Particularităţi ale cunoaşterii ştiinţifice

În funcţie de particularităţile cercetării, specialistul va analiza şi interpreta datele şi

informaţiile în scopul emiterii unor recomandări menite să elimine sau să atenueze
disfuncţionalităţile constatate şi să potenţeze elementele manageriale pozitive din organizaţie.
A face cercetare implică o serie de demersuri ştiinţifice, inclusiv pe cele impuse de verbul "a
face", de a găsi mijloacele necesare unei obiectivări a problemelor şi preocupărilor în scopul de a le
studia.
O abordare de cercetare implică trei condiţii: producerea de noi cunoştinţe; un proces
riguros de investigare; o comunicare a rezultatelor.
Astfel, ştiinţa este înţeleasă ca cercetare, nu în sensul de cunoştinţe, este un mod de producere
de cunoştinţe a cărui principală finalitate constă în explorarea, înţelegerea şi explicarea a "ceea ce este".
De aceea, ştiinţa poate fi considerată o activitate sistematică, deoarece produce un ansamblu coerent de
cunoştinţe şi le integrează într-un sistem al cunoştinţelor; este centrată pe realitatea din natură şi
societate; utilizează instrumente de analiză precise, precum ipotezele, teoriile, metodele, tehnicile.
Activitatea ştiinţifică se distinge de alte moduri de cunoaştere prin dobândirea unui anumit tip
de cunoaştere (teoretic) şi prin elaborarea anumitor norme sau proceduri de investigare a realităţii
(logica descoperirii), validarea rezultatelor cercetării (logica de probă) şi comunicarea rezultatelor
(expunerea logică).
Cercetarea ştiinţifică este caracterizată ca un proces de investigaţie ce se diferenţiază de
alte procese de gândire. Practic, aceste ultime elemente vin să califice procesul de cercetare, ca un
proces riguros de investigare, trebuie să fie critic, reflexiv şi să satisfacă cerinţele strategiilor de
verificare utilizate, precum şi teoretizarea ce le susţine şi care trebuie să fie în legătură cu teoriile
recunoscute.
Se încearcă să se facă distincţia între cercetarea formală asupra practicilor şi investigaţia
practică. În cazul în care aceste două forme de cercetare nu sunt incompatibile în cadrul cercetării
colaborative, ele nu pot fi confundate dacă se doreşte aplicarea celor şase criterii prezentate anterior.
Mai mult, aceste două tipuri de cercetare urmăresc scopuri diferite.
Cercetarea ştiinţifică reprezintă ansamblul activităţilor metodice, obiective, riguroase şi
verificabile, al cărui scop este de a descoperi logica, dinamica sau coerenţa într-un ansamblu aparent
aleator sau haotic de date, în vederea elaborării unui răspuns unic şi explicit la o problemă bine definită
sau de a contribui la dezvoltarea unui domeniu de cunoştinţe. Cercetarea ştiinţifică se referă la orice
lucrare sistematică şi riguroasă care conjugă metodologia cu o problemă de studiu. Reprezintă locul
concret de confruntare între ipotezele teoretice şi realitatea aşa cum este ea înţeleasă.
Ştiinţa poate fi definită în sensul de cercetare şi nu de cunoaştere, deoarece este un mod de
producere a cunoştinţelor a cărui primă finalitate este de a explora, înţelege şi de a explica "ceea ce este".
Gândirea ştiinţifică se diferenţiază de gândirea empirică prin faptul că: operează cu abstractizări şi
generalizări; presupune demersuri strict organizate şi se bazează pe investiţii profunde; operează multirol
cu volumul şi conţinutul cunoştinţelor acumulat istoric; presupune căutare creativă şi flexibilitate; include
aptitudini cognitive, care permit căutarea creatoare a noului; face posibil transferul de strategii şi
cunoştinţe, presupune capacitatea de a elabora ipoteze şi proiecte; utilizează analiza structurală şi
cercetarea sistemică; are o desfăşurare multifazică şi multidimensională; avansează până la nivelul
generalizărilor constructive; exercită intercorelarea dintre componenta teoretică şi cea experimentală.