MINISTERUL EDUCAŢIEI, CULTURII ȘI CERCETĂRII AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA LIBERĂ INTERNAŢIONALĂ DIN MOLDOVA

FACULTATEA RELAŢII INTERNAŢIONALE, ŞTIINŢE POLITICE ŞI JURNALISM
CATEDRA RELAŢII INTERNAŢIONALE, ŞTIINŢE POLITICE ŞI JURNALISM

Lucrare de pozitie
TEMA: Tratatele UE, reglementările privind
politica externă comună

Disciplina: Politica externă a UE

Autor:
Pruteanu Nicolae,
student, anul III, RI
_________________________

Соnducător științific:
Ludmila COADĂ, dr., conf. univ.
____________________________

Сhişinău, 2020
Politica Externă şi de Securitate Comună constituie una din modalităţile de realizare a relaţiilor
externe ale Uniunii Europene. Reglementarea sa juridică a fost realizată relativ târziu faţă de
restul construcţiei europene, având în vedere natura sensibilă a acestei politici, care în continuare
se regăseşte în sfera competenţelor statelor membre. Nevoia unei politici externe comune bazate
pe cooperarea statelor a făcut ca, politica externă între statele membre ale Comunităţilor
Europene să se desfăşoare în cadrul Cooperării politice europene (CPE), lansată în anul 1970, în
urma raportului miniştrilor afacerilor externe ai statelor membre ale Comunităţilor Europene de
la Luxemburg şi extinsă prin Actul Unic European (AUE) din anul 1987. Cooperarea politică
europeană consta în consultări periodice între miniştri afacerilor externe şi în contacte
permanente dintre administraţiile acestora. Necesitatea existenţei unei politici externe şi de
securitate comună în toate domeniile la nivel european s-a accentuat în momentul când Franţa s-
a retras din structurile militare ale NATO, la 9 martie 1966. Tratatul de la Maastricht, semnat la
7 februarie 1992 și intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993 [3, p.22], a reprezentat o mare
schimbare a Comunităţii Europene, fiind cunoscut şi drept Tratatul privind Uniunea Europeană.
Prin Tratatul de la Maastricht, completat de Tratatul de la Amsterdam, Uniunea Europeană şi-a
stabilit obiectivul afirmării sale pe scena internaţională, în special prin punerea în practică a unei
politici externe şi de securitate comună, incluzând definirea în timp a unei politici de apărare,
care ar putea conduce, la momentul potrivit, la o apărare comună. Conform Tratatului de la
Maastricht, politica externă şi de securitate comună (PESC) constituie cel de-al doilea pilon al
Uniunii Europene, alături de Comunitatea Economică Europeană (pilon întâi) şi Justiţia şi
Afacerile Interne (pilonul al treilea) [1]. Primul pilon, format din Comunităţile Europene, se
realiza preponderent pe criteriul supranaţional, deciziile fiind luate prin aplicarea regulii
majorităţii. Cel de-al doilea pilon - Politica Externă şi de Securitate Comună – stabilea că statele
membre pot adopta măsuri pentru apărarea valorilor comune, menţinerea păcii, întărirea
securităţii Uniunii şi întărirea democraţiei. Al treilea pilon, Cooperarea în domeniul Justiţiei şi
Afacerilor Interne, a fost introdus pentru a gestiona problemele „de interes comun” cu privire la
libera circulaţie a persoanelor pe teritoriul comunitar: controalele la frontierele externe, politica
de azil, de vize, de imigraţie, lupta împotriva criminalităţii organizate şi a terorosmului, lupta
împotriva traficului de droguri, limitându-se la adoptarea unor poziţii comune în acest domeniu
şi la posibilitatea de a acţiona în comun. Tratatul de la Maastricht prevedea cetăţenia unională,
„toţi cetăţenii statelor membre sunt cetăţeni ai Uniunii. Fiecare cetăţean are drepturile și
obligațiile stabilite” [5, p.24].Defapt Augustin Fuerea ne spune că; negocierile pe marginea
tratatului au fost însă dificile, din cauza concepţiilor diferite ale statelor privind structura şi
conţinutul Uniunii Europene. Tratatul privind Uniunea Europeană a fost semnat la 7 februarie
1992. S-a prevăzut ca Tratatul să intre în vigoare în data de 1 ianuarie 1993, după ce acesta a fost
ratificat de toate statele membre, ratificare ce a presupus, după caz, modificări constituţionale,
aprobarea de parlamentele naţionale sau consultarea cetăţenilor prin referendum. Dat fiind că
rezultatul referendumului convocat în Irlanda a fost neechivoc în ceea ce priveşte acceptarea
Tratatului, iar cel din Franţa a fost la limita aprobării (51,5%), în Danemarca a fost necesară
organizarea unui al doilea referendum, după ce Tratatul a fost respins, iniţial, cu 50,7% din
voturi. Intrarea în vigoare a Tratatului a fost astfel blocată, din cauza reglementării conţinute în
art. R alin. 2 din Tratat. în urma unor concesii făcute în cadrul Consiliului European de la
Edinburgh, Danemarca a aprobat Tratatul printr-un al doilea referendum, cu 56,8% din voturi
pentru (la o participare la vot de 86%). A urmat ratificarea Tratatului de către Marea Britanic
Tratatul nu a putut fi însă ratificat de Germania. Motivul lau constituit cele aproape 20 de
excepţii de neconstituţional ridicate împotriva Legii de aprobare a Tratatului privind Uniunea
Europeană. Curtea Constituţională Germană a arătat, în hotărârea Maastricht, că integrarea
europeană nu poate afecta caracterul autonom al ordinii constituţionale germane. Germania a
ratificat Tratatul abia după ce Curtea Constituţională Federală a examinat aceste excepţii de
neconstituţionalitate şi le-a respins Conseil Constitutionnel din Franţa a avut argumente
asemănătoare, subliniind, în repetate rânduri, că Tratatele comunitare nu pot afecta nucleul
suveranităţii Franţei ca nefondate, la 12 octombrie 1993. Tratatul asupra Uniunii Europene a
intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993[3, p.12]. Tratatele de la Amsterdam (1997) şi Nisa (2000)
constituie momentul intrării în scenă în mod activ a PESC. Noutăţile aduse de Tratatul de la
Amsterdam sunt următoarele: crearea unui dispozitiv de acţiune autonomă dotat cu un cadru
juridic solid datorită cooperării dintre state şi a unui Înalt Reprezentant pentru PESC, care este în
acelaşi timp şi Secretarul General al Consiliului. Acesta are rolul de a contribui la realizarea unei
politici externe comune la nivelul Uniunii Europene, ceea ce constituie un progres în materie de
politică externă. Obiectivele actuale ale PESC sunt: apărarea valorilor comune, a intereselor
fundamentale şi a independenţei Uniunii; întărirea securităţii Uniunii şi statelor membre sub
toate formele; menţinerea păcii şi întărirea securităţii internaţionale, conform principiilor Cartei
ONU, a principiilor Actului final de la Helsinki şi a obiectivelor Cartei de la Paris; promovarea
cooperării internaţionale; dezvoltarea şi întărirea democraţiei, a statului de drept şi respectarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale [2]. Spre deosebire de metoda comunitară,
proprie integrării economice, metodele PESC se caracterizează prin cooperarea între statele
membre, pentru conducerea politicilor şi prin punerea graduală în practică a unor acţiuni
comune, în domeniile în care statele membre au interese comune. În acelaşi timp, statele îşi
asumă angajamentul de a sprijini activ şi fără rezerve PESC, de a se abţine de la orice acţiune
contrară intereselor Uniunii, de a veghea la conformitatea politicilor lor naţionale cu poziţiile
comune, de a se informa reciproc asupra oricăror probleme de politică externă şi de securitate şi
de a susţine poziţii comune în cadrul organizaţiilor internaţionale. Actuala politică de securitate
şi cooperare comună la nivel european, se bazează atât pe stabilitatea politică, cât şi pe cea
militară. Politica de securitate, bazată pe cooperare, renunţă la orice idee de a impune stabilitatea
prin mijloace de confruntare. Politica de securitate poate conduce la o apărare comună, iar din
această perspectivă Uniunea Europei Occidentale a devenit „braţul înarmat al Uniunii
Europene”, parte integrantă a dezvoltării Uniunii, chemată să elaboreze şi să se pună în aplicare
decizii şi acţiuni care au implicaţii în domeniul apărării [4, p.197]. Titlul I al Tratatului de la
Maastricht prezintă Uniunea ca „o nouă etapă în procesul care creează o uniune din ce în ce mai
strânsă între popoarele Europei, în care deciziile sunt luate cel mai aproape posibil de cetăţeni”.
Uniunea „este fondată pe Comunităţile europene, completate cu politicile şi formele de
cooperare instaurate de prezentul Tratat. Ea are misiunea de a organiza, într-un mod cât mai
coerent şi solidar, relaţiile între statele membre şi între poparele lor [6, p.22]. Titlurile II, III şi IV
au modificat Tratatele instituind Comunitatea Europeană, Comunitatea Europeană a Cărbunelui
şi Oţelului şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice. Modificările cele mai importante au
vizat Tratatul instituind Comunitatea Europeană, ale cărei obiective au fost redefinite în funcție
de modificările aduse competenţelor comunitare şi în care au fost adăugate un anumit număr de
schimbări instituţionale. Celelalte două Tratate fondatoare (CECO şi EURATOM) nu au suferit
schimbări decât în măsura necesară punerii dispoziţiilor lor instituţionale în acord cu schimbările
aduse Tratatului Comunităţii Europene. Titlul V, dedicat „politicii externe şi de securitate
comună”, a înlocuit dispoziţiile Actului Unic European privind Cooperarea Politică Europeană.
Noile dispoziţii urmăresc deschiderea unui mod privind creearea unei veritabile politici a Uniunii
Europene, prin intermediul poziţiilor şi al acţiunilor comune care se dezvoltă, cu anumite rezerve la
apărare. Titlul VI, face referire la „cooperarea în domeniul justiţiei şi al afacerilor interne” şi îşi propune
sistematizarea colaborării realizate până atunci într-un mod informaţional sau pe bază de convenţii
extra- sau paracomunitare încheiate de către toate statele membre sau numai de unele dintre
acestea.

Titlul VII, întitulat „Dispoziţii finale”, prevedea: limitele competenţei Curţii de Justiţie;
raportul dintre Tratatul ptivind Uniunea Europeană şi Tratatele fondatoare ale Comunităţilor
europene; revizuirea Tratatelor; aderarea la Uniune; durata Tratatului; abrogarea dispoziţiilor
Tratatului de fuziune a executivelor şi ale Actului unic european; ratificarea Tratatului,
depozitarea şi limitele de redactare a Tratatului. Mijloacele de realizare a politicii externe şi de
securitate comună privind luarea unor decizii asupra strategiilor comune, precum şi cele privind
întărirea cooperării sistematice dintre statele membre pentru coordonarea politicii lor, prezintă
caracter de noutate, fiind introduse prin dispoziţiile Tratatului de la Amsterdam. Mijloace de
realizare a PESC au fost reglementate prin dispoziţiile Tratatului de la Maastricht, în redactarea
iniţială. Astfel: a) Definirea principiilor şi orientărilor generale, precum şi luarea deciziilor
asupra stategiilor comune, sunt reglementate prin dispoziţiile art. J 3 din Tratatul de la
Maastricht, conform cărora, Consiliul European defineşte principiile şi orientările generale ale
Politicii Externe şi de Securitate Comună, inclusiv în domeniile având implicaţii în privinţa
apărării. b) Adoptarea acţiunilor comune. Consiliul adoptă acţiuni comune, atunci când o acţiune
operaţională a Uniunii este considerată necesară. c) Adoptarea poziţiilor comune, reglementată
prin dispoziţiile art. J 5 din Tratat, prevede că Consiliul adoptă poziţii comune, care definesc
poziţia globală a Uniunii asupra unei chestiuni particulare de natură geografică sau tematică. d)
Întărirea cooperării sistematice dintre statele membre pentru conducerea politicii lor, este
reglementată prin dispoziţiile art. J 6 din Tratat. e) Reprezentarea Uniunii, este reglementată prin
dispoziţiile art. J 8 din Tratat. Conform acestor dispoziţii, „preşedinţia Consiliului reprezintă
Uniunea în problemele de domeniul politicii externe şi de securitate comună şi este
răspunzătoare de punerea în aplicare a deciziilor luate în temeiul Titlului V şi în această calitate
exprimă poziţia Uniunii în organizaţiile internaţionale şi în conferinţele internaţionale. Rolul
preşedinţiei este de a urmări realizarea consensului şi în nici un fel nu poate fi văzut ca definind
în mod independent politica externă a Uniunii” [7, p.609]. f) Coordonarea acţiunilor statelor
membre la nivel internaţional dispune că Statele Membre îşi coordonează acţiunile în cadru
instituţiilor internaţionale, conferinţelor internaţionale, susținând poziţii comune. Statele
Membre, care sunt şi membre ale Consiliului de Securitate al ONU, se vor concentra şi vor
informa celelalte State Membre, inclusiv vor veghea, în exerciţiul funcţiunilor lor, susţinerea poziţiilor şi
intereselor Uniunii, fără a aduce prejudicii responsabilităţilor care le revin în virtutea dispoziţiilor
Cartei ONU. g) Cooperarea la nivel diplomatic, prevede că misiunile diplomatice şi consulare ale
Statelor Membre, inclusiv delegaţiile Comisiei Europene în terţe țări şi la conferinţe
internaţionale, ca şi reprezentanţii lor pe lângă organizaţiile internaţionale, colaborează pentru a
asigura respectarea şi punerea în practică a poziţiilor şi acţiunilor comune adoptate de Consiliu.
h) Consultarea Parlamentului European, stabilită prin dispoziţiile art. J 11 din Tratat, prevede că
președintele Consiliului consultă Parlamentul European cu privire la principalele aspecte şi
opţiuni esenţiale ale Politicii Externe şi de Securitate Comună şi are grijă ca punctele de vedere
ale Parlamentului să fie luate în consideraţie, în mod corespunzător. Parlamentul European este
informat în mod frecvent de preşedinţie şi Comisie asupra evoluţiei politicilor externe şi de
securitate a Uniunii. i) Sesizarea şi convocarea Consiliului sunt aspecte cuprinse în art. J 12 al
Tratatului Maastricht. Comisia sau Statele Membre pot sesiza Consiliul cu privire la problemele
ce ţin de Politica Externă şi de Securitate Comună şi îi pot prezenta propuneri. j) Adoptarea
deciziilor este reglementată prin dispoziţiile art. J 13 din Tratat. Hotărârile cu privire la realizarea
Politicii Externe şi de Securitate Comună sunt luate de Consiliu statuând în unanimitate.
Abţinerile membrilor prezenţi sau reprezentaţi nu împiedică adoptarea acestor decizii. k)
Încheierea acordurilor internaţionale. Atunci când este necesar să se încheie un acord cu unul sau
mai multe state sau instituţii internaţionale privind realizarea Politicii Externe şi de Securitate
Comună, Consiliul poate autoriza preşedinţia, asistată dacă este cazul, de către Comisie, să
realizeze negocieri în acest scop. l) Crearea Comitetului politic şi de securitate este reglementată
prin dispoziţiile art. J 15(25) din Tratatul de la Maastricht, iar forma actuală de redactare este
stabilită prin Tratatul de la Nisa. Conform acestor dispoziţii un Comitet Politic şi de securitate
urmăreşte situaţia comună şi contribuie la definirea politicilor, emițând avize în atenţia
Consiliului, la cererea acestuia sau din proprie iniţiativă. El supraveghează inclusiv punerea în
aplicare a politicilor convenite, fără a aduce atingere competenţelor Preşedinţiei şi Comisiei [8,
p. 55-56]. m) Atribuţiile Secretarului general al Consiliului, stabilite prin dispoziţiile art. J 16 din
Tratatul de la Maastricht, prevede că Secretarul General al Consiliului, Înalt Reprezentant pentru
Politica Externă şi de Securitate Comună, asistă Consiliul pentru chestiunile ce privesc Politica
Externă şi de Securitate Comună, contribuind la formularea, elaborarea şi punerea în aplicare a
deciziilor politice şi, după caz, acţionând în numele Consiliului şi la cererea Preşedinţiei,
conducând dialogul politic cu terţi. n) Asociaţia Comisiei la lucrări, stabilită prin dispoziţiile art.
J 17, prevede că Comisia este deplin asociată lucrărilor din domeniul Politicii Externe şi de
Securitate Comună. o) Repartizarea cheltuielilor generate de punerea în aplicare a politicii
externe şi de securitate comună este stabilită prin dispoziţiile art. J 18 din Tratat. La data de 2
octombrie 1997, cei 15 miniştri ai afacerilor externe din ţările membre ale Uniunii Europene au
semnat la Amsterdam, tratatul redactat în iunie 1997 cu prilejul încheierii Conferinţei
interguvernamentale, care a avut loc în capitala olandeză [9, p.26]. Prin Tratatul de la
Amsterdam, Uniunea Europeană a suferit câteva transformări, fiind stabilite noi obiective și
întărit contractul democratic al instituţiilor. Tratatul de la Amsterdam a dat o mai bună definiţie
cetăţeniei europene şi a legat-o strâns de respectarea drepturilor omului, stabilind o regrupare a
drepturilor cu privire la cetăţenia europeană într-un capitol unic. Astfel s-a subliniat că definirea
cetăţeniei europene cât şi respectarea drepturilor omului constituie un obiectiv principal de
realizat în cadrul reformei Uniunii. Tratatul de la Amsterdam se prezintă ca o revizuire a
Tratatelor fondatoare, deşi acestea au fost modificate prin Tratatul de la Maastricht. Acesta
cuprinde 3 părţi şi anume: modificări ale Tratatului Uniunii Europene; simplificarea Tratatelor;
dispoziţii generale şi finale. Acestora li se adaugă: Actul final, 13 protocoale şi 60 de declaraţii
comune [10, p.26]. Prima parte a tratatului include amendamente importante cu privire la
Uniunea Europeană, Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, Tratatul de instituire a
Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), Tratatul de instituire a Comunităţii
Europene a Energiei Atomice (CEEA sau Euratom), precum şi la Actul anexat deciziei
Consiliului din 20 septembrie 1976 privind alegerea reprezentanţilor în Parlamentul European
prin vot universal direct. Partea a II-a se referă la simplificarea tratatelor de instituire a celor trei
Comunităţi Europene, urmărind să înlăture anumite clauze, care nu mai sunt actuale și să
adapteze textul unor prevederi. Această parte menţiona abrogarea Convenţiei privind o serie de
instituţii comune, din 25 martie 1957, şi Tratatul de fuziune, semnat pe 8 aprilie 1965. Partea a
III-a conţine clauzele generale şi finale ale Tratatului: noul sistem de numerotare a articolelor (în
Tratatul de la Maastricht, indexarea era făcută prin litere, prin Tratatul de la Amsterdam este
înlocuită cu o indexare pe bază de cifre), procedura de ratificare, versiunile lingvistice, perioada
de valabilitate nelimitată. La Tratatul de la Amsterdam au fost anexate 13 protocoale, care
cuprind: Uniunea Europei Occidentale şi crearea unei politici comune de apărare, integrarea
acquis-ului Schengen în cadrul Uniunii Europene, poziţiile adoptate de către Danemarca, Irlanda
şi Marea Britanie referitor la unele aspecte, aplicarea principiului subsidiarităţii şi a principiului
proporţionalităţii, protecţia şi bunăstarea animalelor, rolul parlamentelor naţionale în Uniunea
Europeană etc. Tratatul de la Amsterdam joacă un rol important în consolidarea Politicii Externe
şi se Securitate Comună, stabilind cinci obiective fundamentale: 1) apărarea valorilor comune, a
intereselor fundamentale, independenţei şi integrităţii Uniunii în conformitate cu principiile
Cartei Naţiunilor Unite; 2) întărirea securităţii Uniunii sub toate formele ei; 3) menţinerea păcii
şi întărirea securităţii internaţionale, în conformitate cu principiile Cartei Naţiunilor Unite, ale
Actului Final de la Helsinki şi ale obiectivelor Cartei de la Paris, inclusiv cele referitoare la
frontierele externe; 4) promovarea cooperării internaţionale; 5) dezvoltarea şi consolidarea
democraţiei şi statului de drept, asigurarea respectării drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale” [11, p.194]. Tratatul precizează şi o serie de mijloace prin care aceste obiective
trebuiau să fie urmărite: definirea principiilor şi a direcţiilor generale pentru polica externă şi de
securitate comună, care este realizată de Consiliul European, precum şi stabilitatea stategiilor
comune.

Conform Tratatului de la Amsterdam, Consiliul European defineşte principiile şi orientările

generale ale politicii externe şi de securitate comună, inclusiv în privinţa problemelor de apărare.
Tratatul introduce în cadrul PESC anumite stategii comune. Acestea sunt adoptate de Consiliul
European, în domeniile în care statele membre au interese comune importante, din propria
iniţiativă sau la propunerea Consiliului. Strategiile se caracterizează prin durată, obiective şi
mijloacele puse la dispoziţie de Uniune şi statele membre. Aplicarea lor se face prin acţiuni şi
poziţii comune, decise de Consiliu cu majoritate calificată.

Consiliul aplică stategiile comune, adoptă acţiuni comune în cazurile în care se impune o
acţiune operaţională şi poziţii comune asupra anumitor chestiuni particulare. Tratatul de la
Amsterdam introduce majoritatea calificată pentru adoptarea acţiunilor şi poziţiilor comune, a
deciziilor luate în temeiul unei stategii comune şi a celor menite să concretizeze acţiuni sau
poziţii comune. În situaţia în care un stat membru refuză să recurgă la această procedură din
motive importante de politică naţională, Consiliul, statuând cu majoritate calificată, trimite
chestiunea Consiliului European, care se pronunţă cu unanimitate. Pentru eficientizarea
procesului decizional, Tratatul de la Amsterdam introduce conceptul de abţinere constructivă.
Statele care se abţin de la votul unei anumite decizii pot să-şi însoţească abţinerea de o declaraţie
prin care să recunoască că respectiva decizie angajează Uniunea, chiar dacă ea rămâne
inaplicabilă în privinţa lor. În schimb, unanimitatea este considerată realizată, cu excepţia cazului
în care statele, care recurg la abţinere, reprezintă mai mult de o treime din voturile în Consiliu
[12, p.48]. O altă inovaţie a Tratatului de la Amsterdam a fost numirea unui Înalt Reprezentant
pentru Politica Externă şi de Securitate Comună. Acesta contribuie la elaborarea şi
implementarea deciziilor politice şi conduce dialogul cu statele terţe. Președinția reprezintă
Uniunea Europeană în domeniile specifice Politicii Externe şi se Securitate Comună îndeosebi în
cadrul organizaţiilor şi conferinţelor internaţionale, fiind asistată de Înaltul Reprezentant.
Tratatul creează posibilitatea implementării unei politici de apărare comună, pe baza deciziei
Consiliului, supusă aprobării statelor membre conform regulilor lor constituţionale. În tratat este
prevăzută inclusiv posibilitatea cooperării în materie de armament. Pentru ca Politica Externă şi
se Securitate Comună să fie mai eficientă, Tratatul de la Amsterdam creează o unitate de
planificare a politicii şi de alertă rapidă, care îşi desfăşoară activitatea sub conducerea Înaltului
Reprezentant şi furnizează evaluări concrete.Comitetul Politic stabilit de Tratatul de la
Maastricht este înlocuit cu un Comitet Politic şi de Securitate, format din funcţionari naţionali.
Cheltuielile operaţionale determinate de Politica Externă şi de Securitate Comună intră în sarcina
bugetului comunitar, mai puţin în cazurile în care privesc operaţiuni cu implicaţii militare, de
apărare sau Consiliul decide cu unanimitate contrariul. Statele care şi-au însoţit abţinerile de
declaraţii formale, nu sunt ţinute să contribuie la finanţarea respectivelor acţiuni. Politica Externă
şi de Securitate Comună reprezintă, aşadar, cadrul instituţional care permite Uniunii Europene să
se exprime unitar în problemele de politică externă, întărind legitimitatea acestui for, pe plan
internaţional. Pe scurt, acesta este mecanismul şi motivaţia care ghidează evoluţia Politicii
Externe şi de Securitate Comună, instituţiile acţionale ale acestui demers fiind deja operaţionale,
oferind Uniunii Europene mecanismele de negociere în politica externă şi de securitate.
Aplicarea Popiticii Externe şi de Securitate Comună nu afectează dreptul statelor membre de a-şi
aplica propriile politici externe şi de securitate, ci le oferă acestora un mijloc suplimentar de
acţiune. În ciuda teoriilor funcţionaliste de până acum, guvernele nu au părut a fi prea dornice de
a-şi delega atribuţiile unor instituţii supranaţionale. Principala responsabilitate în formularea
Politicii Externe şi de Securitate Comună revine Consiliului European, care defineşte principiile
generale şi stabileşte strategiile comune. Instituţia reuneşte şefii de stat şi de guvern ai statelor
membre, la şedinţe participând şi preşedintele Comisiei Europene. Statele au posibilitatea de a
urmări o „cooperare consolidată” în domeniul Politicii Externe şi de Securitate Comună, dacă
aceasta nu afectează principiile generale şi consistenţa acţiunilor Uniunii Europene. Valorizarea
potenţialului extraordinar de care dispune Uniunea Europeană în domeniul Politicii Externe şi de
Securitate Comună poate fi sintetizată în trei direcţii de acţiune: mai multă coerenţă, angajare,
cooperare.

LISTA REFERINȚELOR BIBLIOGRAFICE:

1Politica Externă și de Securitate Comună. http://www.undp.md (accesta la 10.03.18)
2. Rolul tratatului de la Maastricht și Amsterdam în Politica Exteră a UE
https://biblioteca.regielive.ro (accesat la 10.03.18)
3. Fuerea Augustin. Instituţiile Uniunii Europene. Bucureşti: Editura Universul Juridic, 2002,
pag. 22
4. Muteşescu Constanţa. Construcţia europeană. Evoluţia ideii de unitate europeană. Târgovişte:
Editura Bibliotheca, 2007, pag. 195
5. Fuerea Augustin. Instituţiile Uniunii Europene. Bucureşti: Editura Universul juridic, 2002,
pag. 24
6. Ibidem. P.22
7. Manolache Octavian. Tratat de drept comunitar. Ediţia a V-a. Bucureşti: Editura C.H. Beck,
2006, pag. 609
8. Diaconu Nicoleta. Dreptul Uniunii Europene. Partea specială, Politicile Comunitare.
Bucureşti: Editura Lumina Lex, 2007, pag. 55-56 9
9. Eufemia Vieriu, Dumitru Vieriu – Drept Instituţional Comunitar European, Editura Lumina
Lex, Bucureşti 2007, pag. 26
10.Fuerea Augustin. Instituţiile Uniunii Europene. Bucureşti: Editura Universul Juridic, 2002,
pag. 26
11.Ghica Lucian-Alexandra. Enciclopedia Uniunii Europene. Bucureşti: Editura Meronia, 2006,
pag. 194 12.Călinoiu Constanţa, Vedinaş Verginia. Teoria funcţiei publice comunitare.
Bucureşti: Editura Lumina Lex, 1999, pag. 48.