NEAGU VALENTIN

Anul I Master Literatura comparata.

Bătrânul, desăvârșirea vieții spirituale și perspectiva vieții veșnice

1. Etatea din punct de vedere psihologic

Instalarea bătrâneții este un fenomen natural rezultând din evoluția firească a vieții.
Procesul de îmbătrânire presupune o interacțiune deosebită între schimbările biologice și cele
psihice. Majoritatea celor trecuți în această perioadă a vieții încă nu recunosc apropierea de
bătrânețe. Cei ce parcurg această vârstă păstrează încă forțe fizice și intelectuale, experiență
profesională vastă și aptitudini din domeniul în care au lucrat, de aceea societatea pierde mult
dacă nu se folosește de disponibilitățile resurselor vârstnicilor.
Multi bătrâni reușesc să se integreze fizic și psihic în activitățile casnice, culturale sau
educaționale ale familiei, crescându-și nepoții și sprijinind tinerele familii. Ei își reorganizează
timpul și programul de viață în raport cu noile lor preocupări și reușesc să rămână activi și
folositori. În general relațiile lor sociale se restrâng și unii pot trece, mai ales bărbații, printr-o
criză de prestigiu și de scădere a interesului pentru viață. Pot apărea chiar fragilități biologice
tipice: îmbolnăviri mai frecvente și vindecări mai lente, dar în ansamblu, stadiu de început al
bătrâneții, nu pune prea mari probleme în ceea ce privește o viață normală.
Bătrânul găsește o retragere binevenită în Biserică pentru că fiecare om este chemat la
o creștere spirituală din interior prin purificare, rugăciune și asceză pentru a ajunge la
înduhovnicire. Credința fiind un ajutor și adaos de putere din afară de la Dumnezeu prin Duhul
Sfânt acesta este susținut și de sfaturi scripturistice: ”De aceea și Duhul vine în ajutorul
slăbiciunii noastre, căci noi nu știm să ne rugăm cum trebuie, ci însuși Duhul Se roagă pentru
noi cu suspine negrăite” (Romani 8, 26).
Persoanele cu vârsta înaintată se caracterizează prin scăderea capacităților fizice și
psihice, care îi determină să își reducă angajările în activități și relații. Aceștia acordă o atenție
crescută păstrării sănătății și își recunosc limitele datorate bătrâneții. Dacă nu intervin probleme
de sănătate, viața se trăiește relativ restrâns dar senin. Stagiul bătrâneții peste optzeci de ani
implică scăderi accentuate ale capacităților fizice și multe din cele psihice, această vârstă este
amintită și în Psalmii lui David: ”Anii noștri s-au socotit ca pânza unui păianjen; zilele anilor
noștri sunt șaptezeci de ani; Iar de vor fi în putere, optzeci de ani, și ce este mai mult decât
aceștia osteneală și durere” (Psalmul 89, 10-11). Deoarece tarea de sănătate este ce în ce mai
amenințată, cuplul conjugal fiind inexistent din pricina dispariției partenerului iar modificările pe
plan afectiv fiind intense, apare dependența de apropiat pentru rezolvarea problemelor ce apar.
Înaintarea în vârstă se face simțită prin anumite caracteristici specifice, scade durata
generală a somnului, se modifică regimul alimentar preferând legumele și fructele în locul
mâncărurilor grele, prezența unei stări negative de dispoziție, schimbări în ritmul și siguranța
deplasării. Astfel povara bătrâneții înaintate este suportată cu dificultate de cel în cauză, dar și de
restul familiei. Fizionomia bătrânilor se modifică foarte mult trăsăturile fiind accentuate, ridurile
numeroase, părul albit iar ochii având o expresie obosită. Aceste schimbări contribuie la
schimbarea imaginii de sine și a atitudinilor dar cu toate acestea îmbătrânirea este diferită de la o
persoană la alta evoluând după modul de viață personal al individului.
În cazul vârstnicilor apar limitări ale capacităților de demonstrare și argumentare
fluența ideilor fiind scăzută la vârstele mai înaintate, pe care respectivele persoane le simt astfel
nedorind să se angajeze în dispute de aceea își reduc participarea în socializare manifestă cu un
fel de timiditate caracteristică având îndoieli în ceea ce privește valabilitatea deplină a
afirmațiilor pe care le fac. Înaintarea în vârstă aduce o inflexibilitate a opiniilor și stilului de
gândire ieșit în evidență mai ales în confruntarea cu tinerii. Stadiul de sfârșit al vârstei necesită
supraveghere aproape permanentă din partea celor din jur.
Bătrânii sunt rezistenți la sugestii noi și tind să păstreze un mod subiectiv de a gândi
și acționa consolidat puternic de-a lungul vieții. În unele momente se accentuează gradul de
subiectivitate în judecată a unor aspecte ale vieții și tind să coopereze relativ rigid într-un fel
asemănător cu al adolescenților. Apar și momente de contemplare liniștită a ceea ce se petrece în
jur, cu o camparare frecventă a celor prezente cu cele ale tinereții proprii cu înclinația de a le
aprecia pe cele ce au aparținut vieții personale, în aceste momente de meditare și reflectare dacă
mintea este unită cu rugăciunea, conștiința acestuia este trasă în sus fără un act de voință din afara
ei, iar printr-un fel de reflecție stă în uimire de Dumnezeu.
Bătrânul poate simți împlinirea vieții prin familie și apropiați, iar sentimentele
parentale se îmbogățesc cu dragostea pentru nepoți pentru că vârstnicii prezintă o dorință
puternică pentru a ajunge să își vadă și să-și crească nepoții. Câte o dată sunt mai puternic legați
de aceștia decât au fost față de proprii copii pentru faptul că sensul vieții lor este acum creșterea
lor, pentru că nu mai sunt dominați de grijile profesiei fiind dispuși să se dedice mai mult lor.
Bucuriile bătrâneții depind de această atașare, purtând grijă de sănătatea și bunăstarea copiilor și
a nepoților. Nefericirile apar când copii au lipsuri materiale și sunt nevoiți să plece departe de ei
după profit economic, crescând nepoții în lipsa părinților.
Bătrânețea foarte înaintată este suportată cu greu creând dezechilibru pe plan intern
devenind inhibați, pesimiști și neliniștiți fată de ceea ce li se propune și pierd ușor sensul propriei
vieți, mai ales dacă sunt marginalizați și nebăgați în seamă, dar, dacă au un puternic sentiment
religios, au un aliat intern care îi ajută să suporte mai ușor neplăcerile bătrâneții. Aceste schimbări
pe plan afectiv și emoțional au forme variate de manifestare, în funcție de felul în care și-au
desfășurat viața până atunci.
În perioada înaintată a vieții se preferă o simplificare a planurilor de viitor, pentru că
pot fi săvârșite într-un timp relativ scurt, datorită concepției că majoritatea timpului vieții a trecut
iar viitorul pare mai scurt. De aceea își vor manifesta aspirații potrivite puse în condițiile
prezentului evitând încordările inutile și dezamăgirile. Dificultățile de comunicare și de
interacțiune eficientă cu cei tineri oferă impresia de neputință, de a nu putea ține pasul această
situație îi fac pe bătrâni să pară persoane introvertite. Această caracteristică a bătrânilor îi fac pe
tinerii din jurul lor să-i viziteze mai puțin și să nu pară că ar fi încântați de compania lor.
Familiile de tineri pot găsi ajutorul unui bătrân de mare preț, dar cate o dată și de piedică din
cauza ritmului lent al vieții și al deprinderilor împământenite.
Uneori bătrânii integrați într-un mediu tânăr găsesc motive să fie nemulțumiți de
aceștia, dar, nedorind să creeze divergențe și recunoscând vârsta vulnerabilă, oferă în schimb un
farmec aparte al vârstei, pentru că există la mijloc un aspect al vârstelor ce pune bătrânii pe un loc
dispensabil. Cele mai singuratice vârste sunt copilăria și adolescența în timp ce tinerețea și
maturitatea sunt cele mai utile societății, bătrânețea fiind cea care este integrată atâta timp cât își
găsește un scop folositor.
Pe plan cultural, în mediul religios preotul în vârstă este cel ce are experiență, pentru
că acesta știe să primească mărturisirea credincioșilor mai bine decât unul tânăr, înțelegând
atitudinea sufletească care trebuie să și-o asume când întâmpină un om la credință. În acest caz se
observă nevoia și folosul indispensabil în societate a persoanelor cu experientă inegalabilă în
domeniul activității lor, acumulat datorită vârstei și cunoștințelor înaintate.
 2. Viața spirituală după moarte
Răspuns la întrebarea, dacă există viață după moarte poate fi primit doar prin
credință. Necredincioșii tremură în fața morții pentru că indiferent cât de mult ar încerca să își
prelungească viața pe pământ, de moarte nu pot scăpa. Singura izbăvire de moarte este prin
Hristos Dumnezeu. Sfinții Părinți folosesc frica de moarte în folosul credinței pentru că omul se
poate mântui printr-un eveniment ce îi schimbă atitudinea sufletească chiar și înaintea morții. Prin
moarte, mărturisind credința înaintea martiriului, omul își poate câștiga viața veșnică de aceea
martirii mărturisitori ai credinței creștine au murit cu bucurie, senini și răbdători în chinuri și
moarte, fără revoltă și orgoliu, rugându-se pentru prigonitorii lor.
Omul a fost creat să își trăiască viața spirituală în trup de aceea caracterul acestei vieți
are o gravitate atât mare asupra sorții de după moarte, de aceea starea de după moarte este
definitivă în consecința acesteia. Primul lucru care se întâmplă unei persoane decedate este
părăsirea trupului și începerea existenței cu totul separat de el, fără însă a-și pierde conștiința, iar
acesta este cu totul incapabil de a mai influența mediul înconjurător prin gest sau cuvânt, de aceea
din această pricină este posibil să resimtă o stare de singurătate.
Sensul morții înțeles ca distrugere este greșit pentru că după încetarea vieții, sufletul
își păstrează sensibilitățile trupești. Atitudinea creștină în fața morții pleacă de la ideea că moartea
trupului nu coincide cu sfârșitul vieții, ci este începutul unei noi condiții a personalității omenești,
care își continuă existența în afara trupului. Moartea nu vine de la Dumnezeu ci a fost introdusă
în creație prin păcatul lui Adam în rai. Forma veșnică a unei persoane depinde considerabil de
modul în care își petrece viața și cum se pregătește pentru trecere spre viața veșnică prin moarte.
Moartea trupească moștenită prin căderea lui Adam în păcat nu este o pedeapsă ci o
eliberare oferită de Dumnezeu din iubire pentru că nu l-a lăsat pe om să trăiască veșnic într-o
lume căzută, captiv cercului vicios al propriilor născociri ci i-a dat posibilitatea eliberării de
păcat. Moartea nu este sfârșitul vieții, ci doar începutul reînnoirii ei. Dincolo de moartea fizică
este reunirea viitoare a trupului cu sufletul, această înnoite are loc pentru ca să fie capabil să
participe, pe măsura propriilor posibilități, la iubirea dumnezeiască, veșnică.
Adevărata atitudine creștină în fața morții conține elemente de teamă și de
incertitudine, dar trebuie subliniat că în această atitudine nu se găsește nimic din acea teamă pe
care o manifestă cei lipsiți de orice speranță pentru viața veșnică, de aceea un creștin autentic se
apropie de moarte cu o conștiință împăcată, liniștit și cu încredere în Harul lui Dumnezeu. Astfel,
sfinții care mor înconjurați de semne evidente ale harului dumnezeiesc își păstrează o smerenie
plină de cuviință cu privire la propria lor mântuire.
Această atitudine creștină este profundă și respectuoasă în comparație cu atitudinea
superficială altor religii sau a unor eretici creștini care crezând că sunt mântuiți fără judecată nu
mai au de ce să se teamă de moarte. Omul nu trebuie să se teamă de moarte cu spaimă și
deznădejde dar nici să fie explicată cu o atitudine superficială, dobândind speranțe deșarte ale
vieții de dincolo. Creștinul înainte de moarte se bazează pe o bună cunoaștere a diferențelor
critice dintre viața de acum și viața de apoi fiind conștient că nu se mai poate mântui prin
pocăință după ce a părăsit această viață: ”Și peste toate acestea, între noi și voi s-a întărit
prăpastie mare, ca cei care voiesc să treacă de aici la voi să nu poată, nici ce de acolo să treacă
la noi.” (Luca 16, 26).
Moartea este tocmai acea realitate care îl trezește pe om să perceapă diferența dintre
lumea de acum și viața de apoi și îl îndeamnă să adopte o viață de pocăință și de curăție în
prețiosul răstimp. Lipsa de frică este rezultatul lipsei de cunoștință cu privire la ceea ce îi așteaptă
în viața viitoare și la ce poate face încă de acum să se pregătească în acest scop. Astfel a cunoaște
unele mărturii ale vieții de apoi au în general scopul de a-l cutremura pe om din adâncul ființei
lui, de a îl face să își schimbe cu totul ordinea și direcția vieții, spre pregătirea celei care vine.
Viețile sfinților au în realitate centrul și scopul în veșnicia vieții de apoi, de aceea un
om poate fi numit sfânt, doar după ce a dovedit aceasta printr-o moarte vrednică de mântuire în
numele Sfintei Treimi. Astăzi, în cărțile sfinte, se găsesc cele mai veridice dovezi ale vieții de
dincolo, dar totuși unii rămân cu falsa asigurare că sunt pregătiți pentru viața de după moarte și că
moartea nu are în sine nimic de temut. Moartea fiind o trecere firească a vieții în lumea de
dincolo nu trebuie subestimată pentru că diferența și schimbarea valorilor acestei vieți și a celei
de apoi este mare având în vedere că aceasta își are centru în natura umană după chipul și
asemănarea cu Dumnezeu în relație liberă, iar cea de apoi păstrează chipul acestei vieți prezentată
înaintea lui Dumnezeu. Dacă sufletul nu este adus spre desăvârșire în această viață, după moarte
rămâne doar cu nădejdea bucuriilor veșnice dobândite din această viață și nimic în plus.
Importanța pomenirii morții pentru viața creștină se vede din exemplul nevoinței
creștine găsit în Scara raiului scrisă de Sfântul Ioan Scărarul unde treapta a șasea este dedicată
special acestui subiect: ”Precum pâinea e cea mai de trebuință dintre toate toate mâncărurile așa
aducerea aminte de moarte e cea mai de trebuință dintre toate lucrările.” Un exemplu asemănător
se găsește și în Sfânta Scriptură: ”Întru toate cuvintele tale adu-ți aminte de cele mai de pe urmă
ale tale și în veac nu vei păcătui” (Înțelepciunea lui Sirah 7, 38).
Omul cu o viață creștină desăvârșită simte că se desparte de această viață pentru a fi
cu Hristos. Se poate spune că viața de dincolo se caracterizează tot prin iubirea de aproapele
pentru că acestă lege a iubirii se află în natura lui Dumnezeu, a Sfintei Treimi, astfel fiind
constatată și în lumea cu care oamenii sunt legați cu aceste legi. Dar de unde ar fi apărut aceste
legi ale iubirii și conștiința de sine, dacă n-ar fi fost o existență eternă.
Amintirea de moarte nu trebuie să conțină doar o pregătire pentru momentul ieșirii
din această viață ci și o pregătirea pentru viața de apoi, o pregătire pentru vrednicia întâlnirii cu
îngerii, cu sfinții, cu Dumnezeu în toată slava Sa. Această frică îl face pe om să progreseze în
îndumnezeire, pentru că aceasta este o purificare și o intensificare spirituală. Aceasta este o
purificare de patimi ca expresii ale egoismului, pentru a face posibilă sălășluirea iubirii de
Dumnezeu în oameni. Acest progres nu se face numai prin om, ci și prin Dumnezeu. Numai
încurajarea ce o oferă Dumnezeu prin harul și dragostea Sa ajută omul să crească în lepădarea
patimilor egoiste și iubirea dezinteresată. Prin urmare acest har de înnoire este primit gândind
constant la moarte și la viața veșnică.
Teama de moarte este ceva firesc omului și își are originea în neascultare. Spaima
omului de moarte este sentimentul că nu a făcut destulă pocăință pentru păcatele sale. Omul care
se gândește la viața de apoi și la moarte, dobândește virtuți prin care încercă să fie vrednic de
viața veșnică și de o moarte în bucuria pocăinței îndestulătoare. Nu orice gând și așteptare a
morții este bun, pentru că sunt unii care din pricina acestei obișnuințe își doresc moartea cu
umilință iar alții nedorind să se pocăiască cheamă moartea din disperare, alții din mândrie își
închipuie că au obținut liberarea de patimi și nu mai au motiv să se mai temă de ea.
Cel ce se gândește la moarte și cade în deznădejde sau se lasă purtat de grijile acestei
lumi nu îl are pe Dumnezeu înaintea sa, și a uitat, sau nu simte iubirea și voia lui Dumnezeu
pentru mântuirea lui, de aceea aceste gânduri îi fac pe oameni să nu mai păcătuiască. Pentru a trăi
cu gândul împăcat la moarte trebuie să moară pentru toți din lume aducându-și aminte constant de
moarte, dar cel ce încă este legat de cei dragi și nu de Dumnezeu nu își mai câștigă o moarte
liniștită, de aceea spune și Sfânta Scriptură că: ”Cel ce iubește pe tată ori pe mamă mai mult
decât pe Mine; cel ce iubește pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine.”
(Matei 10, 37).
 Moartea este strâns legată de păcat pentru că este o consecință a acestuia. Moartea nu
era ceva firesc în natura oamenilor pentru că aceasta nu a fost creată de Dumnezeu, după cum
spune și Sfânta Scriptură: ”Căci Dumnezeu n-a făcut moartea și nu Se bucură de pierderea celor
vii. El a zidit toate lucrurile spre viață și făpturile lumii sunt izvorâtoare, întru ele nu este
sămânță de pieire și moartea n-are putere asupra pământului.” (Cartea înțelepciunea lui
Solomon 1, 13-14). Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că atunci când vorbește despre moarte
trebuie să ne referim mai ales la îndepărtarea și chiar despărțirea de Dumnezeu. Această
îndepărtare se produce prin păcat, deci păcatul reprezintă originea morții, pentru că atunci când
omul a nesocotit porunca lui Dumnezeu, s-a îndepărtat de harul divin, a urmat de la sine moartea
trupului.
Moartea este rezultatul alegerilor omului și a stării sale păcătoase, prin urmare aceasta
nu este o lucrare a lui Dumnezeu. Adam nu a pierdut doar raiul drept consecință a păcatului ci și
firea sa după chipul și asemănarea cu Dumnezeu și moștenirea cerească, dar nu se poate spune că
a pierdut totul prin moarte și a dispărut pentru că el a murit față de Dumnezeu și trăiește doar
după firea liberă.
Pentru păcătos moartea este o eliberare cu suferință de pe pământ fiind începutul
chinurilor din iad, dar suferințele din iad nu au autor pe Dumnezeu, ci pe om, prin urmare,
începutul și rădăcina păcatului stă în om și în libertatea voinței lui. Omul nu a moștenit moartea
ca urmare a vinovăției, ci a primit consecințele păcatului strămoșesc, ființa umană fiind slăbită
prin păcatul lui Adam, de aceea, din cauza stricăciunii și a morții pe care o moștenește omul, se
dezvoltă și numeroase patimi, prin urmare copii trebuie botezați, deoarece prin Taina Botezului
au posibilitatea ca după ce s-au unit cu Hristos să biruie moartea în viața personală. Acest scop îl
au toate Tainele Bisericii, de a birui moartea, de a primi leacul nemuririi și de a se uni cu
Dumnezeu.
Moartea este moștenită nu ca urmare a slăbiciunii firii omenești, ca vină a omului sau
pedepsire pentru păcat, ci este moștenită pentru ca prin Întruparea lui Hristos să i se ofere omului
putința de a birui moartea și păcatul. Mai întâi, în această viață, este învinsă moartea
duhovnicească prin unirea cu Trupul Înviat al lui Hristos prin Tainele Bisericii, fiind eliberat și de
moartea trupească, doar dacă se păstrează curat și fără păcat unit cu Hristos în Sfânta Treime în
timpul acestei vieți, de aceea: ”Toți se vor face din morți, vii iar păcatului vor muri doar cei ce l-
au urât pe acesta din tot sufletul.”
 În momentul morții se întâmplă lucruri tainice pe care nu le poate încă înțelege
rațiunea umană fiind în trup. Taina morții constă și în faptul că în om nu mai are loc nici o
legătură între trup și suflet, ce a fost creată imediat după ce a fost conceput în pântecele matern, și
continuă până în momentul morții. O altă taină a morții este aceea că omul se desparte de trup
suferind, fiind înspăimântat, pentru că rupe orice relație cu cei dragi, clipa morții fiind
înfricoșătoare pentru toți pentru că nu doar părăsim această lume ci după acest moment vor
începe să lucreze taine pe care omul nu le poate percepe fiind încă în această lume. În acel
moment, importantă va fi sărăcia sufletului pentru a părăsi această lume împăcat, de aceea și
pilda Sfintei Scripturi spune: ”Iar Dumnezeu i-a zis: Nebune! În această noapte vor cere de la
tine sufletul tău. Și cele ce ai pregătit ale cui vor fi?” (Luca 12, 20).
Omul ar trebui să fie cu inima împăcată pentru că moartea este o cale de a se bucura
de veșnica viață, dar ar trebui să fie și cu luare-aminte din cauza nesiguranței lucrurilor ce vor
veni, de vreme ce omul este supus schimbării din pricina voinței libere. Moartea sau părăsirea
trupului, sunt dovadă că sufletul nu este o energie a trupului, ci este element duhovnicesc în ființa
noastră, care a fost creat de Dumnezeu și care prin voința Lui nu va fi niciodată distrus. Sufletul
celui bun, rob al lui Dumnezeu, este încă din această viață, înconjurat de îngeri, de duhurile cele
sfinte, iar când sufletul părăsește trupul omului drept credincios, cetele îngerilor iau sufletele
acestora de partea lor, în lumea cea curată și le conduc la Domnul. În timp ce robii păcatului, încă
din această viață rămân robi celor rele, urmând să rămână și după ieșirea din trup.
Întreaga viață creștină este o pregătire pentru moarte, aceasta nu este una silnică, ci cu
bucurie și optimism, atâta timp cât este insuflată de harul lui Dumnezeu făcând viața mai umană,
pentru că acela care este pregătit să părăsească această lume știe să înfrunte în felul cel mai
potrivit tot ceea ce se întâmplă în viață. Siguranța existenței sufletului după moarte se dovedește
prin cuvintele Mântuitorului: ”Și Iisus i-a zis: Adevărat grăiesc ție, astăzi vei fi cu mine în rai!”
(Luca 23, 43).
Nu numai cei ce cred în Dumnezeu vor trăi după moarte ci și cei ce nu cred, fiecare
primindu-și răsplata cuvenită faptelor sale. De aceea trebuie ca omului să îi fie frică de moarte
neștiind cum ne va afla după aceasta în fața judecății, din această cauză, în acea vreme de
neliniște și spaimă, omul are nevoie de întărirea și mângâierea celor din jur și toți frații în
credință sunt chemați să înalțe rugăciuni pentru cel aflat pe patul de moarte.
 Teama de moarte a fost folosită de Sfinții Părinți pentru a dobândi curajul în fața
morții, astfel ca toate lucrurile înspăimântătoare legate de ea să determină pocăința. Această frică
de moarte nu reprezintă o teamă de cu origine psihologică, ci este o teamă duhovnicească care
conduce la pocăință și îndeamnă la rugăciuni și mântuire. Pocăința nu poate fi înțeleasă fără
teama de moarte. Așadar, cei ce încearcă să elimine teama de moarte fără să o înțeleagă
îndepărtează omul de la pocăință, și acest lucru reprezintă adevărata moarte a sufletului. De fapt,
teama de moarte duce la îndepărtarea morții și la biruință asupra ei.
Felul în care oamenii părăsesc această lume și mai ales conștientizarea morții este
înfricoșătoare pentru că nu se înțelege pe deplin sfârșitul și adevărata trecere de la moarte la viață.
Omul reușește să creeze prin rugăciune o punte spre Dumnezeu până în ultimele momente ale
vieții de aceea Sfântul Isaac Sirul afirmă faptul că acela care s-a învrednicit a se vedea pe sine așa
cum este cu adevărat, este mai mare decât acela care s-a învrednicit să vadă îngerii, și acela care
s-a învrednicit de a-și vedea păcatele sale este mai mare decât acela care învie morții prin
rugăciunea lui, asemenea cel ce suspină un ceas pentru sufletul său este mai bun decât cel ce
folosește lumii întregi prin gândirea lui. Prin urmare este mai de folos liniștea și aducerea aminte
de moarte pentru apropierea de Dumnezeu, omul despărțindu-se de cele lumești pentru a le trăi pe
cele duhovnicești.

3. Sufletul, moartea și viața veșnică

Înțelesul nemuririi este legat de ceea ce este veșnic prin harul lui Dumnezeu, prin
urmare de ceea ce are început dar nu și sfârșit. Sufletul omului a fost zidit de Dumnezeu și prin
urmare are un început concret, dar când Dumnezeu a creat sufletul, El a vrut ca acesta să nu aibă
sfârșit. Astfel, în vreme ce Dumnezeu este nemuritor prin fire, sufletul omului, deși zidit, este
nemuritor prin harul dumnezeiesc. Ființa umană este alcătuită din suflet și trup, prin urmare
sufletul separat de trup nu alcătuiește omul în întregime deși este nemuritor în comparație cu
trupul. Nemurirea sufletului este un dar de la Dumnezeu, iar nemurirea trupului este o participare
la Trupul înviat al lui Hristos prin Sfintele Taine.
Hristos Dumnezeu a vorbit despre viața veșnică în Evanghelia după Matei: ”Și vor
merge aceștia la osândă veșnică, iar drepții la viață veșnică” (Matei 25, 45). Aceasta înseamnă
că oamenii nu vor sfârși în neființă la moartea lor biologică și nici la Judecata de Apoi, ci viața va
continua și după aceasta. Viața veșnică se află în strânsă legătură cu mântuirea omului și
împărtășirea lui de slava lui Dumnezeu. Viața veșnică se referă mai mult la comuniunea și unirea
omului cu Dumnezeu, la împărtășirea de Dumnezeul cel veșnic și la vederea lumii necreate. De
aceea se poate spune că viața veșnică se află în Dumnezeu, care se împărtășește oamenilor.
Împărăția lui Dumnezeu nu este o realitate creată sau o trăire lumească, ci reprezintă
o participare în slava dumnezeiască. Moartea omului a fost înfrântă oferindu-se în schimb viața
veșnică prin moartea Mântuitorului pentru că așa după cum întunericul dispare când vine lumina,
tot astfel și stricăciunea este alungată la apropierea vieții, astfel toți oamenii au căpătat viață
veșnică. Sfinții Părinți au subliniat adevărul potrivit căruia cunoașterea Împărăției lui Dumnezeu
începe încă din această viață, ca omul dinlăuntru, izbăvindu-se de patimi, să înceapă de aici
înainte a se bucura de bunuri veșnice. Astfel se înțelege că Împărăția lui Dumnezeu reprezintă
participarea în necuprinsa slavă a lui Dumnezeu.
Dacă omul alege calea virtuții încă din această viață, el va continua acest drum și în
viața ce va să vie, când el se va împărtăși mai profund de slava lui Dumnezeu. Omul trăiește o
continuă cunoaștere a lui Dumnezeu, dar nu va reuși să cunoască slava deplină fiind încă limitat
de trup, de aceea, cel ce se va opri și va crede că prin puterea lui a ajuns pe cea mai înaltă treaptă
a vieții sale spirituale și își va lua privirea de la Dumnezeu, și o va întoarce spre sine va pierde
legătura cu Dumnezeu și se va îndrepta spre pieire.
Viața duhovnicească se află într-un continuu urcuș pentru că omul este menit să aibă
o neîntreruptă și continuă evoluție pe drumul binelui și al virtuții. Viața veșnică o vor dobândi
doar aceia care au pășit pe calea pocăinței înainte de a părăsi această viață. Cei care nu au arătat
pocăință pentru păcatele lor în sinea lor sau prin faptele lor, aceia nu vor găsi drumul binelui și al
virtuții nici după moarte după cum spune și Sfânta Scriptură: ”Cine ține la sufletul lui îl va
pierde, iar cine-și pierde sufletul lui pentru Mine îl va găsi” (Matei 10, 39). Având în vedere
existența vieții veșnice în starea raiului sau a iadului, doar privind sau gândind la această stare din
timpul vieții, omul se apropie și evoluează spre apogeul vieții de apoi, avându-o mereu ca
destinație.
Gândul omului trebuie să se îndrepte spre viața veșnică pentru că spune Sfânta
Scriptură: ”Cât pentru noi, cetatea noastră este în ceruri, de unde și așteptăm Mântuitor, pe
Domnul Iisus Hristos” (Filipeni 3, 20). Creștinii se îndreptă spre Împărăția Cerurilor pentru că
țelul suprem al omului este dobândirea vieții veșnice și împărtășirea cu slava Împărăției lui
Dumnezeu. Omul trebuie să conștientizeze că această lume este trecătoare, și trebuie să caute
veșnicia, de aceea omul trebuie să se căiască pentru faptele sale pentru a păși pe calea urcușului
pocăinței pentru a avea timp să își tămăduiască sufletul și să primească împărtășirea lui
Dumnezeu. Pentru că omul devine fără de sfârșit, drumul spre desăvârșirea Împărăției Cerurilor
este de asemenea infinit.
Împărăția Cerurilor reprezintă vederea lui Dumnezeu față către față, comuniunea și
unirea omului cu Dumnezeu. Aceasta reprezintă starea divină și umană a lui Hristos, pe care omul
a dobândit-o sau este pe punctul de a o dobândi primind nașterea cea după Har a înfierii și
înnoirea prin înviere. Una din învățăturile fundamentale ale Bisericii este aceea că Dumnezeu nu
l-a făcut pe om muritor, de aceea nu El este cauza apariției morții, ci l-a zidit cu putința de a
ajunge la îndumnezeire și de a se întări în ea. Trupul omului a fost zidit de Dumnezeu în starea în
care se va afla după învierea morților. Aceasta arată că Dumnezeu nu este pricina răului afirmație
confirmată și de Sfântul Grigore din Sinai când spune că: ”Trupul a fost zidit nestricăcios,
precum va și învia, deși în stare să primească stricăciunea, iar sufletul a fost făcut nepătimitor.”
Întruparea Fiului, Cuvântul lui Dumnezeu a deschis omului o cale care a schimbat
cursul istoriei omenirii. În Cuvântul Întrupat firea omenească s-a unit cu cea dumnezeiască, iar
omul l-a primit în el pe Hristos, dobândind astfel leacul vieții. Tot astfel, Biserica nu a mai rămas
duhovnicească, ci a devenit Trupul lui Hristos, al cărei cap este însuși Dumnezeu. Întruparea lui
Hristos nu numai că a deschis porțile raiului, și a arătat slava lui Adam dinainte de cădere, nu
numai că a dezvăluit țelul pentru care a fost zidit omul, ci a înfățișat și slava Împărăției lui
Dumnezeu prezentă în toată strălucirea ei la Schimbarea la Față a Mântuitorului: ”Și le zicea lor:
Adevărat grăiesc vouă că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor
vedea Împărăția lui Dumnezeu venind întru putere” (Marcu 9, 1).
Împărăția lui Dumnezeu nu este o realitate creată, pământească, ci este vederea Lumii
necreate, este îndumnezeirea și comunicarea cu Dumnezeu. Hristos, fiind Dumnezeu, este Izvorul
lumii necreate și al Împărăției, în timp ce sfinții o împărtășesc prin voia Lui. Sfântul Isaac Sirul
spune că prin Împărăția lui Dumnezeu se înțelege vederea duhovnicească a Lui.
Viața în Biserică dă omului încă din această viață ocazia să trăiască realitatea vieții de
apoi. Aceasta se realizează prin Sfintele Taine și nevoință, legate inseparabil una de alta. Efectul
tainelor este divers, Sfântul Botez îl aduce pe om în sânul Bisericii, astfel devenind mădular al lui
Hristos, Sfântul mir pogoară asupra omului darurile Duhului Sfânt, iar Sfânta Împărtășanie oferă
Trupul și Sângele lui Hristos, ca omul să fie viu. Dacă omul ia parte la Sfânta Liturghie cu
vrednicie asimilând în perspectivă această Taină, el retrăiește toată viața lui Hristos, și chiar
evenimentele legate de a Doua sa Venire a Lui. Toate acestea sunt trăite ca un dar dumnezeiesc în
Biserică. Omul dobândește mântuirea în mod diferit, în funcție de capacitatea fiecăruia de a-L
vedea și împărtăși pe Dumnezeu.
În concluzie, omul poartă în el pecetea morții încă de la naștere, fapt ce determină
întreg cursul vieții sale. Acela care nu privește iubirea prin prisma morții dă dovadă de
sentimentalism și greșește căci dragostea înseamnă pătimire, de aceea omul va pătimi până va
găsi iubirea, și apoi pătimește de frică să nu o piardă. Învățăturile Sfinților despre moarte nu
stârnesc deznădejde și disperare, ci îndeamnă la iubire, pace, nădejde, libertate, precum și la
avântarea sufletului omenesc dincolo de barierele materiei și a simțurilor. Sfinții Părinți au pus
accent deosebit pe frecventa reamintire a morții pentru că o considerau ca fiind modalitatea cea
mai sigură prin care omul dobândește frica lui Dumnezeu, cea care naște pocăință. Erau convinși
că prin conștientizarea morții oamenii își pot găsi mântuirea.
Oamenii conștientizează că viața biologică se va sfârși, iar acest aspect îi ajută să se
ridice deasupra lucrurilor lumești, și să se elibereze din robia simțurilor și a materiei. A cugeta la
moarte înseamnă a cugeta la cele ce vor urma după moarte dar moartea este învinsă în Hristos, iar
cei care trăiesc în această comuniune, nu se tem de moarte, ci o consideră o poartă spre adevărata
viață.