Ministerul Educației al Republicii Moldova

Universitatea Libera Internationala din Moldova

Facultatea Istoriei și Relații Internaționale

Catedra Relații Internaționale

Referat
la disciplina: Sisteme politice în statele Asiei și Africii
Tema: Politica externă a imperiului Otoman în secolele XV-XVI

Efectuat de: Pruteanu Nicolae

anul I, licență RI
 Cuprins:

***

PERIOADELE ISTORIEI OTOMANE.......... 1

DE LA BEYLIK DE FRONTIERA LA IMPERIU………. 1

STATUL OTOMAM CA PUTERE MONDIALA

(1526—1596)…….. 5

Bibliografie :
https://ro.scribd.com/

https://ro.wikipedia.org/
 PERIOADELE ISTORIEI OTOMANE

În timpul întemeierii sale la începutul secolului al XlV-lea, statul otoman era un mic
principat la frontierele lumiiislâm-ice. Acest nesem-nificativ stat de frontieră a cucerit
treptat şi a absorbit fostele teritorii bizantine din Anatolia şi Balcani şi, prin
cucerirea ţărilor arabe în 1517, a devenit cel mai puternic stat în lumea islâm-ică.
Structura şi Instituţiile imperiului s-au modificat potrivit circumstan-ţelor diferite ale
acestor perioade. Modificările în structura sa internă şi dezvoltarea sa politică arată
cum, de la statutul unui beylik (principat defrontieră), acesta a devenit, către sfârşitul
secolului al XVI-lea, un imperiuîn tradiţiile statelor vechi din Orientul Apropiat,
precum Imperiul Sassanidşi, mai ales, Imperiul Abbasid. Imperiul Otoman de la
sfârşitul secoluluial XVI-lea, cu tradiţiile sale în arta guvernării şi administraţiei,
politica financiară, sistemul funciar şi organizarea militară, a fost cel mai desă-vârşit
exemplu al unui Imperiu din Orientul Apropiat.

DE LA BEYLIK DE FRONTIERA LA IMPERIU

În anii 1350 statul otoman nu era mai întins decât oricare dintrenumeroasele
principate de frontieră, dar evenimentele de după 1352 auinstituit pe deplin
superioritatea sa asupra celorlalte, astfel că, în treizecide ani, acestea au devenit
vasale otomanilor. O serie de evenimente a condus la acest succes otoman.
Luptapentrutronul principatului de Karesi în 1345 i-a dat lui Orhan ocazia
favorabilă dea anexa principatul. Condiţiile geografice au determinat direcţia
cuceririi otomane în Balcani. Ei au urmat direcţia către vest, atingând coasta
Albaniei în 1385, pe drumul prin Serres, Monastir şi Ohrida. Conducătorii locali
din Macedonia şi Albania au acceptat suzeranitatea otomană. A doua direcţie a
înaintării a fost către Tessalia, cu portul şi oraşul Salonic ocupat în 1387; a treia
direcţie urma drumul de la Constantinopol spre Belgrad. Străbătând trecătorile
Balcanilor, în 1385, ei au pătruns în valea Moravei pe drumul Sofiei şi Nişului, şi în
anul următor au adus Regatul Serbiei în stare de vasalitate. Nu e dificil a explica
uşurinţa cuceririi otomane în Balcani. Invaziaotomană a coincis cu o perioadă de
fărâmiţare politică, când mulţi regi,despoţi şi feudali independenţi ai micilor
1
formaţiuni politice din Balcaninu au ezitat să caute în afară ajutor în reglementarea
propriilor lor disputelocale. în mijlocul anarhiei larg răspândite în Balcani doar
otomaniiduceau o politică consecventă şi doar ei posedau puterea militară şi auto-
ritatea centralizată necesare pentru punerea ei în practică. Otomanii aveauun alt
mare avantaj în corpurile de yenigeri, prima armată permanentă dinEuropa.
Sultanul a organizat corpurile de yenigeri din prizonierii de război,după cucerirea
oraşului Adrlanopole, şi acestea s-au aflat sub comandasa directă.
Când, la mijlocul secolului al XlV-lea, otomanii au început seria lor decuceriri în
Balcani, ei fondaseră deja un puternic stat în Anatolia, întins dela Ankara până la
Dardanele. După dezintegrarea Imperiului sârbesc al lui Ştefan Duşan şi a Taratului
Bulgariei, nici un alt stat balcanic nu se putea compara cu statul otoman în întindere
şi putere. Înaintările otomane în Europa au fost întotdeauna paralele cu
expansiunea teritoriului lor în Asia, o înaintare pe un front urmând unei înaintări pe
celălalt front. De-a lungul istoriei lor otomanii au fost atenţi să evite a se lupta
simultan pe două fronturi. În timpul perioadei de început, când ei nu controlau
Darda-nelele, aceasta a fost o problemă de viaţă şi de moarte.
În timpul domniei lui Murâd I (1362—1389), un progres în extinderea statului
otoman a fost o perspectivă ispititoare pentru coloniştii din Anatolia. Surse
contemporane orientale îl descriu pe sultan drept suveran al tuturor principatelor de
frontieră şi, din acest motiv, otomanii nu au avut mari dificultăţi în anexarea unor
părţi impor¬tante ale Principatului de Germiyan, cu capitala la Kiitahya, şi Hamidili,
mai departe către sud. Când s-a răspândit ştirea că un sârb l-a asasinat pe Murâd I
în bătălia de la Kossovo, conducătorii dinastiilor din Anatolia s-au răsculat. Între
1389 şi 1392, noul sultan Bâyezîd I (1389—1402) a anexat multe dintre principatele
Anatoliene, numind la conducerea lor robi crescuţi în propriul său palat.
Victoria de la Nicopole nu numai că a întărit stăpânirea otomană în Balcani, dar a şi
ridicat foarte mult prestigiul otomanilor în lumea islâm-ică. Bâyezîd I, la apogeul
carierei sale, a revenit în Anatolia în 1398 și a anexat Karaman creând un imperiu
centralizat, întinzându-se de la Dunăre la Eufrat. În încercarea de a cuceri
Constantinopolul, care ar fi fost centrul natural pentru acest imperiu, el a intensificat
blocada asupra oraşului.
Ţimur (1336—1405) a întemeiat un puternic imperiu şi s-a proclamat el însuşi
moştenitorul drepturilor de stăpânire ale Ilhanizilor asupra Anatoliei. Sultanul
otoman l-a sfidat pe Tlmur, dar în bătălia de la Ankara, la 28 Iulie 1402, a fost
înfrânt şi luat prizonier. În timpul bătăliei cavaleriştii anatolieni au trecut de partea
foştilor lor conducători, care şi-au găsit refugiul la curtea lui Timur. Sub protecţia
lui Timur, aceşti foşti suverani şi-au reîntemeiat pretutindeni principatele lor
2
 anterior independente, încercarea lui Bâyezîd I de a realiza un imperiu a sfârşit
printr-un eşec. Teritoriul otoman rămas a fost împărţit între fiii lui Bâyezîd I, care
au recunoscut suzeranitatea lui Timur. La moartea lui Timur ei au început o intensă
luptă pentru stăpânirea întregului teritoriu. După înfrângerea de la Ankara, statul
otoman putea să se dezintegreze definitiv, dar către 1415 otomanii erau deja capabili
să restabilească fosta lor autoritate în Rumella şl Anatolla. Prin cucerirea
Constantlnopolului în 1453, ei au realizat ambiţiile imperiale ale lui Bâyezîd I.
Motive externe, precum şi interne l-au silit pe Mehmed al II-lea să cucerească oraşul
cât mai curând posibil. Pentru a contracara suspiciunile lor, Qandarh Halîl a semnat
tratate cu Ungaria şi Veneţia. Până când Veneţia îşi trimitea flota, în mai 1453,
timpul trecea repede. înaintea începerii asediului asupra oraşului. Cuceritorul a
obţinut controlul asupra Bosforului, prin construirea fortăreţei Rumeli Hisan pe
ţărmul european, faţă în faţă cu Anadolu Hisan, fortăreaţa pe care a construit-o
străbunicul său, Bâyezîd I. Asediul Constantinopolului a durat 54 de zile, de la 6
aprilie la 29 mai 1453. În următorul sfert de veac, Cuceritorul a întreprins campanii
militare una după alta, punând bazele unui imperiu centralizat în Rumelia şi
Anatolia. Nici o dovadă nu susţine supoziţia că cuceririle sale urmau un plan
prestabilit, dar el a pretins a fi stăpânul legitim al tuturor fostelor teritorii ale
Imperiului Roman de Răsărit, deoarece el deţinea acum tronul bizantin.
Principalul obiectiv al lui Mehmed II în Balcani a fost să submineze influenţa
ungară. În 1451 despotul Serbiei, Brankovic, cu ajutor unguresc a pus stăpânire pe
regiunea Kruşevac, extinzând astfel influenţa ungară peste Dunăre, către inima
Balcanilor. După cucerirea Constantinopolului, Mehmed II, în patru campanii, a
adus Serbia la supunere, anexând-o definitiv în 1459.
Mehmed Cuceritorul a fost adevăratul fondator al Imperiului Otoman. El a fondat
un imperiu în Europa şi Asia cu capitala la Istanbul, care avea să rămână nucleul
Imperiului Otoman pentru patru secole. El a folosit titlul de „stăpân al celor două
regiuni"—Rumelia şi Anatolia—„şi al celor două mări" — Marea Mediterană şi Marea
Neagră. El a fost un războinic care a urmărit dominaţia mondială, dar care a fost în
acelaşi timp un om al toleranţei şi culturii.
Domnia lui Bâyezîd II a fost perioada unei mari dezvoltări economice în condiţii de
stabilitate şi securitate. Edirne şi Bursa au continuat să se dezvolte cu rapiditate,
asumându-şi, cu moscheiele, kârvânsarây-urlle (caravanseraiurile) şi alte mari
construcţii ale lor, reputaţia unor oraşe imperiale. Cronicarul contemporan Ibn
Kemâl declara că Bâyezîd II nu a fost un mare cuceritor, precum tatăl său, ci mai
degrabă el a consolidat cuceririle domniei tatălui său.
3
Această perioadă de dezvoltare economică a creat condiţiile necesare pentru marile
cuceriri ale lui Selîm I şi Suleymân I. Bâyezîd II a modernizat de asemenea armata
şi flota otomană; s-a practicat pe scară largă folosirea armelor de foc, care au permis
lui Selîm I să câştige victoriile sale decisive împotriva lui Ismaîl în Iran şi împotriva
mamelucilor în Egipt1.
Selîm I (1512—1520) i-a eliminat unul câte unul pe fraţii săi, care îi erau rivali la
tron. El a întemniţat şi executat circa 40 000 de partizani de-ai lui Şah Ismaîl în
Anatolia şi în plus l-a atacat pe însuşi Ismaîl, învi-nuindu-l ca fiind un şiit eretic.
Ismaîl a replicat precum a făcut Uzun Hasan, reamintindu-i lui Selîm I de Timur.
Selîm I a ajuns din urmă armata lui Isamîl în Anatolia de Est şi a câştigat o victorie
decisivă la ţaldiran, la 23 august 1514. Această victorie a atenuat temporar
ameninţarea kizilbâş şi i-a permis lui Selîm I să anexeze la Imperiul Otoman
regiunea muntoasă de la Erzurum la Diyarbekir. Anexarea ţărilor arabe, şi în
special a Oraşelor Sfinte Mekke şi Medine, la Imperiul Otoman marchează
începutul unei noi ere. Imperiul Otoman nu mai era un stat de frontieră ci un califat
islâm-ic, iar sultanii otomani se considerau acum ei înşişi protectori nu numai ai
frontierelor ci ai întregii lumi islâm-ice. Avantajele politice ale acestui concept al
statului au devenit clare în timpul domniei succesorului lui Selîm I. Veniturile
statului otoman s-au dublat, iar cu aceste resurse Suleymân I (1520—1566) a fost
capabil să susţină planurile sale de cuceriri mondiale.

4
 STATUL OTOMAM CA PUTERE MONDIALA
1526—1596

Până în 1596 nu a existat problemă de politică internaţională care să nu-i implice,

într-un fel sau altul, pe otomani.
în 1519 habsburgul Carol V şi Francisc I al Franţei au fost candidaţi la coroana
Sfântului Imperiu Roman de naţiune germană, şi amândoi promiteau să mobilizeze
toate forţele Europei împotriva otomanilor. Prin¬cipii electori l-au considerat pe
Carol V mai potrivit pentru responsabi¬litatea coroanei şi, imediat după alegere, în
martie 1521, aceşti doi condu¬cători europeni au fost în război unul împotriva
celuilalt. Europa, spre marele avantaj al otomanilor, era divizată, iar Suleymân I a
ales această perioadă pentru a se îndrepta împotriva Belgradului, poarta spre
Europa Centrală. Belgradul a căzut la 29 august 1521. La 21 ianuarie 1522 el a
ocupat Rhodosul, cheia spre Mediterana de Est, de la cavalerii Sf. Ioan.
Când Carol V l-a luat pe Francisc I prizonier la Pavia, în 1525, fran¬cezul, ca ultimă
şansă, a solicitat ajutor de la otomani. Francisc 1l-a infor¬mat mai târziu pe
ambasadorul veneţian că el considera Imperiul Otoman ca singura putere capabilă
să garanteze existenţa statelor europene împotriva lui Carol V. Otomanii, de
asemenea, au considerat alianţa cu Franţa ca un mijloc de prevenire a unei Europe
dominată de o singură putere.
În 1531 Ferdinand a intrat din nou în Ungaria şi a asediat Buda. în anul următor,
1532, Suleymân I a replicat prin conducerea unei mari armate în Ungaria şi prin
pătrunderea spre fortăreaţa Giins, la circa 60 de mile (= circa 96 km) depărtare de
Viena, unde a sperat să-l forţeze pe Carol V să dea o luptă directă. în acea perioadă,
amiralul lui Carol V, Andrea Doria, a ocupat Coron în Morea de la otomani.
Realizând că Andrea Doria a deschis acum un front secundar în Marea Mediterană,
sultanul a plasat toate forţele navale otomane sub comanda faimosului corsar turc şi
cuceritor al Algeriei, Hayreddîn Barbarossa, numindu-l kapudân-i deryâ —„căpitanul
mării"—mare amiral—cu ordinul de a coopera cu francezii.
în Marea Mediterană Carol V a ocupat Tunisul în 1535, dar în 1538 Barbarossa a
învins la Preveza o flotă cruciată aflată sub comanda lui Andrea Doria, marele
amiral otoman rămânând stăpânul incontestabil al Mării Mediterane.
Când otomanii au reînceput războiul în Europa Centrală, persanii au contraatacat şi
5
Suleymân I, în 1548, pentru a doua oară, a pornit împotriva Iranului. Acest război a
durat, cu intermitenţe, şapte ani. Prin tratatul de la Amasya, semnat la 29 mai 1555,
Bagdadul a rămas otomanilor.
Aceste acţiuni otomane au dus, la mijlocul secolului al XVI-lea, la un nou sistem al
alianţelor între statele ocupând o arie geografică ce se întindea de la Oceanul
Atlantic până în Asia Centrală şi până la Oceanul Indian. Pe această cale, sistemul
european al echilibrului de forţe s-a extins foarte mult. Conducerea otomană a lăsat
lupta împotriva Rusiei în sarcina celor doi vasali ai săi, hân-u\ Crimeii şi principele
Ardealului (Transilvania). Când ţarul a candidat pentru alegerea ca rege al Poloniei
în 15 72, otomanii l-au sprijinit întâi pe Henric de Valois şi apoi pe vasalul lor Ştefan
Bâthori, principele Ardealului. Otomanii au reuşit să obţină tronul polon pentru
Ştefan Bâthori, care apoi a început o luptă aprigă împotriva Moscovei, redobândind
toate cuceririle ţarului în vestul Rusiei.
Cucerirea Ciprului în 1570—1571 afost ultimul mare succes otoman. Cucerirea
acestei insule puternic fortificată a necesitat tăierea liniilor de comunicaţie a celei
mai puternice flote creştine în Marea Mediterană, transportarea unei mari armate pe
insulă şi menţinerea ei acolo. Această victorie, obţinută prin cooperarea armatei
terestre cu flota, a fost cea mai mare faptă de arme otomană; dar crearea alianţei
creştine în cursul campaniei din Cipru a fost urmarea celor mai mari sentimente de
teamă generate de otomani. O puternică flotă aliată, sub comanda lui Don Juan de
Austria, a înfrânt flota otomană la Lepanto, la 7 octombrie 1571, în cea mai mare
bătălie ce s-a dat vreodată în Marea Mediterană. 438 de vase au luat parte; otomanii
au pierdut 200 din cele 230 de vase, iar pierderile de ambele părţi s-au ridicat la 59
000 de oameni. întreaga Europă a sărbătorit această mare victorie ca fiind sfârşitul
pericolului otoman. Spania, Veneţia şi Papalitatea, legate printr-o alianţă de trei ani,
au luat în consideraţie chiar un atac direct asupra Istanbulului; dar când aliaţii au
navigat către Cipru au întâlnit o flotă otomană de curând construită. în timpul iernii
1571—15 72 toate şantierele navale otomane au lucrat neîncetat pentru a înlocui
navele distruse la Lepanto. Văzând aceasta, Veneţia a încheiat pace cu otomanii la 7
martie 1573, renunţând la toate drepturile asupra Ciprului şi plătind o uriaşă
despăgubire de război.
Astfel, în ultima decadă a secolului al XVI-lea, impactul economic şl militar al
Europei, iar apoi crizele profunde au transformat radical Imperiul Otoman şi au
deschis o nouă eră în istoria sa. Instituţiile statului oriental clasic s-au dezintegrat, iar
eforturile de a-l adapta la noile condiţii au zguduit imperiul din temelii. Când, la
mijlocul secolului al XVII-lea, imperiul devenise din nou relativ liniştit, el era deja
radical diferit de imperiul de dinainte de 1600.
6