduce
iluzia mântuirii sperate. Ca miticul Sisif şi în pofida
declaraţiilor sale derutante, relativ la dialectica
încheiere de conturi, la „finişul” carierei sale, Victor
Rusu este subiectul unui neîntrerupt avatar. I-am
citit poeziile proprii adevărate, şi l-am auzit
recitând din Esenin. Impresia a fost aceea a unei
extraordinare comuniuni, a unei fascinante
continuităţi afectiv-emoţionale, demonstraţie a
adevărului că, deseori, sub superficii artizanale şi
studiate, arde molcom mugurul curat şi viu al
flăcării de lumânare, fosforul sentimentului pur
travestit în cuvânt.
23
Constantin Stana
Cum aceste rânduri n-au intenţii critice

garabetiene, ci exact plăcerea „plastică” anunţată în
titlu, nu pot completa portretul profesorului Victor
Rusu fără trăsătura fizionomică a jurnalistului
foarte contemporan, analist şi comentator, care este
acelaşi personaj sau, dacă vreţi, masca hieratică şi
complementară a profesorului.
Cartea sa „Atitudini, opinii, cursive” scoasă
de sub tipar în 2003 (Ed. MJM, Craiova) este un
exemplu de virtuozitate într-un domeniu vocaţional,
în care mulţi sunt chemaţi, şi puţini aleşi. Abstras
oricăror virtuale elecţiuni „în materie”, Victor Rusu
se impune prin observaţia şi analiza exactă,
aproape sentenţioasă a faptului riguros selectat,
silind monomerii comunitari cu sau fără funcţii să
ia aminte. După cum însuşi se „autointitulează” în
carte, Victor Rusu este atitudine şi opinie. Pentru
că poate, şi pentru că ştie. Cu inerentele volute ale
rostirii, este, de asemenea, cursiv: şi-n înjurătură
şi-n elogiu. Un amestec curios de Villon şi Ronsard.
Plebeu când vrea, aristocrat când trebuie. Nu întru
totul fără prihană, căci e lipsit de vocaţia
austerităţii sacerdotale, este fără teamă. Un
„nebun” din categoria din care se nasc, sau se
fabrică, eroii. Poate de aceea abordarea lui trebuie
să fie, dacă nu prudentă, cel puţin atentă. Bun
conviv, teribil în libaţii, e felul de om din care e mai
recomandabil să-ţi faci un prieten, căci are
capacitatea acestui sentiment, dar e catastrofal să
24
ţi-l faci inamic. Partide politice şi lideri,

personalităţi şi evenimente, fapte referenţiale şi
fapte diverse, biografii şi autobiografie, nimic nu
poate scăpa spiritului său iscoditor, critic, umorist
şi persiflant, clasificant şi ordonator. Poet şi
arhitect în regim sublunar, poate fi demolator la
amiază. Poate să ierte, dar fii sigur că ţine minte.
Umanitatea sa normală pretinde însă aceeaşi
putere şi aceeaşi anamneză. Ştiind că este, nu cere
nimănui aprobare să fie, chiar dacă asta atrage
multe controverse şi animozităţi.
Grandilocvenţa sa retorică e temperată de
sinceritatea propriilor mărturisiri: „Mi-am conceput
viaţa ca pe o continuă luare de atitudine. Meseria
de gazetar m-a apropiat cel mai mult de acest ideal
de viaţă. De aceea, iubesc gazetăria cu o iubire mai
presus de mine însumi”. Subscriu cu fraternitate de
breaslă la cele spuse, întărindu-le cu convingerea
că, poate, fără Gazeta de Severin, Victor Rusu ar fi
fost afectat de grave viroze respiratorii.
(Opinia, nr. 92, 22 ianuarie 2004, p. 6)
25
Constantin Stana
Poemele senectuţii Nicolae Dragoş –

Autobuzul de seară
Nicolae Dragoş publică la Editura „Realitatea“

(Bucureşti, 2005), o carte, omogenă stilistic, de
poeme ce recapitulează şi redefinesc (dacă mai e
nevoie! n.n.) stări poetice personale, de un lirism
profund şi delicat, adumbrite discret de melancolii
senine. Elaborată atent şi elegant, cartea este un
periplu sentimental autobiografic, realizat cu simţ
estetic şi transpus într-un registru meditativ. Unele
titluri denotă cert această trecere în revistă a
propriilor repere lirice (Biografie 1,2, Cândva,
demult, Istorie, Pe drumul care vine, La
despărţire, Portret de peregrin). Chiar titlul cărţii
(Autobuzul de seară) sugerează călătoria, într-o
umanitate restrânsă la capacitatea vehiculului,
dată sau ocazională, o călătorie în amurg, în
crepusculul vârstei. în debutul ei, „Poetul“
formulează principii estetice în sensul cunoscutelor
arte poetice, moştenite de la Eminescu încoace, o
schiţă de program de creaţie (prima strofă e
reprodusă olograf pe coperta a IV-a: „Un simplu om,
26
un fir de iarbă/în vasta câmpie,/Când traversat de

tăceri,/Când cercetat de exuberanţe/Explozii de
cuvinte,/După cum sufletul îşi află armoniile/în
lumea din jur...“) Norma poetică e dictată de
conformitatea cu lumea, cu firea, expresie a
conştiinţei poetului angajat în destinsul colectiv.
Imediat, după un arpegiu pe portativ clasic, şi după
ce se defineşte în spiritul liric dominant, artistic,
Nicolae Dragoş schiţează un autoportret în manieră
expresionistă. Fiinţa redusă la esenţa privirii,
responsabilă de viziuni inedite. Damnat, ca un alt
Sisif, să „urce prin veac lada de zestre/La
întâmplare alcătuită de părinţi eterocliţi“ şi
„împovărat sub teroarea obiectelor inutile“, poetul
are revelaţia dramatică a măsurării „Adevăratului
timp, neînstrăinat de fiinţă“ prin servitutea
„lucrurilor neînsufleţite, neînsemnate“. Discursul
liric este limpede (un fel de a spune – n.n.), centrat
deseori pe versuri gnomice, aforistice. Pendulaţia
versului între „moalea legănare“ a lui Labiş, de
pildă, şi vertijurile valsului, desenează când
miniaturi muzicale, chopiniene, când orchestraţii
ample, wagneriene. Discrete certitudini
contrapunctează îndoieli abia mărturisite, ce ţin de
retorica şi de etica didactică (Arheologie, Iniţiere,
Dilemă, Poate, Avertisment pentru cei ce vin).
Cum era şi firesc, volumul de versuri este polifonic,
un ritual sonor cu efect magic, de la rutiniere
27
Constantin Stana
acordări de instrumente (Stare 5, Premoniţie,

Stare 4, Biografie 1, Stare 3, Certitudine) la
psalmodieri de „încălzire“ (Psalm târziu) şi litanii
(Rugă către inima mea, Litanie), ca să urce, cu
solemnităţi princiare, şi să se adune în marea
simfonie cinegetică, în marele imn, la semnul
„cornului de vânătoare“, weberian: „Când taina zilei
se năştea din noapte,/Pădurile vuiau de stinse
şoapte/Prin frunze, milioane de urechi,/Copacii
tineri ori copaci străvechi/în aşteptări solemne
pândeau zorii/Când magic corn chema-va
vânătorii/... Prin cuiburile vremilor nuntite,/Puii
golaşi dau aripi să-şi agite/Botgroşii, sturzii,
mierlele, sticleţii/Purtau cântări de slavă
dimineţii/Cu duioşii în glad1 (Cornul de vânătoare).
Alteori, solemnitatea filosofală a rostirii urcă din
veacuri, în prelungirea coşbucianului discurs al lui
Decebal (către popor), declamat în secunda tragică
şi etnogenetică a iminenţei invaziei romane, ca o
sfidare a destinului: „Oricât am fi în cuget de puri şi
de viteji,/Ne-nvăîuie o ceaţă la gândul de-a fi
robi/Celei ce, deopotrivă, pentru oşteni şi cneji/îşi
picură senină ai nopţii negri stropi./Nu-i laşitate
teama de a şti că nu mai eşti/Când giulgiul cel de
taină te mângâie pe faţă/Şi lacrimile-ascunse sunt
toate omeneşti./Prin ele despărţirea mai lesne se
învaţă./Iubirea să-şi urmeze simţirile-i secrete,/în
cugete să-şi afle locaş viteazul gând,/Viaţa celor
28
foşti pe-a ta să o repete/Cum se rotesc planete prin

Univers, urcând“. Cromatismul suav al pastelurilor
repudiază feericul, dar păstrează în cadru oniric
fulguraţii imagistice: „A înflorit azi noapte
cimitirul/Când într-un prun/Şi când într-un
cais.../Frumos visează cei plecaţi./Ei dorm de-o
veşnicie/Lângă noi./Numai tăcere,/Numai vis...“ în
mod frecvent, crochiurile peisagiste se „paginează“
între două porunci („Trăieşte-ţi amurgul/Cu
seninătate!/Noaptea, coboară/Stele-n priviri,/Stinge
adâncurile.../Lasă altora lumina/Ce dată ţi-a fost!“
– Inscripţie pe o a doua piatră), fără aparentă
coerenţă a textului. Alteori „poza“ simplă, reducţia
maximă e potenţată de insinuări paremiologice („Se
mută satu-n deal/La cruci./Nu ştii de unde vii,/Ştii
doar/Unde te duci“. – Certitudine). De la înălţimea
vârstei şi a experienţei proprii de viaţă, asumându-
şi deopotrivă arabescurile gazelurilor lui Coşbuc şi
profundele învăţături ale glossei eminesciene,
Nicolae Dragoş emite un cod etic personal, un
exerciţiu iniţiatic socratian: „Urcaţi poteca stâncii şi-
n piscul ei subţire/Aflaţi dacă înaltul sau hăul doar
vă cere!/Şi nu uitaţi că omul e îngerul căzut/Ca
veşnic să apună şi să răsară-n lut./Drumul nu-i larg.
O simplă cărăruie./îl urci o viaţă-ntreagă. Şi parcă e
şi nu e.“ Este, poate, cea mai lapidară expresie a
„punctului de vedere“ căruia forma concisă şi
incantaţia aproape rituală a distihului îi servă de
29
Constantin Stana
minune. între „desene“ (nişte pseudo-pasteluri, în

pofida derutantelor titrări – n.n.), este unul de
excepţie: „Cădeau în nebuneşti picaje/Albinele
sinucigaşe,/Se adânceau în vechi izvor/Lăsând în
unde viaţa lor./Stranie crimă colectivă/Şi nimeni nu
era-mpotrivă!/Apa captivă-n aripi moarte/Uitase
drumul spre departe./Oglinda vie, de cleştar,/Părea
un giulgiu funerar./... Povară grea prin suflet
port/Izvorul cântecului mort.“ (Desen). Stăpân
deplin pe gânduri şi cuvinte, fără fastidiozităţi,
Nicolae Dragoş, „pune la cale“, în felul său, limba
română, oficiind ample ritualuri ale Verbului (Faţă-
n faţă, de-o viaţă, Ora exactă, Puncte de vedere,
Leagăn vechi, Despre zei, numai de bine ş.a.).
Varietatea registrului liric, „clasa“ profesional-lirică
(poetică), fineţea execuţiilor miniaturale şi
asamblarea grea a blocurilor sintactico-semantice îl
califică, cel puţin cu acest volum, pe o treaptă
axiologică evident ridicată, într-o populaţie
aglomerată şi adesea stranie de poeţi contemporani.
Căsnicia stabilă şi statornică a lui Nicolae Dragoş
cu Poezia, pe nisipurile mişcătoare ale
posmodemismului – uneori infatuat – eclectic şi
derutat de a nu-şi afla identitatea proprie, ţine de
conduita intelectualului. Necomplexat de aura
tutelară a unor confraţi de ieri sau de azi, el îşi ţine,
fără false pedanterii, lecţia sa de poezie, conştient
că, sub ghilotina secretă a Timpului „Ai dreptul/Să
30
aştepţi ora secundei, exactă,/Pe care numai destinul

ştie/Cum şi când/Să o bată./Şi numai o dată.“ (Ora
exactă).
„Autobuzul de seară“ este o tiflă dată
amneziei. Un exerciţiu virtual al Anamnezei; căci
virtual el însuşi este şi jocul ficţional al poetului,
virtuală este şi „lumea“ poeziei. Sub acelaşi obstinat
imperativ al neuitării se consumă şi chemarea
nostalgică a poetului: „Vino! Să ascultăm paşii
căutând pe alei/Chipuri, cândva, purtate de
noi,/într-altă vară/A aceleeaşi lumi!“ (Cândva,
demult). Mici rezonanţe blagiene („A putrezit lumina
în trupul fără viaţă./în nesfârşita noapte izvoarele n-
au glas./în vasta prăbuşire globulele îngheaţă.../Din
toate doar o umbră-n cuvinte a rămas.“ –
Apocalipsă), cu inserţii din mistica lui V.
Voiculescu; colo-triluri eufonice, din loan
Alexandru („Parcă în trup prelung aud/Aripi trecând
spre veşnic sud/O creangă tremură uşoară/Săracă-
n frunza de- astă vară./Prea singur în final de
veac/Şi cu o vară mai sărac “– Se-adună norii), cu
parfum de fină ironie. Dilemele (testamentare!) ale
lui Nicolae Dragoş sunt, de asemenea, virtuozităţi
stilistice: un soliloc problematizam. Riguros în
construcţie, aşa cum s-a dovedit şi-n proiectarea
volumului, şi fidel lucrului bine făcut, Nicolae
Dragoş îşi încheie panorama poetică printr-un
„final“ tranşant, categoric şi resemnat în penumbra
31
Constantin Stana
caldă a senectuţii sale, sub melancolia grea a

vechiului motiv eclesiastic: „Tot ce-am trăit/S-a
risipit cu-ncetul.../A mai rămas din toate/Doar
Poetul! “
Un caleidoscop liric bine structurat, această
carte de poezie a lui Nicolae Dragoş constituie un
rafinament pentru lector. Orice exces de
reprezentare devine caduc.
32
Întoarcere în zori – Nicolae Dragoş în

livada lui Arghezi...
Singura şansă a omului postmodern de a-şi

mântui angoasele, de a-şi salva existenţa bântuită
de imprevizibilul cotidian sumbru, este să cultive
cu obstinaţie în pofida a tot şi a toate, lirismul, în
viziune maioresciană, adică în sensul purei şi a
desăvârşitei gratuităţi pe care arta o oferă ca
alternativă la absurd.
Psihosociologii au băgat de seama că,
predilect, cei care traversează mai lejer crizele
societăţii de consum, cu toate tarele ei consecutive,
sunt tocmai aceia care n-au pierdut reperul
terapeutic al singurului eden accesibil-edenul
copilăriei. Regenerator şi catharctic, şerpuind
printre nostalgii, în implacabila confruntare cu
timpul, acest paradis, autentic tocmai fiindcă e
infantil, nealterat de „maturităţi corective“, se
instituie ca o universalie, umbră pe orizontala
terestră a Osiei Lumii, a Arborelui Cerului, cu
rădăcinile în Naştere şi cu vârful în Moarte. sau în
Devenire. Aspectul ludic exterior al poeziei pentru
copii, deloc minoră, dacă facem abstracţie de
destinatarul ei, cucereşte în egală măsură pe
adultul instruit. în periodica lecţie de recapitulare a
copilăriei, redevenim, fie chiar iluzoriu, paradisiaci
33
Constantin Stana
şi solari, locuitori de o clipă ai edenului pentru

totdeauna pierdut.
Nicolae Dragoş este un astfel de fericit. El
publică la Editura Ager (2005) o carte de poezii
pentru copii (şi nu numai), amintind de „stihurile
pestriţe“ argheziene: „Din livada lui Arghezi-
versuri să le pască iezii“. Denominaţia generică a
„andrisantului“ parcurge, simbolic, drumul lung de
la folclor la bardul din Grădina Mărţişorului,
trecând prin filtrul hermeneutic al lui Creangă, cu
convingerea că izvorul eternităţii este între
fruntariile spaţio-temporale ale copilăriei. De la
progeniturile Caprei mitologice româneşti, prin care
ne înrudim „sangvinar“ cu mitologia elină, unde
„surata“ Amaltheea săvârşea ritualuri materne în
beneficiul „iedului“ olimpian Zeus, toţi copiii sunt,
hipocaristic, nişte iezi, zburdând fericiţi, în inocenţa
lor fără cusur, prin grădinile Raiului. Un topos
ficţional, în care singura viză de intrare este
puritatea sufletului.
Cartea cuprinde 27 de poezii (multiplul de
„isprăvi“ din basme), desfăşurate pe 90 de pagini şi
8 desene color (un portret al lui Arghezi, animale,
păsări şi insecte) drept ilustraţie. Intre euritmia
versului şi gravitatea ideii poetice, se întrevede un
paradox. Cartea este şi nu este pentru copii. Sau
nu numai. Deşi adresată vârstei şcolare mici
(ciclului primar şi primei jumătăţi de gimnaziu) ea
face, deopotrivă, deliciul lecturii învăţătorului,
34
educatorului, profesorului, iubitorului de literatură

şi canonic, cultivatorului de poezie. Poeziile ei sunt
accesibile, plăcute-la nivel lexico-sintactic, uşor de
memorat şi recitative, fiind de un real folos
exerciţiului didactic în perspectiva educării
limbajului, a îmbogăţirii bagajului lexical şi a
cultivării simţului estetic. Spre satisfacţia
autorului, trebuie s-o spunem, sub avalanşa
literaturii comerciale, derutante şi inutile,
comercializarea acestei cărţi în sfera educaţională
este absolut motivată. Prestigiul ei este asigurat şi
de faptul că s-a tipărit „...cu sprijinul generos al
Fundaţiei Naţionale pentru Civilizaţie Rurală «Nişte
ţărani» şi al Fundaţiei Universitare CERA“. Invitaţie
de onoare, poezia de deschidere a cărţii, pune în
temă pe cititor cu substanţa lirică a poeziilor şi cu
„eroii“ acestora: „...Te invit cu stăruinţă/Să-ţi prezint
eroii mei,/Ce-i cunosc de mititei câinele paşnic Uli,
rotofei ca o cifră zero şi răspunzând cu numele
rezonant istoric, Nero, pisica Bobiţa, temătoare de
şoareci, ce-şi desfidă specia şi menirea, greieri,
vrăbiuţe, vulpea codată, brotăceii corişti, două
gâşte potcovite (sic!), un purec căruia i se dedică o
pagină, câţiva porumbei, „Cam ei sunt eroii mei,/Iar
pe post de citere,/Am un pumn de litere./Dacă vrei
să-i întâlneşti,/Te rog, cartea s-o citeşti!“. Lirica
predoslovie a autorului se încheie cu o precizare
gravă, ca un surâs: „Sunt EROI, nu sunt poveşti...“
35
Constantin Stana
Un avertisment necesar, într-o declamaţie

histrionică.
„Excursul“ liric este circular. Pornind,
pretextual, „Din livada lui Arghezi“, semănând
„Literele“ pe „Tăvile de pe lac“ până la ora
„Prânzului din ogradă“, Nicolae Dragoş surprinde
„Vulpea hoaţă“ în plin exerciţiu al delincvenţei ei
fabuloase, ia „Apărarea unui ins mărunt“, primeşte
„Musafiri“ şi ascultă „Cântăreţul“, care este
„Chiriaşul cântăreţ“, acompaniat de „Taraful
universal“, nederanjat de bâzâitul „prozaic“ al
„Muştei antilirice“, autoare de hieroglifice autografe
pe pereţii afumaţi ai basmelor, ascultă „Povestea lui
Uli'se“ (căţelul găsit în staţia de metrou, abreviat
Uli, nu eroul îndelung rătăcitor al lui Homer). între
timp, trăieşte hibernale peripeţii, asistă la un „Duel
de mahala“, urmăreşte atent acrobaţiile unei
„Lăcuste aviator“, face „Scamatorie cu vopseluri din
cuvinte“ ori ascultă/examinează corigenţii
biotopului mirific: „Brotăcelul, din
clemenţă,/Primind doar o corigenţă/La examen,
buburuze/Au rămas toate mofluze/N-au şiut – şi nu
se poate –/Câte puncte au pe spate/Corigentă-i şi-o
lăcustă:/A ascuns fiţuici sub fustă/iar un greier,
cam peltic,/A crezut că prin «cri-cric»/S-ar putea,
neapărat,/Să se afle promovat.“ Sala de examen e
amenajată „lângă gard, printre costrele”, iar
inculpaţii sunt, ca îndeobşte, „O clasă de
derbedei/Leneşi şi cu multe-absenţe“. Există, în
36
poeziile lui Nicolae Dragoş, din această carte, chiar

un corelativ al „vulpii firoscoase“ din fabula
românească: este „pisica intelectuală“, Bobiţa
(p.51).
Aventura, explorarea, periplul iniţiatic la care
autorul îi invită pe „iezii păşunişti“ se încheie, cum
spunem mai sus, în acelaşi punct de unde pornise:
în livada de poveste a lui Arghezi. Un splendid
pastel vivant (ontinomic/antonimie „naturii
statice“), în nota cromatică şi de jovialitate a
pastelurilor lui Alecsandri şi Coşbuc (Nuntă-n
codru şi Concert în luncă). Poezia de încheiere este
totodată un omagiu, o închinare a lui Nicolae
Dragoş către inspiratorul acestei cărţi: „Prins în
ramele livezii,/Creşte, veşnic Demiurg,/între răsărit
si-amurg,/Magul vorbelor – ARGHEZI“.
Lectura cărţii este tonifiantă, iar imaginea
vizuală reproduce o dioramă specific paradisiacă,
un topos al minunării, regentat de buna-dispoziţie,
unde timpul a uitat să curgă în albia propriei
ireversibilităţi, rupându-se „în bucăţi/Până în
singurătăţi“. în aburul vag ce acoperă grădina, în
ceasul indicibil, propice miracolului, poetul,
proiectant şi tălmaci al noii viziuni mundane, face
să se întâmple o epifanie (gotterdamerung!): „Şi
când glasurile toate/Urcă spre eternitate,/Pe cărare
lunecând/Infinitul pe pământ,/Pe covorul-
catifea/Adunat din iarba grea,/Vine spre pământ
din cer/Pasul abur, ochi de ger –/Personal
37
Constantin Stana
Domnia-Sa,/Regele dintotdeauna/Al livezii

legendare,/Dus pentru vecii sub zare,/Unde-s stelele
şi luna,/Înmulţindu-le cununa“.
Punând în perfectă armonie oralitatea cu
„slova făurită“, într-o grăire admirabilă, Nicolae
Dragoş investeşte cartea de poezie cu virtuţi
didactice. Poezia sa devine lecţie de limbă şi lecţie
de educaţie estetică.
Fidel propriului lirism, şi poet fără tăgadă, el
îşi lucrează cu osârdie grădina, desluşind, prin
dangătul greu al anilor, trilul viu, voios şi
nemuritor al copilăriei – steaua polară, melancolică
şi tandră a tuturor.
38
Mihai Octavian Ioana sau Alonso şi

Concertul
Din absolvenţii înseriaţi ai Facultăţilor de

Litere, pur-filologice, ori cu năstruşnice altoiri, cei
mai mulţi se dedică nobilei ocupaţiuni didactice,
trebăluind pe mult-alambicatul ogor al
învăţământului gimnazial şi liceal, preuniversitar
adică. Puţini dintre ei, deşi cumpăna veacurilor
recente dă abundente semne de resurecţie, puţini
dintre ei, zic, tatonează arta scrisului şi, dintre
aceştia, şi mai puţini ating realele virtuţi
scriitoriceşti. Din liota de versificatori, devine tot
mai dificil să distingi poetul autentic. Iar proza se
dovedeşte, în ce o priveşte, un fel de altă UE cu
porţile larg deschise bulucului de aspiranţi.
În acest complex spaţio-temporal, în care
ochiul critic e silit să se mişte brownian, iar cugetul
să oscileze ca acul busolei într-un câmp magnetic
derutant, colegul şi confratele nostru, Mihai
Octavian Ioana, îşi poate permite luxul rarisim de
a nu mai avea nevoie de protocolarele şi prea puţin
39
Constantin Stana
utilele „recomandări”, fiind, indiscutabil, un poet

AUTENTIC.
Cunoscător subtil el însuşi al subtilităţilor,
adesea inaccesibile imundei bresle, ale literaturii
române şi ale nebănuitelor latenţe expresive ale
limbii în care s-a scris şi se scrie această literatură,
Mihai Octavian Ioana „paganinizează” (ca să
parafrazăm o expresie călinesciană), făcând din
scriitura poetică personală, un exerciţiu, o partitură
de înaltă virtuozitate. Discrete tocmai prin lipsa
orgolioasei opulenţe tipografice, cărţile lui puţine –
deocamdată – fac deopotrivă deliciul şi
avertismentul cititorului profesionist de poezie,
mântuindu-l de insalubra rumegare a maculaturii
poezeşti.
Alonso şi Concertul mixează curios,
surprinzător şi avizat, aluzia mitului medieval al
vulpii, sub mască postmodernistă, ori mai degrabă
„avangardistă”, cum însuşi mărturiseşte, şi poemul
orchestrat în tehnică barocă, după canoane
preconcepute şi cu unelte inexistente în market-ul
literar, impresia de elaborare este estompată
treptat, ca într-o asfinţire, de euforie, de
schimbarea zglobie a cheilor şi gamelor, de la liricul
suav, confidenţial, în care laitmotivul bate spre
Saint-Saëns, la arpegiul grav, uneori persiflant,
alteori umoristic, mozartian.
40
Cartea cuprinde o parte, a Poemelor despre

Alonso şi o alta – un Concert cu un singur
spectator, subintitulată „poem baroc”, ambele
aşezate într-un echilibru structurat ce revelă arta
desăvârşită a ucenicului-vrăjitor. Sudura părţilor se
realizează printr-o sinceritate dramatică, ofensată
de realităţile dezordonate ale vremii, de fapte,
senzaţii, circumstanţe şi personaje oarecum
donchijoteşti, care nu-şi mai evidenţiază nici
lamura nici rostul. Sub imboldul acesta
sentimental, de copil al veacului abia trecut, dar
trăitor în prelungirea veacului prezent, împănat cu
hilare stranietăţi, ce stârnesc când zâmbetul
mefistofelic, când disperate invocaţii, se scriu şi
poemele, şi concertul. Vremea invocărilor, a
imagisticii create de Mihai Octavian Ioana, este una
aproape blagiană, în care reperele se sting asemeni
unui opaiţ uitat, lăsând spaţiul ficţional pradă
himerelor. Proiectul liric al confratelui Mihai
sugerează o migăloasă muncă de atelier, o revenire
mereu asupra formelor, sub performanţa filologică
a paginării. Un „medalion”, ca un crochiu de
autoportret în travesti, şi o „Precuvântare”
fabulescă, în stilul letopiseţierilor târzii, prefaţează
Poemele despre Alonso. În forma şi în tonalitatea
unei confesiuni şi a unei litanii, presărate cu
stridenţe trăiriste de cântec pătimaş espagnol, cu
gâlgâiri sonore în stilul „gipsy”. Alonso deapănă o
41
Constantin Stana
poveste onirică, un lung monolog sacadat, un

soliloc adresat Mariei, muza beneficiară a acestei
mărturisiri halucinante. Răsare firavă, ca un fir de
iarbă din topirea zăpezilor, hotărârea nestrămutată
de recuperare a unei lumi şi a unui vis, pe care am
analoga-o unui rezumat liric al Raportului către El
Greco, a lui Kazantzakis. Voinţa disperată devine
formă de legământ, sub addagiul „cât timp mă mai
cheamă Alonso...”. Protestul poetului vizează prostia
mundană stricătoare a armoniei naturale, în
exemplificări tranşante, în cioburi de vitralii cu
teme apocaliptice. Fără a fi resemnat, poetul îşi
clamează regretul şi oroarea, în numele privirii
violentate de prăpăd: „Unde era altădată răcoare (...)
acum sunt gresii fierbinţi/printre care se
ascund/vioaie şopârlele,/iar păstrăvul/se zbenguie
ghemotoace/în burta domnului turist./Din
aşchii/copiii învaţă la şcoală/pădurea/şi din
rumeguş/aura de parfumuri/a bradului”. Într-o
bezmetică eră a restituţiilor in integrum, copilul
matur îşi vrea peisajul propriu înapoi, fără speranţa
reuşitei în vreo instanţă, alta decât tămăduitoarea
terapeutică a lirei. Iar acel addagiu, al autorităţii
justiţiare şi revendicatoare, are ceva din
solemnitatea jurământului tinerilor atenieni, chiar
cu riscul asumat de Alonso de a rămâne, la capătul
tuturor eforturilor, „o fântână de sânge/fără
istorie”. Discursul său e o catilinară poetică, cu
42
fulgurări sentimentale, cu agonice tresăriri din

Eros. Poemele alonsiene se termină cu un adio
profund şi delicat. În întregul lor, rezonează cu
legământul de veghere constantă la puritatea lumii,
câtă a rămas, a cavalerului fără teamă şi fără
prihană.
Concertul cu un singur spectator este o
compoziţie complicată cu arhifraze poetice pe teme
de Sibelius şi Mendelssohn, aranjate după modelul
concertului simfonic, dar altfel, altminteri, cumva.
Cu partea I şi a II a, unde modalităţile muzicale se
intersectează cu recitativul liric diversificat şi cu
inserţii de antract (Mic îndrumător de inspiraţie
conjugală, cu indicaţii scenice, mici bârfe de pauză
sau de culise), totul într-un vârtej captivant.
Contrapunctarea lirică dă compoziţiei greutate,
consistenţă şi sens (Sonetul Bestiarium minimum,
Voyou à l’Opéra et passim). Admirabilă este
Lamentaţia (în cheie minoră), ca toată poezia în
metru clasic, de altfel, din care ţâşnesc două
satisfacţii, ca două tifle date eurocronologiei (p.56 şi
62).
Peisajul poetic roteşte, ca-ntr-un diabolic
carusel al perdiţiunii, imagini de ştiri tv, crâmpeie
de viaţă cotidiană, mici anecdote de paternitate
ardeleană, fotografii trucate sau trunchiate,
dialoguri imaginare – bref, addagii sentenţioase.
Cercul se încheie cu o concluzie ca o profeţie
43
Constantin Stana
amară, şi cu o nedumerire ce rezumă, contras,

nedumerirea extensivă a sfârşitului de veac.
În dialogul poetului cu muza descifrăm o artă
poetică personalizată (p.63). Ca orice poem ce se
respectă, Concertul debutează cu o splendidă
Invocaţie (p.47).
Remarcabilă este şi împlinirea grafică a cărţii –
pe copertă şi în interior – figurări demonice parcă
predictive, aparţinând lui Emilian Iachimovski, ce
ar putea constitui un alt subiect de discuţie.
Spre a încheia, ne recuzăm capacitatea de a
formula o concluzie mai bună la acest eveniment
editorial de excepţie, decât cea adjudecată chiar de
autor: „Hai, gata! Lumină pe sală!/Destul cu atâtea
cadavre!/Ieşiţi din costumul de gală/Potăi, jigodii şi
javre!”.
(Recenzie publicată în revista Obiectiv mehedinţean, nr.

338, 21 iunie 2006 şi reluată în revista Autograf, Craiova, în
acelaşi an.)
44
Acordurile lirei în amurg
Există oameni care au pus peceţi pe locurile

unde s-au născut, unde-au trăit şi şi-au consumat
destinul. Oameni pe care istoria nu-i poate şterge
din memorie, pentru că vin din Neam şi zidesc în
Cultură. Numele lor, pentru c-a binemeritat, se
înşiră pe lungile „pomelnice” ale aducerii-aminte…
Marius Popescu este, fără-ndoială, unul dintre
aceştia. Spiritul critic, luând notă de existenţa lui,
nu stă-n cumpănă nicio clipită când vine vorba de
juste măsurări şi cântăriri.
În lumea tot mai panicată şi mai bezmetică pe
care o trăim, când statuile ne sunt sfărâmate la
ordin şi tablourile arse din sminteală, când însăşi
Cultura Naţională e luată la refec şi pusă între
paranteze, este obligaţia noastră să restaurăm
modelele, să sporim zestrea şi să înnoim spiritul.
Profesorul Marius Popescu intră în această
obligaţie. De formaţie clasică, pe cale de a se
clasiciza el însuţi, profesorul şi-a configurat
personalitatea pe vremea când cartea bună, multă
şi grea, se învăţa în şcoli, adevărate, străine de
orice negocieri, repudiind valoarea mercantilă. Este
45
Constantin Stana
un caz de frondă veritabilă a spiritului refuzând să

devină marfă.
Iată-l acum la a treia carte: carte de poezie, nu
de versuri, ca şi precedenta. După debutul cu
volumul de publicistică (Note şi atitudini, Ed Ştef,
Drobeta Turnu Severin, 2011), semnale ale
determinării unei personalităţi. Note şi atitudini
vine să consolideze o convingere şi să producă o
surpriză. După munca didactică riguroasă,
diriguirea Culturii mehedinţene („boală” de familie,
am putea spune!) a înfăţişat lumii un publicist
înzestrat, stăpân pe uneltele scrisului şi bun zugrav
de oameni, locuri şi evenimente, carte utilă şi
plăcută iubitorului de cultură.
Anatomia speranţei (Ed. Contrafort, Craiova,
2011), dezvăluie altă faţetă a autorului: poetul
sensibil, cunoscător deopotrivă al tiparelor
prozodice şi al mutaţiilor estetice, ca şi al
variaţiunilor ideatice. Muza lirică l-a frecventat
asiduu pe profesor, şi discreţia lui, întinsă ocrotitor
peste această iubire, rămâne admirabilă. Curtoazie
medievală altoită pe sensibilitatea romantică, uşor
înfiorată de adieri moderne, rezonând perfect cu
toate gusturile iubitorilor de poezie. Discret şi
elegant, primul volum de poezii ar fi părut oricui
suficient pentru demonstraţia virtuţilor lirice ale
autorului. Se pare însă că Marius Popescu mai avea
ceva de spus: după culoarea şi parfumul florii urma
ofranda fructului.
46
Aceasta ar vrea să fie Cântecele plânsului (o

distincţie şi o reverberaţie inedită a oximoromului
subtil), volum de poezii aflat la dospirea tiparniţei,
şi pe care ne ostenim a-l prefaţa aici, vestindu-i
naşterea.
Însumând 150 de poezii – tot atâtea voci Brice
într-un cor fascinant şi imens, transfigurând toate
trăirile sufleteşti ale omului atemporal, cartea este
o respiraţie deloc regulată, vădind furtuni interioare
în care ne regăsim sau ne recunoaştem. Semnal şi
avertisment al unei deveniri imprevizibile, dar
alarmante, cartea e scrisă sub presiunea timpului
nerăbdător şi grăbit: „Nu mai e timp de-
ntrebări/Dacă lumea mai ştie ce crede/Dacă lumea
mai ştie ce pierde/Dacă totuşi există cărări/N-avem
dreptul să privim cu senin/Cum dispare iubirea din
viaţă/Cum se-ntinde pe lume o ceaţă/Cum furtuna
nu putem să oprim” (Tristeţi). Este un cântec al
gladiatorului, un „ehey!” amar, persiflând barbaria,
persiflând şi Imperiul, un strigăt al victoriei, întors
de Ecou ca „vae victis!” în care se stinge şi se
mântuie Spartacus etern.
„Schemele” lirice expresioniste, sugestia
simbolistă, privirea „de sus” a panoramei istorice
(secvenţe personalizate stilistic ale unui „Memento
mori” recent!), zborul Fenixului peste spaţiul
mioritic matriceal, şi o tristeţe romantică stăpânită
ca o răsuflare după efort, toate acestea intră în
pletora elegiei dominante.
47
Constantin Stana
Unele creaţii ating dimensiunea şi complicaţia

structurală a poemului epiliric (Homerice, Umbre,
Semne ş.a.), cu trimiteri în mitologie, în mistică, pe
drumuri bătute doar cu gândul şi cu-nchipuirea.
În pauzele dintre cântări, în spaţiul
murmurărilor afone de Entropie Marius Popescu
redevine criticul moravurilor vremii un Socrate
român al mileniului III (generaţia băga-mi-aş,
Politică, Înţelepciune). Cu ochii pe istoria
contemporană şi cu urechea aţintită în trecut, la
ceas liniştit de amurg profesorul priveşte el însuşi
fulgerări de „umbre pe pânza vremii”, în danţul
necontenit al Ielelor deşertăciunilor lumeşti
Lacrima, istoriei, Justiţie, Apocalipsă) într-un
soliloc mut, marcat de îndoieli: „Deprins fără cărări
ca prin vâltoare/n-am visuri pentru marele
popas/nu ştiu ce-a fost, nu ştiu ce a rămas/din
fiinţa mea de gânduri călătoare”. (Biografie).
Impresionantă, integral, pentru seninătatea ei
mioritic-creştină, este poezia Mântuire de care se
leagă, prin nevăzute fire, multe din poeziile
prezentului volum: Moment, Desen, Ţărmuri,
Octombrie, Singur, Scrisoare sunt poezii neoclasice
peste nivelul Pillat, mai apropiate de sclipirile
topârcene.
În fine, sunt (răzleţe, dar mai adunate către
final!) câteva poezii de inspiraţie mistică, expresie a
receptării omeneşti, isihastice, a spiritualităţii
creştin-ortodoxe, o răs-tălmăcire a textelor Noului
48
Testament care trimite la psalmii arghezieni, într-o

manieră uşor Iudică (Dialog divin, Erezie, Vedenii,
Faraonul, Suferinţe etc.)
Închise ochiului grăbit, poeziile acestei cărţi se
desfac uşor, polifonic Răbdării şi Zăbavei, lăsând să
picure din fagurii de limbă românească mierea
înţelegerii celor omeneşti, şlefuite-ntr-o viaţă de om.
Altminteri fără de cusur, alcătuite cu priceperea şi
îndemânarea neostenitului grădinar străjuind lângă
porţile veacului poeziile profesorului Marius
Popescu sunt prelungi acorduri ale Lirei, în amurg,
ca zvonul vântului de toamnă prin frunzarele pe
care le răscoleşte şi le aşează domol sub paşii celui
ce-şi plimbă melancoliile pe aleile unui morgamatic
parc al amintirilor...
(volum apărut la editura Damira 2012)
49
Constantin Stana
Devenirea prin suferinţă
(mic tratat despre singurătate)
Pe la începutul ultimului pătrar al veacului

trecut, cînd l-am cunoscut pe Domnul Profesor
Grigore Gociu, nimic nu m-ar fi îndreptăţit să
bănuiesc în intelectualul rafinat şi stilat din acea
vreme, în Profesorul jovial cu măsură şi pedant
pînă la eleganţa proprie aristocratului neîndoielnic,
pe omul de sorginte precară din zona pauperă a
dealurilor gorjene...
Lipsa confesiunilor curriculare (ce presupunea
măcar o minimă intimitate!) îmi călăuzea
imaginaţia către alte zone... genealogice.
Mărturisesc că şi lipsa mea de interes pentru (auto)
biografie şi anecdotă (cu sau fără picanterie!) a
conservat cum se cuvenea, peste timp, aura
aristocratică, exclusiv censitară, a Profesorului! La
vremea aceea mă mulţumeam să constat ce este
interlocutorul acelor fulgurante, dar fascinante
colocvii crepusculare, fără să-i iscodesc devenirea...
Mult mai târziu aveam să constat, după o sincopă
de aproape patru decenii, că partenerul meu
50
(îndrăznesc să spun astfel!) la rarissime şi simbolice

convivalii, silise, cu eforturi numai de el ştiute,
devenirea-i personală să ridice la un statut social
superior, ulterior invidiabil, propria sa existenţă,
convertind prin spirit şi mântuind prin cazne de
tantal gorjean baştina sa precară. Lupta cu sine
adusese în cele din urmă aşteptatele victorii pentru
sine; baştina se sculase înpotriva Istoriei; înarmată
cu puterile minţii şi îndemnată de trăiri curate,
exorcizată de umilinţe, ea pretinsese şi primise „pro
merita!” înalta învestitură a Omului...! Iar întâlnirile
noastre ocazionale provocaseră de tot atâtea ori
Anamneza să se revizuiască...
Aşa se face că nu ştiu ce capricii ale Destinului
mi-au aşezat sub ochi, într-o noapte domoală,
cartea de faţă, în manuscris, stârnind vertijurile
spiritului critic să dea satisfacţia cuvenită Filologiei,
în înfloritele ei grădini beletristice. Astfel am
abordat prima din cele patru cărţi proiectate de
autor să se adune într-un bildungsroman focalizat
pe anii de studenţie.
Persiflând un pseudonim goliard de substrat
argotic (Rex Balicorum, Regele bobocilor, adică al
studenţilor de anul întâi!), „memorialul” dlui
Grigore Gociu evocă în arpegii rabelaisiene şi
donquijoteşti cu inserţii hogaşiene viaţa
studenţească din Clujul anilor 1956-1957,
estompând cu tristeţe entuziastele triluri
mozartiene ale perenului Gaudeamus... O viaţă
51
Constantin Stana
aproape agonică, unde sărăcia obstrucţionează

bucuria îndeobşte firească a adolescentului, tot aşa
cum covârşeşte şi întunecă seninul paradisiac al
copilăriei. E un test cumplit al crizei de creştere,
zorind din urmă instincte fundamentale şi
accelerând maturizarea. Un Sturm und Drang
goetheean transplantat în sufletul românesc, în
drama „clinică” a Timpului. O creştere în
intemperii!
Această „carte a amintirilor” e scrisă în
maniera jurnalului personal, intim, respectând
cronologia; uneori – scurte notaţii, lapidare, alteori
– digresiuni cordiale ce probează stăpânirea
rigorilor epice, schiţând şi îndeplinind
comandamentele teoretice ale romanului
autobiografic, aruncând fireşti ancore către A. Gide,
M. Preda, E. Barbu sau M. Eliade, ca să nu-i
amintesc decât, fie şi sporadic, doar pe aceştia, în
lungul şir al reprezentanţilor genului. Incrustări
făcute cu tăişul aducerii-aminte pe răbojul solid,
esenţial al sufletului...
Eposul subiectiv se întemeiază pe o structură
cvadripartită, statornică şi neclintită, „povestea”
derulându-se în ritmuri foarte variate, în toate cele
optsprezece capitole. „Mărgăritele” se înşiruie pe
firul subţire al conştiinţei subiective omniprezente,
care conduce lectorul pe meandrele relatării la
persoana întâi, cu puţine întoarceri sau reveniri, în
funcţie de schimbările perspectivei realităţii.
52
Fidel restricţiei titlului, autorul „dedică”

această primă carte „bobocului” Grig Gociu, un
„cătrănit” al existenţei, terorizat mereu de spectrul
sărăciei; pe suprafaţa vălurită a sufletului său de
tânăr silit să abordeze viaţa „ex abrupto”, frontal,
dănţuiesc deşănţatele Iele primejduitoare: Grija,
Disperarea, Umilinţa şi Ruşinea, caricaturi hidoase
al Sybilelor şi „cardinalele îmbobocirii” sale
universitare. Deşi genul este destul de frecventat,
iar subiectul – „clasificabil”, ceea ce conferă
originalitate cărţii este tonul, inconfundabil pentru
cei care l-au cunoscut pe autor.
Destinul său particular îl obligă să spargă
jocul ştimelor şi să-şi clameze în spaţiul îngust
dintre gând şi simţire dreptul său inalienabil la
devenire şi aspiraţia nestrămutată către idealul
izbăvitor, aşa cum Ahile, învingându-şi teama şi
asumându-şi fatalmente destinul, clamora în faţa
porţilor inexpugnabile ale Troiei antice provocarea
lui mânioasă către Hector şi către zeii potrivnici.
Şiragul amintirilor se întinde din clipa
descoperirii protagonistului pe lista admişilor la
Facultatea de Ştiinţele Naturii a Universităţii din
Cluj, marcînd începutul traseului său iniţiatic, şi
pînă la întoarcerea la facultate, ca student
integralist, în anul doi. Pe circumferinţa subiectului
flutură „steguleţele” anecdotice evenimenţiale, o
arboradă a peripeţiilor şi întâmplărilor studentului-
boboc. Râsul său nu e cristalin, zglobiu, ci reţinut.
53
Constantin Stana
Zâmbetul e schiţat şi amar, pe ici-pe colo

străluminat de câte o tentativă erotică timidă, ca
mugurele de lumină a unui licurici în beznă.
Fericirea? Un concept prea abstract şi prea
nebulos, apanaj emfatic al prea puţinor tineri, ca
Gicu Robescu.
Ciclica romanescă rezonează cu ciclica Istoriei,
cu reverberaţii groteşti în vremea noastră. În lumea
tulbure, proletcultistă a anilor 1956-1957, individul
umil e condamnat la singurătate. Asemenea lui
Grig („Catran”) Gociu sunt cei mai mulţi studenţi:
Tiberiu Pop, Ion Raţiu, Mitică Popescu, ieşanul
Cocuz, Sabin Pătraşcu, Tîrgoianu ş.a., – crochiuri
livreşti, sentimentale... Ei sunt fie persecutaţi
politic, ca urmare a apartenenţei familiei sau
neamurilor la o anumită doctrină politico-ideologică
sau la un anumit statut social, fie victime ale
propriilor verticalităţi morale, fie cu alte
determinări, socotite drept primejdioase de noul
regim socialist. Existenţa lor este persistent
dramatică: „...tineri fără nicio speranţă, flămânzi şi
umiliţi, încep anul universitar împărţind „oficina”
sordidă a lui Felecan, portar la Căminul Racoviţă...”
Acest cămin, care ar fi trebuit să fie edenul,
templul generaţiei studioase, este copia civilă,
redusă la scara abjecţiei şi odiosului, a
Penitenciarului de la Piteşti. O Istorie potrivnică,
panicată şi bezmetică trage cu urechea la discuţiile
tinerilor, ca să preîntâmpine şi să „înăbuşe în faşă”
54
orice pornire contrară „cuceririlor revoluţionare ale

poporului” sau „viitorului socialist luminos”. De
aceea vorbirea devine şoaptă şi se închide în
muţenie.
Evenimentele majore sunt cele cunoscute din
istorie, ca şi consecinţele lor, toate desemnînd o
dramă umană terifiantă: contrarevoluţia din
Ungaria, protestele studenţeşti, urmate de
exmatriculări din toate facultăţile din ţară sau de
arestări cu ani grei de puşcărie, deportările în
Bărăgan. Altele sunt specifice: „blatul” la cantină şi
la cămin, sesiunile de examene, câte un bal sau o
serată de cartier, cursuri, seminarii şi laboratoare,
agape timide, excursii de studii, stagii militare
Ca orice roman neaoş, adică „central” în sens
exponenţial, dl Grigore Gociu este un „copil al
naturii” în accepţiune rousseau-istă: atent afectuos
la mişcările şi ritmurile ei miraculoase, el realizează
epic excelente „copii de pe natură” în expuneri-blitz,
nu lipsite de note lirice personale, suave şi
recuperatorii în plan moral-sentimental.
Stilul, aparent elaborat, altminteri lejer, cu
aplecare spre colocvial, denotă o instrucţie variată
şi complexă, un dat filologic, o latenţă beletristică,
cu fraze scurte alternând cu perioade de amploare,
dublate de plăcerea melancolică a povestirii Muzica
de romanţă a frazei impune prozei note nostalgic-
elegiace.
55
Constantin Stana
Titlul demersului meu critic este împrumutat

„laitmotival”, cum se poate constata, din textul
cărţii, şi are valoarea unei sentinţe care pune între
paranteze condiţia umană.
Cititorul va remarca în text, cu uşurinţă,
„nodurile” comune de destin ale generaţiilor
postbelice, precum şi punctele de divergenţă.
Iar cartea de faţă, ca multe altele, este o
contribuţie evocatoare a autorului la străluminarea
şi elucidarea, prin reactualizări necesare, a unei
epoci care poate părea generaţiilor recente, inocente
din dezinteres sau dezorientare, o vreme caducă,
plutind undeva, într-un trecut nu prea îndepărtat,
dar nebulos, o „fabulaţie” pendulând între
„băsnirea” fantasmagorică şi mit.
Dincolo de orice consideraţii colaterale, cartea
dlui Grigore Gociu rămâne un document veridic,
ilustrând o lume şi un timp în care Cartea nu
apucase să fie coruptă, uzurpată şi substituită de
computer! Efigia cărţii este Profesorul, dinaintea
căderii în derizoriul „cadrului didactic”, Homo
sapiens sapiens autentic, produs al unui complicat
şi dramatic proces al devenirii prin suferinţă!
56
Feţele adevărului. Dimensiunea morală a

romanelor lui Augustin Buzura
Am tot mai mult convingerea că literatura este

un „topos spiritual” indeterminabil între iluzoriile
coordonate geografice, fiind în tot cazul „centru”, şi
în niciun caz „periferie”. Este o „aşezare” cu
marginile nicăieri şi cu centrul peste tot; şi poate
din acest motiv am dizgraţiat constant sintagma
„periferie literară” sau „literatură de periferie” (în
sensul provinciei), rezultată din prejudecata
raportărilor la un „centru” coordonator prin care se
înţelege îndeobşte „capitala”. Nu putem constata
aici decât un moft reprobabil care sfidează
deopotrivă şi raţiunea, şi evidenţa. O negare fără
temei a mişcării browniene a talentelor şi a valorii,
prea des contrazisă de istorie ca să mai aibă măcar
autoritatea perfidă a unui banal punct de vedere.
„Corectarea”, „punerea la punct” a acestei stări
de sufocantă suficienţă se săvârşeşte tocmai prin
ceea ce paşoptiştii numeau, la vremea lor,
„provincie literară”, concept atavic, utilizat astăzi
aproape accidental, deşi caduc. Liniile de forţă ale
57
Constantin Stana
axiologiei ignoră în mod necesar diferenţierea

orgolioasă dintre scriitorul din capitală şi scriitorul
din oricare parte a ţării. Drept urmare, n-am fost
surprins să constat că în istoriile literare europene
(atâtea câte mi-au fost accesibile) nu există acest
orgoliu disociativ.
Cartea profesoarei Viorica Gligor (Feţele
adevărului. Dimensiunea morală a romanelor lui
Augustin Buzura, Editura Scrisul Românesc,
Craiova, 2014) este totodată un „quod erat
demonstrandum” şi o corecţie promptă a
prejudecăţii amendate mai sus. Riguros structurată
după canoanele cercetării filologice aplicate
studiului monografic, cartea de faţă este reeditarea
lucrării (metodico-) ştiinţifice pentru obţinerea
gradului didactic I într-un „travesti” beletristic.
Gestul auctorial a devenit oarecum comun, mulţi
profesori optând pentru separarea lucrării de
partea ei didactică în scop editorial, livresc.
După „precuvântarea” autoarei (Itinerarul
unor întâlniri mirabile, I, pp.7-18, o persuasivă
confesiune de neîndoielnică sinceritate), urmează
un interviu al Vioricăi Gligor cu subiectul cărţii
(Augustin Buzura – n.n!), un preambul, o aşezare a
protagonistului în cronologia literaturii
contemporane, un fel de studiu de portret bio-
bibliografic cu nuanţări delicate şi accentuări
58
critice (II). Este o „aducere la zi” a personalităţii

prozatorului şi a operei sale, o reactualizare a
binomului om-operă, operaţie necesară şi
revelatoare în circumstanţele unei erupţii entropice
de literatură ce copleşeşte posibilităţile de
încadrare/clasificare ale istoricului literar din zilele
noastre. (A se vedea neputinţa operaţională
recunoscută şi declarată a denominativului
postmodernism, un nume fără nume, un concept
operaţional incomparabil mai „rarefiat” decât
oricare neo (-romantism, -clasicism etc. Să
recunoaştem că e mult mai uşor de găsit un nume
propriu unui bastard decât un pseudonim unui
hibrid!).
„Alchimia” cărţii şi armătura ei cristalizează şi
sudează în următoarele opt capitole (IV-XI) noduri
şi trasee ale prozei lui Augustin Buzura, pe care
Viorica Gligor le identifică şi le desenează ritos, cu o
elocinţă critică la limita dintre solemnitate şi
sentinţă.
Absenţii între „lumea absurdă” kafkiană şi
„omul revoltat” camusian (IV), Feţele tăcerii –
reperele noului roman documentar (V, – aluzie fină şi
filiaţie crepusculară cu romanul noului val...), Orgolii
– afirmarea şi negarea valorilor morale (VI, o stranie
contradicţie implicită), Criză şi resurecţie morală (în)
Vocile nopţii (VII), Avatarurile fiinţei alienate (în)
59
Constantin Stana
Refugii (VIII), redefinirea şi restaurarea unor

concepte filosofice: Adevăr, libertate, cunoaştere (în)
Drumul cenuşii (IX) sunt notaţii ferme într-o
rostire/rostuire critică impecabilă, constituind
infrastructura exerciţiului evaluativ şi substanţa
epică a discursului analitic. Evitând cu prudenţă
inutile aplecări asupra amănuntelor şi seducţiile
complementare ale prozei lui Augustin Buzura,
datorate unei confirmate empatii, Viorica Gligor
parcurge cu luciditate traseele narative prestabilite,
consemnând „diaristic” (ca să folosim un termen
predilect autoarei) impresiile peisajului romanesc şi
reaşezând reperele acestei tribulaţii în locuri
recognoscibile ulterior. Fără îndoieli şi fără zăbavă,
ea ţine mereu sub privirea-i iscoditoare acest peisaj
variat şi tulburător, refuzând cu obstinaţie tentaţia
rătăcirii. Orientarea ţine de o „busolă” personală,
reglată cu precizie în asidue lecturi, anterioare
prezentei decizii scriitoriceşti, verificată periodic de
sensibilitatea ei profundă şi de rigurozitatea
filologică. Viorica Gligor descoperă nota
fundamentală comună a tuturor romanelor lui
Augustin Buzura în Recviem pentru nebuni şi
bestii – Cronica unei lumi traumatizate (X),
proeminenţă sintetizatoare în basorelieful celor
şapte romane supuse operaţiei de critică literară.
De o parte şi de alta a Editorialistului
Augustin Buzura (XII) – simplu artificiu de
60
compoziţie fără aparentă legătură cu acestea două –

se postează simetric Raport asupra singurătăţii.
Sub semnul luptei cu limitele, cu imposibilul (XI) –
o recapitulare proustiană a propriului destin al
omului angoasat de neputinţa de a străbate spaţiul
absurd dintre el însuşi şi nefiinţă. Altfel spus, este
o introspecţie „maxenţiană” (H.P.-Bengescu,
Concert...), o „etiologie” a suferinţei interioare în
perspectiva morţii iminente (rostită „cu voce tare”),
când supremul şi ultimul gest vindicativ devine
creaţia febrilă, precipitată, aducătoare de împăcare
senină, după forţarea limitelor existenţiale. O
„deliberare finală”, am spune...
De cealaltă parte, Conştiinţa mărturisitoare
(XIII), o profesiune de credinţă ca un antidot al
suferinţei, o replică buzuriană a cunoscutului
Raport către El Greco al lui Kazantzakis, cu
rezonanţe testamentare argheziene, dar şi o
diatribă la adresa regimului politic. Această
conştiinţă vine tocmai din Evul Mediu cronicăresc
până în contemporaneitate şi este exprimată de
Augustin Buzura în termeni aproape identici
(Literatura... e un lucru de mare răspundere...
Trebuie să răspunzi de fiecare cuvânt scris, de
fiecare afirmaţie făcută – parafrazare după
Predoslovia Letopiseţului moldav al lui Miron
Costin). Nu lipseşte nici spiritul Introducţiunii la
Dacia literară a lui Kogălniceanu (1840) reformulat
61
Constantin Stana
spre finele veacului XX (Biografia mea nu are

importanţă. Contează numai cartea pe care am scris-
o, dacă e bună sau nu).
Înainte de a fi o conştiinţă mărturisitoare,
Augustin Buzura este o conştiinţă misionară, din
momentul în care îşi stabileşte responsabilitatea
socială şi limitele atitudinale (p.120, alin.1;
p.127,alin.1; p.129, alin.2). Iar Viorica Gligor
transcrie, şi de astă dată, cu similară
conştiinciozitate, „polilogul” acestei duble
conştiinţe, după dicteul electivelor afinităţi
goetheene.
După ce tratează sistematic, explicit şi
edificator teme, subiecte şi personaje ale romanelor
lui Augustin Buzura (corelate „călinescian” cu
determinările şi circumstanţele „trăiriste” ale
acestuia), autoarea disimulează concluziile propriei
cercetări printr-un neutru În loc de...,
Dimensiunea morală a romanelor lui Augustin
Buzura (XIV) – complementaritate şi adiacenţă a
Raportului asupra singurătăţii.
Dimensiunea acestui etos romanesc este dată
de aşa-zise „dosare de mărturii” (camilpetresciene)
despre condiţia umană pusă în dezbatere, condiţie
morganatică, sprijinită cândva pe valori certe,
universal valabile (iubirea, prietenia, demnitatea,
libertatea, adevărul), acum caduce, ori împinse în
62
derizoriu de „hăiticul” unor stranii sminteli ale

Istoriei recente (pp.134-135).
Registrul etic se întinde de la observaţiile
critice pertinente până la „radicalismul moral”,
punând între parantezele angajării etice şi sociale
ale literaturii, pe un ton contestatar virulent,
pseudoproiecte politice sortite eşecului, tare sociale
perpetuate de la un regim politic la altul, deturnări
ale sensurilor existenţei umane, escamotarea
adevărului, demistificarea până la caricatură a
Istoriei, inversarea valorilor, sufocarea
meritocraţiei, resurecţia mediocrităţii şi multe
altele, recunoscând în persoana lui Augustin
Buzura un romancier abstras conjuncturilor şi
circumstanţelor.
„Mărturiile” referenţiale aparţin unor exegeţi de
inegală notorietate (Eugen Simion, Nicolae
Manolescu, Ion Simuţ, Cornel Ungureanu, Ion Pop)
la ale căror opinii Viorica Gligor subscrie fără
rezerve, utilizându-le în argumentarea ipotezelor de
lucru. De-abia în finalul cărţii ea exprimă, cu
nejustificată modestie, parcă timorată de
autoritatea în materie a celor de mai sus, propria sa
concluzie (p.136).
Materialul documentar este selectat cu
prudenţă şi clasificat distinct: 11 titluri din
bibliografia operei lui Augustin Buzura (incluzând şi
63
Constantin Stana
convorbirile acestuia cu Crisula Stefănescu!), 27 de

titluri din bibliografia critică şi 8 titluri de articole,
recenzii şi interviuri publicate aproape exclusiv în
România literară în perioada 2001-2013.
Feţele adevărului este un studiu monografic
amplu, exigent şi echilibrat, uşor temperamental,
elaborat cu atenţie şi cu intenţia declarată de a
contribui la restaurarea valorilor literare
semnificative, salvându-le de pericolul imposturii
invadatoare şi al oportunismului conjuctural într-o
vreme deschisă debusolării în toate planurile
existenţei noastre sociale.
Astfel, gestul Vioricăi Gligor capătă o autentică
rezonanţă spirituală, punând într-un admirabil
tandem „bucuria intimistă a fiinţei solitare” marcate
de vocaţia catharctică a lecturii şi „dezvrăjirea
cântecului de sirenă al cărţilor”, cauzată de
indecenţa ultimului pătrar de veac (postdecembrist)
sub semnul violentării spiritului.
Apărută la relativ scurtă vreme după Aventuri
subiective (cartea de debut), Feţele adevărului
este încă o treaptă a ascensiunii ei scriitoriceşti şi o
nouă piatră la temelia horaţianului „exegi
monumentum…”.
Drobeta-Turnu-Severin,
8 decembrie 2014
64
Trezirea visului din vis
Mărturisesc că întotdeauna am primit cu

surprinsă plăcere producţiile literare ale tinerilor,
ale liceenilor în special, ştiind că ei trăiesc cea mai
roditoare vârstă a lirismului, când puritatea simţirii
este încă nealterată de pervertiri ulterioare, iar
gândurile lor sunt limpezi ca zorii.
Am şi prefaţat câteva cărţi, cu pasiunea
filologului, cu onestitatea critică necesară şi cu
gustul cititorului calificat, refuzând hiperbolizările
gratuite şi repudiind encomiastica fanfaronardă.
Am aplicat o critică de întâmpinare şi o evaluare cât
mai exactă, rezervându-mi dreptul profesionistului
de a semnaliza cititorilor apariţia noilor frumuseţi,
şi trecând conştient cu vederea nesemnificativele
stângăcii inerente oricărui debut. Aşa mi s-a părut
constructiv.
Poemele adolescenţei, această primă carte a
domnişoarei Andra Giulia Birău (Editura Ştef,
Drobeta-Turnu-Severin, 2014) mi-a parvenit în
formă manuscrisă când tremurul emoţional al foilor
încă nu se oprise, răspândind în aerul eterat al
ficţiunii inefabilele miresme.
65
Constantin Stana
Cele treizeci şi şase de poeme răsfirate ca un

evantai în cele aproape cincizeci de pagini numără
dublul vârstei autoarei în clipa când, prin
generozitatea absolută a editorului Dragon Nedelcu,
cartea-şi deschide sipetul ei de frumuseţe exact la
ora acestei irepetabile aniversări, emanând dintre
reavene file parfumul delicat şi fin al Cuvântului
Poetic, declanşând Bucuria.
Blocurile sintactico-semantice despărţite prin
asterisc sunt părţi organice ale aceluiaşi întreg
poematic, respirări diferite, armonizări ale vocilor
lirice polifonice într-o orchestraţie matură şi fără
cusur, ce denotă atât cunoaşterea sigură a sintaxei
poetice, stăpânirea alternativă a prozodiei clasice şi
moderne, cât şi utilizarea motivată a lexicului şi a
subtilităţilor semantice în laboratorului alchimic al
acestei neaşteptate creatoare de Frumos.
Poem continuu, cu toate meandrele şi
cascadele lui evidente, discursul liric bine modulat
se eschivă de la pauzele sau stopările retorice pe
care eventualele titrări ale componentelor le-ar
impune. Departe de a fi o simplă „găselniţă”
compoziţională (cuvânt coroziv şi precar!) cred că
acest „aranjament orchestral” este unul bine
inspirat, nelăsând ochiului zăbavă de la
deschiderea cărţii până la închiderea ei. Este
beneficiul lucrului cumpănit, măsurat şi finit.
În materie de emoţii (ca să-l parafrazez pe
divinul critic G. Călinescu), Andra Birău nu aduce
66
noutăţi ostentative, şi substanţa poetică este în

general aceeaşi: emoţii, sentimente, trăiri şi
percepţii învăluitoare, prinse laolaltă în torsul felin,
când zglobiu, când molatic, al Verbului. Imaginile
poetice calde se succed cinematic, ca într-un album
surprinzător, stârnind emoţii în lanţ. Ceea ce
impresionează pe cititorul „dedulcit” la poezia bună
este muzica (interioară şi manifestă, exteriorizată
deopotrivă) a versurilor, calitatea estetică a ficţiunii
transfigurative, pendularea între lied şi cântecul de
dragoste, între explozia sentimentală şi calma
resemnare, între zâmbet, pseudoinfatuare şi
tristeţe. Lirismul Andrei Birău trădează neliniştile,
avatarurile fiinţei, proprii adolescentului generic
revendicat deopotrivă de elanuri şi de renunţări, de
angajamente provocatoare şi de indecizii, de
chemarea idealului şi de absurdul existenţei reale,
de superbie şi de modestie, conştientizate sau nu
ca aspecte şi manifestări indispensabile ale crizei de
creştere şi de maturizare.
Lecturi poetice subînţelese explică viziunea
lirică şi paginaţia poemelor (ca o ikebana),
„acoperind” cu pricepere dubla condiţionare
maioresciană: materială şi ideală. Adăugaţi la
acestea o sensibilitate particulară ce lasă
introspecţiei porţi deschise mereu către exteriorul
mundan şi o aplecare structurală către poezie ca
modalitate de rafinare a limbajului şi a comunicării,
şi veţi putea alcătui din imaginaţie crochiul acestei
67
Constantin Stana
tinere poete. În sufletul Andrei Birău, Limba

Română renaşte din murmurare şi cântec, între
coordonatele ei distincte şi fără de asemănare:
dragostea şi dorul. Mărturisite imaculatelor hârtii,
„urbi et orbi”, poemele Andrei Birău devin ofrande
pe altarul muzei Euterpe.
Dinadins n-am „rupt” din text niciun vers,
nicio sintagmă cu care să-mi „argumentez” logica
afirmaţiilor. Procedeul mi s-a părut c-ar fi căpătat
în acest caz inutile conotaţii ce trimit la infatuare,
sau la fel de zadarnice operaţii (in)estetice. Am lăsat
cititorului alternativa fie de a mă crede pe cuvânt,
convingându-se imediat de justeţea „ziselor” mele,
fie de a se îndoi cartezian, convingându-se pe
îndelete de cele spuse, sub autoritatea
catharsisului aristotelic.
30 ianuarie 2014
68
Caleidoscop – Eugen Fritea
În pofida vocaţiei profesionale constante către

ştiinţele exacte (profesor de matematică până la
sfârşitul carierei sale didactice) Eugen Fritea s-a
lăsat deseori condus de frumuseţile rostirii lirice,
uneori aşteptând, alteori provocând, şi deseori
căutând deliciile metrilor poetici, în care a găsit
armonii plăcute, în rezonanţă intimă cu variabilele
tainice (pentru mulţi dintre semenii săi) ale
ecuaţiilor matematice. Ca atare, numai el poate şti
ascunsele sinergii ale celor două domenii între care
a lăsat să penduleze propria existenţă. După onesta
sa mărturisire, jocul rimelor şi al ideilor nu l-a
împins către orgolioase reprezentări despre sine,
lăsându-se mai degrabă legănat de euritmii decât
de rigorile statutare ale Poeziei. A scris, cu alte
cuvinte, mai mult din plăcerea ludică a comunicării
în versuri a evenimentelor, întâmplărilor, ocaziilor
şi impresiilor ad-hoc ale existenţei cotidiene, şi mai
puţin din constrângerile ideatice ale unei poetici
oarecare. Poate că de aceea cele trei cărţi ale sale
(Mi-e dor, Editura Euphoryon, Drobeta Tr-Severin,
2004, Lume, lume… soro lume, Drobeta Tr-
69
Constantin Stana
Severin, 2010, Editura Damira, şi O lacrimă,

editura Procatedra, 2014), eclectice în fond, sunt
foarte greu de clasificat, fiindcă în cuprinsul lor
găsim laolaltă, fără vreo ordonare prestabilită, chiar
fără criteriu cronologic, poezii lirice de evocare
alecsandrină, note de jurnal, cronici rimate,
interviuri, albume cu fotografii colegiale, ori de
familie, crâmpeie de proză, amintiri, schiţe
(crochiuri) de portret literar, poezii omagiale,
dedicaţii în versuri, confesiuni ale propriilor
efuziuni literare, epigrame şi alocaţiuni, impresii de
călătorie şi multă, multă iconografie.
În lipsa unei cronologii evidente şi a unei
structurări şi mai puţin evidente, cititorului nu-i
rămâne decât surpriza pe care i-ar putea-o stârni
jocul de caleidoscop al umbrelor fugare, ale cărui
alcătuiri ţin de alte reguli de cât cele îndeobşte
cunoscute. La fel de greu îi este cititorului să
opereze delimitări ori succesiuni între cele trei cărţi
amintite, întrucât impresia generală este aceea că,
din auctoriale motivaţii materialul abundent,
necesitând lentoare şi efort îndelungat, a fost
distribuit, în fond, în trei volume ale aceleiaşi cărţi.
Elementul lor comun rămâne în exclusivitate
plăcerea „zicerii rimate”, o caracteristică deja
notorie a autorului, care lasă impresia totalei
indiferenţe faţă de ispitele prozei artistice, epica sa
accidentală, limitându-se la genul minor al
70
naraţiunii curriculare, al retoricii de conjunctură,

ori al evocării sentimentale.
Abordarea „temelor cu variaţiuni” se face „în
cunoştinţă de cauză”; Eugen Fritea are suficiente
lecturi „clasice” şi desigur, cunoştinţe specifice de
teorie literară, de canoane prozodice, ca şi de
modalităţi de exprimare. Caracteristicile
înfăptuirilor sale literare rămân,
fundamentalmente, sinceritatea neîndoielnică şi
jovialitatea incurabilă. Modalitatea paşoptistă
(„Voi credeaţi în scrisul vostru…”) este acompaniată
de invitaţia (îmbietoare) la un festin „sui-generis”.
Totul „în regia autorului”, şi fără urmă de
prefăcătorie. Vorba românească în naturala ei
strălucire, se lipseşte de lustruirea savantă,
academică, păstrându-şi poporala ei naivitate, mai
aproape de modelul folcloric, precum pictura naivă,
decât de rafinamentul stilistic al modelelor culte
actuale, atât de diversificate în paradigmele lor,
încât au devenit ele însele neîncadrabile în sferele
cunoscutelor curente şi orientări literare,
asumându-şi o nebuloasă şi ingrată prefixare (post-
modernism, spre exemplu!)
Obârşiile bihorene ale lui Eugen Fritea au găsit
pământ fertil în ţinutul Mehedinţilor (mustind de
cultură, de cântec şi de poezie el însuşi!), facilitând
un straniu avatar! (de la brişcă la stilou şi de la
clop la cravată), sub proteguirea unui blând destin
71
Constantin Stana
omenesc, atât de blând pe cât a fost de îngăduitor

Dumnezeu, în marea lui generozitate.
„Temele cu variaţiuni” ale cărţilor lui Eugen
Fritea sunt abordări emoţionale, transcrieri felurite
ale unor trăiri perene uneori, circumstanţiale de
cele mai multe ori. Parcă oarecum jenat de
presupusa banalitate a consemnărilor epice „de
obşte”, profesorul „riscă” să versifice orice: de la
aniversări la nupţiale întemeieri, ori de la banala
omagiere exoticală la nedei câmpeneşti. Crezându-l
capabil (cu scuzele de rigoare!) inclusiv de
năzdrăvănia versificării unei conferinţe de partid de
anţărţ, rămâne o enigmă pentru noi cum de n-a
încercat Eugen Fritea să versifice Teorema lui
Thales, ori postulatele lui Euclid…! Că de aici la
„poezirea” algoritmilor lui Nepper sau la aşezarea în
baladă a diferenţialelor şi întegralelor ar fi avut mai
puţin de un pas…!
Dedicate şi evenimenţiale în marea lor
majoritate, scrierile poetice ale lui Eugen Fritea
acoperă o puzderie de fiinţe şi de întâmplări, fie din
mica sa familie, fie din marea familie a colegilor de
serviciu, a prietenilor şi cunoscuţilor, ca un fel de
adresare „urbi et orbi”… Privirea panoramică şi
memoria îndelung exersată nu lasă să-i scape mai
nimic. Intenţia profesorului este nobilă şi onorantă,
sprijinită pe convingerea că, în felul său particular,
adică poetizându-i imaginea sau memoria, Eugen
72
Fritea îşi celebrează subiectul sau individul ţintă,

ori că oferă un plus de prestigiu, de istoricitate
chiar, evenimentului poetizat. Am spune că
profesorul nu uită şi nu iartă nimic din toate
acestea, pe care, prin gestul său, le face părtaşe
bucuriei sale de a trăi între oameni şi alături de ei.
Din această perspectivă, ar fi neelegant să-i
pretindem profesorului intenţii pe care el însuşi
mărturiseşte a nu le fi avut, ori „căzniri” de a
parveni în panteonul poeziei lirice mari, academice,
stilate şi „frumoase” în sens absolut estetic.
Eugen Fritea nu-şi atribuie orgoliul de Poet,
nici originalitatea absolută a viziunii şi imagisticii
artistice în sensul lirismului pur. Pentru el,
versificarea constituie o plăcere personală, şi o
desfătare pe măsură. Aşa socoteşte el nimerit! Şi,
din moment ce nu emite pretenţii nici nu-şi asumă
riscuri reducând la zero exerciţiul critic tendenţios.
În lipsa vinovăţiei, nu există inculpat! Astfel, se
poate conchide că e treaba lui ceea ce face, din
moment ce nu solicită evaluări critice. Sigur,
oricine doreşte poate face aprecieri asupra utilizării
mijloacelor şi tehnicilor vizând expresivitatea
lingvistică a rostirilor sale versificate. Acestea pot
plăcea unora, şi să displacă altora. Pentru Eugen
Fritea, importante sunt prezenţa şi mesajul. Ambele
implică însă o anumită atitudine de… poeta cives!
Este semnul luării în stăpânire ordonatoare a lumii
73
Constantin Stana
în care trăieşte: o lume reală, o lume care a fost sau

care mai este încă, o lume vie, populată abundent
cu făptuiri şi cu întâmplări, pe care, Eugen Fritea o
tratează cu exclusivă cordialitate. În acest vast
spaţiu mundan, Eugen Fritea îşi joacă rolul său, îşi
execută propria partitură într-o viziune cvasi-
edenică, din care lipsesc cu desăvârşire omeneştile
noastre păcate: ura, discordia, invidia, egoismul şi
dispreţul. Este ca un fel straniu de „pater-
familiae” ce nu pare a fi fost vreodată încercat de
rele vremelnicii, dar care nu ezită să te facă
complice la festinul său particular de imortalitate,
la ospăţul său de nemurire de care noi suntem rare
ori capabili conform biblicului imperativ „precum
în cer aşa şi pe pământ…”
Cenaclist cu pasiune, amator de „gimnastici
mentale”, iubitor de sport, de muzică şi de artă,
profesorul însuşi se pune în rezonanţă cu lumea pe
care o versifică, versificându-se… Astfel, el devine
protagonistul propriei sale vieţi şi propriei sale
opere, autor şi erou totodată. Lumea sa este o lume
inclusivă şi explicită: un mod „fritean” de a spune
„– Ecee homo”, cu modul său de comunicare
onestă şi curată, în simplitatea ei, Eugen Fritea dă
cu tifla pretinsei „socializări facebook-iste”
Cele trei cărţi ale sale, asupra cărora am făcut
consideraţii globale, au în acelaşi timp, valoare
documentară, de cronică sentimentală a vremii
74
noastre, în care cititorul poate găsi laolaltă oameni,

locuri, fapte, întâmplări expuse într-o formă
agreabilă, şi oferind lectorului ocazional bucuria şi
surpriza redescoperirii celor menţionate, duioase
forme evocatoare.
De loc neglijabilă este, în toate cele trei cărţi,
partea de iconografie: sute şi sute de fotografii,
imortalizând „biotopul” trăirist al autorului. Foarte
mulţi oameni pe care autorul i-a cunoscut de-a
lungul vieţii sale, oameni obişnuiţi ori personalităţi,
eroi ai istoriei naţionale sau ai Culturii naţionale,
pe care Eugen Fritea îi evocă aproape cu evlavie,
omagiindu-i şi perenizându-i în memoria colectivă.
Nimic nebulos ori îndoielnic. Totul la vedere, clar şi
explicit. Totul sub semnul cordialităţii şi al
jovialităţii. Un fel de căldură şi de aducere-aminte,
dacă vreţi, într-o lume tulbure şi nestatornică,
ameninţată de îngheţ sufletesc şi de uitare…
Tehnic vorbind, am evitat după cum se poate
observa „spicuirea” din text, reproducerea unor
fragmente, citarea etc, practici comune în exerciţiul
critic propriu-zis. N-am dorit să canalizez gustul
cititorului către locurile plăcute mie, lăsându-i
libertatea şi plăcerea propriilor selecţii.
Am pornit, în consideraţiile mele, de la
prejudecata că orice om care creează ceva cu
intenţia de a lăsa semenilor săi semn şi dovezi ale
trecerii sale prin lume, în haina îngrijită a
75
Constantin Stana
VERSULUI, chiar fără exorbitanţă şi fast, nu poate

face un lucru rău…!
Iar Eugen Fritea, cu atât mai mult…!
Semnează, ŞI CONSEMNEZĂ, amicul şi
prietenul său, profesorul STANA CONSTANTIN,
Drobeta TR-SEVERIN.
76
Fascinaţia Chorei
Străvechea artă a dansului, Coregrafia,

inspirată într-un moment de euforie de însăşi muza
Chore, dănţuitoare rafinată prin saloanele zeieşti
ale Olimpului din vremuri uitate, se dovedeşte
perenă, canonică, exemplară şi... frumoasă, parcă
sfidând ţopăielile de obşte, contorsiunile,
rostogolirile şi scălâmbăielile generaţiilor mai tinere,
doritoare de mişcări libere, fără reguli şi fără ordine,
fără caligrafia şi scenografia clasică, splendide, în
fond, ale dansului popular, supervizat şi instruit de
nişte oameni cu har, pe care gratitudinea
spectatorului avizat i-a recompensat cu titlul de
maeştri coregrafi. Publicaţiile (cărţi, reviste,
materiale audio-video etc!) necesare iniţierii şi
performanţei artistice în acest domeniu sunt rare,
şi adresate doar puţinilor oameni interesaţi de
această Artă – sora geamănă, vioaie şi manifestă a
Muzicii, fără de care nu poate vieţui. Este deci cu
atât mai surprinzătoare cartea pe care domnul. ing.
Mihai Munteanu (om de sus, după cum se citeşte
în numele său!) se încumetă s-o ofere doritorilor de
minunăţii estetice, care se află cu prisosinţă în
dansul folcloric stilizat. Surprinderea vine şi din
ineditul asocierii ingineriei (ştiinţă şi meşteşug) cu
coregrafia (artă şi vocaţie) care nu se întâlneşte
77
Constantin Stana
decât la oamenii cu har... Domnul. Mihai

Munteanu este fără îndoială unul dintre aceştia.
Cartea sa, Un picior de plai, o gura de rai,
subintitulată Folclor coregrafic din Mehedinţi,
este, în cele peste 100 de pagini ale sale, un
manual, un ghid, pentru oricine vrea să se iniţieze
în coregrafie folclorică şi demonstraţie de expertiză
(cunoaştere de la A la Z a artei coregrafice, a
didacticii şi metodologiei acesteia) pentru cei
avizaţi, argument suficient pentru omologarea
(atestarea) autorului în rândul maeştrilor coregrafi.
În structura ei se disting trei părţi solide:
1. Alfabetul coregrafic (prezentare detaliată,
explicită şi exhaustivă a simbolurilor grafice
utilizate în predarea învăţarea coregrafiei populare,
cu detalierea oricăror posibile neclarităţi),
2. Scurtă descriere a dansurilor culese din
Ansamblul Folcloric Izvoraşul (unde s-a petrecut
chiar iniţierea şi desăvârşirea autorului, el însuşi
dansator profesionist, vreme de 20 de ani, în acest
Ansamblu, iar mai apoi instructor – 5 ani!),
completată cu descrieri profesioniste şi integrale
ale costumelor populare utilizate de dansatori,
bărbaţi şi femei, consideraţii pertinente asupra
calităţii actului cultural, harta judeţului,
coordonatele naţionale ale coregrafiei etc.
3. Partea de rezistenţă a lucrării o constituie
prezentarea (caligrafierea, construcţia, structura
78
suitelor, maniera de interpretare) a dansurilor

folclorice culese din judeţul Mehedinţi şi clasificate
pe zone folclorice (peste 30 de dansuri vechi,
tradiţionale, cu desen complicat) cărora le anexează
partiturile muzicale originale (notate şi ele de alţi
mari maeştri ai muzicii mehedinţene) şi schemele
scenografice (aranjamentul în scenă al
ansamblului de dansatori, regia acestora).
Prezentarea simbolică (grafică) a dansului este
urmată imediat de partitură, pentru uzul inclusiv
al... corepetitorului (cântece culese din Cântece de
dansuri populare din Mehedinţi).
Cartea de faţă îşi dovedeşte dubla utilitate
(estetică şi practică), lăsând contemporanilor
mărturie vie şi uimitoare despre frumuseţea mitico-
Iegendară perenă a dansului folcloric mehedinţean.
Document şi îndreptar artistic realizat după toate
rigorile, cartea domnului ing. Munteanu Mihai
sfidează spiritul mercantil, debusolat şi superficial
al unor vremuri în care totul este luat a la lejere,
riscând să cadă irecuperabil în caricatură, în kitsch
şi în derizoriu... Este, în acelaşi timp, şi
compensatoriu, o dovadă palpabilă că voinţa,
vocaţia şi gustul pentru frumos ale românilor
generici n-a pierit... Şi o speranţă că nici nu va
pieri...!
79
Constantin Stana
Precuvântare
Iute ca un grăuncior de polen, şi în pofida

staturii sale deloc achileene, profesorul, colegul şi
prietenul nostru, Cornel Boteanu, slujbaş al
catedrei în mirificul ţinut al Cloşanilor, la Grupul
Şcolar Constantin Brăncoveanu din Baia-de-Aramă,
face deopotrivă muncă de albină şi de sisif, înrobit
de nobila artă a scrisului, şi urmând, la peste două
veacuri şi jumătate distanţă în tărâmul lui
Chronos, imperativul heliadesc al acestei corvoade.
Profesor, scriitor, metodist al breslei,
documentarist, responsabil educaţional şi mentor
al generaţiilor tinere din preajmă. Cornel Boteanu
atacă furibund şi disperat, ca Meşterul Manole,
toate obiectivele peniţei, din dorinţa de a lăsa
posterităţii adesea ingrate dovezi palpabile, atât ale
admirabilei sale treceri prin viaţă, cât şi despre
realităţi ce tind să devină foarte repede vestigii.
După cărţi de interes didactic aplicativ, după
studii folclorice şi etnografice, după monografii
dintre cele mai inedite şi mai incitante,
condimentate cu producţii lirice personale, se
încumetă să ivească, din acelaşi neastâmpăr
80
intelectual ce l-a caracterizat dintotdeauna, o

monografie a şcolilor din zona unde lucrează şi
trăieşte.
Monografia „Învăţământul din Baia-de-Aramă”
este operă de filolog de vocaţie. Viziunea istorică a
cercetării, documentarea strictă şi onestă, exerciţiul
de evaluare justă a strădaniilor înaintaşilor,
judecăţile de valoare, refreşizarea memoriei – ca o
palmă dată elegant amneziei de obşte, entuziasmul
paşoptist al întreprinderii şi febrilitatea redactării,
grija pentru ansamblu, ca şi pentru amănunt sunt
doar câteva dintre atributele notabile ale cărţii a
cărei naştere se subscrie unei admirabile
generozităţi. Profesorul Boteanu iveşte şi lansează
acest eveniment editorial particular exact de Zilele
Liceului din localitatea sa de referinţă. Este un dar
pe care Profesorul Cornel Boteanu îl face
concitadinilor săi, colegilor de serviciu şi din
învăţământul mehedinţean, şi nu numai, elevilor
săi şi, de ce nu, viitorilor profesori.
Perfect alcătuită sub raportul redactării, al
rigorii filologice,cartea inventariază toate şcolile din
arondismentul Băii-de-Aramă. Autorul ei anexează
în cuprins facsimile şi fotografii, comentează,
întreabă, trage concluzii pertinente. Deopotrivă
martor al timpului său şi al trecutului, ca orice
evocator, Cornel Boteanu face arhivistică şi roman,
în penumbra spiritului călinescian. Cartea sa îl
transportă cititorul de orice statut de la
81
Constantin Stana
intelectualul blazat la pasagerul care vrea să-şi

„omoare timpul” fugar cu informaţii utile şi rapide,
în spaţii şi timpuri alternative. Ochiul lectorului se
delectează şi se conectează la realităţi uneori
nostalgice. Altruist, dar nu anonim, adică marcat
veridic de orgoliul auctorial ce dă cu tifla falsei
modestii (ce să facă un creator cu această hymeră a
modestiei, haină a mediocrităţii?), Cornel Boteanu
trage de mânecă Indiferenţa şi resuscitează
Anamneza.
„Scolastica” sa monografie este un dar şi un
avertisment, un exemplu de statornicie a şcolii şi de
strădanie a dascălilor de neam de odinioară, ca şi
de acum, într-o vreme a distorsiunilor şi spasmelor
de sistem, a pribolirii părelnice a unei lumi de
sfârşit-început de veac şi de mileniu.
82
Câteva lămuriri terminologice
Rasismul, xenofobia, naţionalismul... sunt

concepte ideologice contorsionate până la
falsificare.
Ele nu presupun sau implică sentimentul de
ură decât dacă acest sentiment este stârnit cu
vinovăţie şi cu rele intenţii de cei ce reclamă aceste
manifestări, pe care cel mai adesea ei le stârnesc.
Rasismul. Nu-i urăsc pe asiatici (rasa
galbenă), ba din contra. Le admir tradiţiile şi
cultura. Sunt oameni frumoşi şi serioşi, cu o
filosofie admirabilă.
Nu-i urăsc pe negri, ci-i compătimesc, ba chiar
mă simt vinovat că rasa mea (aia văruită) i-a
persecutat, i-a vândut ca sclavi şi le-a răpit
resursele, în loc să-i ajute să se dezvolte firesc.
Pe amerindieni (Pieile Roşii) chiar îi iubesc,
considerându-i cei mai echilibraţi oameni de pe
planetă, capabili să trăiască în deplină armonie cu
natura (pe care tot rasa mea „civilizatoare” – de
fapt, scursorile ei vagabonde – i-a exterminat şi i-a
silit să trăiască în rezervaţii), foarte asemănători ca
83
Constantin Stana
filosofie de viaţă, mentalitate şi respect pentru

natură şi pentru tradiţii cu poporul român...
Pot fi lejer prieten, tovarăş, colaborator cu
oricare dintre aceştia.
Cu toate astea, n-aş agrea ţopăpind de bucurie
căsătoria fiicei sau sorei mele cu un chinez, cu un
negru sau cu un amerindian. E vorba despre ceva
mult mai profund, ţinând de cutume. Dar dacă-i
musai...! Am înţeles însă că unul din aspectele
Armoniei, şi cauză a supravieţuirii energetice a
rasei umane, este metisarea. Ea asigură rezistenţa
demografică în timp.
Unde este ura aici? Nicăieri.
Xenofobia este comportamentul reticent faţă
de străinul (oricare ar fi el) pe care nu-l cunosc. şi
pe care aş fi idiot să-l primesc cu braţele deschise,
necunoscându-l... Reticenţa mea firească faţă de
străin devine respingere, (repulsie) sau ură din
momentul în care, oferibndu-i loc la masa mea,
tentează parşiv la bunurile mele şi la viaţa mea, şi
eu observ asta… Ceea ce viaţa mi-a arătat de
nenumărate ori. Or, a-ţi iubi duşmanul în numele
unor concepte/concepţii contrafăcute de cei
interesaţi, mi se pare de asemenea o idioţenie. Fiind
un om instruit, nu pot fi nici idiot, nici prostit. Cred
în Moş Crăciun din complezenţă, din tradiţia
frumoasă şi din convingerea că nu face rău
84
nimănui. Dar nu pot crede în zei străini şi

duşmănoşi Neamului meu. Îl am pe-al meu,
verificat de Istorie şi atestat de Tradiţia culturală
străveche şi neîntreruptă, şi mi-ajunge.
Naţionalismul este manifestarea firească a
sentimentului complex de dragoste, de mândrie şi
de respect al individului conştient că aparţine unei
anumite naţii (naţiuni). Naţionalismul are
determinări istorice şi geografice, circumscrise
noţiunii mai largi de Patrie. Are, aşadar, implicit şi
explicit, sentimentul de Patriotism, în care se
amestecă armonios şi echilibrat dragostea pentru
familia ta, pentru oamenii şi locurile natale, pentru
istorie, obiceiuri, datini şi tradiţii, pentru strămoşi
şi pentru faptele lor, pentru teritoriul mai larg,
strict determinat geografic, numit Ţară (identic cu
Patrie, pentru băştinaşi) şi pentru tot ce are ea, de
unde derivă virtuţi moral-cetăţeneşti imperative
(păstrare, dezvoltare, apărare, promovare etc). Cine
nu are Patrie nu poate avea nici sentiment
patriotic. Iar adopţiunea nu este identică cu geneza.
Îi lipseşte cifrul cromozomial (ADN) care s-o
autentifice. Altminteri, rămâne o simplă „convenţie
civilă”. O formalitate. O formă goală, văduvită de
conţinut.
Nu-i putem reproşa dialecticii istoriei realitatea
că, după stadiul primitiv de familie-trib-gintă, cele
mai multe entităţi umane colective au evoluat către
85
Constantin Stana
stadii superioare fireşti: populaţii-popoare-naţiuni.

Unele au menţinut cu obstinaţie sau silite de
împrejurări colaterale acestei dialectici forma de
existenţă tribală. În mod regretabil, destinul lor este
fie să fie aduse la fazele superioare amintite, fie să
piară. Firea, legile universale operează asemenea
sentinţă. Altele şi-au asumat condiţia simbiotică
(destul de comodă) de populaţii, convieţuind în
circumstanţe acceptate sau tolerate, conlocuind cu
popoarele de adopţie acelaşi teritoriu şi împărţind,
cu mai multă sau mai puţină înţelepciune, acelaşi
destin. Având termeni lipsă în ecuaţia lor
existenţială, e puţin probabil că vor evolua la
stadiul de popoare. Popoarele sunt entităţi umane
masive şi cvasiconsistente, cu constante şi
diferenţiale, cu gen proxim şi diferenţe specifice, cu
identitate şi determinări proprii (teritoriu, limbă,
cultură, civilizaţie ş.c.l.). Ele pot accepta populaţii,
păstrându-le aşa cum sunt, sau asimilându-le.
Naţiunea este ipostaza existenţială absolută a unui
popor, care se poate el însuşi constitui ca naţiune,
având toate datele ecuaţiei (complete), sau care
poate constitui o naţiune de comun acord cu alte
popoare, fiecare păstrându-şi diferenţele specifice.
Naţiunile monoetnice sunt consistente, durabile şi
referenţiale. La baza acestor construcţii stă spiritul
luminic, dumnezeiesc. Naţiunile-conglomerat sunt
artificiale, convenţionale, inconsistente şi au slabe
86
legături între constituenţi, putând fi dezmembrate

oricând. Construcţiile de acest fel sunt o fază de
tranzit către o exacerbare distrugătoare.Tot Istoria
ne-a arătat şi asta. Supralicitarea naţiunii este
Imperiul: construcţie nefirească, smintită şi
caducă. La baza acestei construcţii stă spiritul
demonic.
Nu pot să nu aduc în discuţie doi termeni cel
puţin distorsionaţi, dacă nu falsificaţi aberant, şi
insinuaţi din interes ocult între conceptele
ideologice.
Antisemitismul este un mod hilar (dacă n-ar
fi odios prin intenţionalitatea şi prin finalităţile lui
ascunse) de a trage o spuză inexistentă pe o turtă
falsă. Prin antisemitism se înţelege (în general, ca şi
în particular, deci exclusiv) manifestările (comune
foarte multor popoare) de reticenţă, de respingere,
de ostilitate sau de ură faţă de evrei. Etimologic,
semiţii ar fi descendenţii mitico-legendari ai lui
SEM (întâiul născut al lui Noe, urmat de Ham şi de
Iafet), în strădania lor disperată de a se considera
cel mai vechi popor al lumii (pretenţie exagerată, pe
nimic întemeiată). Dar ce ne facem, că evreii nu
sunt singurii semiţi, ci mai sunt şi alţii, de aceeaşi
sorginte, cu care popoarele lumii chiar n-au nicio
„pricină de gâlceavă”... Atunci, se pune firesc
întrebarea: de unde această restricţie până la
exclusivitate? Pe ce se întemeiază ea? Păi ea se
87
Constantin Stana
întemeiază pe o nebunie anume, pe o defecţie

reproşabilă, pe comportamente, atitudini şi
manifestări reprobabile, recunoscute ca atare la
nivel cel puţin european (nu mai vorbesc de
Orientul Mijlociu). Pentru edificare, vă recomand
spre lectură Protocoalele secrete ale înţelepţilor
Sionului, Talmudul (şi comentariile la Talmud),
Miturile fondatoare ale politicii israeliene a lui R.
Garaudy, cărţile lui David Duke ş.a.
Antisemitismul ascunde teama pentru
cuvenitele răsplăţi în raport cu faptele evreilor, şi
exacerbează întru intimidare o anumită suferinţă
(prigoana dezlănţuită asupra evreilor de evreul
Hitler şi de fascistul Mussolini în timpul celui de-al
doilea război mondial, extinsă ca vinovăţie şi
asupra altor popoare europene, printre care şi
România, în pofida adevărurilor istorice
contradictorii). Scopul acestui comportament este
multiplu: dominarea populaţiilor sau popoarelor
incriminate în scopul obţinerii de foloase financiare
şi de altă natură, penetrarea şi subordonarea pe cât
posibil a instituţiilor şi structurilor Statului pe
unde există comunităţi evreieşti, mergând până la
disoluţia Statului însuşi, o dată cu subminarea
economiei lui naţionale, deturnarea istoriei
poporului respectiv şi impunerea propriei mitologii,
subminarea pe orice cale a forţelor naţionale vitale,
căutarea unei ţări potrivite, şi multe astfel de
88
fantasmagorii care virusează inclusiv istoria

ultimilor 25 de ani.
Am scris cândva despre „clasicele” păcate ale
evreilor, şi nu vreau să mai revin. Dar mi se pare
anormal să fii beat şi să provoci scandal, lumea să
te povăţuiască să mergi acasă şi să te culci, tu să
sporeşti arţagul, câte unul să-ţi mai scape o palmă
aşa, ca pentru trezire, şi tot tu să te vaieţi că ai
fost... holocauterizat, şi să pretinzi bani pentru
asta. Altminteri, cum să-mi pretinzi mie respect
pentru osemintele bătrînilor tăi, când nici măcar tu
nu le respecţi, că dacă le respectai, n-ai fi vândut
jumătate din cimitirul evreiesc din Severin unui
magazin privat de covoare şi de mobilă, nici n-ai fi
închiriat sinagoga din acelaşi oraş unui cabinet de
avocatură. De unde trag concluzia, măi Itzik, că tu
respecţi numai banul, nu şi altele pe care mă sileşti
pe mine să le respect. Respect contra respect, dacă
vrei. Dacă nu, n-avem ce negocia. Chestiunile ar
trebui dezbătute între istorici, sine ira et studio, dar
evreii evită orice fel de confruntare şi preferă calea
autoritaristă, care le va aduce mereu alte şi alte
necazuri. Evreii sionişti riscă să strârnească
antisemitism cu consecinţe imprevizibile chiar şi
acolo unde el nu există. Impresia generală tacită
este că antisemitismul, ca şi Ebola, este un
experiment toxic, scăpat de sub control. Astfel de
comportamente sioniste pun în umbră până la
89
Constantin Stana
estompare frumoasa, de altfel, contribuţie a evreilor

normali la patrimoniul cultural-ştiinţific al lumii.
Holocaustul este un caz patologic de
acaparare în beneficiu propriu a suferinţei
universale. Etimologic, termenul vine din greacă
unde semnifica ritualurile sacrificiale animaliere ale
vechilor ebrei. Însemna „ardere de tot”, ceea ce nu e
tocmai „koşer” în lamentaţiile voastre.
În războaie au murit multe milioane de
oameni, aparţinând diferitelor popoare. Fiecare şi-a
îngropat şi şi-a jelit morţii fără atâta olicăială. Am
repect pentru asta şi sunt trist ca un Om. Dar când
voi i-aţi omorât pe-ai mei (şi nu numai) fără să fie
război, cum e? Şi dacă morţii mei sunt mai
numeroşi decât ai tăi, ce ne facem? Puteţi falsifica
cifre şi istorii cât doriţi! Nimeni nu vă mai crede, şi
riscaţi să vă urască lumea şi mai mult. Au trecut
2000 de ani de la Christos ( care n-a fost al vostru,
ce-i drept! Al vostru a fost Barabas.) şi nu daţi
semne c-aţi fi înţeles ceva din istoria unei Europe în
care nimeni nu v-a chemat. Chiar nu puteţi trăi
normal, cum au înţeles să trăiască tot mai mulţi
dintre ai voştri, pe care-i stimăm?
Treaba voastră!
În ciuda aparenţelor, România nu este sat fără
câini. Nici asta n-aţi înţeles?
90
Aduceţi-vă aminte: Cine seamănă vânt, culege

furtună...!
P.S. Se vehiculează tot mai larg o întrebare:
„– Se petrece undeva în lume vreo mare porcărie
în care să nu fie amestecat un jidan ?”
Dacă vreţi exemple, vă dăm... fără număr. Şi
fără bani.
91
Constantin Stana
(fără titlu)
Cultura României este ansamblul de valori

materiale şi spirituale produse pe teritoriul
României. România are o cultură unică, care este
produsul geografiei şi evoluţiei sale istorice
distincte. Identitatea românească a fost formată pe
un substrat din amestecul elementelor dacice şi
romane, cu multe alte influenţe. Cultura modernă
română a apărut şi s-a dezvoltat în ultimii
aproximativ 250 ani sub o puternică influenţă din
partea culturilor din vestul Europei, în special,
cultura franceză şi germană
Învăţământul urmăreşte realizarea idealului
educaţional întemeiat pe valorile democraţiei, ale
diversităţii culturale, pe aspiraţiile individuale,
sociale şi contribuie la păstrarea identităţii
naţionale în contextul valorilor europene. Idealul
educaţional al şcolii româneşti constă în
dezvoltarea liberă şi armonioasă a personalităţii
individului în vederea unei integrări eficiente în
societatea bazată pe cunoaştere.
92
Tinerii din toate perioadele evoluţiei culturii

româneşti au contribuit la dezvoltarea culturii ţării
noastre, aducând o enormă contribuţie moştenirii
culturale. Urmărind acest aspect, am alcătuit o
scurtă descriere a personalităţilor care au
contribuit la afirmarea culturii româneşti pe plan
extern ei fiind culmea gândirii româneşti.
Prima jumătate a secolului al XX-lea este
considerată de mulţi ca fiind epoca de aur a culturii
române şi este perioada când aceasta a atins
nivelul său maxim de afirmare internaţională în
armonie cu tendinţele culturale europene. Cel mai
de seamă artist plastic, şi care a ocupat un loc
deosebit în istoria artei mondiale, a fost sculptorul
Constantin Brâncuşi (1876-1957), o figură centrală
a mişcării artistice de avangardă şi un pionier al
captărilor, inovator în sculptura mondială prin
imersiunea în sursele primordiale ale creaţiei sale.
În medicină o mare contribuţie adusă societăţii
umane a fost rolul jucat în descoperirea insulinei
de către omul de ştiinţă român Nicolae Paulescu.
De asemenea, Gheorghe Marinescu a fost un
important neurolog, Victor Babeş a fost unul dintre
primii bacteriologi. Dimitrie Gerota a adus
contribuţii în chirurgie şi anatomie, Grigore T. Popa
în anatomie, Constantin Parhon în domeniul
93
Constantin Stana
endocrinologiei. Gheorghe Ţiţeica a fost unul dintre

cei mai remarcabili matematicieni români.
Românii au avut din toate timpurile, o
multitudine de obiceiuri, basme şi poeme referitoare
la dragoste, credinţă, regi, prinţese, şi vrăjitoare.
Etnologişti, poeţii, scriitorii şi istorici au încercat de
secole să colecţioneze şi să păstreze basmele,
poemele, baladele şi au încercat să descrie cât mai
bine posibil obiceiurile şi tradiţiile legate de diferite
evenimente din an. Tradiţii legate de perioade fixe
din an sunt colindele – de Crăciun, sorcova – de
Anul Nou sau mărţişorul, obicei legat de venirea
primăverii sărbătorită pe 1 martie. Alte obiceiuri
presupuse a avea origini pre-creştine, ca Paparuda,
ritualul de evocare a ploii vara, sau teatrul folcloric
cu măşti sau Ursul şi Capra din iarnă.
Probabil cel mai mare colecţionar de basme
din folclor a fost nuvelistul şi povestitorul Ion
Creangă, care, printr-un limbaj foarte pitoresc, a
dat viaţa unor poveşti acum clasice ca Harap Alb
sau Fata babei şi fata moşului. De asemenea poetul
Vasile Alecsandri a publicat cea mai de succes
variantă a baladei Mioriţa, un poem trist, filozofic,
centrat în jurul unei intrigi simple: complotul a doi
ciobani de a-l omorî pe un al treilea din cauza
invidei ce i-o poartă pe starea materială. Alt editor
94
prolific de basme preluate din folclor a fost Petre

Ispirescu, care, în secolul XIX a publicat un număr
impresionant de volume conţinând un număr larg
de nuvele scurte şi basme din mitologie. Ele sunt
centrate în jurul unor personaje populare asemeni
lui Făt-Frumos, prinţesa Ileana Cosânzeana,
monştrii Zmeu sau Căpcăun, dragonul Balaur sau
creaturi fantastice ca buna Zână şi malefica Muma
Pădurii.
Tezaurul de tradiţii al neamului românesc este

o împletire între elemente precreştine şi elemente
creştine, unele din cele precreştine fiind convertite
la a avea o identitate creştină, iar altele din cele
precreştine supravieţuiesc, într-o formă sau alta, şi
astăzi, păstrându-şi chiar vigoarea de altădată.
Un popor cu tradiţie culturală multimilenară şi

neîntreruptă cum este poporul român a păstrat şi a
transmis peste veacuri, consecvent propriilor sale
mentalităţi etno-specifice, credinţe şi datini,
obiceiuri şi ritualuri a căror vechime premerge
Istoriei. Ele curg din protoistorie, urmând devenirea
traco-geto-dacilor în arealul propriei lor culturi
hiperboreene, şi ilustrează vechi credinţe şi
95
Constantin Stana
reprezentări despre lume şi viaţă, despre suflet şi

minte, despre destin şi dorinţe, despre bine şi
despre frumos. Despre tot ce viază pe pământ şi
sub stele, legat de viaţa şi de preocupările lui.
Dacă ritualurile lui au îngheţat în forme nec

varietur, poezia mitică le duce mai departe mesajul
de la începuturi în formule lirice de o frumuseţe
expresivă fără asemănare. Descinzând din poezia
mitică de substrat folkloric, lirica românească
intimă actuală arată că suntem singurul popor din
Europa care mai cultivă poezia metafizică, expresie
a unui suflet pur, netehnicizat. În această lume
invadată de cipuri, în network, românii rămân, sub
aparenţa lor retrogradă, un popor referenţial, nu
anacronic... Motiv de mândrie spirituală justificată,
care e pe cale a se stinge la mulţi contemporani .
96
97
Constantin Stana
98
99
Constantin Stana
Cuprins
„Nu sunt un om al timpului meu” 5

Excurs critic 13
Portret în tempera 22
Poemele senectuţii Nicolae Dragoş – Autobuzul de seară 26
Întoarcere în zori – Nicolae Dragoş în livada lui Arghezi... 33
Mihai Octavian Ioana sau Alonso şi Concertul 39
Acordurile lirei în amurg 45
Devenirea prin suferinţă 50
Feţele adevărului. Dimensiunea morală a romanelor lui
Augustin Buzura 57
Trezirea visului din vis 65
Caleidoscop – Eugen Fritea 69
Fascinaţia Chorei 77
Precuvântare 80
Câteva lămuriri terminologice 83
(fără titlu) 92
Cuprins 100
100

Constantin Stana - Mărturii Spre Neuitare (Volumul 2)

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Constantin Stana - Mărturii Spre Neuitare (Volumul 2)

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

lector: Lenuş Lungu

Ediţie apărută şi îngrijită sub coordonarea administraţiei

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Tipărit la Editura StudIs – Iaşi

Volum de note de lectură, recenzii, prezentări şi

„Nu sunt un om al timpului meu”

Există, printre noi, oameni a căror viaţă se

hrănindu-se cu voluptate din exerciţiile de

Promitea mereu să-şi facă timp şi să-şi scrie

Pe de altă parte, odată strânse, textele lui

prieteni apropiaţi, care l-au invitat la fiecare

Personalitatea unui om de talia lui Constantin

îndelung şi cu dragoste lucrată, ale cărei sonorităţi

Romulus Cojocaru are o bogată listă

poliţiste, 6 romane de dragoste, 6 romane sociale, o

şi de personalităţi marcante ale literaturii şi culturii

speranţe, totul sub regenţa inexorabilă a iubirii, a

(1907 – o cronică poetică a evenimentelor tragice, la

Inspirat să sintetizeze atributele stilistice ale

care o evocă. Îi ştie pe toţi, cunoaşte istoria reală

oricare dintre romanele lui sociale, autorul se află

miraculos). Maestrul tronează ca un patriarh,

P.S. Până acest material să ajungă la redacţie, a ieşit de

Ca să scrii, de bine sau de rău, despre prof.

comportamentală variată, de la amiciţia

Cum aceste rânduri n-au intenţii critice

ţi-l faci inamic. Partide politice şi lideri,

(Opinia, nr. 92, 22 ianuarie 2004, p. 6)

Poemele senectuţii Nicolae Dragoş –

Nicolae Dragoş publică la Editura „Realitatea“

un fir de iarbă/în vasta câmpie,/Când traversat de

acordări de instrumente (Stare 5, Premoniţie,

foşti pe-a ta să o repete/Cum se rotesc planete prin

minune. între „desene“ (nişte pseudo-pasteluri, în

aştepţi ora secundei, exactă,/Pe care numai destinul

caldă a senectuţii sale, sub melancolia grea a

Întoarcere în zori – Nicolae Dragoş în

Singura şansă a omului postmodern de a-şi

şi solari, locuitori de o clipă ai edenului pentru

educatorului, profesorului, iubitorului de literatură

Un avertisment necesar, într-o declamaţie

poeziile lui Nicolae Dragoş, din această carte, chiar

Domnia-Sa,/Regele dintotdeauna/Al livezii

Mihai Octavian Ioana sau Alonso şi

Din absolvenţii înseriaţi ai Facultăţilor de

utilele „recomandări”, fiind, indiscutabil, un poet

Cartea cuprinde o parte, a Poemelor despre

poveste onirică, un lung monolog sacadat, un

fulgurări sentimentale, cu agonice tresăriri din

amară, şi cu o nedumerire ce rezumă, contras,

(Recenzie publicată în revista Obiectiv mehedinţean, nr.

Acordurile lirei în amurg

Există oameni care au pus peceţi pe locurile

un caz de frondă veritabilă a spiritului refuzând să

Aceasta ar vrea să fie Cântecele plânsului (o

Unele creaţii ating dimensiunea şi complicaţia

Testament care trimite la psalmii arghezieni, într-o

(volum apărut la editura Damira 2012)

Devenirea prin suferinţă

(mic tratat despre singurătate)

Pe la începutul ultimului pătrar al veacului

(îndrăznesc să spun astfel!) la rarissime şi simbolice