BFT STOMA

CURS 1,2 ,3. AN III STOMA

. Balneofizioterapia este o ramură a medicinei care s-a dezvoltat de-a lungul mai multor secole
utilizând unii factori naturali şi artificiali ca mijloace terapeutice. Aceştia s-au aplicat întâi empiric,
apoi observaţia clinică a stat la baza aprecierii eficienţei terapeutice a factorilor fizici.

După factorul terapeutic folosit medicina fizică cuprinde o serie de capitole:

balneoterapia (apa minerală şi nămolul),

hidroterapia,

termoterapia,

climatoterapia,

kinetoterapia,

masoterapia,

pneumoterapia,

ergoterapia,

electroteraia, etc.

Mecanisme de acţiune.

Factorii fizici naturali şi artificiali produc modificări de reactivitate locală, regională şi generală.

Intervenţia lor este urmată de reacţii:

neuro-endocrino-metabolice care pun în circulaţie factori biologici activi de tipul mediatorilor

chimici, cataboliţilor acizi, hormonilor locali şi generali. Se poate aprecia că factorii fizici

stimulează organismul in eliberarea mijloacelor proprii de acţiune pentru restabilirea homeostaziei.

Cercetări ale ultimului deceniu au elaborat conceptul asupra capacităţii celulei secretoare, neuronul,
de a produce o gamă mare de substanţe chimice cu rol semnalizator şi reglator. Existenţa
neuromediatorilor de natură colinergică, adrenergicâ, histaminergică, serotoninergică la nivelul
sinapsei precum şi a cotransmiţătorilor şi a mesagerilor de ordinul al doilea asigură o activitate
sinaptică modulată adecvată momentului organismului

Reacţiile locale sunt reglate şi de activitatea receptorilor presinaptici (autoreceptori) prin fenomene
de feed-back pozitiv şi negativ.

Sistemul endocrin difuz, paracrin sau APUD răspunzător de hormoni locali, reprezintă un alt
mecanism care dă credit influenţelor pe care le exercită balneofizioterapia.

1
Organe cu rol endocrin sunt considerate tubul digestiv, rinichiul, creierul, plămânul.

Un sistem care intervine în modularea reacţiilor neuro-endocrine, metabolice a reacţiei de stress în

general şi a durerii în particular este reprezentat de peptidele opioide (endorfine, enkefaline,
dimorfine).

Endorfinele şi enkefalinele secretate de hipofiza anterioară au rol în combaterea stressului şi

totodată contribuie la întărirea "controlului de poartă".

Factorii terapeutici naturali şi artificiali sunt utilizaţi în:

reeducarea funcţională a aparatului locomotor, pulmonar şi cardiovascular, limitată parţial sau total
prin evoluţia unor boli inflamatorii sau degenerative, neurologice, posttraumatice, ischemice, etc.

Pornind de la restantul funcţional al bolnavului determinat prin mijloace obiective:

(goniometrie,

testing muscular,

indici funcţionali articulari,

capacitate de efort,

capacitate respiratorie, etc.),

se pot aplica de manieră progresivă şi cât mai precoce scheme complexe de tratament a căror scop
este refacerea "ad optimum" a funcţiei afectate.

Factorii balneofizicali sunt utilizaţi astăzi în scop

profilactic,

curativ,

recuperator.

Problemele legate de profilaxia primară, de prevenirea unor stări morbide ocupă loc principal în
cadrul obiectivelor organismelor internaţionale pentru sănătate.

Omul societăţii moderne, industrializate şi-a modificat condiţiile de muncă şi habitat, fapt care a
dus la apariţia unor sindroame din care amintim:

sindromul hipokinetic (cu consecinţe negative asupra maselor musculare, sistemului osos, capacităţii
de efort,etc),

tulburarea termoreglării cu determinarea aşa numitor boli "a frigore" şi altele.

poziţii vicioase în activitatea cotidiană( calculatorul,12 ore )

Curele balneofizicale profilactice se adresează tocmai acestor deficienţe.

2
Kinetoterapia, terapia contrastantă (cald-rece) de tonifiere, masajul, balneaţia, nămolul sunt
proceduri ce intervin direct în îndepărtarea unor factori de risc şi a unor stări premorbide ale
aparatului locomotor, cardiovascular, pulmonar,neuropsihic etc.

Este la fel de important în evoluţia dezvoltării aparatului locomotor crearea unui comportament
adecvat faţă de solicitările la care este expus.

Tonofierea unor grupe musculare, posturarea corectă, restabilirea sinergismelor musculare sunt
elemente esenţiale în preîntâmpinarea unor afecţiuni legate de solicitările excesive, de poziţiile
vicioase, de unele tulburări ale morfologiei aparatului locomotor (sacralizare, lombalizare, picior plat,
etc).

Terapia cu factori fizicali are contraindicaţii generale şi speciale.

Cele de ordin general sunt:

afecţiuni acute sau cronice acutizate,

boli venerice în stadiul acut,

caşectice,

tumori maligne

hemoragii,

sarcina,

boli ale sângelui,

boli psihice.

BALNEOTERAPIA

Balneologia, balneoterapia se ocupă de studiul şi aplicarea in scop terapeutic a apelor minerale, a

nămolurilor terapeutice şi a emanaţiilor de gaz.

Modul de acţiune a factorilor naturali este complex, ei antrenează mecanisme locale şi generale
atât prin calităţile lor fizice (termalitate, presiune hidrostatică, hidrodinamică) cât şi chimice.

În cadrul unei cure balneoclimatice organizate 18-20 zile, mijloacele medicinei fizice, asociate altor
factori medicamentoşi, dietetici şi de ordin psihic, concură la restabilirea ritmurilor biologice normale
ale homeostaziei .

Terapia cu factori naturali într-o administrare repetată, pe o durată de timp, este o terapie de
stimulare, de reglare, care creează condiţii de antrenare-adaptare complexe.

Factorii naturali sunt utilizaţi în scop profilactic, curativ şi recuperator.

3
Rolul profilactic a fost apreciat în urma studiilor şi cercetărilor care au evidenţiat creşterea rezistenţei
generale a organismului, mobilizarea unor mecanisme adaptive, neurovegetative,
endocrine,imunologice.

Balneoterapia PROFILACTICĂ reprezintă un potenţial de sănătate pentru largi categorii de oameni ce

înregistrează factori de risc pe linie profesională (pulberi, gaze toxice, umezelâ, curenţi de aer,
poziţii vicioase), genetică şi socială.

Rolul curativ, in schemele de tratament a unor boli aceşti factori se găsesc alături de cei
medicamentoşi, alimentari, igienici.

Rolul recuperator se adresează unor sechele generate de boli acute sau cronice cu deficienţe
funcţionale cronice la nivelul aparatului locomotor, pulmonar ,cardiovascular şi neuropsihic .

Intervenţia factorului balnear:

În cură internă sau externă intervine prin acţiunea directă locală, la nivel arteriocapilar sau a axului
hipotalamohipofizar şi mult mai complex prin angajarea unor mecanisme reflexe de stimulare a
hormonilor locali.

Apele minerale.

Apele minerale sunt soluţii complexe de săruri şi ioni, care au o acţiune terapeutică, ştiinţific
recunoscută îndeplinind una sau mai multe din următoarele condiţii:

prezenţa unor anumite calităţi fizice, de temperatură, pH şi

osmolaritate;

prezenţa unor anumite cantităţi de substanţă chimică (o mineralizare totală de cel puţin 1 g la litru,
anumiţi ioni cu efecte cunoscute în cantităţi de cel puţin 1 g la litru, ioni biologici activi în cantităţi
mici, sau gaze (CO2, H2S, radon) dizolvate.

Apele minerale sunt rareori pure, obişnuit sunt complexe datorită condiţiilor de presiune,
temperatură, potenţial magnetic şi chimic în care s-au format.

Acest fapt conferă fiecărei ape minerale o individualitate fizico-chimică şi farmacodinamică.

Apele minerale sunt factori terapeutici a căror administrare se face sub indicaţie şi control medical.

Clasificarea apelor minerale se face după mai multe criterii:

origine,

temperatură,

concentraţie osmotică, dar cel mai folosit este cel

chimic.

Conform criteriului chimic se împart în:

4
ape oligominerale,

carbogazoase,

alcaline,

feruginoase,

clorurosodice,

iodurate,

sulfuroase,

sulfatate,

radioactive.

Apele minerale se administrează în

cură internă (crenoterapie),

externă (băi), inhalaţii, irigaţii, injecţii.

Pentru cura internă modul de acţiune a unei cure hidrominerale trebuie privit sub raportul unor
reglări de tip enzimatic şi metabolic ca urmare a unei intervenţii de tip reflex.

Osmolaritatea apei minerale antrenează şi mecanisme de tip central.

Pentru cura externi intră în joc elementul termic, mecanic şi chimic, ce caracterizează flecare apă
minerală.

Se influenţează în special hemodinamica şi metabolismul locaL

Apele oligominerale.

Sunt o categorie aparte de ape minerale care nu se supun condiţiilor din definiţie ele conţinând sub 1
g substanţă dizolvată la litru.

După temperatura la izvor sunt acratoterme şi acratopege.

Apele acratoterme se folosesc in cură externă şi se indică în afecţiuni ale aparatului locomotor:
spondilita anchilozantă, artroze, periartrite, nevralgii, stări post traumatice, boli neurologice.

În cură internă apele acratopege au efecte diuretice, antispastice şi au indicaţii în bolile tubului
digestiv, căilor biliare, căilor urmare.

Aceste ape se găsesc în ţara noastră la Călimâneşti, Olănesti, Slănic Moldova, Felix,
Moneasa,Geoagiu.

Apele alcaline

5
Apele alcaline conţin minimum 1 g săruri la litru. Acestea sunt reprezentate de ionul bicarbonic legat
de cationul de Na2+, K+, Ca2+, Mg2+.

Apele alcaline se administrează mai ales în cură internă, având ca principală indicaţie bolile tubului
digestiv, bolile hepato-biliare şi unele boli metabolice.

Acţiunea apelor minerale alcaline nu trebuie înţeleasă doar ca o reacţie chimică-de neutralizare, ci în
contextul mecanismelor reflexe, a reacţiilor de reglare şi normalizare.

În crenoterapia alcalină indicaţia terapeutică are un caracter individualizat, efectele terapeutice fiind
dependente de structura chimică a apei şi mai ales de raportul CO2 H/CO3 HNa, de ionii de Ca2+,
Mg2+ şi CO2.

Izvoarele alcaline se găsesc la: Slănic Moldova, Tuşnad, Borsec, Buadaş, Vatra Domei, Vâlcele.

Apele clorurosodicc

Apele clorurosodice (sărate) conţin cei puţin 1 g la l de NaCL în funcţie

de concentraţia de ioni de Na+, Cl dizolvaţi întâkim o gamă largă de varietăţi,

de la cele hipotone la cele hipertone (în general sunt mixte având în

conţinut bicarbonaţi, sulf şi gaze.)

Dat fiind această largă varietate de concentraţii şi combinaţii chimice,efectele terapeutice şi

indicaţiile sunt numeroase şi diferenţiate.

În cura externă se pot folosi orice concentraţii, dar ca valoare terapeutică se situează pe primul
plan apele sărate concentrate (peste 15 g/l).

Acţiunea apei se datoreşte atât componentei fizice (temperatură, potenţial electric, presiune
osmotică), dar şi celei chimice.

Modificarea reactivităţii vasculare, nervoase, vegetative şi endocrine se instalează în mod progresiv

în timpul curei

Indicaţiile reţin: spondilita anchilozantă , artroze, periartrite, nevralgii, afecţiuni de neuron motor
periferic.

Localităţile sunt: Lacul Sărat, Amara, Olăneşti, Ocna Sibiu, Slanic Prahova.

Băile de mare au o utilizare profilactică şi curativă.

Ele se integrează mai ales terapiei contrastante (soare, nămol, baie mare) solicitând mecanismele
adaptive ale organismului.

Cura internă cu ape clorurosodice, evident nu poate fi efectuată decât cu ape izo sau hipotone. în
general se acceptă că apele hipotone stimulează secreţia gastrică.

Rolul lor în normalizarea tipului gastrosecretor a fost semnalat de profesorul Băltaceanu.

6
Apele hipotone se găsesc la Sângeorz, Slanic Moldova, Băile Herculane.

Apele sulfuroase.

Apele sulfuroase conţin cel puţin 1 mg/l sulf titrabil, sub formă de H2S, HS, S, S2O3 sau sub formă de
complexe coloidale sulfuroase.

Hidrogenul sulfurat fiind o substanţă hidro şi liposolubilă poate pătrunde în organism pe cale
tegumentară, digestivă, respiratorie.

Sulful în organism are numeroase roluri; el intră în constituţia unor aminoacizi, hormoni, în
componentele cartilajului articular, etc.

Apele sulfuroase se utilizează mai ales în cură externă. Imersia într-o astfel de baie conduce la
apariţia unei hiperemii tegumentare. Această vasodilataţie periferică, care se prelungeşte în timp,
duce la scăderea presiunii arteriale şi la îmbunătăţirea travaliului cardiac.

Balneatiile sulfuroase au şi acţiune keratolitică, fapt ce le implică în tratamentul unor dermatoze.

Cura externă este indicată în spondilita anchilozantă, artroze, nevralgii, nevrite, afecţiuni
abarticulare, hipertensiune arterială, arterite, exeme, psoriazis, afecţiuni ginecologice cronice.

Cele mai importante staţiuni sunt: Herculane, Călimâneşti, Olăneşti, Pucioasa, Nicolina - Iaşi.

In cură internă sulful acţionează asupra tractusului gastrointestinal, ca şi a , celui biliar, având un
efect de stimulare a peristaltismului.

Apele sulfatate.

Apele sufatate conţin cel puţin 1 g/l de substanţă solidă, din care anionul SO4,2 este principalul
reprezentant. Acesta este în combinaţie cu Na+, Ca2+,Mg2+ cu Fe.

Apele sulfatate sunt în general hipotone şi au indicaţii mai ales în cura interna. Acţiunea lor se
exercita asupra stomacului unde induc procese de diminuare a secreţiei.

Efecte importante au loc asupra motilităţii intestinale, prin acţionarea directă a receptorilor
intestinali. Colereza şi kinetica căilor biliare este de asemenea influenţată favorabil, încât biliopatiile
funcţionale reprezintă una din principalele indicaţii .

Diabetul zaharat reprezintă o altă indicaţie.

Localităţile sunt:Livanda şi Izvorul Mircea - Iaşi.

Apele carbogazoase.

Apele carbogazoase conţin minim 1 g CO.

7
Bioxidul de carbon influenţează capacitatea dizolvantă, aşa încât aceste ape au o mineralizare mare.
Se găsesc în numeroase combinaţii, cu Ca+2, Mg,Fe etc. Aceste ape se utilizează atât în cura internă
cât şi externă.

In cura internă au o acţiune hiperemizantâ a mucoasei digestive, ducând la creşterea secreţiei

gastrice. Sunt cotate ca ape de masă, bune.

Cura externă reprezintă indicaţia cea mai frecventă a apelor carbogazoase.

Ea se datoreşte efectului vasodilatator prin acţiune directă a CO2 asupra sistemului arteriocapilar.
Această vasodilataţie periferică conduce la modificări de hemodinamică cu îmbunătăţirea activităţii
inimii şi a perfuziei tisulare.

Imersia în apă a pacientului este urmată de acoperirea întregii suprafeţe cu o peliculă de bule de
CO2, aşa încât în afara mecanismului chimic, apariţia efectului vasodilatator se datoreşte şi
micromasajului exercitat de acestea. Baia se administrează la temperatura de termoindiferenţă, la
32-34"C. Se produce un efect hipotermizant care amplifică efectele asupra sistemului circulator prin
apariţia bradicardiei. Indicaţia principală o reprezintă bolile cardiovasculare (HTA stadiul I şi II,
cardiopatia ischemică, sindroamele post trombotice, limfedemul, vasculopatiile, etc.).

Staţiunile cu ape carbogazoase sunt: Covasna, Vatra Dornei, Buziaş, Tuşnad, Borsec.

Nămolurile terapeutice (peloidele)

Nămolurile sunt substanţe de origine mînerală sau organică, fin divizate, care se găsesc în stare de
suspensie.. Termenul de peloid se acordă doar nămolurilor terapeutice.

După origine nămolurile se împart în:

nămoluri sapropelice care s-au format pe fundul lacurilor sărate şi a mărilor prin acţiunea unor
microroganisme asupra substanţelor organice,asupra florei şi faunei bazinului. Formarea lor a durat
timp îndelungat, implicând procese de ordin geologic, biologic şi chimic.

nămolurile de turbă au rezultat din descompunerea sub influenţa

microorganismelor a resturilor vegetale din mlaştini;

nămolurile minerale care se formează prin sedimentarea sărurilor

unor izvoare (sulfuroase, calcice, feruginoase) pe particule de sol.

Nămolul este deci un sistem fizico-chirnic heterogen, ce prezintă o fază lichidă şi una solidă;( are o
parte organică şi una minerală. )

Substanţele organice sunt:

acizii huminici,

hidraţii de carbon,

răşini,

resturi proteice, lipidice, etc.

8
Substanţa anorganică cuprinde: sulfaţi, carbonaţi, silicaţi, bioxid de siliciu, hidrosulfură de fier, etc.

Substanţa anorganică cuprinde: sulfaţi, carbonaţi, silicaţi, bioxid de siliciu, hidrosulfură de fier, etc.

Nămolul terapeutic acţionează atât în baza calităţilor fizice, cât şi chimice.

Mai cunoscute până în prezent sunt proprietăţile fizice:

hidropexia - capacitatea de a absorbi şi a reţine apa;

plasticitatea - capacitatea de a-şi schimba forma sub acţiunea unor

forţe din afară; .

gradul de dispersie - depinde de dimensiunile particulelor;densi tate

termopexia - este capacitatea de a absorbi căldura. Ea contribuie cel

mai mult la apariţia efectelor terapeutice ale peloidelor.

Nămolul are o metodologie particulară de aplicare şi anume: împachetări complete sau parţiale,
cataplasme, băi, oncţiuni

Indicaţiile privesc bolile reumatismale degenerative, afecţiunile post traumatice, afecţiuni de neuron
motor periviscerite, ginecopatii cronice.

ELECTROLOGIA

Electrologia are ca scop studiul consecinţelor terapeutice a unor agenţi fizici cum sunt: curentul
electric, vibraţiile mecanice şi radiaţiile electromagnetice.

Elementul comun al acestor agenţi fizici este capacitatea lor de a influenţa forţele electromagnetice
ce se exercită între particulele ce poartă încărcătură electrică (protonii şi electronii).

Modificările bioelectrice induse de aceşti agenţi fizici angajează modificări ale fiziologiei celulare.

Electroterapia.

Electroterapia înseamnă aplicarea curentului electric asupra unei regiuni a organismului în scopul
obţinerii unor efecte terapeutice.

Forme de curent folosite în electroterapie:

I. - curentul galvanic - curent continuu (frecvenţa = 0);

II - curent de joasă frecvenţă (1 - 100 Hz;)

III - curent de medie frecvenţă - 800 - 10.000 Hz;

IV - curent de înaltă frecvenţă - peste 100.000 Hz.

După sensul în care circulă curentul electric, se clasifică în unidirecţionali şi bidirecţional.

9
a.Curentul unidirecţional (polarizat). Se caracterizează prin apariţia efectelor polare. Formele cele
mai folosite sunt:

curentul galvanic constant (continuu) a cărui intensitate (I) nu variază în timp;

curent galvanic întrerupt; intensitatea trece de la o valoare nulă la una maximă, apoi revine la
valoarea nulă într-un timp scurt (sub 2 secunde).

Această variaţie se numeşte impuls electric.

Impulsul electric poate avea mai multe forme:

impuls cu front drept apărut în urma întreruperilor bruşte,

rectangular;

impuls cu pantă progresivă - triunghiular, întreruperea nu esteinstantanee ci progresivă. Intensitatea

creşte lent de la "0" la valoarea maximă şi apoi descreşte;

- impuls cu pantă progresivă - exponenţial, intensitatea creşte după o curbă exponenţială de la

valoarea "0" la cea maximă, apoi descreşte după acelaşi principiu.

În ractică nu se foloseşte un impuls ci un tren de impulsuri, o succesiune de impulsuri de scurtă

durată.

După "aceea perioada de activitate (secunde) urmează o durată de repaus (secunde) in timpul căreia
nu trece nici un curent

Modularea - este un fenomen fizic, de variaţie a unor parametri (frecvenţă, amplitudine) pe durata
trenului de impulsuri.

Acest proces se impune în practică datorită fenomenului de acomodare care apare rapid şi care scade
randamentul terapeutic.

b. Curenţii bidirecţionali (nepolarizaţi).

Se caracterizează prin absenţa efectelor polare şi prin prezenţa oscilaţiilor particulelor în raport cu
poziţia iniţială.

Ei pot fi:

curenfi simetrici - curent alternativ, sinusoidal;

curenţi asimetrici - mişcarea electronilor realizează un aspect

asimetric faţă de poziţia iniţială de referinţă.

Acţiunea biologică a curentului electric.

Prin electroterapie se pot obţine următoarele acţiuni:

ionizantă, care permite penetrarea substanţelor chimice prin piele;

antalgică, care se realizează prin blocajul transmiterii durerii;

10
excitomotorie;

vasodilatatoare,

nutritivă şi

rezorbtivă.

1. Acţiunea ionizantă.

Trecerea unui curent continuu, galvanic prin piele duce la creşterea permeabilităţii acesteia, fapt ce
va avea ca urmare penetraţia de ioni şi molecule ionizate. Procesul de penetrare a ionilor se numeşte
dieîectroliză.

Dielectroforeza este procesul de penetrare a moleculelor ionizante, nescindate, cu ajutorul curentului

electric. Zona ionizată poartă macromolecula în sensul impus de încărcătura electrică.

Fenomenul de dielectroliză şi de dielectroforeza este urmat de un proces imediat, local la nivelul

ţesuturilor şi în al doilea timp de o acţiune generală.

Riscul acestui tratament este arsura, care poate fi superficială şi profundă dacă există un metal
(osteosinteză) în straturile subiacente.

Arsura poate fi electrică sau chimică.

Arsura electrică este legată de cantitatea de electricitate pe care o primesc celulele în timpul
aplicaţiei

Aceasta nu trebuie să depăşească 0,1 mA/cm2 de suprafaţă de electrod. în practică este util de a se
alege intensităţi scăzute (intensitate care se percepe ca o uşoară furnicătură).

Arsura chimică este legată de depunerea de produşi acizi pe anod şi bazici pe catod.

De aceea, este necesară interpunerea între tegumente şi electrod a unui strat hidrofil, aşa încât
substanţele caustice să nu atingă pielea.

Timpul necesar tratamentului este de 20-30 minute (există un timp de latenţă în penetraţie care este
de minim 15 minute).

2. Acţiunea antalgicâ. -se realizează prin mai multe mecanisme:

A.prin acţiunea ionizantă, care facilitează pătrunderea unor substanţe,

care influenţează direct procesul inflamator;

B.prin acţiunea galvanică sub electrodul pozitiv. Simpla trecere a unui

curent galvanic se însoţeşte la electrodul pozitiv de un blocaj al transmiterii
durerii. Această acţiune antalgică se manifestă numai la nivelul straturilor
superficiale. Se datoreşte fenomenului de hiperpolarizare pozitivă (rezultat al absorbţiei de electroni
de către polul pozitiv) urmat de întreruperea
informaţiilor prin blocarea fluxului nervos, de încărcarea pozitvă a membranelor. Această acţiune nu
este prea intensă.
11
C.prin activarea controlului de poartă - la nivel medular. în 1965 Melzac şi Wall au evidenţiat
existenţa unei acţiuni a fibrelor A (groase, mielinice, cu conducere rapidă, 130 m/sec.) prin
intermediul unui neuron
inhibitor din substanţa Rolando de la nivelul cornului posterior, asupra fibrelor C (nemielinizate, de
mic calibru, cu viteză mică de 3 m/sec.).
Informaţiile nociceptive sunt transmise prin fibrele C. Ele pot fi blocate la nivelul porţii de informaţia
pornită de la un exteroreceptor şi transmisă prin fibrele A, din acelaşi teritoriu metameric.

Stimulul electric poate închide poarta, în afara cazurilor de hiperalgie, de durere prin
dezaferentaţie, sau de durere referită.

Clasic efectul analgezic prin neurostimulare periferică se obţine cu frecvenţe mici (uşoară contracţie)
cu durata de 10 sec., cu curentul galvanic întrerupt (cu impulsuri sau trenuri de impulsuri), cu
curentai alternativ de joasa frecvenţă. Cele mai bune rezultate apar utilizând frecvenţele cuprinse
între 30 -100 Hz, cu intensitate mică, cu durata de 10 minute, mai multe şedinţe pe zi, electrodul
activ fiind polul negativ.

Neurostimularea periferică se realizează cu electrod aşezat pe traiectul nervului.

D.alt mecanism implică secreţia de morfornimetice (enkefaline, endomorfine). Aplicarea frecvenţelor

de 2-8 Hz cu intensitate mare la limita suportabilului, timp de 10 minute, cu impulsuri scurte sub
1milisecundâ, este modalitatea care angajează acest mecanism

3. Acţiunea excitomotorie - este deosebită după cum ne adresăm muşchiului inervat sau denervat

a. Muşchi inervat. Variaţia rapidă de curent (impuls sau curent alternativ) poate provoca
depolarizare a membranei musculare cu apariţia unei contracţii.

Această contracţie involuntară, indusă electric, are caracterele fiziologice ale contracţiei voluntare.
Parametrii morfofuncţionali ai muşchiului (numărul de fibre contractile, cantitatea de glicogen,
enzime) sunt direct legaţi de contracţie. Un muşchi care nu se contractă suficient merge la atrofie.

De asemenea, vascularizaţia profundă a muşchiului este direct legată de activitatea contractilă.

Deşeurile metabolice ce rezultă in urma contracţiei au acţiune vasodilatatoare, care asigură la rândul
ei atât nutriţia cât şi eliminarea produşilor.

Acţiunea excitomotorie se realizează cu impulsuri izolate (rectangular, trapezoidal) sau iterative

(trenuri de impulsuri de joasă şi medie frecvenţă) sau curent alternativ (joasă şi medie frecvenţă).

b. Muşchi denervat .În paraliziile periferice prin lezarea motoneuronilor alfa (axonotmesis,
neurotmesis sau neurapraxie) muşchiul este flasc, se atrofiază şi evoluează spre scleroză. Deci, la
refacerea motoneuronilor prin regenerarea waleriană (1 mm/sâpt) efectorul (muşchiul) nu va mai
avea parametrii contractili. Electroterapia excitomotorie are ca scop menţinerea, cât mai mult timp,
a parametrilor contractili ai muşchiului.

Fiecare şedinţă de excitoterapie trebuie precedată de câteva minute de termoterapie. Se folosesc

pentru excitare impulsurile rectangulare de lungă durată (în denervârile totale) şi cu pantă
progresivă - exponenţială, în denervările parţiale. Reglajul pantei este în funcţie de parametrii
12
musculari (cronaxie, reobază, curba intensităţii/durata, pragul de climaliză).Tratamentul excitomotor
se conduce după EMG.

Existenţa unui potenţial de reinervare, va permite continuarea excitoterapiei. Inexistenţa lui va

îndruma tratamentul spre o chirurgie de transplant şi reeducare, sau spre o kinetoterapie de
compensaţie.

I. Curent continu, constant, galvanic.

Se caracterizează printr-un flux de electroni

neîntrerupt şi unidirecţional

Acţiunea fiziologică constă din:

disociaţia şi migraţia ionilor (electroliza);

electroforeza;

electroosmoza;

modificarea pragului de excitabilitate a fibrelor motorii (scădere la

polul pozitiv şi creştere la polul negativ);

modificarea excitabilităţii în fibrele senzitive (sub anod apare o

scădere a excitabilităţii care are drept consecinţă o acţiune antalgică);

modificarea excitabilităţii fibrelor vegetative, cu apariţia unei

vasodilatatii, atât profunde cât şi superficiale (nelegată de poli);

acţiune asupra SNC;

 când sensul curentului este descendent, efectul este sedativ,

 iar când este ascendent efectul este de creştere a excitabilităţii.

Modalităţi de aplicare:

cu electrozi aplicaţi pe tegument, in sens transversal sau longitudinal

faţă de axul membrului sau articulaţiei;

băi parţiale pentru membrul superior şi inferior;

băi generale - baia Stanger.

Ionoforeza - reprezintă o formă particulară de aplicare a curentului galvanic, care are ca scop
transportul unor medicamente sau substanţe prin piele. Pentru realizarea în practică este necesară
respectarea legii polarităţii, astfel că medicamentul se aşează la electrodul cu aceeaşi polaritate
electrică.

la anod se aplică acetilcolina, histamina, novocaina, corticoizii, clorura de calciu, sulfatul de

magneziu;
13
la catod - salicilatul de sodiu, sărurile acide organice.

Substanţele trebuie să fie în soluţii uşor disociabile, de concentraţie mică (1 -2%). Durata şedinţei
este peste 15 minute, cu intensitate mică (1,5 - 2,5 mA, percepută ca o senzaţie de uşoară
furnicătură).

Indicaţii: nevralgii (sciatice, crurale, intercostale, cervicobrahiale), nevrite, neuropatii, mialgii,

artralgi şi artrite, contracturi musculare, paralizie flască şi. spastică, stări posttraumatice, tulburări
funcţionale vasculare (acrocianoza, sindrom Raynaud).

Contraindicaţii: stări febrile, iminenţă de embolie, boli inflamatorii şi infecţioase ale pielii.

II Curenţii de joasă frecvenţă.

Un curent polarizat, unidirecţional a cărei intensitate trece de la valoare nula (0) la una maximă, într-
un timp scurt (mai mic de 2 secunde) se numeşte impuls, care poate fi rectangular, triunghiular,
trapezoidal, exponenţial.

în terapeutică nu folosim impulsuri izolate ci repetate, sub formă de tren de impulsuri. în cursul
aplicării unui tren de impulsuri putem "modula", provocând variaţii de intensitate, amplitudine,
frecvenţă şi durată, acţiune necesară îndepărtării fenomenului de acomodare.

Aceşti curenţi se folosesc în practică pentru următoarele acţiuni: excitomotorii, analgetice,

hiperemizante.

A. Aplicaţii cu scop excitomotor.

Musculatura inervată normal, adesea în urma proceselor de imobilizare sau de reducere a funcţiei
articulare (artrite, artroze) suferă procese de hipotonie şi/sau hipotrofie.

Curenţii cu pantă bruscă, alternativi, neofaradici, rectangulari, faradici pot antrena musculatura
pentru creşterea parametrilor morfofuncţionali.

Aplicarea curenţilor modulţi în electrogimnastica musculaturii striate se execută de regulă prin

tehnica bipolară, cu o intensitate care să producă secuse musculare evidente.

Formele acestea sunt utilizate în electrogimnastica musculaturiii abdominale hipotone, a

musculaturii respiratorii direct sau indirect prin intermediul nervului frenic, în tratamentul
insuficienţei constrictorilor vezicali, în stimularea mişcărilor voluntare pentru refacerea memoriei
kinestezice.

Contraindicaţii: paralizii spastice, spasme musculare, musculatură total denervată.

Stimularea se realizează cu ajutorul curenţilor cu pantă lentă, exponenţiali mai ales.

Aplicarea ei trebuie instituită precoce, la maximum 7-10 zile de la lezarea nervului pentru a încetini
procesul de atrofie şi de pierdere a resurselor contractile.

14
Tehnica se aplică după efectuarea elctrodiagnosticului şi mai ales a curbei Intensitate/durată (I/t)
care poate stabili parametrii optimi pentru impulsuri.

Frecvenţa cu care se instituie tratamentul este în funcţie de gradul afectării neuromusculare, cu cât
aceasta este mai mare cu atât pauza dintre impulsuri este mai mare, iar durata şedinţei este mai
mică. Pe parcursul tratamentului odată cu îmbunătăţirea răspunsului se modifică şi parametrii de
stimulare. Excitarea se face selectiv, urmărindu-se ca fiecare muşchi să-şi execute în timpul
contracţiei mişcarea fiziologică. Durata tratamentului se conduce după potenţialele de reinervare.

B. Aplicaţii cu scop antalgic.

Teoria "controlului de poartă" ca şi intervenţia unor mecanisme inhibitorii ale etajelor supraspinale
explică efectele electroterapiei convenţionale (curenţii diadinamici, Trâbert,) dar şi unele tehnici
moderne de electroanalgeziei: stimularea nervilor periferici cu electrozi implantaţi, electrostimularea
cordoanelor posterioare medulare, stimularea electrică transcutanată-TENS.

Curenţii diadinamici. Au efect analgezic, hiperemiant, dinamogen. Ei rezultă din curentul sinusoidal
redresat, de 50 şi 100 Hz. Formele clasice utilizate sunt monofazat fix (MF).de 50 Hz, difazat fix (DF)
de 100 Hz, perioada scurtă (PS),perioada lungă (PL) şi ritmul sincopat (RS).

MF, PS şi RS au efect predominant excitomotor iar MF şi PL analgezic. Aplicaţiile sunt diferite după
scopul urmărit transversale, longitudinale, gangliotrope, pe puncte dureroase. Durata şedinţei este
între 4 – 8-10 minute.

Indicaţiile privesc afecţiunile reumatismale, posttraumatice, tulburările circulatorii.

Curenţii Trăbert. Sunt impulsuri dreptunghiulare cu efect analgezic şi hiperemiant

Electrodul negativ se aplică pe locul dureros, iar cel pozitiv, proximal.

Efectul analgezic se instalează la sfârşitul şedinţei.

Aplicaţiile sunt zilnice timp de 6-8 10-15 zile.

Stimularea electrică nervoasă transcutanată (TENS).

Este o metodă Valoroasă de terapie ce se poate aplica şi la domiciliu, aparatele fiind de mici
dimensiuni şi portabile. De mare importanţă în obţinerea rezultatelor este plasarea electrozilor care
trebuie efectuată pe zonele dureroase şi dozarea intensităţii. Durata unei şedinţe poate ajunge şi la
60 minute.

Indicaţiile cuprind o gamă largă, de la cele reumatismale la cele postoperatorii, herpetice şi

neoplazice.

Contraindicaţiile le reprezintă: purtătorii de pace-maker, hipersensibilitate la curent electric,

sindroamele dureroase talamice, durerile psihogene.

III. Curenţii de medie frecvenţă.

Sunt curenţi sinusoidali cu frecvenţe cuprinse între 1000 şi 10.000 Hz.

15
Media frecvenţă permite aplicarea nedureroasă şi profundă a unor intensităţi mari de curent electric.
O altă particularitate constă în aceea că excitaţia poate fi produsă la oricare din poli, chiar
concomitent dacă aceştia sunt dispuşi simetric. Se obţine o blocare reversibilă a conductibilităţii
nervoase.

Cele mai folosite metode de aplicare sunt bipolară şi interferenţială.

1.Forma bipolară

 foloseşte frecvenţele de 5.000 şi 10.000 Hz

 ca medie frecvenţă pură, redresată şi modulată.

Modularea duce la obţinerea a două forme:

lunga perioadă - cu efect excitomotor şi de activare a circulaţiei periferice;

scurta perioadă - cu efect excitomotor (20-50 trenuri/sec.), biotrofic (50-100 trenuri/sec.) şi

analgezic (100-500 trenuri/sec.).

Deci efectele terapeutice ale mediei frecvenţe sunt:

analgezic: se obţine cu curentul de 10.000 Hz, cu scurtă perioadă şi cu media frecvenţă redresată;

excitomotor: se obţine cu curentul de 5.000 Hz şi lungă perioadă;

trofic, vasodilatator, decontracturant se obţine cu curentul de 10.000 Hz.

Indicaţii: artrite cronice, sechele posttraumatice, nevralgii, mialgii, atrofii

musculare, hipotonii, hemiplegii, tulburări circulatorii periferice.

2.Curenţii interferenţiali (Nemec).

Metoda foloseşte aplicarea încrucişată a doi curenţi de medie frecvenţă decalaţi între ei cu 100 Hz
(exemplu: un curent de 4.000 Hz, celălat 4.100 Hz). La locul de încrucişare a celor doi curenţi,
endotisular are loc atât un fenomen de anulare, cât şi de adiţie, în urma căruia rezultă un curent de
100 Hz care se propagă după un vector, care mătură 360° la fiecare interferenţă.

Efectele fiziologice ale curentului Nemec sunt:

excitomotor, pe musculatura striată (frecvenţa mică de 10 Hz);

decontracturant (frecvenţa 12-35 Hz);

vasculotrofic, hiperemizant, rezorbtiv ce se obţin prin acţiune directă pe musculatura netedă, sau
indirect prin gimnastica musculară;

analgezic (80-100 Hz).

Durata şedinţei este de 10-15-20 min., cu intensitate ce creşte şi descreşte progresiv la începutul şi
sfârşitul şedinţei.

16
Indicaţii: stări posttraumatice (sindrom algodistrofic, entorse, luxaţii, contuzii), artrite, periartrite,
artroze, nevralgii, nevrite, pareze, paralizii.

IV. Curenţii de înalta frecventă.

ÎF.Înalta frecvenţă reprezintă aplicarea terapeutică a câmpului electric şi magnetic de înaltă frecvenţă
şi a undelor electromagnetice cu frecvenţă de peste 300 KHz.

Se caracterizează prin următoarele:

nu are efect electrolitic;

nu provoacă excitaţie neuromotorie (nervii motori sunt excitaţi numai de impulsuri până la 3.000 Hz);

are efect caloric de profunzime care durează peste 24 ore fără să

angajeze termoreglarea.

Efecte biologice. Radiaţia electromagnetică de înaltă frecvenţă este absorbită la om de elemente

tisulare bune conducătoare şi este transformată în căldură.

Această încălzire a ţesutului fără influenţarea pielii se numeşte diatermie.

Absorbţia este condiţionată de lungimea de undă şi natura ţesutului.

Încălzirea ţesutului cu unde cu frecvenţă înaltă are drept consecinţe: vasodilataţia, rezorbţia,
spaspasmoliza, analgezia.

Clasificarea curenţilor de înaltă frecvenţă:

 diatermia cu unde lungi, d'Arsonval (cu X = 2000 - 3000 m şi frecvenţa = 100.000 -1.000.000
Hz);

 diatermia cu unde medii (X = 300 cm, frecvenţa =1-3 Mhz);

 diatermia cu unde scurte (X = 22;11;7 cm, frecvenţa = 13;21;40Mhz);

 microundele-radar (X = 12 cm, frecvenţa = 300 Mhz).

În practică se foloseşte terapia cu unde scurte şi microunde.

1. Undele scurte - au două modalităţi de aplicare, inductiv sau capacitiv,

după cum se accentuează pe componenta magnetică sau electrică a radiaţiei.

17
Clasic lungimea de undă folosită este de 11.06 m.

Diatermia inductivă (în câmp inductor)

Utilizează în principal efectul magnetic al radiaţiei. Aceasta se realizează cu un fir izolat (solenoid) cu
care se înfăşoară segmentul de corp de tratat (sau corpul în întregime).

Este o metodă cu o mai mică acţiune de profunzime.

Diatermia capacitivă. Cel mai folosit sistem este cu electrozi condensatori (două discuri metalice cu
diametrul de 10-20 cm, izolaţi printr-o îmbrăcăminte de sticlă sau plastic).

Regiunea de tratat se introduce între armăturile condensatorului. Transformarea înaltei frecvenţe în

căldură se datoreşte constantei dielectrice şi conductibilităţii electrice conform legii Joule.

Grăsimea şi măduva osoasă având o rezistenţă electrică de 10 ori mai mică se încălzesc mai puţin.

Distanţa electrod-tegument influenţează nivelul pătrunderii în ţesuturi. 4 cm

Metodologie de aplicare a tratamentului cu unde scurte: mai întâi se alege metoda, apoi electrozii
(rigizi, flexibili), se îndepărtează corpurile metalice şi se controlează tegumentele.

Pentru stadiile acute ale bolii se utilizează doze aterme şi oligoterme (I şi II, timp de 1-5 min.)

iar pentru stadiile cronice se utilizează dozele medii şi calde (III şi IV) timp de 20 min.

Indicaţii terapeutice: procese subacute şi cronice ale aparatului respirator (sinuzite, traheite,
faringite, astm bronşic, pneumopatii), ale aparatului digestiv (distonii vegetative, periviscerite,
colecistopatii), ale aparatului urogenital (metroanexite, periviscerite), procesele reumatismale
articulare, degenerative, nevralgii, nevrite, pregătirea musculaturii pentru kinetoterapie.

Contraindicaţii: stări acute, hemoragice şi ischemice, TBC, tumori, graviditate, prezenţa corpilor
metalici endotisulari.

V. Vibraţiile mecanice.(vibroterapia, sonoterapia)

Vibraţia mecanică se defineşte ca o succesiune de presiuni - depresiuni ce se aplică unui corp

perpendicular sau tangenţial la suprafaţa lui.

Vibraţiile mecanice se clasifică după frecvenţă în:

vibraţii de joasă frecvenţă 1-400 Hz (infrasunetele);

vibraţii de înaltă frecvenţă 500 Khz - 3 Mhz (ultrasunetele).

Ambele tipuri de vibraţii sunt aplicate în practică.

Vibroterapia (sonoterapia) infrasonică.

Această modalitate terapeutică se realizează cu aparate de vibromasaj local sau general având în
funcţie de frecvenţa utilizată şi regiune, efecte sedative, decontracturante, vasomotorii, rezorbtive.

18
Vibraţia ultrasonică (ultrasonoterapia)

Ultrasunetele sunt produse de un cristal de cuarţ care este supus unor descărcări de înaltă frecvenţă
care îl deformează succesiv (fenomen piezoelectric).

Emisia de ultrasunete poate fi în câmp continuu sau discontinuu.

Cuantificarea vibraţiilor se face prin exprimarea puterii totale de emisii în Waţi, raportată la unitatea
de suprafaţă (W/cm2).

Vibraţiile se propagă în linie dreaptă în mediile solide şi lichide.

Aerul şi toate gazele provoacă o reflexie totală a energiei.

Ultrasunetul este un fenomen ondulator care se caracterizează prin procesele de reflexie, refracţie,
difracţie şi absorbţie întâlnite în mecanica ondulatorie. Absorbţia depinde de natura mediului.
Ţesuturile cele mai absorbante sunt parenchimul pulmonar şi osul spongios, iar cele mai reflectizante
sunt osul compact şi gazele din pulmon şi intestin.

Ca fenomen fizic nedorit poate apare unda staţionară. Aceasta rezultă din combinarea undei
incidente cu unda reflectată.

Se formează o zonă în care vibraţiile adiţionează, supunând celulele la o forţă importantă şi o zonă în
care aceasta se anulează. Acest fenomen este îndepărtat dacă emiţătorul de ultrasunete este
deplasat cu mişcări uniforme (2 cm./sec) caz în care incidenţa nu se combină cu reflectata, sau dacă
se produc emisiuni pulsatile.

Efectele fizico-chimice ale undelor ultrasonore sunt: mecanic, termic, de cavitaţie, de oxidare şi
reducere.

O parte din energia ultrasonică se transformă în căldură, prin fenomenul de absorbţie a energiei, sau
în urma fricţiunii particulelor din mediu mai ales la nivelul feţelor de separare.

Formarea undei staţionare.

Căldura este absorbită in întreg ţesutul, cu consecinţe asupra vascularizaţiei superficiale şi profunde
şi asupra terminaţiilor nervoase, cu efecte antalgice, spasmolitice, simpaticolitice.

Efectul mecanic se datoreşte vibraţiilor care se transmit fiecărei particule

deplasări pendulare. Deformarea celulelor sub efectul ca rezultat modificări electrice la nivelul
membranei. Oscilaţiile de potenţial electric vor influenţa fiziologia, accelerând metabolismul celular
şi mitoza celulară.

Efecte biologice. Aplicaţiile locale în emisie continuă au efect:

antalgic, prin blocaj de transmitere a nocicepţiei, având indicaţie în

dureri localizate (PSH, torticolis, gonartroze, în traumatologie);

spasmolitic, pe musculatura contractată reacţionai;

19
simpaticolitic, prin iradierea lanţului simpatic;

antiinflamator având acţiune favorabilă în tendinite, capsulite,

tenosinovite, nevralgii;

metabolic, activând metabolismul celular,

de creştere a permeabilităţii cutanate;

de producere a hipertermiei osoase (dacă este aplicat pe eminenţele

osoase) cu riscul arsurii;

de eliberare de gaz la nivelul fluidelor în cazul dozelor mari

(fenomenul de cavitaţie ce se acompaniază de citoliză şi distracţii vasculare);

de degradare a moleculelor de AND (de aici, contraindicaţia pentru testicul şi ovar).

Efecte negative:

la copil ultrasunetele pot influenţa cartilajul de creştere,

vibraţiile de înaltă frecvenţă se pot opune la consolidarea focarelor de fractură;

prezenţa pieselor metalice endotisulare reprezintă o contraindicaţie relativă.

Aparatele folosite In practică sunt compuse dintr-un generator de înaltă frecvenţă care acţionează o
placă piezoelectrică. Aceasta este situată într-un cap emiţător care vine în contact cu tegumentele.
Emisiunea poate fi în câmp continuu sau pulsatil.

Metodologie de aplicare şi elemente de optimizare a acţiunii terapeutice:

pentru a asigura penetrabilitatea se interpune între piele şi capul emiţător un gel, ulei de parafină
sau diverse unguente terapeutice;

permanent se asigură o deplasare lentă a capului emiţător pe suprafaţa tegumentară;

aplicarea se poate face şi în apă;

durata şedinţei este de până la 8 minute; bolnavul resimte o căldură

plăcută (în emisia continuă) după 1 minut de tratament;

nu există acţiuni cumulative a efectului termic;

aplicarea în punct fix se realizează in condiţii bune, utilizând emisiuni pulsatile;

cuplajul cu joasă frecvenţă oferă efecte decontracturante şi antiinflamatorii mai prompte;

efectele terapeutice sunt amplificate de utilizarea unor unguente medicamentoase;

are acţiune reflexă prin folosirea pe zonele Head şi ganglionii simpatici.

VI Câmpurile magnetice de joasă frecventă.

20
Câmpul magnetic este produs de un curent electric sau de un câmp electric variabil. El se
materializează prin liniile de câmp magnetic.

Câmpul magnetic produs de un curent electric are aceeaşi parametri fizici ca şi curentul.

Câmpul magnetic de joasă frecvenţă se obţine prin trecerea unui curent de joasă frecvenţă de 50 sau
100 Hz, alternativ sau redresat, continuu, sau întrerupt ritmic sau aritmie printr-un sistem de bobine.

Numeroase studii au demonstrat influenţa câmpurilor magnetice asupra sistemului nervos central şi
vegetativ, asupra reacţiilor metabolico-enzimatice ale contracţiei musculare, precum şi asupra
activităţii celulelor.

Orice agent fizic extern cu o intensitate şi o valoare eficientă poate influenţa echilibrul ionic al
celulelor, modificând permeabilitatea membranelor, antrenând reacţii de tip ergotrop, catabolic sau
trofotrop, anabolic.

Efecte biologice:

a.aplicarea în regim continuu de 50 sau 100 pulsaţii/sec., timp de 3-4minute are acţiune sedativă
generală, analgezică, de reglare a somnului şispasmoliticâ.

b.aplicarea în regim întrerupt (ritmic sau aritmie) determină stimularea,activităţii SNC, a

metabolismelor, a glandelor endocrine, creşterea tonusului muscular.

Metodologia de aplicare:

Aparatul numit Magnetodiaflux prezintă

 două bobine paralelipipedice ce se aşează pe regiunile dureroase.

 două bobine circulare, pentru regiunea lombară şi cervicală şi încă

Aparatul emite trei forme principale de câmp magnetic:

 forma continua (de 50 Hz, 100 Hz şi 50-100 Hz),

 forma întreruptă ritmic de 50,100 şi 50-100 Hz şi f

 forma întreruptă aritmic cu aceeaşi parametri.

Durata şedinţei este de 4-6-8 minute pe o perioadă de 8-10 zile.

Pentru şedinţa de magnetodiaflux, bolnavul este aşezat confortabil după ce s-au înlăturat toate
obiectele metalice.

Indicaţii: în afecţiuni reumatismale inflamatorii, degenerative, abarticulare, sechele posttraumatice

unde se produce o scădere a contracturii şi creşterea pragului dureros; în nevroze şi distonii
neurovegetative, în HTA şi afecţiunile vasculare periferice.

Magnetoterapia locală este indicată în ortopedie pentru accelerarea căluşarii.

Contraindicaţii: sarcina, anemia, tendinţa La hemoragii, purtătorii de pace-maker, epilepsia.

21
B. Radiaţii ultraviolete (actinoterapia - u.v.)

Sunt radiaţii cu lungimea de undă de 400-1000 milimicroni.

Se clasifică în 3 categorii: A (4.000- 3.150 A°), B (3.150-2.800 A"), C (2.800-1.850 A').

Penetrabilitatea acestora în organism este foarte redusă (0,3 mm), ele absorbindu-se total în
epiderm.

Efecte fizice şi biologice:

determină apariţia unui eritem actinie, a cărui intensitate variază cu

sursa, durata expunerii, regiunea iradiată, vârsta. Eritemul
ultravioletelor B şi C presupune un efect fotochimic ce antrenează
histamina, peroxidul de oxigen, prostaglandinele;

sinteza de vitamină D, (u.v." B'), deci acţiune antirahiticâ;

efect bactericid (u.v." C);

provoacă reacţii fotoalergice;

provoacă fenomen de fluorescentă (u.v." A');

efect analgezic, în doze eritem;

efecte imunologice; expunerea la u.v. determină depunerea de

anticorpi anti-SSA şi anti-SSB la nivelul joncţiunii dermo-
epidermice; s-au demonstrat şi efecte favorabile, de exemplu
creşterea rezistenţei la infecţii, reducerea factorului citotoxic;

efect stimulator pe metabolismul bazai;

provoacă pigmentarea pielii prin efect fotocatabolic (u.v." A').

Modul de aplicare este în funcţie de sursa naturală (helioterapie) sau

artificială (lămpi cu vapori de mercur de joasă presiune, care emit u.v. " A", sau de înaltă presiune
care emit u.v. " A", " B", " C".

Energia emisă de lămpile cu presiune înaltă este mare ceea ce impune o respectare riguroasă a
distanţei de 75 cm, şi a timpului de 10 minute care nu trebuie depăşit

Iradierile sunt generale şi locale.

- Iradierea generală se face de la distanţa de 1,5 m, crescându-se progresiv timpul pe şedinţă cu un

minut

Se obţin efecte de stimulare şi remineralizare.

- în iradierile parţiale este necesară biodozimetria pentru a determina timpul necesar obţinerii celui
mai slab eritem.
22
Distanţa sursă tegument în acest caz este de 50 cm.

Efectele negative impun pe de o parte necesitatea protecţiei ochilor pentru a se evita fotooftalmia şi
cataracta iar pe de altă parte dozarea terapiei pentru a evita atrofiile cutanate şi degenerările
cancerigene.

Indicaţii: în profilaxia rahitismului, nevralgii, hipofuncţii glandulare, boli dermatologice,

neurodermite, psoriazis, afecţiuni ortopedice.

Contraindicaţii: hiperfuncţii glandulare, TBC pulmonar, colagenoze, tumori maligne, tumori benigne,
insuficienţă hepatică sau renală, vârstele extreme (copii foarte mici şi bătrâni).

Accidente: eritem acut, fotodermătoze, urticarie, tulburări de pigmentaţie.

Lasserterapia

Lasserul heliu - neon emite pe lungimea de undă de 6,328 A° , deci în spectru roşu de manieră
continuă.

Lasserul arseniu de galium emite în infraroşu de 9,040 A° de manieră pulsatilă.

Absorbţia este mai ales cutanată pentru câteva minute.

Energia acestor radiaţii este de 50.000 de ori mai mare ca lumina naturală.

Această energie este stocată sub formă biochimică (ATP) şi este urmată de O activare importantă a
celulelor.

Terapia cu lasser este organizată în prezent în 4 compartimente:

a. - lasser terapia tisulară;

b. - lasser terapia sistemica;

c. - lasser terapia bioenergetică;

d. - lasser terapia reflexă.

a. - Lasser terapia tisulară se adresează:

 ţesutului cutanat - activarea cicatrizării (ulcere corneene,eczeme, afte, extracţii dentare,

plăgi cutanate, ulcere varicoase, herpes, escare).

 sistemului sanguin - activează macrofagele cu creşterea capacităţii

de apărare a organismului.

b. - Lasser terapia sistemica. Restabileşte funcţia normală de transmitere a fibrelor" A",

reechilibrând " controlul de poartă".

23
c. - Lasser terapia bioenergetică. Lasserul aplicat pe punctele de acupunctura poate restabili
circulaţia energetică.

d. - Lasser terapia reflexă - iradierea unui punct dureros are consecinţe

antalgice prin mecanisme neprecizate astăzi.

Indicaţii: nevralgii, tendinite, afecţiuni dermatologice.

Hidrotermoterapia

Aplicarea metodică a apei la diferite temperaturi şi stări de agregare ca şi a altor medii semisolide
constituie hidrotermoterapia.

Din punct de vedere al temperaturilor folosite, în practică se disting:

crioterapia (înjur de 0°);

hidroterapia (5-36°);T

termoterapia (peste38°)

Proprietăţile fizice ale apei pe care se sprijină hidroterapia sunt.

capacitate termică mare;

termoconductibilitate mare (de 25 ori mai mare ca a aerului).

Proprietăţi chimice prin dizolvarea

unor substanţe (extracte plante, răşini, CO2). Aplicaţia poate fi încă îmbunătăţită prin suplimentarea
unui factor mecanic (periaj, fricţiune, presiune).

Hidrotermoterapia acţionează prin angajarea unor mecanisme şi sisteme dintre care cele mai
importante sunt termoreglarea şi sistemul vascular.

Termogeneza este rezultatul proceselor chimice celulare, a reacţiilor de oxido-reducere de la nivel

mitocondrial. Prezenţa O2 creşte randamentul reacţiilor energogene celulare.

Termoliza se realizează prin procese fizice de conducţie, convecţie, iradiere şi evaporare.

Termoreglarea se desfăşoară cu contribuţia sistemului vascular, care prin vasodilataţie sau

vasoconstricţie realizează un mecanism de supapă, apt să menţină temperatura constantă a părţii
centrale a organismului

Termoreglarea se desfăşoară cu contribuţia sistemului vascular, care prin vasodilataţie sau

vasoconstricţie realizează un mecanism de supapă, apt să menţină temperatura constantă a părţii
centrale a organismului

Sistemul vascular periferic arteriolar şi capilar are o structură de anastomoze şi sfinctere precapilare
care contribuie la reglarea fluxului sanguin. Sensul şi amploarea reacţiilor vasculare şi metabolice
este sub controlul sistemului neuroendocrin.

24
 De la nivelul hipotalamusului anterior şi posterior pornesc reacţii somestezice (către musculatura
striată), vegetative (către reţeaua vasculară şi sudorală) şi endocrine (către hipofiză, , tiroidă şi
suprarenale) care menţin echilibrul termic.

Aportul de căldură din exterior tinde să destabilizeze confortul termic ceea ce impune declanşarea
reacţiilor de homeostazie.

Depăşirea reacţiilor homeostaziei duce la apariţia hipertermiei.

Efectele în hidrotermoterapie sunt diferite după agentul folosit (cald, rece, indiferent) ca şi după felul
aplicaţiei (generale sau locale).

Aplicaţiile generale de cald antrenează modificări sistemice importante cu consecinţe

cardiovasculare, respiratorii, metabolice, musculare.

Aplicaţiile locale se adresează extremităţilor sau unor segmente corporale şi au următoarele efecte:

vasodilataţie în teritoriul de aplicare şi pe metamerul corespunzător;

creşterea temperaturii locale, moment în care fibra de colagen îşi

reduce vâscozitatea;

declanşarea unor mecanisme reflexe prin intermediul receptorilor cutanaţi

în consecinţă vom obţine ca efect spasmoliza, rezorbţia, relaxarea ţesutului conjunctiv, analgezia.

Aplicaţiile de rece sunt de asemenea generale şi locale.

Recele este un agent fizic mult mai eficient în ceea ce priveşte reacţia vasculară.

Aplicaţiile locale determină următoarele modificări:

 vasoconstricţie cu reducerea fluxului sanguin în primul timp:

 vasodilataţie dacă se continuă scăderea temperaturii, care recunoaşte

mecanisme locale (reflex de axon, eliberarea de histamină) şi centrale.

Vasele implicate sunt anastomozele arterio-venoase.

Aplicaţiile locale de rece, cu gheaţă sau comprese cu apă rece influenţează

transmiterea influxului nervos, chiar întreruperea lui şi la nivelul unei fibre

musculare spastice se produce relaxarea acesteia prin reducerea activităţii reflexe.

Aplicaţiile generale de rece conduc la modificări mult mai ample:

scăderea volumului sanguin circulant ca urmare a vasoconstricţiei;

angajarea mecanismelor de termogeneză musculară şi metabolică;

activarea axului hipotalamo-hipofizo-corticosuprarenal.

25
Reacţia organismului la aplicarea procedurilor de hidroterapie are nuanţe individuale. în funcţie de
aceasta Lambart a descris două tipuri la nivelul populaţiei: microkinetic şi macrokinetic.

Tipuri de procedări de hidrotermoterapie

A. Calde:

Generale: - băi la temperatura de indiferenţă (34-35°);

băi la temperatura de: 36.37°;

băi hiperterme de 38,39,40,42';

băide abur-50;

băi de lumină generală;

sauna (80-100°).

Locale:

împachetări parafină;

baie de lumină parţială;

împachetări cu nămol;

pernă electrică;

B.Rece

Generale: - băi hipoterme (28-30°); -băi reci (18-22°); -duş scoţian.

Locale: - afuziuni; -spălări:comprese reci;fricţiuni cu cuburi de gheată.

Hidrotermoterapia cu factori contrastanţi

Este o terapie mult utilizată in ţările dezvoltate având rol profilacticprin

inducerea de modificări adaptive la nivel vascular. Pentru realizare acestui

efect este necesară repetarea in timp a metodologiei, cel puţin 12-14 zile.

Metodologia constă din aplicarea succesivă la intervale mici a factorilor

contrastanţi, cald-rece.Se începe cu alternanţa cald si se termină cu cea rece.

Expunerea la cald-rece timp îndelungat face ca reactivitatea la frig să fie mult mai puţin brutală, prin
antrenarea mecanismelor vegetative.

În condiţiile ţării noastre acest tip de terapie se realizează prin:

helioterapie urmată de baia in mare;

26
oncţiuni cu nămol in condiţii naturale, urmate de expunerea la soare
şi baie in mare.

în concluzie se poate spune că deşi procedurile de hidrotermoterapie au o utilizare foarte veche,

legată de medicina empirică, modul lor de acţiune le face actuale, ancorându-le în medicina
profilactică, curativă şi recuperatorie-

KINETOLOGIE

Ştiinţa care se ocupă cu studiul mişcării organismelor vii se numeşte Kinetologie sau Kinetofiziologie,
termen creat în 1857 de Daily.

Kinetologia s-a dezvoltat de-a lungul timpului pornind de la empirism. Treptat cuceririle în domeniul
neurofiziologiei, contracţiei musculare, biomecanicii au dat suport unor tehnici valoroase de facilitare
şi antrenare a mişcării, aşa încât practica modernă dispune de numeroase tipuri de exerciţii de tip
analitic, sintetic, propriocepu'v şi integrativ.

Kinetologia cuprinde astăzi un domeniu preventiv, terapeutic şi de recuperare.

Termenul de kinetoterapie nu este sinonim cu cel de gimnastica medicală, domeniul acesteia fiind
mult mai limitat, atât din punctul de vedere al mijloacelor utilizate, cât şi din punct de vedere al
obiectivelor propuse.

Aplicarea unor exerciţii, tehnici sau metode în scop de reeducare funcţională, trebuie să pornească
de la cunoaşterea restantului funcţional: Bilanţul musculo-articular formulat în baza unor elemente
obiective, care stabilesc unghiul de mişcare, forţa şi rezistenţa musculară, modificarea prehensiunii
şi mersului alături de un examen fizic amănunţit dă posibilitatea fundamentării ştiinţifice a
programului kinetic.

Tehnicile kinetologice se clasifică în tehnici anakineticc şi kinetice, de unde şi cele 2 capitole mari
ale kinetologiei: kinezia şi akinezia.

Tehnicile anakinetice cuprind:

Imobilizarea, care suspendă mişcarea articulară şi contracţia

voluntara. Este de contenţie, (aparat gipsat, atelă, corset, orteză) şi de
corecţie prin care se urmăreşte corijarea unei posturi prin aplicarea unei
orteze sau unui aparat gipsat

Posturile sunt atitudini impuse unor segmente ale aparatului

locomotor în scop terapeutic sau preventiv.

Ele pot fi corective, când se

adresează părţilor moi şi de facilitare (ex. drenajul bronşic).

Tehnicile kinetice sunt :dinamice şi statice.

Tehnicile dinamice se însoţesc de deplasarea segmentelor şi se realizează cu sau fără contracţia

musculară, fapt ce le diferenţiază în tehnici active şi pasive.

27
Tehnicile pasive se utilizează de foarte multă vreme şi au efecte asupra aparatului locomotor (cresc
amplitudinea articulară, asuplizează structurile capsulo-ligamentare, declanşează strech-reflex-ul),
sistemului nervos (menţin memoria kinezică), aparatului circulator (îndepărtează edemele-efect de
pompaj) şi menţin troficitatea ţesuturilor.

Tehnicile kinetice statice nu determină mişcarea segmentului.

 contracţia izometrică şi

 relaxarea musculară sunt cele 2 posibilităţi de realizare a tehnicilor statice.

Forţa pe care o dezvoltă un muşchi care încearcă să mobilizeze un obiect imobil se numeşte forţă
izometrică. în acest tip de contracţie muşchiul nu-şi modifică lungimea, dar îşi creşte tensiunea.

În cursul relaxării musculare tensiunea de contracţie scade.

Dar se ştie că totdeauna muşchiul păstrează o anumită tensiune de contracţie

chiar atunci când se află într-o stare de relaxare maximă (tonusul muscular).

Un grup de exerciţii fizice CARE AU ACELAŞI OBIECTIV pot forma o metodă de kinetoterapie.

 Există numeroase metode care au diverse scopuri din care cităm câteva: Kabat (facilitează
actul motor voluntar),

 Klapp (redresează scoliozele),

 Jacobson şi Schultz (produc relaxarea progresivă),

 Williams (reeducă discopatiile) etc.

Mecanoterapia şi scripetoterapia sunt metode speciale care utilizează diverse instalaţii pentru
antrenamentul musculoarticular.

Manipulările coloanei vertebrale şi membrelor sunt mobilizări forţate care poartă elementele unei
articulaţii peste jocul voluntar, până la limita jocului anatomic.

Tehnica unei manipulări are momente precise

(punerea în poziţie,

punerea în tensiune şi

impulsul manipulativ).

Originea acestor tehnici este foarte îndepărtată, dar lui Robert Maigne îl revine meritul
fundamentării teoretice şi transpunerii în practica medicală modernă.

Tracţiunile şi elongaţiile vertebrale au scopul de a îndepărta vertebrele între ele.

28
Tracţiunile intermitente în care forţa creşte şi descreşte progresiv sunt cele mai utilizate în prezent.

Hidrokinetoterapia este o metodă deosebit de utilă în refacerea funcţiei locomotorii deoarece apa
prin proprietăţile sale fizice intervine în realizarea supleţii capsulo-tendinoase, în creşterea aportului
sanguin şi în principal uşurează greutatea corpului facilitând mişcarea (forţa lui Arhimede).

Hidrokinetoterapia se desfăşoară în bazine, care pot avea construcţii deosebite după scopul urmărit.

Exerciţiile fizice executate în apă sunt aceleaşi ca şi cele executate în aer liber, în general, un program
terapeutic se desfăşoră gradat respectând regula; nondurerii, precocităţii, progresivitaţii şi
continuităţii.

Obiectivele de bază în kinetologia aparatului locomotor sunt -relaxarea;

 corectarea posturii şi aliniamentului corpului;

 creşterea mobilităţii articulare;

 creşterea forţei musculare;

 coordonarea mersului şi echilibrului;

 antrenarea la efort;

 reeducarea respiratorie;

 reeducarea sensibilităţii.

Pentru fiecare bolnav în contextul restantului sau dezechilibrului său funcţional se indică tehnici şi
metodologii care dau individualitate acestor obiective.

Se remarcă şi faptul că există anumite obiective kinetice pentru fiecare sector de patologie
(cardiovascular, respirator, neurologic, reumatismal, posttraumatic).

Se remarcă şi faptul că există anumite obiective kinetice pentru fiecare sector de patologie a
ALM(cardiovascular, respirator, neurologic, reumatismal, posttraumatic).

Recuperarea unui bolnav reumatismal are particularităţi care rezultă din evolutivitatea bolii şi a
deficitului, din faptul că structurile tendino-musculo-s-heletale suferă leziuni de tip amiotrofie,
retracţie, retractură, deviaţie, deformare, dezaxare, redoare şi anchiloză.

Prevenirea sau ameliorarea tulburărilor funcţionale cauzate de diversele boli reumatismale se poate
face numai aplicând un complex medicamentos şi fizical care interceptează atât lanţurile patogenice
ale bolii, cât şi deficitul funcţional.

Recuperarea în neurologie oferă un câmp larg de acţiune. Nu se poate concepe în prezent

tratamentul unei boli neurologice fără latura reeducaţională, care este diferită ca obiective şi
metodologie după tipul leziunii, centrale sau periferice, pentru că factorii care determină sau
influenţează pierderea controlului motor sunt diferiţi.

29
De exemplu există o serie de principii care fundamentează programul de recuperare a unui
hemiplegie:

hemiplegicul nu are afectată forţa musculară; el prezintă incapacitatea elaborării unei

comenzi normale a impulsului nervos;

hemiplegicul formează scheme anormale şi stereotipice de mişcare;

pentru refacerea schemelor normale de mişcare trebuie suprimate cele anormale;

mişcările nu trebuie executate cu efort, pentru că acesta creşte spasticitatea;

pentru combaterea spastici se folosesc schemele de mişcare reflex inhibitorii.

Obiectivele unui program kinetic în pneumologie sunt:

relaxarea;

posturarea (relaxantă, de drenaj bronşic);

gimnastica corectoare (coloană vertebrală, bazin, reeducarea diafragmului şi peretelui

abdominal);

gimnastica respiratorie propriu-zisă (dirijarea aerului, reeducarea respiraţiei costale, reeducarea

respiraţiei diafragmatice, controlul şi coordonarea respiraţiei, ritmul respirator, raportul între
timpii respiratori);

antrenamentul la efort;

educarea tusei:

educarea vorbitului.

Principiul de bază al reeducării cardiovasculare îl reprezintă antrenamentul la efort.

Acesta influenţează favorabil debitul cardiac, creşte volumul sistolic, creşte întoarcerea venoasă,
îmbunătăţeşte ejecţia.

Ameliorarea debitului cardiac permite o mai bună oxigenare a creierului şi a întregului organism,
precum şi

ameliorarea mecanismelor periferice de extracţie a oxigenului.

Reabilitarea bolnavului CV trebuie să fie prudentă (numai după ce s-au îndepărtat contraindicaţiile),
sub monitorizare (ECG, tensiune, puls) şi îndelungată.

Parametrii de efort se stabilesc prin aplicarea unor teste.

Recuperarea bolnavului post traumatic porneşte

de la necesitatea reducerii sechelelor disfuncţionale datorate impactului, la care uneori se asociază

tulburări induse de actul ortopedico-chirurgical sau de imobilizare.

30
Sechela post traumatică o regăsim la nivelul articulaţiei, musculaturii şi osului.

Obiectivele recuperării articulare sunt dependente de stadiul clinico-funcţional şi ele se referă la:

 durere,

 inflamaţie,

 mobilitate,

 stabilitate,

 abilitate.

Pentru a ameliora " ad optimum"un deficit funcţional orice program kinetic este urmat de programe
de terapie ocupaţională care favorizează abilitarea bolnavului pentru o anumită gestualitate a vieţii
cotidiene sau profesionale.

MASAJUL

O tehnică foarte veche practicată în antichitate de chinezi» egipteni şi romani, căreia astăzi i se
recunosc numeroase efecte terapeutice este masajuL Se defineşte ca un ansamblu de mişcări
manuale şi mecanice care mobilizează metodic tegumentele, fasciile, muşchii, tendoanele
influenţând circulaţia superficială şi musculară, trunchiurile nervoase, receptorii.

În înţelegerea bazelor fiziologice ale masajului trebuie pornit de la următoarele:

existenţa zonelor metamerice cutanate;

existenţa unei bogăţii de receptori cutanaţi;

existenţa unei reţele vasculare importante legată funcţional cu cea profundă;

prezenţa unor zone reflexogene;

posibilitatea eliberării locale de hormoni, substanţe opioide, substanţe

vasoactive;

posibilitatea influenţării lichidului interstiţial prin mobilizări mecanice.

Masajul poate fi aplicat în forma sa clasică sau în baza unor tehnici moderne: masajul reflex, de
drenaj, LIMFATIC,conjuctiv,etc

Fiecare subiect are individualitatea sa tegumentară. Aplicarea masajului presupune apariţia unor
efecte reacţionale complexe care se traduc prin următoarele acţiuni fiziologice:

 antalgică locală şi la distanţă;

 relaxantă locală şi generală;

 stimulantă sau decontracturantă după tipul de manevră folosit;

31
  trofică prin influenţarea circulaţiei superficiale şi profunde;

 rezobtivă prin mobilizarea lichidului interstiţial.

Ca metodă terapeutică pasivă este utilizat în pregătirea bolnavului pentru

kinetoterapie, în practica sportivă şi în medicina preventivă.

Masajul clasic însumează o serie de manevre de care sunt legate anumite efecte:

 Effleurajui (mângâierea, netezirea) se realizează prin alunecarea palmelor, uşor, în sensul

circulaţiei de retur, şi are rol sedativ deosebit

 Tapotamentul, baterea influenţează excitabilitatea neuro-muscularâ.

 Fricţiunea mobilizează inserţiile tendinoaponevrotice şi diferitele

straturi tisulare ameliorând elasticitatea acestora.

 Presiunea se adresează tuturor straturilor având efect de mobilizare

a edemului.

Indicaţiile: afecţiuni reumatismale inflamatorii, degenerative, abarticulare, neurologice centrale şi

periferice, distonii vegetative, afecţiuni venolimfatice.

32