[Type text]

AMPRENTAREA IN PROTETICA FIXĂ

Terminologie

Amprenta în medicina dentara reprezintă replica negativă a unor structuri

anatomice. Amprentarea este ansamblul de metode şi tehnici prin care se obţine
această replică. În mod obişnuit amprentarea se realizează cu ajutorul unor
materiale în stare plastică – numite materiale de amprentă1.
Gradul de deformabilitate iniţială a materialelor de amprentă este definit
prin fluiditate sau plasticitate. Din punct de vedere al fluidităţii, oferta comercială
de materiale de amprentă este foarte largă; sunt descrise astfel materiale de
amprentă cu fluiditate foarte mare, mare, medie, redusă, foarte redusă (chitoase).
Fluiditatea materialelor de amprentă influenţează direct proporţional capacitatea de
redare a detaliilor dar este invers proporţională cu uşurinţa de manipulare
(manevrabilitatea) materialului de amprentă.
După un interval de timp de la preparare, materialele de amprentă îşi pierd
starea plastică, trec într-o formă stabilă şi păstrează astfel forma structurilor cu care
s-au aflat în contact. Mecanismele prin care se produce acest fenomen sunt diverse
(polimerizare, gelificare, solidificare), dependente de tipul chimic al materialului;
cu toate acestea, în terminologia uzuală se foloseşte termenul generic de priză a
meterialelor de amprentă. Intervalul scurs de la începutul preparării materialului de
amprentă şi cel în care acesta atinge starea stabilă este numit timp de priză. În
practică, partea iniţială a timpului de priză este destinată operaţiilor de pregătire a
amprentării (amestec, depunerea materialului de amprentă în suport, plasarea
materialului în contact cu structurile amprentate); aceast interval este numit timp
de lucru. În cea de-a doua parte a timpului de priză materialul de amprentă trebuie
menţinut în contact stabil cu structurile vizate de amprentare; ne referim, în acest
caz, la timpul de menţinere. În funcţie de materialul folosit, după priză, amprenta
va avea consistenţă rigidă sau elastică, definind astfel rigiditatea, respectiv
elasticitatea materialului; din acest punct de vedere, sunt descrise materiale de
amprentă rigide (de ex. ghipsul şi acrilatele), semirigide (de ex. masele
termoplastice şi cerurile) şi elastice (de ex. hidrocoloizii şi elastomerii de sinteză).
În cadrul aceleiaşi clase de materiale există însă grade variabile de consistenţă; de
exemplu, polieterii sunt materiale mai rigide decât siliconii de condensare, deşi fac
parte din aceeaşi clasă, a materialelor elastice. Materialele de amprentă cel mai
frecvent folosite în zilele noastre pentru restaurările protetice conjucte fac parte din
clasa materialelor elastice. O condiţie esenţială a unei amprente corecte o reprezintă
acurateţea sau exactitatea. Exactitatea materialelor de amprentă este dependentă de
[Type text]

doi parametri principali: fidelitatea – capacitatea de reproducere a detaliilor

morfologice – şi stabilitatea dimensională – capacitatea de reproducere corectă a
raporturilor dintre elementele morfologice2.
În general, materialele de amprentă sunt aplicate cu ajutorul unui suport
numit portamprentă; portamprenta asigură nu numai rol de suport, uşurând astfel
manipularea, ci condiţionează de multe ori exactitatea amprentării. Există totuşi
situaţii în care este permisă amprentarea fără portamprentă; acestea sunt însă reduse
la număr, şi vor fi precizate explicit în paginile de mai jos.
În stomatologie amprentarea interesează de obicei dinţii cu procesele
alveolare corespunzătoare şi/sau crestele edentate. Există însă cazuri în care apare
necesitatea amprentării altor structuri anatomice cum ar fi buzele, nasul,
pavilioanele auriculare, cavităţile orbitale, etc.; aceste situaţii sunt legate adesea de
protetica maxilo-facială şi fac obiectul unor prezentări specifice.
În cele ce urmează vom trata numai problemele legate de amprentare în
protetica dentară conjunctă.

Clasificarea metodelor de amprentare în raport cu întinderea si elementele

pe care le înregistrează
Întinderea amprentelor este variabilă3, dependentă de necesităţile clinice şi
de tehnica adoptată:
• amprenta unitară, pentru un singur dinte – de obicei preparat pentru o
microproteză;
• amprenta sectorială, pentru un sector de arcadă (frontal sau lateral);
• amprenta de hemiarcadă;
• amprenta globală (maxilară / mandibulară), pentru o arcadă întreagă;
Amprentele sectoriale, de hemiarcadă şi chiar cele globale pot cuprinde, în
cazuri excepţionale, atât dinţii maxilari cât şi cei mandibulari; vorbim, în aceste
situaţii despre, amprente bimaxilare.
Amprentele bimaxilare pot înregistra, în afara morfologiei dinţilor de la
nivelul ambelor arcade, şi relaţiile de ocluzie; din această cauză, amprentele
bimaxilare mai sunt numite şi amprente în ocluzie. După cum precizam însă, este
vorba numai de situaţii limită, de compromis, la care prevalează necesitatea
scurtării timpului de lucru intraoral ori economia de materiale. Amprentele în
ocluzie interesează, în marea majoritate a cazurilor, numai sectoare de arcadă şi nu
ar trebui utilizate decât cel mult pentru realizarea unei microproteze izolate.
Un caz particular de amprente bimaxilare îl reprezintă înregistrările
interocluzale; acestea cuprind strict suprafeţele ocluzale (vârfurile cuspizilor) şi,
uneori, marginile libere ale dinţilor frontali; ele sunt folosite pentru poziţionarea
[Type text]

relativă a celor două arcade, iar tehnica de realizare este descrisă într-un capitol
distinct.

Obiectivele generale ale amprentării şi clasificarea amprentelor în raport cu

scopul urmarit

Rolul esenţial al amprentei îl reprezintă transferul informaţiilor morfologice

privitoare la structurile amprentate, materializat sub forma unei copii pozitive
numită model (din ghips, răşini epoxi, metal depus prin galvanoplastie, siliconi
speciali, etc.). Modelul poate fi replica unor structuri anatomice propriu-zise, dar
poate fi şi copia unui alt model, caz în care vorbim despre model duplicat, iar
amprentarea poartă în aceste situaţii numele de duplicare. În cazul în care modelul
este utilizat în etape intermediare ale tratamentului protetic (diagnostic, elaborarea
planului de tratament, protezarea provizorie, etc.), amprentele corespunzătoare se
numesc amprente preliminare. Dacă modelul este utilizat pentru realizarea
lucrării protetice finale vorbim despre amprentă finală.
Capitolul de faţă tratează detaliat tocmai acest ultim tip de amprente. Am
arătat mai sus că dezideratul fundamental al amprentării îl reprezintă exactitatea;
astfel se asigură o condiţie
importantă pentru exactitatea modelului4. Cu toate acestea, obţinerea unui model
precis, este legată şi de alte condiţii înafara exactităţii amprentei; intervin aici
factori dependenţi de modul de păstrarea şi manipulare a amprentei, tipul
materialului de model, tehnica de obţinere a modelului, etc. Este necesar ca în
practică să se ţină cont de toate aceste elemente, pentru a putea obţine în final o
lucrare protetică adaptată corect.
Uneori, transferul informaţiilor morfologice cuprinse într-o amprentă NU se
materializează sub forma unui model; este cazul, de exemplu, al utilizării
amprentelor drept conformator în vederea confecţionării unor restaurări provizorii
prin copiere. Similar, tehnicianul dentar poate utiliza o amprentă pentru a obţine
macheta din ceară a unor casete metalice. Aceste tehnici fac însă obiectulunei
tratări distincte.
În alte cazuri, rolul amprentării este acela de a transfera nu atât date
morfologice, ci mai mult informaţii referitoare la poziţia elementelor cuprinse de
amprentă; vorbim, în aceste cazuri, despre supraamprente sau amprente de
poziţie. Deşi semantic, cei doi termeni au valori apropiate, ei nu sunt în totalitate
coincidenţi. Termenul de supraamprentă se referă numai la acele amprente de
poziţie realizate peste piese protetice intermediare. Un exemplu, în acest sens, îl
constituie supraamprenta elementelor de agregare la punţile realizate din elemente
[Type text]

separate ori supraamprenta capelor de transfer, după cum vom detalia ulterior. Un
caz particular de amprente de poziţie îl reprezintă înregistrările interocluzale.
Unele situaţii clinice fac necesar şi transferul, cu ajutorul amprentelor, nu
numai al unor date morfologice, statice, ci şi al unor informaţii dinamice –
funcţionale. Vorbim, în consecinţă, despre amprente funcţionale. Elementele ce
asigură menţinerea, sprijinul şi stabilizarea la protezele totale dar şi la o bună parte
dintre protezele parţiale mobilizabile sunt legate de structuri anatomice reziliente,
supuse motilităţii limbii, obrajilor şi buzelor; din această cauză amprentele
funcţionale sunt mult mai frecvente în cazul tratamentului protetic adjunct decât în
cazul protezării prin coroane şi punţi. Cu toate acestea, şi protetica conjunctă
beneficiază de unele tehnici funcţionale de amprentare. Amprentele de tip FGP
(Functionally Generated Path), tratate în cadrul capitolului privitor la determinarea,
înregistrarea şi transferul relaţiilor mandibulo-maxilare, sunt un exemplu de
amprente funcţionale. Un alt exemplu îl constituie determinările, cu ajutorul unor
tehnici funcţionale de amprentare, a zonei de echilibru muscular linguo-jugal sau
linguo-labial, pentru a plasa corpurile de punte în spaţiul neutral.
În sfârşit, amprentele pot avea şi rolul de a orienta alte etape ale
tratamentului protetic. Ne referim, în aceste situaţii, la amprente de orientare sau
de ghidaj. Un exemplu îl reprezintă utilizarea unei amprente secţionate pentru a
controla corectitudinea preparaţiei pentru microproteze.

Obiectivele amprentării finale pentru realizarea protezelor conjuncte

Amprentarea reprezintă, în cadrul tratamentului protetic conjunct, o etapă
consumatoare de timp şi resurse materiale, în care pot apărea numeroase erori ce au
drept consecinţă, în unele cazuri, chiar compromiterea rezultatului terapeutic final;
aceasta este justificarea pentru spaţiile largi pe care le acordă literatura de
specialitate acestei teme precum şi pentru necesitatea studiului aprofundat al
problemelor legate de metodele, tehnicile şi materialele de amprentare.
Ideal, în etapa de amprentare, se transmit în laboratorul de tehnică dentară
următoarele elemente5:

1. Dinţii stâlpi:
a. Suprafeţele preparaţiilor;
b. Limita cervicală a preparaţiilor;
c. Zonele rămase nepreparate de la nivelul dinţilor stâlpi (0,5 mm. dincolo de limita
preparaţiei, zonă importantă pentru obţinerea unui profil de emergenţă gingival
corect al viitoarei coroane);
d. Forma parodonţiului marginal;
[Type text]

2. Suprafeţele crestelor edentate;

3. Suprafeţele dinţilor vecini ai viitoarelor restaurări protetice;
4. Suprafeţele dinţilor omologi ai viitoarelor restaurări;
5. Suprafeţele ocluzale ale dinţilor antagonişti corespunzători preparaţiilor şi
breşelor edentate;
6. Relaţiile mandibulo-maxilare de ocluzie; înregistrările interocluzale fac obiectul
unei tratări distincte, însă din punct de vedere clinic ele sunt cuprinse de obicei în
cadrul etapei de amprentare.
Deşi vom acorda un spaţiu propriu, în cadrul acestei prezentări, etapei de
control al calităţii amprentelor, facem încă de aici două precizări:
• Pentru a realiza lucrări protetice corespunzătoare din punct de vedere calitativ,
amprentarea trebuie să cuprindă toate elementele prezentate mai sus. În acest sens,
amprentele ce cuprind arcadele dento-alveolare în întregime (amprente globale)
sunt preferabile, chiar pentru realizarea unor microproteze izolate.
• Zonele critice ale amprentelor, în care orice eroare compromite calitatea finală a
restaurărilor protetice sunt limita cervicală a preparaţiilor şi suprafeţele ocluzale
ale dinţilor antagonişti. Eventualele lipsuri produse prin înglobarea bulelor de aer în
aceste sectoare fac obligatorie reluarea amprentelor

CONTROLUL FLUIDELOR BUCALE

Controlul fluidelor bucale (saliva, sânge) este foarte important pentru

obţinerea unei amprente exacte. Marea majoritate a materialelor de amprentă sunt
hidrofobe, cu excepţia hidrocoloizilor si a polieterilor, iar prezenţa fluidelor in
santul gingivo-dentar face ca zona subgingivală a preparaţiilor sa nu poată fi
amprentată corect. Pentru menţinerea unui câmp operator uscat în timpul
amprentării se pot folosi mai multe metode:
- Izolarea cu rulouri de vata de diferite lungimi , comprese sau pelote
absorbante
- Folosirea aspiratorului de saliva clasic dar si a variantelor mai
sofisticate :Svedopterul (aspirator si oglindă), Isolite (aspirator,
depărtător al părţilor moi, sistem de iluminare)
- Utilizarea spumei Expasyl – un material folosit pentru evicţiune
gingivală, care deplasează fizic tesutul gingival lăsând , la îndepărtare,
câmpul uscat , gata pentru amprentare
- Folosirea de medicaţie antisialogogă. Uscăciunea gurii este un efect
secundar al medicamentelor anticolinergice (inhibă inervaţia
[Type text]

parasimpatică reducând astfel secreţiile inclusive secreţia salivară). Din

acest grup de medicamente fac parte: atropina6 (Saltropin), diciclomina
(Antipas) , bromura de metantelină (Banthine), bromura de propantelină
(ProBanthine). Aceste medicamente trebuie prescrise cu prudenţă la
bătrâni si la persoanele cu afecţiuni cardiace sau cu glaucom (poate
provoca orbire permanentă). Mult mai folosită este clonidina7, un
medicament antihipertensiv, doza fiind de 0,2 mg cu o oră înainte de
amprentare.

EVICŢIUNEA GINGIVALĂ

Evicţiunea gingivală reprezintă deplasarea ţesutului gingival din jurul

dinţilor pentru a obţine un bun acces al materialului de amprentă subgingival8.
Deplasarea se produce atât lateral, pentru a permite accesul unei cantităţi adecvate
de material de amprentă, astfel încât la dezinserţia amprentei materialul sa fie
suficient de gros pentru a nu se rupe sau distorsiona la nivel subgingival, cât şi în
sens vertical, pentru a expune zona dentară neşlefuită dincolo de limita cervicală a
preparaţiei9. Evicţiunea gingivală se poate realiza şi pentru a şlefui subgingival fără
a leza parodonţiul marginal.
Înainte de realizarea evicţiunii gingivale trebuie să ne asigurăm că ţesutul
moale este sănătos10. În special în cazul în care preparatiile dinţior s-au realizat
subgingival lezarea ţesutului gingival poate fi inevitabilă. Efectele acestei lezări pot
fi accentuate de o lucrare provizorie incorect adaptată marginal, cu margini
anfractuoase , nelustruită corespunzător în regiunea cervicală11. În plus acumularea
de placă bacteriană poate duce la aparitia unei gingivite localizate care împiedică
luarea unei amprente corecte. În cazul unor astfel de inflamaţii gingivale se impune
temporizarea amprentării, refacerea lucrării provizorii astfel încât să fie corect
adaptată si bine lustrită la colet si prescrierea de apă de gură cu clorhexidină 0,12%
pentru 10 zile12.
Metodele de evicţiune gingivală pot fi clasificate astfel:
 Metoda mecanică
 Metoda chemo-mecanică
 Metoda chiuretajului gingival rotativ
 Metoda electrochirurgicală
 Metoda laserului
 Metoda mecanică este de domeniul istoriei şi se realiza fie cu ajutorul
tuburilor de cupru , fie cu snururi de bumbac neimpregnate.
[Type text]

 Metoda chemo-mecanică este metoda de evicţiune gingivală cea mai

folosită. Ea se realizează prin introducerea în şanţul gingivo-dentar a
unui şnur care este impregnat cu o substanţă astringentă. Această
substanţă cauzează o ischemie tranzitorie, prin vasoconstricţie, care
retractează tesutul gingival.
Snururile de evicţiune pot fi de mai multe feluri13, după modul de
realizare: rasucite, împletite cu mijocul gol sau cu mijlocul plin sau
ţesute. Cele ţesute au mijlocul gol, sunt mai compresive şi ies mai greu
din şanţul gingivo-dentar, se pot impregna cu de doua ori si jumatate
mai multă substanţă astringentă decât cele împletite şi sunt mai des
tăiate decât prinse de freze14. Unele şnururi pot avea la mijloc un fir
subţire de cupru protejat de un strat dublu de nylon având avantajul de a
fi pliabile si, astfel, uşor de inserat şi ,în plus, sunt mentinute mai bine,
după inserare în sanţul gingivo-dentar. Snururile de evicţiune pot avea
diferite grosimi codate coloristic , utilizate in functie de adâncimea
şanţului gingivo-dentar. Unele firme comercializează şnururi de
evicţiune în 6 grosimi diferite:
• #000 (negru) = 0.5mm
• # 00 (galben) = 0.8mm
• #0 ( mov) = 1.0mm
• #1 (albastru) = 1.2 mm
• # 2 (verde) = 1.4mm
• # 3 (roşu) = 1.5mm
Snururile de evicţiune pot fi preimpregnate sau se pot impregna cu
substanţe astringente înainte de amprentare15,16.
Substanţele astringente folosite pentru evictiunea gingivală sunt
urmatoarele:
- Clorura de aluminiu
- Sulfatul de fier
- Sulfatul dublu de potasiu si aluminiu(alaun)
- Sulfatul de aluminiu
- Epinefrina
- Decongestionanti nazali sau oftalmici.
Clorura de aluminiu este una dintre cele mai folosite substanţe pentru
evictiunea gingivală, având şi rol hemostatic. Retracţia gingivală obţinută în
urma utilizării timp de 4 minute este de aproximativ 0,1 mm. Nu are
contraindicaţii , iar efectele sistemice generate sunt minime. Are, în schimb,
[Type text]

un gust extrem de neplacut. Concentraţiile mai mari de 15% pot produce

distrucţii tisulare minore.
Sulfatul de fier produce o hemostază excelentă, lezează minim ţesutul
gingival, are un timp de acţiune mai lung decât clorura de aluminiu, dar
produce colorarea tranzitorie a ţesutului gingival, are un gust extrem de
neplăcut şi trebuie spălat înainte de amprentare deoarece poate interfera cu
priza unor materiale de amprentă (siliconii de adiţie).
Epinefrina trebuie utilizată cu precauţie deoarece poate cauza creşterea
ritmului cardiac, creşterea forţei contracţiilor cordului, tahipnee,
hipertensiune arterială şi anxietate, fiind total contraindicată la pacienţii
cardiaci17,18,19.

Multe din substanţele astringente sunt stabile numai la valori reduse de pH

(0,7-2). Acest pH pronunţat acid poate afecta stratul de detritus dentinar remanent
(smear layer) si de aceea contactul dintre suprafeţele dentare şlefuite si substanţa
astringentă se recomandă să fie minim20.

Procedura practică de introducere a şnurului de evicţiune gingivală

1. Se verifică statusul ţesutului moale. Ţesuturile inflamate sângerează cu

uşurinţa la palparea cu sonda sau la încercarea de introducere a snurului în
şantul gingivo-dentar. Dacă se produce sângerarea se încearcă realizarea
hemostazei. Dacă sângerarea reapare se recomandă temporizarea
amprentării, se verifică calitatea lucrării provizorii si se prescrie apa de gură
cu clorhexidină 0,12%.
2. Se măsoară cu sonda parodontală adâncimea sanţului gingivo-dentar pentru
a alege grosimea şnurului de evicţiune şi tehnica de evicţiune. Valoarea
normală a adâncimii sanţului gingivo-dentar este de 0,5-2 mm. Dacă
adâncimea acestuia este mai mare de 2 mm. se impune tehnica de
evicţiune cu 2 snururi21. În şanţurile adânci ţesutul poate colaba deasupra
şnurului, iar accesul materialului de amprentă este restricţionat. Un snur
subţire (mărimea 000 - 00 ) se plasează adânc în sanţul gingival (în fundul
şanţului) sub marginile preparaţiei pentru a controla umiditatea şi
hemoragia şi un snur mai gros (0-1) se plasează deasupra şi se lasa in jur
de 4 minute22. Snurul de deasupra este indepărtat inainte de injectarea
materialului de amprentă. Pentru o amprentare corectă trebuie sa existe un
spaţiu de 0,5 mm. între snurul care rămâne în şanţ şi marginea preparaţiei.
Există şi o tehnică cu 2 snururi selectivă care se aplica în cazurile în care
[Type text]

santul gingivo-dentar are o adîncime neuniformă. În anumite zone ,în

special interproximal, santul gingivo-dentar poate avea o adâncime mai
mare de 2mm. Se introduce o mică bucată de şnur subţire în zona repectivă,
iar apoi se introduce în totalitate (360º) al doilea şnur .
3. Se izolează dinţii preparaţi cu rulouri de vată si aspirator salivar, astfel încât
saliva sa nu dilueze concentraţia substanţei astringente ce va fi folosită. Se
usucă câmpul operator.
4. Se taie o bucata de şnur suficient de lungă pentru a încercui dintele.
5. Se impregnează şnurul în soluţie astringentă si şi cu o compresă sterilă se
îndepărtează excesul.
6. Se înfăşoară şnurul în jurul dintelui şi se împinge uşor în şanţul gingivo-
dentar cu un instrument special. Se recomandă plasarea capetelor şnurului
pe faţa linguală a dintelui. Se începe introducerea şnurului din zona
interproximală deoarece snurul se inseră mai uşor în această zonă.
Instrumentul de plasare a şnurului trebuie înclinat spre zona în care şnurul a
fost deja inserat, iar din aproape în aproape se introduce şnurul pe toate
feţele dintelui.Uneori este necesară folosirea a două instrumente de introdus
şnurul : cu unul se mentine porţiunea de snur introdusă, iar cu celălalt se
continuă introducerea şnurului. Capetele şnurului în exces se secţionează cu
o foarfecă. Trebuie evitata presiunea şi inserarea exagerată a şnurului
deoarece se pot produce: lezarea inserţiei epiteliale, lezarea ţesutului
gingival si apariţia hemoragiei. Snurul trebuie să fie vizibil în şanţ, atunci
când dintele este privit dinspre ocluzal sau incizal (dacă nu e vizibil
înseamnă că s-a ales un şnur prea subţire)
7. Snurul se menţine în şanţul gingival aproximativ 4 minute, apoi se
îndepărteaza , se spală substanţa astringentă şi se usucă. După îndepărtarea
şnurului , şanţul gingival se închide rapid în mai puţin de 30 de secunde23,
astfel încât amprenta trebuie luată imediat.

Evicţiunea gingivală cu benzile de retracţie Merocel

Benzile de retracţie Merocel sunt confecţionate din hidroxilat polivinil

acetat, un material sintetic absorbant hemostatic. Benzile se inseră la nivelul
şanţului gingivo-dentar şi se mentin cu ajutorul coroanelor provizorii timp
de 10-15 minute, sub presiune ocluzală. După îndepărtarea lor şanţul
gingival este lărgit şi uscat, astfel încât amprenta se poate lua în condiţii
optime.
[Type text]

Evicţiunea gingivală cu spuma Expasyl sau cu Magic Foamcord

Spuma Expasyl este un preparat pe bază de clorură de aluminiu si caolin,

care se injectează în şanţul gingivo-dentar cu ajutorul unui pistol de
aplicare. Spuma, care în timp îsi mareste volumul, este menţinută sub
presiune ocluzală cu ajutorul unor rulouri speciale (Comprecap). Avantajul
acestui sistem este că se realizează o bună evicţiune gingivală şi o bună
hemostază, cauzând pacientului un disconfort mult mai mic faţă de
procedura mult mai dureroasă de inserare a şnurului de evicţiune.
Materialul Magic Foamcord (un polivinil siloxan expandabil), comercializat
de firma Coltene, are acelaşi principiu de acţiune24.

 Metoda chiuretajului rotativ

Constă în eliminarea prin frezare a unei grosimi reduse de ţesut gingival
din peretele intern al şanţului gingivo-dentar25,26. Se foloseşte o piatra
diamantată flacără subţire cu granulaţie fină montată la turbină.
Dezavantajele acestei tehnici sunt: necesitatea anesteziei, apariţia
hemoragiei, posibilitatea producerii de retractii gingivale consecutiv
acestei proceduri.

 Metoda electrochirurgicală
Constă în eliminarea cu ajutorul bisturiului electric, prin vaporizare, a
unui strat de ţesut gingival din peretele intern al şantului gingivo-
dentar27. Un avantaj al acestei metode ar fi că, după folosirea bisturiului
electric, nu apare hemoragie, datorită fenomenului de electrocoagulare.
Din păcate,există, însă, un mare potenţial pentru producerea de retractii
gingivale după această procedură.
Bisturiul electric este un oscilator de înaltă frecvenţă sau un radio-
emiţător ce utilizează un tub de vacuum sau un tranzistor pentru a crea
un curent de înaltă frecvenţă cuprins între 1 si 4 MHz.
Recomandări: Folosirea bisturiului electric este contraindicată la
pacienţii cu pacemaker sau la cei care au pompe de insulină. Nu se
indică folosirea bisturiului electric în apropierea reconstituirilor corono-
radiculare metalice, obturatiilor cu amalgam, implantelor datorită
posibilitătii producerii socului electric. Nu se recomandă folosirea sa în
cazul gingiilor subţiri si aderente, cum ar fi la nivelul incisivilor
inferiori sau a caninilor maxilari. Este necesară o anesteziere profundă a
ţesuturilor înconjurătoare. Electrodul trebuie sa treaca rapid prin ţesutul
[Type text]

gingival , cu o miscare continuă. Dacă vârful se blochează , înseamnă că

intensitatea curentului este prea mică şi este necesar să se mărească.
Dacă apar scântei intensitatea curentului trebuie micşorată. Un contact
între electrod si dinte mai mare de 0,4 secunde poate conduce la leziuni
pulpare ireversibile.

 Metoda laserului
Pentru evicţiune gingivală se pot folosi cu succes si lasere pentru ţesutul
moale28 cum ar fi Waterlase MD (Biolase). Ele actioneză la nivelul
epiteliului intern al şanţului gingivo-dentar prin vaporizarea unui strat
de tesut gingival si coagularea instantanee.

MATERIALE DE AMPRENTĂ

De-a lungul anilor au fost întocmite mai multe clasificări ale materialelor de
amprentă. Cea mai cunoscută este cea realizată de Poggioli29 în 1953 si reluată de
Bratu30, în 1994.
1. Materiale rigide şi semirigide ireversibile (gips, acrilat, paste ZOE)
2. Materiale rigide reversibile (compounduri, ceruri, materiale bucoplastice)
3. Materiale elastice reversibile (hidrocoloizii agar-agar)
4. Materiale elastice ireversibile (hidrocoloizii ireversibili, elastomerii de
sinteză: polisulfuri,siliconi, polieteri)
Dintre aceste materiale pentru amprentarea funcţională, în protetică fixă, la ora
actuală se folosesc: hidrocoloizii agar-agar şi elastomerii de sinteză (polisulfuri,
siliconi de condensare, siliconi de adiţie şi polieteri). Hidrocoloizii ireversibili
(alginatele) se folosesc pentru amprenta preliminară în vederea obţinerii modelelor
de studiu şi document şi, uneori, pentru amprentarea arcadelor antagoniste.

Proprietăţile materialelor de amprentă:

Materialele de amprentă trebuie sa îndeplinească o serie de condiţii impuse
de tehnica de amprentare utilizată, precum şi de particularităţile câmpului
protetic31,32. Este importantă cunoaşterea acestor noţiuni pentru a putea alege corect
materialul de amprentă potrivit acestei faze clinice.
Calităţile reologice ale materialelor de amprentă sunt următoarele:
1. PLASTICITATEA sau FLUIDITATEA reprezintă capacitatea materialului de
amprentă de a fi deformat şi modelat sub acţiunea unei presiuni minime, cu
înregistrarea tuturor detaliilor câmpului protetic, fără a deforma însă reliefurile
[Type text]

acestuia. Plasticitatea reprezintă o măsură a consistenţei materialelor de amprentă

în momentul aplicării lor pe câmpul protetic.
2. CAPACITATEA DE UMECTARE A SUPRAFEŢELOR se referă la
proprietatea materialelor de a se întinde pe o suprafaţă dată. Ea se măsoară prin
unghiul format de tangenta la suprafaţa externă a unei picături de material cu planul
suprafeţei pe care este aplicată. Cu cât unghiul este mai ascuţit cu atât capacitatea
de umectare a suprafeţelor este mai mare. Practic această proprietate reprezintă
abilitatea relativă a unui material de amprentă de a pătrunde în spaţiile mici ale
câmpului protetic.
3. HIDROFILIA sau HIDROFOBIA. Hidrofilia este abilitatea relativă a
materialelor de amprentă de a tolera cantităţi mici de fluide la nivelul câmpului
protetic, furnizând o amprentare precisă. Cele mai hidrofilice materiale existente
sunt hidrocoloizii. Materialele de amprentă care au o foarte mică abilitate de a
tolera prezenţa fluidelor la nivelul câmpului protetic de amprentat pentru a obţine o
amprentă precisă se numesc hidrofobe. Siliconii de adiţie se numără printre cele
mai hidrofobe materiale de amprentă33.
4. FIDELITATEA reprezinta capacitatea materialelor de amprentă de a reproduce
detaliile cele mai fine ale câmpului protetic; ea este dependentă de câţiva factori:
- mărimea particulelor ce intră în compoziţia materialului de amprentă,
- consistenţa iniţială a materialului de amprentă (plasticitate)
- hidrofilia materialului de amprentă.
5. ELASTICITATEA. Materialele de amprentă trebuie să prezinte un grad de
elasticitate care să permită dezinserţia amprentei, în ciuda existenţei unor zone
retentive la nivelul câmpului protetic. Pentru a putea „depăşi” aceste zone,
amprenta trebuie să se deformeze, după care să „revină” la forma iniţială. În fapt
amprenta nu revine la forma iniţială (100%) suferind aşa-numita deformare
permanentă34. Capacitatea amprentei de a suporta astfel de deformări elastice,
este dependentă şi de alţi factori înafara elasticităţii intrinseci a materialului de
amprentă:
- gradul de retentivitate al câmpului protetic,
- grosimea materialului de amprentă supus deformării
- timpul în care se face dezinserţia amprentei
- calitatea legăturii dintre materialul de amprentă şi portamprentă.
Practic, aceasta înseamnă că utilizarea unui material de amprentă cu
proprietăţi elastice foarte bune nu reprezintă garanţia absolută pentru absenţa
deformărilor permanente în urma dezinserţiei amprentei. Va trebui, în consecinţă
acordată o atenţie corespunzătoare tuturor factorilor ce contribuie la menţinerea în
limite elastice a deformărilor:
[Type text]

- închiderea spaţiilor cu retentivitate mare (deretentivizare);

- asigurarea unei grosimi suficiente şi, pe cât posibil constante, a materialului de
amprentă;
- dezinserţia amprentei într-un timp cât mai scurt;
- asigurarea unui sistem eficient de adeziune a materialului de amprentă la
portamprentă
6. TIXOTROPISMUL şi VÂSCOZITATEA. Tixotropismul este capacitatea unui
material de a curge când este supus presiunii (comprimării). Există 4 tipuri
frecvente de vâscozităţi: chitoasă (putty), mare sau crescută (heavy body), medie
(regular sau medium body) şi redusă sau fluidă (light body). Materialele cu
vâscozitate redusă au capacitatea de a înregistra cu mare precizie toate detaliile
câmpului protetic, dar nu pot fi comprimate eficient doar cu ajutorul unei
portamprente. Materialele cu vâscozitate mare pot fi bine comprimate cu ajutorul
portamprentei, dar nu au capacitatea de a inregistra cu mare fineţe toate detaliile
câmpului protetic. Cel mai frecvent asocierea a două vâscozităţi ale aceluiaşi
produs compensează dezavantajele fiecăruia în parte, folosite separat. Exemple de
asocieri recomandate : vâscozitate chitoasă în asociere cu vâscozitate redusă
(putty+light) în portamprentă standard; vâscozitate medie în asociere cu vâscozitate
redusă ( medium+light) în portamprentă individuală.
7. REZISTENŢA MECANICĂ. Materialele de amprentă trebuie să aibă o
rezistenţă mecanică suficient de mare pentru a nu se rupe în cursul dezinserţiei de
pe câmpul protetic sau pe parcursul etapelor ulterioare (transport, depozitare,
turnarea modelului). Rezistenţa la rupere a materialelor de amprentă este
dependentă de elasticitate, în sensul că un material cu proprietăţi elastice foarte
bune suportă deformări importante fără să se rupă. Pe de altă parte însă, este
preferabil ca în situaţiile în care deformarea amprentei depăşeşte limita de
elasticitate, să se producă ruperea materialului de amprentă; fenomenul acesta
poate fi evidenţiat cu uşurinţă în etapa de control a amprentei, în timp ce o
eventuală deformare ar rămâne inaparentă35.
8. STABILITATEA DIMENSIONALĂ. Materialele de amprentă trebuie să asigure
păstrarea fidelă a imaginii negative a câmpului protetic, din momentul dezinserţiei
amprentei până după priza finală a materialului din care se confecţionează modelul.
Stabilitatea dimensională absolută în condiţii normale de temperatură şi umiditate
este numai un deziderat întrucât toate materialele de amprentă suferă modificări
volumetrice.
9. TIMPUL DE PRIZĂ. Materialele de amprentă ar trebui să satisfacă toate
situaţiile clinice. Varianta ideală ar fi aceea în care timpul de priză ar putea fi
[Type text]

modificat de fiecare practician, în funcţie de necesităţile tehnicii de amprentare

utilizate şi de propria abilitate.
10. COMPATIBILITATEA CU MATERIALUL PENTRU MODEL.
Amprentele din hidrocoloizi nu permit obţinerea modelelor prin depunere
galvanică. Fosfatul trisodic din compoziţia unor alginate inhibă priza ghipsului de
model.
11. ABSENŢA COMPONENŢILOR IRITANŢI SAU TOXICI.
Calităţi clinice ale materialelor de amprentă sunt următoarele: Pe lângă condiţiile
esenţiale enumerate mai sus, care asigură obţinerea unui model exact al câmpului
protetic, există o serie de condiţii secundare pe care ar trebui să le îndeplinească
materialele de amprentă.
1. MIROS şi GUST neutre.
2. DURATĂ CAT MAI LUNGĂ DE DEPOZITARE.
3. Materialele de amprentă NU TREBUIE SĂ ELIBEREZE GAZE, atât pe
parcursul prizei proprii cât şi al prizei materialului de model.
4. UTILIZARE FĂRĂ A NECESITA O APARATURĂ AFERENTĂ
COMPLICATĂ SAU COSTISITOARE.
5. ÎNDEPĂRTAREA UŞOARĂ DE PE SUPRAFEŢELE CU CARE INTRĂ ÎN
CONTACT, câmpul protetic, părţile moi, portamprente, materialul de model, etc.
6. CAPACITATEA AMPRENTEI DE A FI DEZINFECTATĂ, fără ca aceasta să-i
afecteze acurateţea.
7. CONCORDANŢĂ ÎNTRE COSTURI ŞI CALITATEA AMPRENTEI.
Este evident că nici un material de amprentă nu îndeplineşte toate condiţiile
unui produs ideal.
Medicului stomatolog îi revine opţiunea de a utiliza materialul adecvat
situaţiei clinice şi tehnicii de lucru, opţiune care trebuie însă fundamentată pe
cunoaşterea detaliată a performaţelor şi neajunsurilor fiecărui material de amprentă.

Hidrocoloizii reversibili (agar-agar)

Au fost primele materiale de amprentă elastice apărute (Sears,1937). Substanţa de

bază este un gel pe bază de agar-agar care , la încălzire(70-100 C), se lichefiază
(trece în starea de sol) iar la răcire (30-50 C) revine în starea de gel.
 Avantaje : hidrofili, capacitate de umectare a suprafeţelor bună, reproducere
excelentă a detaliilor, timp de lucru mare, ieftini, nu este necesară lingură
individuală, gust neutru.
 Dezavantajele : lipsa stabilităţii dimensionale (modelele trebuie turnate
imediat, deoarece expunerea la aer duce la pierderea apei din amprentă,
[Type text]

însoţită de contracţii), rigiditate scăzută, rezistenţă scăzută la rupere,

dezinfecţie dificilă ( spray cu glutaraldehidă 2% apoi amprenta se introduce
într-o pungă de plastic închisă ermetic, unde se menţine timp de 10 minute),
echipament special necesar (linguri standard cu pereti dubli prin care
circulă apa, instalaţie de condiţionare cu trei băi: baie de lichefiere (100 C-
10 minute), baie de depozitare (63-69 C-10 minute), baie de aducere la
temperatura de lucru (40 C-10 minute), se pot turna modele numai din gips.

Polisulfide (tiocauciucuri)

Au fost primii elastomeri de sinteză aparuti în anul 1953. Ei se prezintă în sistem

pastă-pastă (bază şi catalizator), în trei consistenţe (crescută, medie şi fluidă).
Catalizatorul poate fi pe bază de peroxid de plumb (culoare maro) sau pe bază de
hidroxid de cupru (culoare verde deschis)
 Avantaje: reproducere excelentă a detaliilor câmpului protetic, elasticitate
bună, rezistenţă la rupere mare, capacitate de umectare a suprafeţelor bună,
radioopac, cel mai ieftin elastomer, timp de lucru suficient.
 Dezavantaje: hidrofobi, stabilitate dimensională scăzută (modelele trebuie
turnate în prima oră de la amprentare), miros neplăcut, timp de priză
lung(10-12 minute), pătează, gust amar.

Siliconii de condensare

Sunt obţinuţi printr-o reacţie de policondensare între o bază (polidimetilsiloxan) si

un catalizator (octoat de staniu şi ortosilicat de etil). Din reacţie se eliberează alcool
etilic, care evaporându-se duce la contracţia amprentei. De aceea modelele trebuie
turnate în prima oră după amprentare.Sunt disponibili în toate vâscozităţile.

 Avantaje: timp de priză scurt, inodor, poate avea orice culoare, elasticitate
foarte bună, rezistenţă la rupere bună, reproducere excelentă a detaliilor
câmpului protetic, gust neutru
 Dezavantaje: capacitate de umectare a suprafeţelor scăzută, extrem de
hidrofob, stabilitate dimensională scăzută (modelele trebuie turnate în prima
oră )
Siliconii de adiţie

Sunt obţinuţi în urma unei reacţii de poliadiţie între o bază ( polivinilsiloxan) şi un

catalizator (polisiloxan cu o grupare vinil terminală, acid cloroplatinic). În urma
[Type text]

reacţiei nu apar produse secundare volatile , ceea ce explică modificările

dimensionale minime din cursul reacţiei de priză. Sunt disponibili în toate
vâscozităţile.
 Avantaje: reproducere excelentă a detaliilor câmpului protetic, stabilitate
dimensională excelentă, contracţie de priză minimă, timp de priză scurt,
rezistenţă la rupere bună, gust neutru
 Dezavantaje: hidrofobi, capacitate de umectare scăzută, priza este inhibată
de unele mărci de manuşi din latex36 sau de unele substanţe astringente, preţ
ridicat
În unele formule chimice noi au fost introduşi surfactanţi care le conferă siliconilor
de adiţie si usoare calităţi hidrofilice(Aquasil)

Polieterii

Au fost elaboraţi în Germania , în anul 1969 de profesorul W.Schmidt si echipa

sa37. Polieterii se prezintă în sistem pastă-pastă în cartuşe care se pot monta la un
aparat de malaxare automată (Pentamix unit –ESPE). Acest dispozitiv permite
obţinerea unui material omogen, fără incluziuni de aer. Polieterii se prezintă în 3
consistenţe (crescută - heavy body, medie - medium body şi fluidă - light body).

 Avantaje: hidrofili, stabilitate dimensională excelentă, reproducere

excelentă a detaliilor câmpului protetic, rezistenţă la rupere foarte bună,
timp de priză scurt, dispozitiv automat de malaxare disponibil.
 Dezavantaje: rigiditate foarte mare (prudenţă la demulare), imbibiţie, timp
de lucru scurt, gust amar, scumpi.

Hidrocoloizi Polisulfide Siliconi de Siliconi Polieteri

reversibili condensare de adiţie
Deformare 1,2 2,1 0,5 0,3 1,1
permanentă%
Variaţii >5 0,25 0,6 0,05 0,3
dimensionale
după 24 h%
Contracţie 0,15-0,50 0,2 0,3 0,05 0,2
priză%
[Type text]

PORTAMPRENTE

Portamprentele sau lingurile de amprentă sunt suporturi rigide în care se

aplică materialele de amprentă. Alegerea materialului de amprentă influenţează
alegerea portamprentei (pentru hidrocoloizii reversibili sunt necesare linguri
speciale cu pereti dubli). Amprentele în protetică fixă se iau în portamprente
standard sau în portamprente individuale.

Portamprente (linguri) standard

Amprentele cu elastomeri de sinteză se iau de obicei cu linguri standard

(universale) . Lingurile standard pot fi confecţionate din metal (oţel inoxidabil,
alamă cromată sau aluminiu) sau din mase plastice (răşini acrilice, materiale
compozite, polistiren, răşini policarbonate). Principala calitate pe care trebuie sa o
îndeplinească lingurile standard este rigiditatea. Lingurile din mase plastice sunt
mult mai elastice decât cele din metal. Pereţii acestor linguri se destind în cursul
exercitării presiunilor din timpul amprentării şi revin la dimensiunile iniţiale după
amprentare. O uşoară flectare a pereţilor lingurii duce la o amprentare distorsionată
a câmpului protetic38..
Lingurile standard sunt prevăzute cu retenţii pentru materialele de
amprentă sub formă de orificii, fante, nervuri sau şanţuri. În plus, se pot folosi
suplimentar şi adezivi, care se aplică prin pensulare pe suprafaţa internă a lingurii.
Unii autori recomandă folosirea adezivilor pentru toate lingurile, indiferent de
sistemele lor de retenţie, motivând că materialul de amprentă se contractă în zonele
în care nu există sisteme de retenţie (între orificii)(Fig.1). Adezivul trebuie lăsat să
se usuce înainte de încărcarea lingurii cu materialul de amprentă39.

Fig.1
[Type text]

Lingurile standard pot avea diferite dimensiuni, existând de obicei 3-4

mărimi pentru fiecare arcadă. Pot fi utilizate de mai multe ori (cele metalice -se pot
steriliza), sau pot fi de unică folosinţă (unele linguri din plastic, care nu se pot
steriliza). Lingurile standard pot fi totale (pentru amprentarea întregii arcade) sau
parţiale (de hemiarcadă sau segmentare).
Există şi linguri segmentare pentru amprentă bimaxilară , în ocluzie
denumite triple trays, deoarece cu ele se poate amprenta dintele preparat şi vecinii
acestuia(1), antagoniştii(2) şi relaţia de ocluzie(3). Această lingură mai este
cunoscută şi sub numele de lingură Kettenbach, după numele firmei care a
comercializat-o prima oară. Este confecţionată dintr-un cadru metalic sau din
plastic în formă de U, care circumscrie segmentul posterior al arcadei şi trece prin
spatele ultimilor molari (zona retromolară), permiţând astfel intercuspidarea
maximă. Între partea vestibulară şi cea orală a cadrului poate exista, la unele tipuri,
o plasă foarte fină de material textil.

Portamprente (linguri) individuale

Lingura individuală îmbunătăţeşte precizia amprentelor cu elastomeri de

sinteză prin limitarea volumului materialului de amprentă reducându-se astfel două
surse de eroare: stressul din timpul îndepărtării amprentei din cavitatea bucală si
contracţia termică. În cazul amprentei în lingură individuală materialul de amprentă
este dispus în strat uniform şi se contractă uniform spre deosebire de amprenta în
lingură standard când materialul de amprentă nu are o grosime uniformă şi se va
contracta diferit cu apariţia unor deformări consecutive ale elementelor câmpului
protetic40,41,42.
Lingurile individuale se confecţionează în laboratorul de tehnică dentară.
Ele se pot realiza din acrilat autopolimerizabil, din răşini termoplastice (polistiren
sau placă de bază), din poliesteri sau din compozite fotopolimerizabile, acestea din
urmă fiind cel mai uşor de realizat. Amprenta cu o lingură individuală realizată din
acrilat autopolimerizabil trebuie luată la cel puţin 24 de ore de la confecţionarea
lingurii, atunci când contracţia acrilatului s-a terminat43.
Pentru asigurarea rigidităţii pereţii lingurii trebuie să aibă 4 mm. grosime.
Lingurile individuale nu trebuie să fie perforate (în scopul asigurării retenţiei
materialului de amprentă) pentru a furniza presiune în timpul amprentării. Retenţia
materialului de amprentă în lingura individuală se obţine folosind adezivi.
Etapele confecţionării lingurii individuale44 din materiale compozite
fotopolimerizabile:
[Type text]

1.Se trasează cu creionul pe modelul de studiu limitele lingurii individuale, la

aproximativ 5 mm. de coletul dinţilor.
2.Se plastifiază o folie de ceară de 3 mm., se aplică cu uşoară presiune pe model şi
se secţionează la linia creionului. Ceara va menaja spaţiul necesar pentru materialul
de amprentă.
3.Se fac 3 stopere ocluzale pe cuspizii nefuncţionali ai dinţilor nepreparaţi prin
îndepărtarea cerii într-un unghi de 45 faţă de suprafeţele ocluzale a celor 3 dinţi
aleşi (aranjament tripodal). Dacă dinţii laterali sunt şlefuiţi se realizează un stoper
mai gros în centrul boltei palatine. Stoperele conferă stabilitate lingurii iar pantele
în unghi de 45 ajută la centrarea lingurii în timpul aplicării.
4.Se adaptează o folie de aluminiu deasupra cerii, care se poate topi în timpul
polimerizării, cu rol de a împiedica ceara să contamineze materialul din care se
confectionează lingura si de a crea macroretenţii.
5. Se adaptează materialul fotopolimerizabil la model astfel încât să nu depăşească
linia trasata cu creionul.
6.Se realizează un mic mâner din compozit si se ataşează lingurii.
7.Se fotoplimerizează timp de 2 minute în cuptorul de fotopolimerizare. Se separă
apoi lingura de model şi se îndepărtează ceara şi folia de aluminiu de pe suprafaţa
internă a lingurii. Se pensulează lingura cu un agent care blochează aerul (oxigenul
inhibă polimerizarea radicalilor liberi), se repune lingura în cuptor şi se
fotopolimerizează un timp variabil în funcţie de indicatiile producătorului
materialului compozit.
8. Se finisează.
În cazul folosirii acrilatului autopolimerizabil pentru confecţionarea
lingurii individuale, primele 4 etape descrise mai sus sunt identice.
5.Se prepară acrilatul autopolimerizabil după recomandările producătorului si se
asteaptă până când se „trage în fire”. Se întinde cu ajutorul unui cilindru din lemn
(făcăleţ) pe masa de lucru obţinîndu-se o grosime constantă.
6. Se adaptează acrilatul la model , iar din excesul de răşină acrilică se
confecţionează mânerul lingurii. Se pot adăuga şi mici prelungiri vestibulare în
zonele laterale pentru a se uşura îndepărtarea amprentei.
7.Se aşteaptă priza materialului,iar după producerea acesteia se separă lingura de
model şi se finisează cu freze pentru acrilat.
[Type text]

Etapele amprentării finale pentru realizarea protezelor conjuncte

Didactic, dar şi clinic, etapele amprentării pot fi sistematizate astfel:

1.Stabilirea obiectivelor pe care amprenta trebuie să le atingă şi alegerea
materialelor de amprentă, a portamprentei şi a tehnicii de amprentare;
2. Pregătirea pacientului în vederea amprentării si realizarea evicţiunii gingivale;
3. Amprentarea propriu-zisă;
4. Controlul calitativ al amprentei
5. Dezinfecţia şi conservarea amprentei;
6. Pregătirea amprentei în vederea turnării modelului.

TEHNICI DE AMPRENTARE

Amprenta de spălare (wash-technique)

Este o tehnică în doi timpi.Se folosesc materiale de consistenţe diferite (chitoasă şi

fluidă).În primul timp se ia amprentă cu materialul chitos, iar în al doilea timp se
corectează prima amprentă cu material fluid45,46.

Etapele clinice ale amprentării:

1. Se alege portamprenta masurând distanţa între punctele ectomolare stâng si

drept la care se adaugă 4-6 mm.(2-3 mm. în stânga şi 2-3 mm. în dreapta)
.Portamprenta trebuie să acopere toate elementele câmpului protetic şi să
menajeze un spaţiu de 3 mm. pentru materialul de amprentă. Se
deretentivizează cu ceară zonele retentive ale câmpului protetic (spaţii
interdentare, sub corpurile de punte).
2. Se probează portamprenta intraoral. Uneori pacienţii pot declanşa în această
etapă un pronunţat reflex de vomă. Combaterea acestui reflex de vomă, care
ne aşteptăm să apară şi în timpul amprentării propriu-zise, se poate face prin
urmatoarele măsuri:
 Se foloseşte un spray anestezic pentru mucoasa vălului
palatin,
 Pacientul se aşează cu trunchiul în poziţie verticală şi cu
bărbia în piept
 Se folosesc materiale cu priză rapidă şi, eventual, lingură
individuală
[Type text]

 Se dă indicaţia pacientului să respire normal, deoarece

apneea declanşează reflexul de vomă
 Întâi se amprentează arcada mandibulară şi apoi cea maxilară
 Lingura de amprentă se încarcă cu o cantitate mai mică de
material în zona posterioară şi se aplică în cavitatea bucală
dinspre posterior spre anterior
 Se distrage atenţia pacientului, în timpul amprentării, de la
această manevră.
 Se administrează medicamente antiemetice (cu jumatate de
oră înainte de amprentare)
 Se temporizează amprenta, astfel încât pacientul să se
prezinte la cabinet nemâncat, cu stomacul gol
3. Se aplică adezivul pe interiorul portamprentei şi se lasă să se usuce.
4. Se realizează evicţiunea gingivală
5. Se prepară materialul chitos şi se inseră în portamprentă. Aceasta se
introduce în cavitatea bucală pe la o comisură, se centrează şi se apasă
dinspre posterior spre anterior.
6. După priza materialului, se îndepărtează amprenta, se spală, se usucă şi se
taie zonele retentive, zonele interdentare ale marginilor gingivale ale
preparaţiilor şi se crează canale de refluare pentru materialul fluid, cu un
cuţit special sau cu un bisturiu. Spaţiul pentru materialul fluid se poate
menaja şi prin aplicarea deasupra materialului chitos, înainte de amprentă,
a unei folii de plastic sau prin amprentarea dinţilor înainte de şlefuirea lor
sau peste restaurările provizorii.
7. Se îndepărtează firele de retracţie, se spală şi se usucă şanţul gingivo-
dentar.
8. Asistenta prepară materialul fluid , încarcă seringa de amprentare pe care i-
o dă medicului şi aplică materialul fluid pe materialul chitos din
portamprentă , iar medicul aplică materialul fluid în şanţul gingival şi pe
preparaţie cu ajutorul seringii. Practic etapele 7 şi 8 se realizează
concomitent : asistenta prepară materialul fluid şi încarcă seringa, în timp ce
medicul scoate şnururile de evicţiune, spală si usucă şanţurile gingivo-
dentare.
9. Se aplică portamprenta pe câmpul protetic şi se menţine nemişcată până la
priză.
10. După priza materialului, se îndepărtează părţile moi (buze, obraji)
desfiinţându-se succiunea, (eventual se suflă cu aer la limita dintre lingură
şi parţile moi) şi se îndepărtează amprenta din cavitatea bucală printr-o
[Type text]

singură mişcare, în axul preparaţiilor,cu grijă să nu lovim cu lingura dinţii

antagonişti, se spală, se usucă şi se face controlul acesteia.

Problemele care pot apărea în cazul acestei tehnici : repoziţionarea greşită pe

câmpul protetic a portamprentei cu material chitos şi fluid în cadrul timpului 2 al
amprentării; materialul fluid trebuie aplicat pe tot câmpul protetic şi nu doar la
nivelul dinţilor preparaţi pentru a nu apărea înălţări ale ocluziei47.

Amprenta în dublu amestec

Este o amprentă într-un singur timp.Utilizează un singur material în consistenţe

diferite care fac priză în acelaşi timp.Tehnica se pretează pentru siliconi, polieteri,
polisulfuri şi hidrocoloizi reversibili.Vâscozitatea celor două materiale să fie
apropiată48.

Etapele clinice ale amprentării:

1. Se alege şi se probează portamprenta

2. Se aplică adezivul pe interiorul lingurii şi se lasă să se usuce
3. Se realizează evicţiunea gingivală
4. Se îndepărtează firele de retracţie, se spală şi se usucă şanţul gingivo-
dentar.
5. Se prepară materialului de consistenţă crescută şi se încarcă portamprenta
6. Asistenta prepară materialul fluid , încarcă seringa de amprentare pe care i-
o dă medicului şi aplică materialul fluid pe materialul de consistenţă
crescută din portamprentă. Practic etapele 4,5 şi 6 se realizează
concomitent: asistenta prepară rapid cele 2 materiale şi încarcă seringa de
amprentare cu materialul fluid, în timp ce medicul îndepărtează firele de
retracţie, spală şi usucă şanturile gingivo-dentare.
7. Medicul aplică materialul fluid în şanţul gingival cu ajutorul seringii. Vârful
seringii se inseră în zona cea mai puţin accesibilă(zona distală), apoi se
deplasează printr-o mişcare continuă de-a lungul coletului dintelui. Este
important ca materialul de amprentă să o ia înaintea vârfului seringii şi nu
invers. După ce marginea preparaţiei şi suprafeţele axiale au fost acoperite,
se recomandă să se sufle uşor cu aer, astfel încât materialul să fie împins cât
mai adânc în şanţul gingival.
8. Se aplică portamprenta pe câmpul protetic
[Type text]

9. După priza concomitentă a celor două materiale de consistenţă diferită, se

îndepărtează amprenta din cavitatea bucală printr-o singură mişcare, se
spală, se usucă şi se face controlul acesteia.

Una din problemele ce pot apărea în cadrul acestei tehnici este fuga
materialului fluid (înregistrarea limitelor preparaţiei de către materialul cu
consistenţă crescută ) datorită faptului că vâscozitatea celor două materiale nu a
fost apropiată (consistenţă chitoasă + consistenţă fluidă). Pentru această tehnică se
recomandă folosirea urmatoarelor consistenţe:
 Consistenţă medie (medium body)+ consistenţă fluidă (light body)
 Consistenţă crescută(heavy body) + consistenţă fluidă (light body).
Amprenta în dublu amestec se poate lua, şi chiar este indicat, şi cu ajutorul
unei linguri individuale.O variantă a acestei tehnici este cea care foloseşte cape de
amprentare. Acestea sunt confecţionate pe bonturile ce trebuie amprentate de pe
modelul de studiu, din acrilat autopolimerizabil cu contracţie minimă (Duralay sau
GC Pattern resin) . Ele trebuie prevazute cu retenţii pe faţa vestibulară şi orală ,
astfel încât sa poată fi retenţionate în masa amprentei.În timpul amprentării, capele
vor fi umplute cu material de amprentă fluid şi se vor aplica pe bonturile din
cavitatea bucală. Imediat apoi, se aplică deasupra lor portamprenta încărcată cu
material de amprentă cu consistenţă mai crescută. Amprenta realizată cu această
tehnică este extrem de fidelă.

Amprenta monofazică (single mix technique)

Este o amprentă care foloseşte un singur material, într-o singură consistenţă , într-
un singur timp. Materialul folosit este de consistenţă medie, iar portamprenta este
individuală. Practic, se prepară materialul, se încarcă lingura şi seringa de
amprentare, se injectează materialul în jurul preparaţiei, se aplică portamprenta, se
aşteaptă priza şi apoi se îndepărtează portmprenta din cavitatea bucală. Acest tip de
amprentare se utilizează deseori în implantologie.

Amprenta bimaxilară în ocluzie

Se foloseşte pentru: 1-2 coroane solo şi reconstituiri corono-radiculare, cu

condiţia existenţei ocluziei stabile (stop ocluzal distal funcţional). Este
contraindicată pentru:

 Mai mult de 2 coroane solo49

[Type text]

 Punţi
 Coroane elemente de agregare pentru proteze
 Situaţiile în care pacientul nu poate să ocludă în IM cu lingura specială în
cavitatea bucală
 Ocluzie instabilă

Amprenta se realizează în poziţia de intercuspidare maximă, folosind linguri de tip

Kettenbach sau triple trays. Amprentarea fără lingură este contraindicată, datorită
faptului ca amprenta rezultată nu este suficient de rigidă pentru ca la turnarea
modelului să nu se deformeze50. Amprenta va include dintele preparat, vecinii
acestuia, dinţii antagonişti şi relaţia de ocluzie.
Amprenta bimaxilară în ocluzie se poate lua atât prin tehnica de spălare, cât si prin
tehnica în dublu amestec. Fazele clinice sunt aceleaşi cu cele descrise mai sus, cu
doua menţiuni:
 Lingura se încarcă pe ambele părţi
 După ce se aplica lingura încărcată cu materialul de amprentă în cavitatea
bucală a pacientului si acesta oclude în IM, trebuie să verificam
corectitudinea intercuspidării maxime pe partea contralaterală.

În afara acestor tehnici clasice , în literatură se descriu şi alte tehnici de

amprentare bimaxilară:
Amprenta bimaxilară prin tehnica laminară pentru coroane solo. Înainte
de prepararea dintelui se ia o amprentă cu un silicon de adiţie de consistenţă
chitoasă cu o lingură pentru amprentă bimaxilară fără pereţi (triple tray sideless).
După priza materialului şi îndepărtarea amprentei din cavitatea bucală se realizează
cu o freză cilindrică două orificii mezial şi distal de dintele pe care vrem să-l
amprentăm dinspre faţa vestibulară prin materialul de amprentă. Se şlefuieşte
dintele, iar apoi amprenta se plasează pe câmpul protetic. Prin unul din orificiile
vestibulare se injectează cu ajutorul unei seringi materialul fluid până când acesta
refluează prin celălalt orificiu.
Amprenta bimaxilară hidraulică şi hidrofobă. A fost inventată de Dr.
Jeffrey Hoos, iar principiul metodei este următorul: materialul de amprentă
hidrofob introdus la nivelul şanţului gingivo-dentar poate împinge şi poate
îndepărta fluidul de la acest nivel printr-o acţiune hidrokinetică (efect hidraulic).
Practic această tehnică se realizează astfel: se ia o amprentă în ocluzie cu un silicon
de adiţie de consistenţă chitoasă foarte dur, într-o lingură pentru amprentă
bimaxilară (triple tray); după priza materialului, pacientul deschide gura, iar
portamprenta nu se îndepărtează din cavitatea bucală , ci rămâne la arcada
[Type text]

antagonistă; se spală şi se usucă amprenta în cavitatea bucală a pacientului fără să o

mişcam din loc; se injectează material fluid cu o seringă de amprentare pe
preparaţie şi pacientul închide din nou gura. După priza materialului fluid se
îndepărtează amprenta din cavitatea bucală.

Tehnici de amprentă în situaţii speciale

Amprentarea în cazul pacienţilor cu microstomie

În situatia în care pacientul prezintă microstomie (orificiu bucal anormal de mic,

rezultat al unor traume, muşcături de animale, leziuni electrice şi termice, arsuri
chimice, anomalii genetice , postchirurgical după îndepărtarea unor tumori ţi
reconstrucţia defectelor buzelor) , iar, practic cea mai mică lingură de amprentare
nu se poate introduce in cavitatea bucala, luarea amprentelor în mod obişnuit
devine imposibilă. În aceste cazuri se folosesc linguri sectionate în două trei parti
care se introduc pe rând in cavitatea bucală a pacientilor, iar segmentele de lingură
se indexează în poziţie. După priza materialului se îndepărteză indexul şi apoi se
scot unul câte unul segmentele lingurii. Acestea se vor reasambla cu ajutorul
indexului.

Amprentarea în cazul pacientilor cu deschiderea gurii limitată

În aceste cazuri se poate încerca folosirea unor linguri de amprentă

bimaxilare totale. O altă soluţie o reprezintă folosirea furculiţei arcului facial ca
suport pentru materialul de amprentă.

Amprenta optică (opto-electronică)

Această metodă elimină folosirea materialelor de amprentă, folosind în

schimb un scanner digital pentru amprentarea dinţilor51,52. Aceste sisteme sunt
capabile să captureze imagini virtuale tridimensionale ale dinţilor preparaţi, prin
care se pot realiza direct restaurări protetice (sistemele CAD-CAM) sau pot fi
folosite pentru a crea modele funcţionale precise pe care se vor realiza restaurările
protetice în laboratorul de tehnică dentară53. În această zonă a amprentelor optice
au câştigat popularitate pe plan internaţional două sisteme CAD-CAM (Cerec şi
E4D dentist) şi trei scannere 3D speciale pentru amprentarea digitală ( 3shape
(Trios), i-Tero şi Lava Chairside oral scanner).
[Type text]

Sistemele CAD-CAM au apărut în urmă cu 60 de ani fiind folosite la

început doar în industria aero-spaţială. În 1973, Dr. Francois Durret a introdus
conceptul CAD-CAM în stomatologie, iar în 1980 un medic elveţian Dr. Werner
Moermann şi un inginer electronist Marco Bandestrini au pus la punct primul
sistem CAD-CAM comercial viabil pentru realizarea restaurărilor protetice
(CEREC)54.
Sistemul CEREC (Chairside Economical Restoration of Esthetic
Ceramics) combină un scanner digital 3D cu un dispozitiv de frezare pentru
realizarea restaurărilor protetice din blocuri ceramice într-o singură şedinţă55.
Ultimele versiuni ale sistemului Cerec pot produce inlay-uri, onlay-uri, coroane,
faţete şi chiar punţi total ceramice. Ultimul scanner 3D foloseşte nişte diode ce
emit lumină albastră (LED) cu lungime de undă scurtă, pentru o precizie maximă a
imaginii optice rezultante. Camera de amprentare (scannerul) proiectează fascicule
de lumină albastră asupra obiectului şi apoi le citeste înapoi sub un unghi uşor
modificat (tehnica de triangulare activă). Marginile preparaţiei trebuie să fie
vizibile, iar dacă sunt plasate subgingival , înainte de amprenta optică, trebuie
realizată evicţiunea gingivală56. Toată zona ce va fi amprentată trebuie acoperită cu
o pulbere de dioxid de titan pentru a avea acelaşi indice de reflexie a luminii.
Pentru ca restaurările protetice sa fie bine adaptate ocluzal se ia şi amprenta optică
a antagoniştilor.
Datele odată achiziţionate sunt prelucrate şi se realizează designul
restaurării protetice (etapa CAD), iar apoi acesta se trimite spre dispozitivul de
frezare a blocurilor ceramice (etapa CAM).
Sistemul E4D Dentist comercializat de firma D4D Technologies LLC
(Richardson, TX) din 2008, este format dintr-un cart ce conţine centrul de design
(computer şi monitor), scannerul laser şi separat o unitate de frezaj. Scannerul laser
(Intraoral Digitizer) are un profil vertical mai scurt decât al sistemului Cerec, fiind
mult mai uşor de utilizat la pacienţii cu o deschidere a gurii limitată. Sistemul nu
necesită folosirea vreunei pulberi reflective, ci doar realizarea unei evicţiuni
gingivale şi a unei hemostaze eficiente. Scannerul trebuie ţinut la o anumită
distanţă de suprafaţa care trebuie scanată, lucru uşor de realizat datorită unor
picioruşe de cauciuc de la capetele scannerului care se aplică pe dinţii adiacenţi
preparaţiei. Se captează mai multe imagini ale preparaţiei, softul aparatului creând
un model 3D. Nu este necesară scanarea arcadei antagoniste. În schimb, se ia o
înregistrare de ocluzie, care după priză se aşează pe arcada cu preparaţia şi se
scanează. Se stabilesc apoi limitele preparaţiei şi culoarea şi se trimit datele de la
centrul de design la unitatea de frezaj.
[Type text]

Scannerele digitale 3D pentru amprentare elimină mai multe etape

consumatoare de timp din cabinet cum ar fi alegerea lingurilor, prepararea şi priza
materialelor de amprentă, dezinfecţia amprentelor şi trimiterea acestora la
laboratoul de tehnică dentară.
Sistemul Cadent iTero este disponibil pe piaţă din 2007. În timp ce
abilitatea de a scana fără a fi nevoie de pulbere reflectivă este avantajoasă, un
dezavantaj al acestui scanner cu laser este forma mărită a capului său, datorită
necesităţii de includere a unei roţi a culorii în sistemul de achiziţionare a datelor.
Pentru obţinerea modelului 3D sunt necesare mai multe scanări ale preparaţiei si
ale relaţiei de ocluzie cu antagoniştii, care nu durează mai mult de 3 minute.
Amprenta digitală este trimisă la laboratorul de tehnică dentară în format
electronic, unde se realizeză modelul prin frezaj dintr-un bloc de răşină specială. Pe
acest model se va realiza apoi restaurarea protetică finală57.
Sistemul Lava™ Chairside Oral Scanner (C.O.S.) a fost achiziţionat de
3M ESPE în 2006 , fiind lansat oficial în 2008. Scannerul sistemului este în formă
de baghetă cu o lăţime a capului de 1,32 cm si o greutate de 400g. Conţine 192 de
LED si 22 de lentile. Conceptul Lava COS 3D in motion incorporează un design
optic revoluţionar, algoritme de procesare a imaginilor şi o reconstrucţie a
modelului în timp real58 . După prepararea dinţilor si realizarea evicţiunii gingivale
, întreaga arcadă este uscată şi pudrată cu pulbere. Medicul ghidează bagheta
scannerului deasupra suprafeţelor ocluzale, o roteşte apoi spre vestibular şi apoi
spre lingual. După scanarea preparaţiei medicul o poate vedea pe ecranul
computerului , poate să rotească sau să mărească imaginea , o poate treansforma
din 3D în 2D sau o poate privi purtând ochelari 3D. I se dă apoi pacientului
indicaţia să închidă gura în IM, iar suprafeţele vestibulare ale dinţilor sunt pudrate
cu pulbere şi vor fi scanate. Dintii maxilari si mandibulari oclud virtual pe
monitorul computerului. Datele sunt trimise wireless laboratorului de tehnică
dentară. Modelele se obţin prin sterolitografie. Pe aceste modele se pot realiza orice
tip de coroane sau punţi.

CONTROLUL AMPRENTEI

După îndepărtarea amprentei din cavitatea bucală a pacientului, aceasta se

spală, se usucă şi se examinează. În această fază clinică este utilă folosirea
sistemelor de magnificare optică (lupe)59. O amprentă corectă trebuie să:
[Type text]

-cuprindă toate elementele câmpului protetic (dinţii preparaţi, , dinţii vecini,

zona crestelor edentate , dinţii omologi, uneori şi bolta palatină (dacă este necesară
utilizarea şabloanelor de ocluzie)
-înregistreze cu precizie maximă limita cervicală a preparaţiilor dinţilor (să
nu existe goluri, rupturi)
-înregistreze corect suprafeţele ocluzale ale dinţilor.

Erori în amprentare şi cauzele acestora

Cu toate că, în ultima vreme s-au făcut progrese importante privitoare la

calităţile materialelor de amprentă, iar în prezent există un protocol clar al
amprentării, multe dintre amprentele luate în cabinetele stomatologice prezintă
erori. Într-un studiu din 2005, Samet60 si colab. au investigat un număr de 193 de
amprente luate în vederea realizării de lucrări protetice fixe şi au constatat că
89,1% din acestea aveau una sau mai multe erori detectabile.
Cele mai frecvente erori detectabile sunt următoarele:
1. Limita preparaţiei neclară. Dacă tehnicianul dentar nu poate să
identifice cu precizie pe model limita preparaţiei, coroana ce va fi
realizată va avea o adaptare marginală defectuoasă, având un prognostic
compromis. Această eroare poate fi cauzată de:
 prezenţa sângelui sau a salivei în şanţul gingivo-dentar înainte
de amprentare (nu s-a realizat eficient hemostaza sau nu s-a
uscat şanţul gingival; în caz de hipersalivaţie nu s-au administrat
medicamente antisialogoge),
 evicţiune gingivală insuficientă61 (timp insuficient, şnur de
retracţie incorect ales, şnurul de evicţiune a ieşit din şanţ la scurt
timp după ce a fost introdus, întârzierea aplicării materialului
fluid după scoaterea snurului),
 plasarea marginilor preparaţiei adânc subgingival în apropierea
inserţiei epiteliale62,
 prezenţa în şanţul gingivo-dentar a soluţiei astringente care s-a
folosit pentru evicţiunea gingivală63 sau a precipitatului acesteia
rezultat după hemostază (nu s-a spălat soluţia astringentă şi/sau
precipitatul acesteia),
 apăsare insuficientă a lingurii pe câmpul protetic sau folosirea
unei linguri individuală cu perforaţii.
2. Bule de aer în zonele critice (limita cervicală a preparaţiei şi suprafeţele
ocluzale)64. Bulele de aer în amprentă se traduc prin apariţia de plusuri
[Type text]

pe model. Îndepărtarea acestora de către tehnician se face arbitrar, find

o importantă sursă de eroare. Cauzele apariţiei bulelor de aer sunt
următoarele:
 folosirea materialelor de amprentă cu capacitate de umectare
redusă
 prepararea manuală a materialului de amprentă cu incorporarea
de aer (în timpul preparării materialului fluid partea activă a
spatulei nu trebuie să părăsească masa materialului); utilizarea
sistemelor automate de malaxare a materialelor creşte şansele
obţinerii de amprente fără bule de aer.
 tehnica de injectare a materialului fluid incorectă: vârful seringii
nu trebuie să părăsească masa materialului de amprentă în
timpul injectării materialului fluid; injectarea materialului de
amprentă cu întreruperi ( de exemplu, întâi se injectează
materialul în zona distală şi linguală, apoi se injectează
materialul vestibular si mezial; între cele două mase de material
injectate există o mare probabilitate să se prindă bule de aer);
pentru micşorarea riscului de a apărea bule de aer în zonele
critice este important să se sufle uşor cu aer asupra materialului
fluid injectat
 omiterea injectării de material fluid la nivelul feţelor ocluzale
3. Rupturi ale amprentei65. Cauzele acestei erori ar putea fi:
 lipsa deretentivizarii zonelor retentive
 injectarea prematură a materialului fluid (priza materialului
fluid este accelerată de temperatura cavităţii bucale, ceea ce duce
la o lipire slabă a materialului fluid de materialul din lingură)
 contaminarea materialului fluid injectat pe preparaţie cu salivă
înainte de aplicarea lingurii încărcate cu material de consistenţă
crescută
 lipsa uscării amprentei cu material chitos, înaintea aplicării
materialului fluid, în cazul tehnicii de spălare
 amprentarea dinţilor parodontotici cu pungi parodontale adânci
4. Material de amprentă care nu a făcut priză66. Cauzele acestei erori ar
putea fi:
 folosirea mănuşilor de latex în timpul malaxării siliconilor de
adiţie (unii componenţi din compoziţia latexului reacţionează cu
acidul cloroplatinic inactivându-l - se inhibă priza siliconilor de
adiţie)
[Type text]

 folosirea de materiale de amprentă expirate

 prezenţa în şanţul gingivo-dentar a soluţiei astringente care s-a
folosit pentru evicţiunea gingivală şi care poate inhiba priza unor
materiale de amprentă
 malaxare incorectă a materialului de amprentă (nerespectarea
proporţiilor bază-catalizator)- înglobarea unei cantităţi prea mici
de catalizator
 îndepărtarea prematură a amprentei din cavitatea bucală înainte
de priza materialelor de amprentă (în special în cazurile în care
pacienţii au un pronunţat reflex de vomă)
5. Vizibilitatea lingurii prin amprentă. Dacă această eroare afectează
zonele critice, amprentarea trebuie reluată. Cauzele acestei erori ar
putea fi:
 alegerea lingurii incorectă ca dimensiune
 presare puternică a lingurii pe câmpul protetic
6. Omogenizare incorectă a materialului de amprentă. La inspecţia
amprentei se observă o culoare neomogenă a materialului de amprentă.
Cauzele acestei erori ar putea fi:
 nerespectarea proporţiilor bază-catalizator prescise de
producător
 malaxare insuficientă a materialului de amprentă
7. Desprinderea lingurii de amprentă. Cauzele acestei erori ar putea fi:
 alegerea incorectă a lingurii de amprenta din punct de vedere al
retenţiilor
 utilizarea incorectă a adezivului (după pensularea adezivului pe
faţa internă a lingurii trebuie aşteptat ca acesta să se usuce
aproximativ 15 minute)
8. Fuga materialului fluid (înregistrarea limitelor preparaţiei de către
materialul cu consistenţă crescută). Cauza acestei erori ar putea fi:
 vâscozităţile materialelor de amprentă incorect alese
9. Şnurul de evicţiune ataşat la amprentă. Această eroare se întâmplă în
cazul utilizării tehnicii de evicţiune gingivală cu două şnururi (primul
şnur, cel subţire, rămâne în şanţul gingivo-dentar în timpul amprentării).
Cauza acestei erori ar putea fi:
 plasarea incorectă a şnurului de evicţiune (prea desfăşurat) ;
lungimea şnurului a fost mai mare decât perimetrul şanţului
gingivo-dentar sau capetele şnurului au fost lăsate prea lungi
[Type text]

În cazul în care şnurul de evicţiune este incorporat la marginea

materialului de amprentă întărit iar amprenta pare, dealtfel,
corespunzătoare, aceasta se scufundă într-un vas cu apă, pentru a ne
asigură că şnurul este umezit, iar apoi se incearcă cu blândeţe să se
separe şnurul de amprentă. Dacă este evident că şnurul nu poate fi
îndepărtat fără a distruge amprenta, se recomandă luarea unei noi
amprente, deoarece deshidratarea şnurului umezit poate duce la
distorsionarea amprentei.
10. Lipsa înregistrării tuturor elementelor câmpului protetic. Cauzele acestei
erori ar putea fi:
 poziţionarea sau repoziţionarea incorectă a portamprentei în
cazul tehnicii de spălare
 alegerea incorectă a portamprentei ca dimensiuni (linguri prea
scurte)

In afara defectelor vizibile există şi defecte invizibile ale amprentei. Aceste

defecte invizibile conduc la obţinerea unor restaurări protetice cu o bună adaptare
marginală pe model, dar deficitară în cavitatea bucală. Defectele invizibile ale
amprentelor pot fi cauzate de:
1. reculul lingurii şi al amprentei. Această eroare se produce în special în
cazul amprentelor luate cu materiale cu consistenţă chitoasă. În timpul
inserării lingurii încărcate cu materialul chitos este necesară aplicarea
unei presiuni care poate duce la flectarea în exterior a pereţilor lingurii
sau la incorporarea de tensiuni interne în masa materialului. La
îndepărtarea lingurii din cavitatea bucală, pereţii lingurii se destind, iar
modelul rezultat va avea bonturile subdimensionate vestibulo-oral.
Pentru contracararea producerii acestor erori se propun următoarele
măsuri: folosirea întotdeauna a lingurilor metalice cu cea mai mare
rigiditate (din oţel inoxidabil sau alamă cromată), realizarea în masa
materialului chitos de canale de refluare pentru materialul fluid sau
aplicarea deasupra materialului chitos, înainte de amprentă, a unei folii
de plastic , amprentarea dinţilor cu materialul chitos înainte de şlefuirea
lor.
2. desprinderea invizibilă a amprentei de lingură (fig.1). Se recomandă
folosirea, în mod corect, a adezivilor pentru orice portamprentă folosită.
3. deformarea permanentă. Pentru a minimaliza deformarea permanentă se
recomandă următoarele măsuri: deretentivizarea înainte de amprentare a
[Type text]

zonelor retentive ale câmpului protetic, îndepărtarea amprentei într-un

timp cât mai scurt, printr-o singură mişcare, asigurarea unei grosimi
suficiente de material de amprentă şi, pe cât posibil constante, a
materialului de amprentă. O îmbunătăţire semnificativă a rezistenţei la
deformarea permanentă apare atunci când amprentele sunt lăsate pe
câmpul protetic încă 1-2 minute după priza materialului de amprentă,
înainte de a fi îndepărtate. În acest timp suplimentar materialele de
amprentă ating maximul proprietăţilor mecanice.
4. dezinfecţie incorectă. O dezinfecţie incorectă a amprentei (soluţii, timp)
poate conduce la distorsionarea iremediabilă a amprentei. Se recomandă
respectarea cu stricteţe a protocolului de dezinfecţie propriu fiecărui tip
de material de amprentă.

DEZINFECŢIA AMPRENTEI

După îndepărtarea din cavitatea bucală a amprentei, spălare, uscare şi

verificare, aceasta trebuie dezinfectată înainte de a fi trimisă laboratorului de
tehnică dentară67. Această procedură împiedică infectarea personalului din
laboratorul de tehnică dentară. Alegerea metodei de dezinfecţie depinde de tipul de
material de amprentă folosit. Un protocol de dezinfecţie incorect poate afecta
iremediabil amprenta. Datorită tendinţei de a absorbi apa si de a se distorsiona
consecutiv, materialele hidrofile (hidrocoloizii, polieterii, siliconii de adiţie
hidrofili) nu trebuie scufundate în soluţiile de dezinfectare, ci acestea sunt aplicate
prin pulverizare pe suprafaţa amprentei, care apoi este introdusă într-un sac de
plastic ermetic închis timp de 10 minute. Substanţele folosite pentru dezinfecţia
amprentelor sunt următoarele: glutaraldehida 2% (imersie 10 minute) , iodoform,
hipoclorit de sodiu 1%, fenoli.

Materiale şi echipamente:

Soluţii astringente: Hemodent (Premier Dental), Gingi-Aid (Gingi-Pak),

Astringedent, Viscostat (ultradent), Visine Eye drops (Pfizer), Afrin Nose Spray
(Schering- Plough)
Snururi de evicţiune: Gingi-Pak ( Gingi-Pak), Gingibraid(Dux Dental),
Roeko (Roeko), Ultrapak(Ultradent)
Spumă pentru evicţiune: Expa-syl (Kerr), Magic Foamcord (Coltene)
Bisturiu electric: Perfect TCS ( Coltene), Sensimatic ( Parkell)
[Type text]

Alginat: Jeltrate (Caulk), Coe Alginate (GC)

Hidrocoloizi reversibili : Rubberloid, Agarloid (Dux Dental)
Siliconi de condensare : Silaplast, Silasoft (Detax), Speedex (Coltene)
Polisulfide: Permlastic (Kerr), Coe Flex ( GC)
Siliconi de adiţie: Affinis, President (Coltene), Extrude, Take1( Kerr),
Reprosil, Aquasil (Caulk), Exaflex, Examix (GC)
Polieteri: Impregum, Permadyne (3M)
Seringi de amprentare: Coe syringe (GC), Free-Flow syringe (Kerr),
Impregum syringe ( 3M)
Lupe: Almore Int., Lactona Universal, Orascopic Research
Raşini pentru linguri individuale: Formatray (Kerr),Tray resin (Caulk), Coe
Tray Plaastic (GC)
[Type text]

BIBLIOGRAFIE

1.The glossary of prosthodontic terms. J Prosthet Dent. 2005 Jul;94(1):10-92.

2.Devan MM. Basic principles in impression making. 1952. J Prosthet Dent. 2005
Jun;93(6):503-8.
3.Rosenstiel S., Land M., Fujimoto J. Contemporary fixed prosthodontics. Mosby
Ed., 2006, 431-463.
4.Donovan TE, Chee WW. A review of contemporary impression materials and
techniques. Dent Clin North Am. 2004 Apr;48(2):vi-vii, 445-70.
5.Christensen GJ. The challenge to conventional impressions. J Am Dent Assoc.
2008 Mar;139(3):347-9.
6.Sherman CR, Sherman BR: Atropine sulfate: a current review of a useful agent
for controlling
salivation during dental procedures, Gen Dent 47:56, 1999.
7.Wilson EL et al: Effects of methantheline bromide and clonidine hydrochloride
on salivary
secretion, J Prosthet Dent 52:663, 1984.
8.Donovan TE, Chee WW. Current concepts in gingival displacement. Dent Clin
North Am. 2004 Apr;48(2):vi, 433-44.
9.Baharav H, Kupershmidt I, Laufer BZ, Cardash HS. The effect of sulcular width
on the linear accuracy of impression materials in the presence of an undercut. Int J
Prosthodont 2004;17(5):585-589.
10.Mahler HJ. Gingival retraction. J Am Dent Assoc. 2009 Feb;140(2):143.
11.Bennani V, Schwass D, Chandler N. Gingival retraction techniques for implants
versus teeth: current status. J Am Dent Assoc. 2008 Oct;139(10):1354-63.
12.Wöstmann B, Rehmann P, Trost D, Balkenhol M. Effect of different retraction
and impression techniques on the marginal fit of crowns. J Dent. 2008
Jul;36(7):508-12.
13.Jokstad A. Clinical trial of gingival retraction cords. J Prosthet Dent
1999;81(3):258-261.
14.Kumbuloglu O, User A, Toksavul S, Boyacioglu H. Clinical evaluation of
different gingival retraction cords. Quintessence Int. 2007 Feb;38(2):e92-8.
15.Akca EA, Yildirim E, Dalkiz M, Yavuzyilmaz H, Beydemir B. Effects of
different retraction medicaments on gingival tissue. Quintessence Int
2006;37(1):53-59.
16.Polat NT, Ozdemir AK, Turgut M. Effects of gingival retraction materials on
gingival blood flow. Int J Prosthodont 2007;20(1):57-62.
[Type text]

17.Pelzner RB et al: Human blood pressure and pulse rate response to racemic
epinephrine retraction cord, J Prosthet Dent 39:287, 1978.
18.Kellam SA, Smith JR, Scheffel SJ. Epinephrine absorption from commercial
gingival retraction cords in clinical patients. J Prosthet Dent 1992;68(5):761-765.
19.Csillag M, Nyiri G, Vag J, Fazekas A. Dose-related effects of epinephrine on
human gingival blood flow and crevicular fluid production used as a soaking
solution for chemo-mechanical tissue retraction. J Prosthet Dent 2007;97(1):6-11.
20.Land MF et al: Disturbance of the dentinal smear layer by acidic hemostatic
agents, J ProsthetDent 72:4, 1994.
21.Cloyd S, Puri S. Using the double-cord packing technique of tissue retraction
for making crown impressions. Dent Today 1999;18(1):54-59.
22.Baharav H, Laufer BZ, Langer Y, Cardash HS. The effect of displacement time
on gingival crevice width. Int J Prosthodont 1997;10(3): 248-253.
23.Laufer BZ, Baharav H, Langer Y, Cardash HS. The closure of the gingival
crevice following gingival retraction for impression making. J Oral Rehabil
1997;24(9):629-635.
24.Beier US, Kranewitter R, Dumfahrt H. Quality of impressions after use of the
Magic FoamCord gingival retraction system--a clinical study of 269 abutment
teeth. Int J Prosthodont. 2009 Mar-Apr;22(2):143-7.
25.Brady WF. Periodontal and restorative considerations in rotary gingival
curettage. JADA 1982;105(2):231-236.
26.Kamansky FW, Tempel TR, Post AC. Gingival tissue response to rotary
curettage. J Prosthet Dent 1984;52(3):380-383.
27.Gnanasekhar JD, al-Duwairi YS: Electrosurgery in dentistry, Quintessence Int
29:649, 1998.
28.Parker S. The use of lasers in fixed prosthodontics. Dent Clin North Am
2004;48(4):971-998.
29.Poggioli J. – Techniques moderne d`utilisation des materiaux a empreintes en
prothese fixe. Masson Cie , Paris, 1959.
30.Bratu D., Nussbaum R. Bazele clinice şi tehnice ale protezării fixe. Ed.
Medicală, Bucureşti, 2003, 805-06.
31.Cowie RR. Understanding impression materials and techniques. Dent Today.
2007 Mar;26(3):108, 110-1.
32.Lee EA. Impression material selection in contemporary fixed prosthodontics:
technique, rationale, and indications. Compend Contin Educ Dent. 2005
Nov;26(11):780, 782-4, 786-9.
33.Terry DA. The impression process: part I--material selection. Pract Proced
Aesthet Dent. 2006 Oct;18(9):576-8.
[Type text]

34.Stewardson DA. Trends in indirect dentistry: 5. Impression materials and

techniques. Dent Update. 2005 Sep;32(7):374-6, 379-80, 382-4 .
35. Herfort TW et al: Tear strength of elastomeric impression materials, J Prosthet
Dent 39:59,1978.
36.Matis BA et al: The effect of the use of dental gloves on mixing vinyl
polysiloxane putties,
J Prosthodont 6:189, 1997.
37.Endo T, Finger WJ. Dimensional accuracy of a new polyether impression
material. Quintessence Int. 2006 Jan;37(1):47-51.
38.Wassell RW, Barker D, Walls AW. Crowns and other extracoronal restorations:
impression materials and technique. Br Dent J 2002;192(12):679-684, 687-690.
39.Mitchell ST, Ramp MH, Ramp LC, Liu PR. A preliminary survey of impression
trays used in the fabrication of fixed indirect restorations. J Prosthodont. 2009
Oct;18(7):582-8.
40.Eames WB et al: Elastomeric impression materials: effect of bulk on accuracy, J
Prosthet Dent 41:304,1979.
41.Laufer BZ, Baharav H, Cardash HS. The linear accuracy of impressions and
stone dies as affected by the thickness of the impression margin. Int J Prosthodont
1994;7(3):247-252.
42.Shafa S, Zaree Z, Mosharraf R. The effects of custom tray material on the
accuracy of master casts. J Contemp Dent Pract. 2008 Sep 1;9(6):49-56.
43.Pagniano RP et al: Linear dimensional change of acrylic resins used in the
fabrication of custom trays, J Prosthet Dent 47:279, 1982.
44.Terry DA, Tric O, Blatz M, Burgess JO. The custom impression tray:
fabrication and utilization. Dent Today. 2010 Mar;29(3):132, 134-5.
45. Balkenhol M, Ferger P, Wöstmann B. Dimensional accuracy of 2-stage putty-
wash impressions: influence of impression trays and viscosity. Int J Prosthodont.
2007 Nov-Dec;20(6):573-5.
46.Chaimattayompol N, Park D. A modified putty-wash vinyl polysiloxane
impression technique for fixed prosthodontics. J Prosthet Dent. 2007
Dec;98(6):483-5.
47.Wu AY, Donovan TE. A modified one-step putty-wash impression technique. J
Prosthet Dent. 2007 Sep;98(3):245-6.
48.Raigrodski AJ, Dogan S, Mancl LA, Heindl H. A clinical comparison of two
vinyl polysiloxane impression materials using the one-step technique. J Prosthet
Dent. 2009 Sep;102(3):179-86.
49.Wöstmann B, Rehmann P, Balkenhol M. Accuracy of impressions obtained
with dual-arch trays. Int J Prosthodont. 2009 Mar-Apr;22(2):158-60.
[Type text]

50.Christensen GJ. Ensuring accuracy and predictability with double-arch

impressions. J Am Dent Assoc. 2008 Aug;139(8):1123-5.
51.Agarwal T, Silverman L, Morgan A. Versatile CAD/CAM digital impression
technology. Dent Today. 2010 Mar;29(3):110, 112-5.
52.Christensen GJ. Impressions are changing: deciding on conventional, digital or
digital plus in-office milling. J Am Dent Assoc. 2009 Oct;140(10):1301-4.
53.Henkel GL. A comparison of fixed prostheses generated from conventional vs
digitally scanned dental impressions. Compend Contin Educ Dent. 2007
Aug;28(8):422-4, 426-8, 430-1. 54.Christensen GJ. Will digital impressions
eliminate the current problems with conventional impressions? J Am Dent Assoc.
2008 Jun;139(6):761-3.
55.Gedosev M. The perfect companion: Cerec 3D software upgrade V3.40. Int J
Comput Dent. 2009;12(1):59-70.
56.Masek R. Margin isolation for optical impressions and adhesion. Int J Comput
Dent. 2005 Jan;8(1):69-76.
57.Garg AK. Cadent iTero's digital system for dental impressions: the end of trays
and putty? Dent Implantol Update. 2008 Jan;19(1):1-4.
58.Rohály J. The development of the Lava chairside oral scanner C.O.S.
technology--masterstroke of a legion of talented and committed people. Interview
by Laslo Faith. Int J Comput Dent. 2009;12(2):165-9.
59.Christensen GJ. The state of fixed prosthodontic impressions: room for
improvement. J Am Dent Assoc. 2005 Mar;136(3):343-6.
60.Samet N, Shohat M, Livny A, Weiss EI. A clinical evaluation of fixed partial
denture impressions. J Prosthet Dent. 2005 Aug;94(2):112-7.
61.Lee EA. Predictable elastomeric impressions in advanced fixed prosthodontics:
a comprehensive review. Pract Proced Aesthet Dent. 2007 Oct;19(9):529-36;
62.Beier US, Grunert I, Kulmer S, Dumfahrt H. Quality of impressions using
hydrophilic polyvinyl siloxane in a clinical study of 249 patients. Int J Prosthodont.
2007 May-Jun;20(3):270-4.
63.Takahashi H, Finger WJ, Kurokawa R, Furukawa M, Komatsu M. Sulcus depth
reproduction with polyvinyl siloxane impression material: effects of hydrophilicity
and impression temperature. Quintessence Int. 2010 Mar;41(3):e43-50.
64.Chong YH et al: The effect of mixing method on void formation in elastomeric
impression materials, Int J Prosthod 2:323, 1989.
65.Adams D. Impression distortion... only a technical problem? A
doctor/technician liaison's perspective. Dent Today. 2005 Dec;24(12):66, 68-70.
[Type text]

66.Sábio S, Franciscone PA, Mondelli J. Effect of conventional and experimental

gingival retraction solutions on the tensile strength and inhibition of polymerization
of four types of impression materials. J Appl Oral Sci. 2008 Jul-Aug;16(4):280-5.
67. Egusa H, Watamoto T, Matsumoto T, Abe K, Kobayashi M, Akashi Y, Yatani
H. Clinical evaluation of the efficacy of removing microorganisms to disinfect
patient-derived dental impressions. Int J Prosthodont. 2008 Nov-Dec;21(6):531-8.
[Type text]

ESTETICA ÎN PROTETICA FIXĂ

Definiţie

Estetica, conform dicţionarului explicativ al limbii române, este ştiinţa care

se ocupă cu studiul categoriilor şi legilor artei, considerată ca cea mai înaltă formă
de creaţie şi receptare a frumosului. Ea mai poate fi defintă ca o ramură a filozofiei
care studiază natura frumosului şi judecăţile de valoare privind frumuseţea
(Webster). Kant spunea că estetica este punctul de intersecţie dintre natură şi om. O
altă definiţie a esteticii este obiectivarea descriptivă a frumosului şi atractivităţii
care determină reacţii de plăcere (the Glossary of prosthodontics terms, sixth
edition).

Dar ce este frumuseţea? La această întrebare au încercat să răspundă de-a

lungul timpului numeroşi învăţaţi, filozofi, artişti, oameni de ştiinţă.
Iată câteva definiţii celebre:
 George Santayana: “Frumuseţea este plăcerea, privită ca o calitate a unui
lucru. Frumuseţea e acea calitate sau combinaţie de calităţi(sau
caracteristici), care evocă privitorului o combinaţie de emoţie pozitivă
puternică şi un grad înalt de atracţie.”
 Aristotel:”Frumuseţea personală este o recomandare mai mare decât orice
scrisoare de referinţe.”.
 Charles Reade: “Frumuseţea este putere, iar zâmbetul este sabia sa.”
 Arthur Ficke: “Frumuseţea este un parfum fără nume.”
 Somerset Maugham: “ Idealul are multe nume, frumuseţea e unul din ele.”
 Felix Mendelsohn: “ Esenţa frumuseţii este unitatea în varietate.”
 Henri Stendahl: “ Frumuseţea este promisiunea fericirii.”
 George Bancroft: “ Frumuseţea însăşi este imaginea sensibilă a infinitului.”
 Platon: “ Frumuseţea este privilegiul naturii.”
 Socrate: “ Frumuseţea este o scurtă tiranie.”
 Sapho: “ Ce este frumos este bun.”
 Theocritus: “ Frumuseţea este în ochii privitorului.”
 John Keats: “ Frumuseţea este adevăr, iar adevărul frumuseţe.”
 Ralph Venning: “ Frumuseţea este sub piele.”1

Între aceste definiţii se disting şi unele care se referă la frumuseţea morală. În

acest sens, Apostolul Ioan a spus : “să nu judecăm după aparenţe”, cu ale cuvinte să
nu judecăm o carte după coperta sa. Judith Langlois, în metaanaliza sa “Maxime
sau mituri ale frumuseţii?” constată că beneficiile atractivităţii au o considerabilă
[Type text]

semnificaţie socială2. Deseori există judecăţi şi tratamente diferite pentru oamenii

atractivi faţă de cei neatractivi. Devine evident că înfăţişarea oamenilor dezvoltă
comportamente diferite2. Acest fapt este evidenţiat de un sondaj american care
investiga cât de important este zâmbetul persoanelor. Astfel, 92,5% dintre
americanii participanţi consideră că zâmbetul este foarte important din punct de
vedere social, 74% cred că succesul în carieră depinde de zâmbet şi doar 50%
dintre americani sunt mulţumiţi cu zâmbetul lor3. Iată cum maximele referitoare la
frumuseţea morală devin mituri şi nu realitate în zilele noastre.
Atractivitatea generală este cel mai des corelată cu cea a feţei. Ochii şi dinţii
constituie polii atractivi ai feţei în timpul comunicării. Când întâlnim o persoană
pentru prima dată, ochii sunt primul element observat. După 5 secunde de contact
vizual ochii vor privi gura interlocutorului pentru a înţege mai bine ce vorbeşte
aceste. Să ne uităm în ochii interlocutorului peste 5 secunde devine
inconfortabil.Dacă dinţii sunt primul element al feţei observat înseamnă că există
probleme fizionomice la acest nivel. O dentiţie naturală atractivă trebuie să fie
complementară cu trăsăturile feţei şi nu dominantă în raport cu acestea4.

Proporţii anatomice

Stabilirea proporţiilor anatomice corporale şi faciale ideale a preocupat mulţi

învăţaţi, dar şi mulţi artişti. Astfel, sunt celebre schiţele lui Leonardo da Vinci
(Omul Vitruvian inspirat de opera arhitectului roman Vitruvius si Proporţiile feţei
umane).

Proporţia de aur (proporţia divină)

În 1509, Fra Luca Pacioli publică tratatul „De divina proportiona” descriind
proporţia de aur sau raportul de aur. Dar ce este segmentul de aur? Considerând
definitia dată de Eves acesta este caracterizat astfel: " Despre un punct se spune că
împarte un segment în ratia de aur, când cel mai lung dintre cele 2 segmente
formate este media proportională între segmentul mai scurt si întreaga linie.
Raportul dintre segmentul mai scurt si cel mai lung reprezintă tocmai Segmentul de
Aur " (Eves, 1983). O altă definiţie este următoarea: " Segmentul de aur se poate
afla împărtind un segment în două părti astfel încât lungimea părtii mai mici
raportată la lungimea părtii mai mare, să fie egală cu lungimea părtii mai mare
raportată la întreg segmentul. " (Yunker, 1986). Numărul de aur, notat cu litera
greacă Φ (phi) în onoarea sculptorului grec Phidias care a constriut Parthenonul
pornind de la acest raport , este primul număr iraţional descoperit şi definit în
[Type text]

istorie. El este aproximativ egal cu 1,618033 şi poate fi întâlnit în cele mai

surprinzătoare împrejurări. Numărul de aur a fost descris de celebrul matematician
Fibonacci. Plecând de la alăturarea numerelor 1 şi 1, şirul lui Fibonacci se
obţine cu un algoritm simplu . Următorul număr din şir este suma numerelor
consecutive anterioare :

1,1 ,2 ,3 , 5 , 8 , 13, 21 , 34 , 55, 89..........

Această înşiruire nu ne spune mare lucru, e un exerciţiu simplu de adunare

, dar dacă se face raportul între numere consecutive ( 2 /1=2 ; 3 / 2 =1,5;
5 /3= 1,67 ; ........... 55 / 34 = 1,618 ; 89 / 55 = 1,618.........) se observă că
raportul ia aceeaşi valoare , tocmai numărul de aur! Iar dacă facem raportul
invers al numerelor consecutive din şir obţinem aceleaşi cifre după virgulă
ca la raportul calculat anterior, adică 0,618!
Raportul de aur se regăseşte în arhitectură ( piramida lui Keops, catedrala
de la Notre Dame, ş.a.), în pictură (Leonardo da Vinci –Cina cea de taină, Mona
Lisa, Piet Mondrian foloseşte dreptunghiul de aur, ş.a.), în muzică (Bach,
Beethoven, Debussy, Bartok- instrumente muzicale ce intervin la intervale de timp
ce respectă şirul lui Fibonacci), dar mai ales în natură (flori- dispunerea petalelor,
insecte - de pildă furnica are corpul împărţit in trei segmente, după raportul de aur,
cochilia melcului-spirala de aur ş.a.). Raportul de aur se regăseşte şi la nivelul
chipului uman (raportul dintre distanţa de la linia ce uneşte cele două comisuri
bucale până la vârful nasului şi de la vârful nasului până la baza sa este
aproximativ raportul de aur ) şi bineînţeles la nivelul dinţilor5. Astfel, incisivul
central superior este în raport de aur cu incisivul lateral superior, care este în raport
de aur cu caninul superior, iar lăţimea celor doi incisivi centrali superiori este în
raport de aur cu lungimea lor.
Cu ajutorul proporţiei de aur putem să evaluăm contribuţia fiecărui dinte la
simetrie, proporţie şi dominanţă6. Astfel, asimetria poate fi identificată în mod clar
şi poate fi, deasemeni, cuantificată.
Importanţa proporţiei de aur:
 Marcus Pollio Vitruvius, arhitect roman -"Pentru ca un întreg
împărţit în părţi inegale să pară frumos, trebuie să existe între partea
mică şi cea mare acelaşi raport ca între partea mare şi intreg".
 Rudolf Arnheim (psiholog, s-a ocupat de psihologia artei) dă o
explicaţie acestui lucru astfel: "Acest raport este considerat ca
deosebit de satisfacator datorita modului in care imbina unitatea cu
varietatea dinamica. Intregul si partile sint perfect proportionate,
astfel ca intregul predomina fara sa fie amenintat de o scindare, iar
[Type text]

partile isi pastreaza in acelasi timp o anumita autonomie" (in "Arta

si perceptia vizuala").

Medicul californian Stephen Marquardt a avut ideea de a proiecta o mască a

frumuseţii pornind de la proporţiile de aur în care se află diferitele elemente
anatomice ale feţei. Cu cât masca se potriveşte mai bine pe figura subiecţilor, cu
atât aceştia sunt consideraţi a fi mai frumoşi7. Interesant este faptul că masca se
potriveşte la fel la diferitele rase (albă, galbenă, neagră), precum şi la diferitele
epoci (Nefertiti, Aspasia, Lucilla Verus, Moulton, Heather Lockley).

Forma dinţilor

După cum am văzut, deşi nu există cercetări convingătoare care să ne arate că

la anumite tipuri de faciesuri se potrivesc anumite tipuri de dinţi, există principii
care ne pot ajuta în selectarea înfăţişării potrivite. Acestea includ înţelegerea
personalităţii, vârstei şi a dorinţelor estetice ale pacientului. Echilibrul delicat care
crează armonie poate fi obţinut doar prin încercări (modelare diagnostică, protezare
provizorie). Acest lucru necesită timp şi voinţă din partea noastră pentru a
experimenta şi reexperimenta pe modelările diagnostice şi lucrările provizorii.
Standardele estetice curente care au la bază vechile cercetări ale lui Leon
Williams ne conduc spre o corespondenţă vizuală între forma şi mărimea dinţilor şi
forma şi mărimea capului8. De exemplu, statistic este dovedit faptul că dinţii mai
lungi şi mai subţiri apar mai frecvent la pacienţii dolicocefalici, iar dinţii mai laţi şi
cu o angulaţie mai mică sunt particulari subiecţilor cu faţa rotundă şi lată. Aceste
consideraţii sunt în special importante pentru edentatul total, dar şi în cazul în care
nu mai există dinţi anteriori pentru a estima dimensiunile acestora9.
Există deja o metodă disponibilă pentru a cuantifica această analiză într-o
manieră reproductibilă şi anume Trubyte Tooth Indicator (Dentsply Co.). Acest
sistem a fost inventat pentru selectarea corectă a dinţilor anteriori pentru protezele
totale, dar poate fi folosit şi în protetica fixă în cazurile complexe de edentaţii
anterioare10. Sistemul clasifică faciesul în patru tipuri de bază: pătrat, pătrat-
triunghi, triunghi, oval. Prima categorie are trei subclase: pătrat-ovalar, pătrat-
triunghi-ovalar şi triunghi-ovalar. Este important să înţelegem că acest sistem este
de fapt un ghid care se bazează pe ipoteza conform căreia atunci când faţa şi dinţii
sunt în armonie, rezultatul estetic este mai plăcut. Producătorii acestui sistem nu
intenţionează totuşi să ne indice că dinţii sunt întotdeauna proporţionali cu faţa
pacientului. De aceea medicul dentist trebuie să îşi exercite controlul artistic pentru
a obţine cele mai bune rezultate în estetică.
[Type text]

Giordano Lombardi a publicat o lucrare specială pentru modificarea marginilor

incizale ale dinţilor frontali, în raport cu vârsta sexul şi personalitatea ( One, Two,
Three Guide)11 Primul element se referă la incisivul central care exprimă vârsta, al
doilea la incisivul lateral care exprimă caracteristicile legate de sex, iar al treilea la
canin care reflectă personalitatea.
Din studiile lui Frush şi Fischer12-15 asupra dentogeniei putem trage urmatoarele
concluzii:
 Forma arcadei sau a dinţilor: curbă=feminitate , pătrată=masculinitate
 Când femeile vorbesc, zâmbesc sau râd ele expun mai mult dinţii
maxilari superiori decât o fac bărbaţii
Dinţii feminini prezintă următoarele caracteristici:
 Forma arcadei rotunjită
 Marginile incizale rotunjite
 Incisivii laterali încalecă uşor incisivii centrali
 Incisivi laterali şi canini mici
 Caninii ascuţiţi
La sexul masculin caracteristicile dentiţiei îmbracă urmatoarele aspecte:
 Arcadă pătrată
 Incisivii centrali acoperă uşor incisivii laterali
 Vârful caninilor teşit
 Incisivi laterali şi canini voluminoşi

Percepţia

Estetica, fără îndoială, este intens subiectivă, dar prezintă şi elemente care pot fi
obiectivizate şi învăţate pentru a fi utilizate în practica clinică. Învăţarea
elementelor obiective face posibilă identificarea şi corectarea dizarmoniilor.
Percepţia este cheia învă-ării principiilor estetice. Ochii se supun numai legilor
opticii. Lumea este văzută prin imagini corticale, dar acestea sunt modificate de
memorie, iluzii, prejudecăţi. Goethe a spus “ cunoaştem ce vedem”, însă, în cazul
nostru trebuie să învăţăm pentru a vedea. Percepţia este ghidată de cunoaştere, iar
cunoaşterea poate fi îmbunătăţită prin percepţie. Cel mai bun profesor pentru
învăţarea esteticii dentare este dentiţia naturală atractivă. Percepţia vizuală este un
proces analitic: căutare, detecţie, recunoaştere, selecţie, organizare.
Percepţia este un proces psihic în care, prin intermediul organelor de simţ,
obiectele şi fenomenele din lumea obiectivă sunt receptate şi înţelese ca un tot
unitar. Când stăm cu ochii deschişi noi receptăm o realitate aparentă trainică, pe
care o putem numi viziune sau închipuire şi care pentru a fi pe deplin înţeleasă
[Type text]

necesită un anumit efort intelectual. Realitatea înţeleasă, care este diferită pentru
fiecare individ în parte, este acceptată rapid şi capătă stabilitate16. Explicaţia acestui
fenomen, prin care iluziile repetate reprezintă o parte naturală a conştiinţei, este
până în prezent necunoscută.
Studiul vizual este responsabil pentru captarea informaţiei care permite
cortexului să creeze şi să menţină viziunea. La majoritatea indivizilor când ochii se
închid viziunea respectivă dispare. Cu toate acestea, unii oameni sunt capabili să
creeze imagini realiste cu ochii minţii, iar alţii pot numai să-ţi imagineze mai mult
sau mai puţin precis realitatea înconjurătoare.
Abilitatea de a putea realiza un model vizual corect al lumii exterioare nu este
înăscută, ci se dobândeşte prin învăţare. Materialele necesare acestei învăţări există
din naştere , dar îndemânarea utilizării lor se obţine prin antrenament. Se pare, că la
început progresul se realizează prin compararea impresiilor haotice produse la
lumină cu informaţia solidă furnizată de simţul tactil, care dă percepţiei formă şi
profunzime. După ce aceste senzaţii sunt perfecţionate prin antrenament şi
percepţia este îmbunătăţită, simţul vizual devine complet independent de cel tactil.
Abilitatea de a dobândi această calitate dispare destulde repede odată cu
dezvoltarea mentală astfel încât o persoană oarbă din naştere a cărei viziune poate
deveni normală la o vârstă mai mare , nu poate niciodată să înţeleagă perfect
informaţia vizuală.
Procesul percepţiei poate fi comparat cu un lanţ alcătuit din 3 verigi importante.
Prima verigă constă din propagarea undelor electromagnetice de la obiect la ochi.
A doua verigă este reprezentată de aparatul vizual şi de conducerea excitaţiei prin
ţesut nervos de la ochi la creier, deşi nu trebuie omisă şi o interpretare preliminară a
acestui proces. În sfârşit, a treia verigă şi cea mai complexă a lanţului, constă în
interpretarea stimulului vizual şi crearea unui model propriu al lumii care este
utilizat de conştiinţă. Stimulul vizual receptat din exterior este combinat cu
informaţia furnizată de memorie pentru a crea tabloul sau scena mentală. Modul în
care se crează această parte a viziunii, care este şi cea mai importantă, este
necunoscut.
Stimulul vizual fizic , adică recepţia excitaţiei şi conducerea ei de la ochi la
creier a fost studiat amănunţit, părţile sale componente au fost examinate şi
descrise cu multă atenţie, impulsurile nervoase au fost chiar măsurate, însă toate
aceste explorări nu au putut oferi o explicaţie satisfăcătoare a viziunii. A fost totuşi
stabilit faptul că , un proces preliminar important care include diferenţierea şi
codificarea stimulilor se produce în această etapă a percepţiei vizuale. Codificarea
este necesară pentru a reduce fluxul informaţiilor la o cantitate care să poată fi
manevrată cu uşurinţă.
[Type text]

Tabloul sau scena vizuală trebuie să fie construite din informaţii incomplete, ba
chiar să fie deduse din coduri. Lumea tridimensională este percepută prin
intermediul retinei bidimensionale, fapt care scoate în evidenţă rolul central care îi
aparţine adâncimii conţinute în codurile de informatii. Tabloul sau scena depind de
recunoaşterea inconştientă a obiectelor, ale căror proprietăţi ţinute în memorie pot
fi transferate pe baza sugestiilor sau indicaţiilor vizuale, către acelea care par să fie
identice sau măcar asemănătoare. In final, recunoaşterea este cea care îi acordă
viziunii realitatea necesară17.

Iluzia

Manipularea luminii, culorii, formei şi iluziei pentru a crea o situaţie mai

estetică decât cea existentă original este responsabilitatea medicului dentist.
Iluzia este arta schimbării percepţiei astfel încât un obiect să pară diferit decât
este în realitate. Crearea iluziilor este cel mai important obiectiv al esteticii dentare.
Există trei tehnici diferite pentru crearea iluziilor si anume: modificarea formei, a
poziţiei sau a culorii.
Abilitatea de a face un dinte să pară mai lat sau mai îngust, mai mare sau mai
mic, este un ajutor nepreţuit atunci când trebuie să rezolvăm probleme estetice
dificile.

Principiile iluziei
Câteva principii de bază ale iluziei, cum ar fi cele care descriu forma, lumina şi
umbra şi linia pot fi aplicabile în stomatologie:
 Contrastul mărit creşte vizibilitatea
 Reflexia luminii crescută mareşte vizibilitatea
 Refracţia luminii crescută micşorează vizibilitatea
 Umbrele crează profunzime
 Lumina crează proeminenţe
 Liniile verticale accentueză înălţimea
 Liniile orizontale accentuează lăţimea

Principiul luminii şi umbrelor

În prezenţa luminii excesive sau în absenţa luminii forma nu poate fi distinsă

deoarece umbrele sunt necesare pentru a face perceptibil conturul unei suprafeţe. O
iluminare neaşteptată sau nişte umbre umbre poziţionate în mod neaşteptat pot duce
[Type text]

la confuzii corticale. Modificarea cantităţii de lumină care este reflectată sau

refractată de un obiect afectează percepţia şi poate fi folosită pentru crearea
iluziilor. Datorită experienţelor anterioare creierul „ ştie” că dinţii emerg din gingie
, şi asociază un corp de punte cu un dinte natural dacă la nivelul coletului acestuia
nu se vede vreo umbră nenaturală. Această umbră apare atunci când corpul de
punte nu este corect adaptat la creasta alveolară şi strică deseori iluzia unui dinte
natural.
Principiul luminii şi umbrelor poate fi enunţat astfel: lumina apropie, iar
întunericul depărtează. Se crează astfel iluzia unei a treia dimensiuni: profunzimea.
Acest principiu se poate aplica în cazul unui spaţiu mezio-distal anormal, care
apare datorită migrărilor necontrolate ale dinţilor adiacenţi breşei edentate dacă
protezarea este amânată. Tratamentul de elecţie în astfel de cazuri ar fi cel
ortodontic. Dacă pacientul refuză acest tratament, o estetică acceptabilă poate fi
obţinută prin incorporarea iluziilor în designul corpului de punte. Lăţimea unui
dinte anterior se identifică, de obicei, prin poziţiile liniilor de tranziţie vestibulo-
meziale şi vestibulo-distale, iar forma de ansamblu se identifică prin reflexia
luminii între aceste linii de tranziţie. Umbrele de evidenţiere ale suprafeţei
vestibulare ale dintelui încep de la liniile de tranziţie . Aceste umbre demarchează
limitele feţei.

Morfologia dintelui contralateral trebuie duplicată cât mai precis posibil, iar
discrepanţa de spaţiu poate fi compensată prin modificarea formei feţelor
proximale. Într-un mod asemănător se rezolvă şi problemele de spaţiu mezio-distal
în zona laterală (se duplică dimensiunea vizibilă a jumătăţii meziale a feţei
vestibulare a dintelui anterior). În concluzie pentru ca dinţi diferiţi (dizarmonici) să
pară asemănători, feţele aparente trebuie să fie egale.

Principiul liniei

O linie orizontală va face un obiect să pară mai lat, iar o linie verticală va face
un obiect să pară mai înalt. Dacă am avea doi dinţi de aceeaşi culoare şi aceeaşi
formă, prezenţa unor linii verticale sau orizontale sub formă de pigmentări sau linii
de hipoplazie pot crea iluzia lungimii sau lăţimii.
Iluzia prin convergenţa şi divergenţa liniilor se poate obţine prin modificarea
marginilor şi ambrazurilor incizale. Un canin cu o margine incizală foarte ascuţită
este perceput mai lung decât un canin cu marginea incizală teşită.
[Type text]

Poziţia dinţilor

Modificarea înclinaţiilor axiale ale suprafeţelor vestibulo-orale sau mezio-

distale pot schimba efectiv aspectul.

Tehnici de realizare a iluziilor pentru diferite probleme

Spaţiu mezio-distal disponibil mărit

Această problemă apare de obicei atunci când existau diastemă şi/sau treme
înainte de extracţia unui dinte frontal. Lăţimea dintelui fals va fi evident mai mare
decât ideal.
Excesul de lăţime va fi ’’ascuns’’ plasând zonele de contact interdentar mai
lingual şi cervical. Sa ne imaginam că diametrul incisivului central drept este mai
mare decât al incisivului central stâng. Lumina este reflectată în special de
suprafaţa vestibulară plană. Liniile de tranziţie, de obicei, reflectă lumină şi ne
dezvăluie practic lăţimea dintelui. Aceste linii de tranziţie trebuie plasate astfel
încât feţele aparente ale celor doi dinţi să pară identice. Mutând mezial şi distal
liniile de tranziţie mai spre mijlocul feţei vestibulare se vor crea noi linii de
tranziţie şi astfel va rămâne o suprafaţă plană mai mică. Această reducere a
suprafeţei reflective va face ca dintele să apară mai subţire decât este de fapt.
Suprafeţele meziale şi distale ale feţei vestibulare sunt realizate apoi mai convex
convergente spre zonele de contact. Unghiul mezio-incizal se rotunjeşte şi se
creează o uşoară curbură de la treimea mijlocie a marginii incizale la punctul de
contact distal. Pe marginea incizală se poate face şi o mică incizură care schimbă
percepţia vizuală şi are un efect plăcut. Este permisă doar o rotunjire limitată
mezioincizală în special datorită posibilităţii creării unei asimetrii a restaurării prin
realizarea unei rotunjiri accentuate. Este posibilă totusi crearea iluziei unei mici
diastemeincizale prin mutarea punctului de contact mezial spre cervical18. Deoarece
observatorul vede pacientul în special drept din faţă este posibil să obţinem mai
mult din iluzia spaţială prin deschiderea ambrazurii disto-incizale.
Incorporarea unor astfel de iluzii este o alegere mult mai bună decât realizarea
unui incisiv central contralateral supraconturat.
La canini, surplusul de spaţiu poate fi marcat prin deplasarea centrului vizual al
suprafeţei vestibulare spre mezial realizând creasta vestibulară spre mezial19.
Vârful caninului trebuie şi el deplasat uşor mezial bineînţeles dacă acest lucru este
compatibil cu necesităţile funcţionale. Punctele de contact trebuie deplasate lingual
şi cervical.
[Type text]

Spaţiu mezio-distal micşorat

Această problemă apare atunci când dinţii limitanţi ai breşei edentate migrează
orizontal.
Incisivul central superior drept trebuie să pară la fel de lat ca incisivul central
superior stâng. Se recomandă reducerea convexităţii mezio-distale a feţei
vestibulare a incisivului central superior drept astfel încât faţa aparentă a acestuia
să fie identică cu a incisivului central stâng. Dacă este necesar se reconturează
unghiul disto-incizal al incisivului central stâng pentru a părea mai subţire.
In cazul în care spaţiul meziodistal este micsorat la nivelul caninului , creasta
vestibulară a acestuia se realizează mai distal.

Spaţiu vertical micşorat

Se recomandă reducerea convexităţii mezio-vestibulare a feţei vestibulare ,

înclinarea marginii incizale spre punctele de contact de la nivelul liniei mediane.
Dacă doi incisivi centrali superiori trebuie sa fie realizaţi să pară mai lungi se
recomandă ca marginile incizale să conveargă spre distal20.

Spaţiu vertical mărit

Această situaţie apare atunci când se produce resorbţia procesului alveolar

consecutiv extracţiilor. Se recomandă transformarea punctului de contact
interdentar în suprafaţă de contact, ambrazurile se realizează cât mai subţiri, si se
accentuează convexitatea cervico-incizala mai ales in cincimea cervicală şi incizala
a feţei vestibulare. Dacă doi incisivi centrali superiori trebuie sa fie realizaţi să pară
mai scurţi se recomandă teşirea marginii incizale în zona centrală astfel încât
aceasta să conveargă spre punctul de contact mezial21.

Analiza estetică în protetica fixă

Cuprinde cinci etape : analiza facială, analiza dentară, analiza gingivală, analiza
labială si analiza dento-gingivo-labială (a zâmbetului).
[Type text]

Analiza facială

Craniul considerat normal poate prezenta variaţii de lungime, ce se pot aprecia

cu indicele cranian(cefalic)-formula Retzius.

diametrul transvers maxim x 100

I.C.= ------------------------------------------
diametrul antero-posterior maxim
Diametrul transvers maxim este distanţa dintre punctele cele mai
îndepartate ale tuberozitatilor parietale.
Diametrul antero-posterior maxim se măsoară cu compasul între glabela şi
proeminenţa
occipitalului cea mai îndepartată (inion).
După lungime, craniile pot fi:
-craniu normal-mezocefal-cu I.C.=75-80
-craniu lung-dolicocefal-cu I.C.<75
-craniu scurt-brahicefal-cu I.C.>80-83

Examenul extraoral al proportiilor dento-faciale si al esteticii faciale se

realizează din normă frontală si din norma laterală (profil).

Examinarea in norma frontala urmareste:

 Pozitia naturala a capului

 Egalitatea etajelor

In concepţiile actuale referitoare la proporţiile estetice ideale faciale, sunt descrise

trei etaje ale feţei: superior (trichion-nasion), mijlociu (nasion-subnasion) şi inferior
(subnasion-gnathion) egale între ele. Etajul inferior prezintă două părţi: superioară
(1/3) şi inferioară (2/3) despărţite de linia ce uneşte cele două comisuri bucale.
Distanţa medie interoculară poate fi cuprinsă între 28 si 32 mm. De obicei, în
poziţia de repaus cu buzele relaxate sunt vizibili doar 2-3 mm. din dinţi22.

 Simetria faciala prin aprecierea relatiilor intre linia frenurilor si linia

mediana a scheletului

Analiza profilului (din normă laterală) evidentiaza:

[Type text]

 Raporturile proportionale ale maxilarului in planul antero-posterior al

spatiului

Profilul unui pacient poate fi: uşor convex (normal), drept, accentuat convex,
concav (prognaţie mandibulară, edentat total). Cea mai folosită investigaţie
paraclinică pentru evaluarea profilului este teleradiografia de profil, care
evidentiaza raportul dintilor cu maxilarele si a maxilarelor cu oasele craniului, fiind
o metoda ce permite standardizarea prin reperarea unor puncte antropometrice. Se
utilizeaza in elaborarea unui plan de tratament ortodontic si monitorizarea evolutiei
tratamentului in timp.

- treapta buzelor: Normal buza superioară depăşeşte uşor buza inferioară. Uneori
(anomalii dento-maxilare clasa a II-a) buza superioară depăşeşte cu mult buza
inferioară (procheilie superioară).Treapta labială poate fi inversată când buza
inferioară depăşeşte buza superioară (anomalii dento-maxilare clasa a III-a)

Analiza dentară

Marime

Sunt descrise următoarele situaţii patologice:

 Macrodonţia absolută, când suma incisivilor este mai mare de 35

mm. sau diametrul incisivului central superior este mai mare de 10
mm., , si cea relativă când suma incisivilor este sub 35 mm. dar
dinţii sunt mari în raport cu diametrul bizigomatic osos al
subiectului sunt însoţite adesea de înghesuiri (incongruentă dento-
alveolară cu înghesuiri).
 Microdonţia absolută când suma incisivilor este mai mică de 28 de
mm.şi cea relativă când dintii sunt prea mici în raport cu gabaritul
facial al subiectului sunt însoţite de spaţieri (incongruenţă dento-
alveolară cu spaţieri)
 Incisivii laterali în formă de „ţăruş”
[Type text]

Formă

Anatomia feţei vestibulare

Este foarte important să ne reamintim anatomia feţelor vestibulare ale

dinţilor frontali, înainte de a parcurge elementele esteticii dentare:

Incisivul central superior:

Diametrul maxim mezio-distal este situat în zona incizală, iar cel minim la
colet. Relieful feţei este plan-convex. Convexitatea maximă este situată în treimea
cervicală în sens cervico-incizal, iar în sens mezio-distal în treimea mezială. Faţă
vestibulară este marcată de două şanţuri cu direcţie verticală , care o împart în trei
lobi: unul mezial de mărime mijlocie, unul central cel mai mic şi unul distal cel mai
mare. Aceste şanţuri sunt mai accentuate în apropierea marginii incizale şi mai
puţin evidente spre jumătatea feţei vestibulare , unde dispar. Şanţurile şi lobii apar
mai vizibili la dinţi imediat după erupţie dar pot dispărea progresiv în urma acţiunii
abrazive a buzelor , a alimentelor, a periajului. Marginea mezială este puţin
convexă şi convergentă spre colet. Marginea distală este mai scurtă, mai
convexă şi mai convergentă spre colet decât cea mezială. Marginea incizală are
o formă rectilinie, uşor oblică în sens mezio-distal. Unghiul format de marginea
mezială cu marginea incizală măsoară aproximativ 80- , iar cel format de
marginea distală cu marginea incizală este obtuz cu aspect rotunjit. Linia coletului
este în formă de arc de elipsă cu zenitul plasat uşor distal.

Incisivul lateral superior:

Diametrul maxim mezio-distal este situat în zona incizală, iar cel minim la
colet. Faţa vestibulară are o formă alungită, între înălţime şi lăţime fiind o diferenţă
mai mare decât cea de la incisivii centrali. Relieful feţei este plan-convex, având o
dublă convexitate în sens mezio-distal şi în sens cervico-incizal. Convexitatea
maximă este situată în treimea cervicală în sens cervico-incizal, iar în sens mezio-
distal în treimea mezială. Faţa vestibulară prezintă două şanţuri cu direcţie verticală
, care o împart în trei lobi: unul mezial de mărime mijlocie, unul central cel mai
mic şi unul distal cel mai mare. Marginea mezială are forma unei linii uşor curbate
în treimea cervicală. Marginea distală este mai scurtă decât cea mezială şi mult mai
convexă. Marginile meziale şi distale au convexităţi mai puţin pronunţate
decât ale incisivului central superior. Marginea incizală este rectilinie, dar cu un
traiect mult mai oblic dinspre mezial spre distal şi dinspre incizal spre colet.
Această margine formează la întâlnirea cu marginea mezială un unghi (unghiul
[Type text]

incizo-mezial) mult mai mic decât al incisivului central. La întâlnirea cu marginea

distală se formează un unghi obtuz (unghiul incizo-distal ) mai rotunjit decât al
incisivului central. Linia coletului sub forma unui arc de cerc cu concavitatea
orientată spre incizal.

Caninul superior:

Înălţimea feţei vestibulare este în medie de 9,5-10mm., iar diametrul maxim

mezio-distal este situat în treimea incizală fiind de aproximativ 8,5 mm23. Relieful
feţei vestibulare prezintă o convexitate orientată în dublu sens , vertical şi orizontal.
Convexitatea maximă este situată mezial în treimea cervicală. Lobii de creştere de
la nivelul feţei vestibulare apar mai evident decât la incisivi , fiind separaţi de două
şanţuri. Lobul central este cel mai proeminent şi mai mare , lobul mezial este cel
mai mic, iar lobul distal are o dimensiune medie. Faţa vestibulară corespunzător
vârfului cuspidului prezintă o muchie axială ce-i dă o dublă orientare spre mezial şi
spre distal. Marginile proximale sunt convergente spre colet. Marginea mezială
este dreaptă şi uşor concavă în treimea cervicală. Marginea distală este mai
scurtă, mai convexă în zona punctului de contact şi mai concavă spre colet
decât cea mezială. Marginea incizală are formă de unghi sau de “V” cu cele două
laturi inegale, latura mezială fiind mai scurtă decât cea distală care este şi mai
ascendentă. Inegalitatea laturilor situează vârful cuspidului mai aproape de
marginea şi de unghiul mezio-incizal. Unghiurile rezultate din unirea marginii
incizale cu marginile proximale sunt obtuze, unghiul distal fiind muşlt mai mare
decât cel mezial şi situat mai sus, aproape de treimea mijlocie. Linia coletului este
în formă de arc de elipsă cu zenitul plasat uşor distal.

Incisivii inferiori:

Faţa vestibulară este aplatizată în sens vestibulo-oral la nivelul celor două

treimi incizale, şi în sens mezio-distal în treimea de colet. Diametrul maxim mezio-
distal este la nivel incizal (5,2-5,6mm.) iar cel minim la nivel cervical (3,5-3,9
mm.).Imediat după erupţie sunt evidente două şanţuri verticale care separă cei trei
lobi de creştere , care au mărimi egale. Marginile mezială şi distală au
dimensiuni egale şi au o orientare paralelă în cele două treimi incizale şi în
treimea de colet sunt convergente (uşor convexe). Marginea incizală este
orizontală şi se întâlneşte cu marginile proximale într-un unghi drept. Linia
coletului sub forma unui arc de cerc cu concavitatea orientată spre incizal.
[Type text]

Caninul inferior:

Relieful feţei vestibulare este convex în ambele sensuri: mezio-distal şi

cervico-incizal. Convexitatea maximă în sens cervico-incizal este situată în treimea
de colet. Faţă vestibulară este marcată de două şanţuri cu direcţie verticală , care o
împart în trei lobi: lobul central este cel mai voluminos, iar cel mezial cel mai mic.
Marginea mezială este mai lungă decât cea distală şi este uşor convexă.
Marginea distală este mult mai convexă în zona punctului de contact decât cea
mezială şi prezintă o concavitate pronunţată în treimea cervicală. Marginea
incizală este formată din două segmente care se unesc formând un unghi mai bine
exprimat decât la caninul superior. Segmentul mezial este mai scurt şi mai puţin
înclinat decât cel distal, care este mai lung şi mai înclinat. Vârful marginii incizale
este situat mai aproape de faţa mezială. Linia coletului are formă curbă, mai
accentuată decât a coroanei caninului superior, având concavitatea orientată incizal.
Anatomia feţei vestibulare trebuie să mimeze morfologia dentiţiei naturale.
Prezenţa lobilor este foarte importantă deoarece permite reflectarea luminii variat şi
natural. Plasarea corectă a lobilor influenţează percepţia lăţimii dinţilor. Plasarea
şanţurilor care despart lobii spre feţele proximale induc percepţia unor dinţi mai
laţi, iar plasarea lor mai spre mijlocul feţei vestibulare are un efect invers (dinţii par
mai înguşti).
Faţa vestibulară trebuie să aibă trei planuri (gingival, mijlociu, incizal), în
sens cervico-incizal, care pot fi cel mai bine vizualizate din lateral. Cea mai
frecventă eroare a restaurărilor anterioare este supraconturarea treimii incizale
realizându-se un profil prea drept sau prea plan. Marginea incizală trebuie plasată
la nivelul liniei ce desparte ţesutul mucos de cel cheratinizat al buzei inferioare, în
timpul pronunţării consoanelor F sau V. Testele fonetice (pronunţarea consoanelor
F sau V) nu sunt relevante, deoarece pacientul se poate adapta pentru pronunţarea
corectă a sunetelor chiar dacă poziţia marginii incizale este incorectă. Limita
linguală de plasare a marginii incizale este determinată de poziţia incisivilor
inferiori şi de gradul de toleranţă al ghidajului anterior de către pacient24. O curbură
prea accentuată a feţei vestibulare va conduce la un ghidaj anterior inconfortabil,
greu de suportat de către pacient.

Ambrazurile vestibulare:

Ambrazurile vestibulare se referă la zonele de tranziţie care determină faţa

aparentă a dintelui. Ambrazurile vestibulare adânci sunt esenţiale pentru a furniza
dintelui natural formă si individualitate. Lucrările protetice fixe au de obicei
ambrazuri vestibulare superficiale, de aceea designul componentei metalice la
[Type text]

lucrările metalo-ceramice este extrem de important. Deschiderea ambrazurilor

vestibulare mută punctul de contact spre lingual şi zonele de tranziţie mai spre
centrul dintelui creând iluzia unui dinte mai subţire. Înţelegerea modului în care se
pot folosi ambrazurile vestibulare este decisivă pentru obţinerea contururilor
dentare corecte.

Ambrazurile incizale:

Când surâsul se transformă în râs se formează un spaţiu întunecat între

dinţii maxilari şi mandibulari denumit spaţiu negativ. Având ca fundal acest spaţiu
negativ, ambrazurile incizale devin foarte vizibile, determinând în mare măsură
percepţia atractivităţii zâmbetului.

Trebuie să prezinte o creştere în dimensiuni si adâncime naturală,

progresivă, de la incisivul central la canin, deoarece şi punctele de contact sunt
situate mai cervical cu cât dinţii frontali sunt situati mai departe de linia mediană.
Greşeala de a nu realiza ambrazuri incizale cu o adâncime adecvată are drept
consecintă faptul ca dintii vor apărea prea uniformi, punctele de contact se vor
transforma în suprafeţe lungi de contact, iar individualitatea incisivilor va fi
pierdută. In schimb dacă ambrazurile incizale sunt prea adânci, dinţii vor avea un
aspect ascuţit, nenatural .

Forma ambrazurilor incizale variază cu forma generală a dinţilor.

Ambrazura incizală între cei doi incisivi centrali superiori este mică, dar se poate
distinge. Astfel dinţii pătraţi au ambrazuri incizale mai mici decât cei ovoidali. La
oamenii mai în vârstă ambrazurile incizale au o profunzime mai redusă25-26.

Ambrazurile cervicale:

Trebuie să fie suficient de deschise pentru a asigura sănătatea ţesutului

moale, dar nu foarte deschise pentru a nu se crea aşa-numitele triunghiuri negre
(papila interdentară nu completează spaţiul interdentar).Cauzele apariţiei
triunghiurilor negre sunt următoarele: retracţie gingivală, formă triunghiulară a
dinţilor, operaţii parodontale în antecedente, fren labial inserat în zona papilei
interdentare, tratamente cu implante (pentru a nu apărea triunghiuri negre trebuie să
existe o distanţă de maxim 5mm. de la creasta osului alveolar la punctul de contact
al viitoarei restaurări protetice).

Tratamentul triunghiurilor negre:

- restaurări protetice (faţete sau coroane)

[Type text]

-grefe gingivale

-frenotomie sau frenectomie

-tratament ortodontic

O ambrazură cervicală largă nu produce numai un triunghi negru ci si

pierderea aerului expirat în timpul fonaţiei sibilantelor producându-se sâsâitul, în
special în cazul pacienţilor cu linia surâsului înaltă. Consoanele sibilante sunt
produse prin forţarea aerului printre dinţii anteriori şi limbă. Când ambrazura
cervicală este deschisă, şi buza se ridică descoperind acest spaţiu, sigilarea
anterioară se pierde şi aerul este forţat si prin ambrazura cervicală, apărând sâsâitul
şi, chiar uneori, desprinderea de particule de salivă.

Marginea cervicală a preparaţiilor:

Aspectul estetic cervical corespunzător al coroanelor dentare artificiale este

determinat şi de alegerea şi realizarea corectă a limitei cervicale a preparaţiilor27
Poziţionarea marginilor este de asemenea foarte importantă. Ori de câte ori este
posibil, pragul se plasează supragingival, deoarece este mai uşor de preparat, mai
uşor de amprentat, mai uşor de verificat adaptarea marginală, mai uşor de curăţat
excesul de ciment după cimentare, mai uşor de igienizat. Din păcate, o
contraindicaţie majoră pentru plasarea pragului supragingival este estetica. Ori de
câte ori coletul dinţilor preparaţi este vizibil în timpul surâsului, pragul trebuie
plasat subgingival. Criteriul de poziţionare subgingivală a marginilor preparaţiilor
este 0.5mm apical faţă de marginea liberă gingivală. Valoarea normală a adâncimii
şanţului gingivo-dentar este de 0,5-2 mm. Prepararea pragului dincolo de fundul
şanţului gingivo-dentar lezează inserţia epitelială şi violează lărgimea biologică,
fiind răspunzător de apariţia inflamării gingiei si resorbţia procesului alveolar.

Poziţie:

Modificările de poziţie ale dinţilor, observate în timpul ciclului I al

examinării sunt următoarele: rotaţii în jurul axului dintelui, rotaţii în jurul unei
muchii a dintelui, deplasări sau migrări prin translaţie, împreună cu apexul dintelui
(vestibulopoziţie, linguopoziţie, mezio- sau disto-poziţie), înclinări sau versiuni,
sau combinatii ale acestora şi migrari în plan vertical (egresiune şi extruzie)
[Type text]

Culoare, textură:

Modificările de culoare sunt cunoscute şi sub numele de discromii dentare

şi reprezintă una dintre cele mai frecvente disfuncţii fizionomice pentru care
pacienţii apelează la un tratament estetic.
Modificări de culoare determinate de tetraciclină. Modificările de
culoare apar la incisivii şi caninii superiori şi inferiori, după administrare de
tetraciclină, începând din luna a IV-a de viaţă intrauterină şi până la vârsta de 7 ani.
Dinţii permanenţi anteriori suferă un proces de pigmentare în urma tratamentului
cu tetraciclină efectuat la vârste cuprinse între 3-7 ani, iar tipul
alterării culorii depinde de doza de antibiotic administrată (coloraţia apare după o
doză de 21mg/ kg/zi), de durata tratamentului (o durată medie de 4-5 zile este
suficientă pentru o colorare evidentă a smalţului) şi mai depinde de derivaţii de
tetraciclină utilizaţi.
Modificări de culoare determinate de fluoroză. Apar dacă în primii ani
de viaţă copilul ingerează o concentraţie de fluor de peste 1mg/l de apă. Smalţul
dinţilor apare pestriţ, marmorat, cu aspect „mâncat de molii“, din cauza interferării
fluorului în procesul de calcifiere a matricei smalţului dinţilor permanenţi. Aceasta
determină o incompletă maturare a smalţului, care devine poros şi opac
Modificări de culoare din cauze necunoscute. Sunt discromii dentare
rare, care apar fără cauze aparente şi pot însoţi boli generale, cum ar fi osteogeneza
imperfectă. Se caracterizează prin apariţia pe dinte a unor zone colorate în
portocaliu, de întindere variabilă. În afecţiunile hepatice cu icter hemolitic poate
apărea o impregnare a ţesuturilor dure dentare cu pigmenţi biliari din circulaţia
generală. S-au semnalat discromii dentare în unele avitaminoze B, C, PP, în
thalasemia şi eritroblastoza fetală, în anemia hemolitică, în unele afecţiuni
endocrine.
Modificări de culoare de natură hemoragică. Afectează unul sau mai
mulţi dinţI frontali, dinţii sunt vitali, de culoare roz.
Coloraţiile dinţilor la persoanele în vârstă. Sunt cele mai frecvente
discromii dentare şi sunt întâlnite frecvent la persoanele de peste 50 de ani. Odată
cu trecerea anilor, dinţii devin gălbui până spre brun, sunt mai întunecaţi, netezi,
plani, lipsiţI de strălucire. Acest fenomen natural se datorează depozitelor de
dentină secundară sau terţiară, cu obliterarea camerei pulpare şi este accentuat de
viciile alimentare.
Discromii dentare determinate de mineralizarea secundară. Survin
după contuzii sau subluxaţii dentare şi, ca urmare a obliterării camerei pulpare şi a
[Type text]

canaliculelor dentinare, pot să reducă sau să suprime transluciditatea dintelui,

dându-i o culoare galben-brună.
Defecte de smalţ. La dinţii cu hipoplazie de smalţ, acesta apare neregulat
şi uneori poros. Zone extinse de pe suprafaţa smalţului fixează selectiv pigmenţi de
origine bucală, ceea ce dă un aspect inestetic.
Discromii cauzate de obiceiuri alimentare. În cele mai multe dintre
cazuri, discromiile au drept cauză diferite obiceiuri alimentare pe care le prezintă
pacientul. Astfel, cei care fumează, care sunt mari băutori de cafea, ceai sau
degustătorii de vin roşu, se prezintă în cabinetul stomatologic deranjaţi de
modificarea culorii dinţilor.
Discromii de natură iatrogenă. Materialele dentare folosite pot da
discoloraţii la nivelul ţesuturilor dentare şi se pot prezenta ca simple colorări date
de materialul folosit, care transpare prin smalţul translucid. În cazul restaurărilor
vechi, suprafeţele adiacente ale acesteia pot fi colorate fie din cauza unei deteriorări
secundare, caria secundară, fie din cauza eliberării diferiţilor ioni. Astfel se pot
întâlni pete negru cenuşii cauzate de amalgam, pete negre cauzate de nitraţi de
argint, pete maronii cauzate de iod sau pete galben-maronii cauzate de diferite
uleiuri esenţiale. Tot în această categorie intră şi modificările de culoare rezultate
în urma unei extirpări, atunci când nu se realizează corect hemostaza sanguină, atât
intraradicular, cât şi interradicular.

Analiza gingivală

Culoare:

Gingia trebuie să fie roz, fermă cu o suprafaţă având aspect de coajă de

portocală, simetrică faţă de linia interincisivă. Culoarea variază totusi în funcţie de
cantitatea de melanină din ţesuturi, de grosimea epiteliului, de gradul de
keratinizare si de vascularizaţia tesutului conjunctiv. Adesea este albastru închisă
sau brună la indivizii cu pielea închisă. Culoarea gingiei este mai palida, chiar uşor
albicioasă in zonele de hiperkeratoza, de reacţie faţă de impactul alimentar
traumatizant. În cazul inflamatiilor, culoarea gingiei devine roşu aprins.

Volum:

Creşterea în volum a gingiei se întâlneşte în următoarele situaţii clinice:

 Hipertrofii inflamatorii
[Type text]

 Hiperplazii medicamentoase (fenitoină, nifedipin, ciclosporine,

unele citostatice, anticoncepţionale)
 Tumori benigne şi maligne
 Hiperplazii gingivale pubertale sau de sarcină
 Hiperplazii gingivale idiopatice (Elephantiazis gingival)

Nivel:

Nivelul gingiei poate fi deplasat spre coronar, în cazul creşterilor de volum, sau
spre apical în cazul retracţiilor gingivale asociate, de obicei, cu bolile parodontale
sau cu traumele ocluzale.

Profil de emergenţă:

Profilul de emergenţă al dinţilor artificiali trebuie să mimeze silueta dinţilor

naturali în treimea gingivală atât dinspre vestibular cât şi dinspre lateral. Un profil
de emergenţă corect va evita producerea tumefierii şi inflamării ţesutului gingival
şi va împiedica aparţia spaţiilor întunecate inestetice la nivelul ambrazurilor
cervicale. Profilul de emergenţă corect trebuie să reproducă erupţia naturală ideală
a smalţului din gingie . In protetica fixă corpul de punte ovat şi restaurările
protetice pe implante realizează cel mai estetic profil de emergenţă.

Linia coletului la nivelul dinţilor frontali trebuie să fie simetrică faţă de linia
mediană interincisivă. Linia coletului incisivilor laterali este cu 1 mm. mai inferior
decât linia coletului incisivilor centrali si caninilor. Dacă aceasta este plasată la
acelasi nivel cu cea a incisivilor centrali si a caninilor , zâmbetul este prea uniform,
iar aspectul cel mai neplăcut este conferit de o linie a coletului incisivilor laterali
plasată superior de cea a incisivilor centrali sau a caninilor. Totuşi, asimetria
dentară este mai observabilă decât cea gingivală.

Papilele interdentare trebuie să fie ascuţite şi să umple ambrazurile cervicale

până la punctul de contact.

Biotipul gingival:

Diferă de la om la om 28.Exista doua biotipuri gingivale principale: gros şi

subţire29-30 Identificarea corecta a biotipului gingival este foarte importantă pentru
protetică si implantologie30-31

Caracteristicile biotipului gingival gros sunt următoatrele:

 ţesutul gingival este fibros dens

[Type text]

 bioforma gingivala este plata,

 există o bandă lată de gingie fixă,
 ţesutul osos subiacent este gros,
 reacţionează la boala parodontală cu formarea de pungi

Biotipul gingival gros prezintă un risc estetic scăzut, este rezistent la recesie
gingivală, are tendinţă la dezvoltarea de cicatrici vizibile. În cazul edentaţiilor de
2-3 dinţi prezintă o probabilitate scăzută de dezvoltare a papilelor în cazul
tratamentului implantar.

Caracteristicile biotipului gingival subţire sunt următoarele:

 ţesutul gingival este delicat si friabil,

 bioforma gingivală este dantelată,
 există o bandă subţire de gingie fixă,
 ţesutul osos subiacent este subţire, uneori prezentând dehiscenţe şi
fenestraţii,
 reacţionează la boala parodontală prin retracţie gingivală.

Biotipul gingival subţire prezintă un risc estetic crescut, are tendinţă la

producerea de retracţii gingivale şi o probabilitate crescută de a se forma papile
dentare interproximale În cazul edentaţiilor de 2-3 dinţi deseori este nevoie de grefe
de ţesut moale. Implantele trebuie inserate mai palatinal.

Analiza labială

Mobilitatea buzei:

Lungimea medie a buzei superioare (măsurată în repaus de la subnasale la

marginea sa inferioară) este de 20-22mm la femei tinere şi de 22-24mm la bărbaţi
tineri. Buzele scurte sunt cele care măsoară sub 20 mm. la femei şi sub 22 mm. la
bărbaţi

Buzele hiperactive produc o expunere gingivală excesivă atunci când

înalţimea feţei, nivelul gingiei, lungimea buzei şi a incisivilor centrali sunt în limite
acceptabile
[Type text]

Media translaţiei normale a buzei superioare este de 6-8 mm de la repaus la

surâs maxim. Buzele hiperactive translatează de 1.5-2x mai mult.

Astfel, în medie în timpul surâsului este vizibilă o zonă de 8-11mm. de dinţi

si gingie ( 2-3 mm. din dinţi cu buzele în poziţie de repaus + 6-8 mm. media
translaţiei buzei de la repaus la surâs maxim). Ţinând cont de faptul că un într-un
zâmbet plăcut sunt vizibili maxim 2 mm. de ţesut gingival putem trage concluzia că
în medie lungimea incisivilor centrali ar trebui să fie de 9-11mm.

Analiza dento-gingivo-labială (zâmbetului)

Linia surâsului se referă la poziţia marginii inferioare a buzei superioare în timpul

surâsului determinând astfel gradul de vizibilitate al dinţilor şi gingiei. Există 3 variante
ale liniei surâsului:

 Linia surâsului înaltă întâlnită la 11% din subiecţi – sunt vizibili dinţii
frontali şi 3-4 mm. sau mai mult din gingie.
 Linia surâsului medie întâlnită la 69% din subiecţi Vizibilitate de 75-100%
din dinţii frontali maxilari superiori şi 1-2 mm. de gingie.
 Linia surâsului joasă întâlnită la 20% din subiecţi -vizibilitate mai mică de
75% din dinţii frontali maxilari superiori.33
Medicii practicieni şi pacienţii consideră un grad de vizibilitate a gingiei în
timpul zâmbetului de maxim 3 mm. ca fiind acceptabil din punct de vedere estetic.
Un grad de vizibilitate al gingiei mai mare de 3 mm. se numeşte zâmbet gingival
(Gummy smile). Cauzele care duc la apariţia zâmbetului gingival sunt următoarele:
buză superioară scurtă, buză superioară hiperactivă, supraalveolie maxilară
(creşterea verticală în exces a osului maxilar), supraerupţie frontală (malocluzii cls
a II-a şi a III-a), abraziune şi erupţie compensatorie, erupţie incompletă, absenţa
expunerii totale a coroanei dentare prin deplasarea apicală insuficientă a gingiei
post-erupţional34-36. Etapele stabilirii cauzei zâmbetului gingival sunt următoarele:
1. Evaluarea lungimii coronare:
 coroană scurtă: abraziune şi erupţie compensatorie sau erupţie
incompletă
 coroană normală: buză scurtă, buză hiperactivă, supraalveolie
anterioară, supraerupţie frontală

2.Evaluarea prezenţei zâmbetului gingival în zona anterioară şi în zona posterioară

 Zâmbet gingival doar în regiunea anterioară: supraerupţia dinţilor frontali

[Type text]

 Zâmbet gingival în regiunea anterioară şi posterioară: buză scurtă sau buză

hiperactivă

3.Evaluarea raportului dintre planul incizal şi cel ocluzal

 Planurile coincid: buză scurtă sau buză hiperactivă supraalveolie anterioară

 Planul incizal este mai coborât decât cel ocluzal şi zâmbetul incizal e vizibil
doar anterior: supraerupţie frontală
 Planul incizal este mai coborât decât cel ocluzal şi zâmbetul incizal e vizibil
şi anterior şi posterior: buză scurtă sau hiperactivă sau supraalveolie
anterioară

4.Evaluarea gradului de vizibiltate a dinţilor in repaus

 Normal: buză hiperactivă

 Excesiv: supraalveolie frontală, buză scurtă, supraerupţie anterioară

5. Evaluarea înălţimii etajelor feţei cu faţa relaxată şi dinţii în contact

 Etajul inferior mai mare decât etajul mijlociu: probabil supraalveolie

anterioara
 Etajul inferior egal cu etajul mijlociu: buză scurtă sau supraerupţie a dinţilor
frontali

Tratamentul zâmbetului gingival37:

 Buză scurtă sau hiperactiva: nu există tratament

 Supraalveolie frontală: tratament chirurgical ortognatic
 Supraerupţie frontală: tratament ortodontic , mărirea coroanei clinice,
restaurare protetică
 Abraziune si erupţie consecutiva: lungirea coroanei clinice şi restaurare sau
extruzie
 Erupţie incompletă: lungirea coroanei clinice si alveoloplastie
 Absenţa expunerii totale a coroanei dentare prin deplasarea apicală
insuficientă a gingiei post-erupţional: chirurgie muco-gingivală.

Linia mediană interincisivă este linia care separă cei doi incisivi centrali
superiori. Ea trebuie să fie perpendiculară pe planul incizal şi să coincidă cu linia
[Type text]

mediană a feţei. Mici discrepanţe între aceste două linii sunt acceptabile cu condiţia
ca acestea să fie paralele şi pot trece chiar neobservate. Înclinarea liniei
interincisive este întotdeauna observată. Linia interincisivă nu trebuie să fie
neapărat pe linia mediană facială ci trebuie să fie dreaptă. Cauzele deviaţiei liniei
interincisive sunt : absenţa unor dinţi, asimetrii scheletale38.

Mai multe formaţiuni anatomice pot fi folosite ca ghid pentru evaluarea liniei
mediane faciale şi anume: linia mediană a nasului, bărbia, filtrumul buzei
superioare, linia interpupilară. Dintre acestea filtrumul buzei superioare este cel
mai precis reper, cu excepţia cazurilor de despicatură a buzei, de operatii
chirurgicale la acest nivel sau de accidente. Centrul filtrumului este centrul arcului
lui Cupidon şi trebuie să corespundă cu vârful papilei dintre cei doi incisivi
centrali. Dacă cele doua linii anatomice se potrivesc dar linia mediană interincisivă
este incorectă, atunci problema este înclinarea acesteia. Dacă cele două linii
anatomice nu se potrivesc avem de-a face cu o deviaţie adevărată a liniei mediane
interincisive. O linie interincisivă care nu împarte în două părţi egale papila
interincisivă este mult mai uşor observabilă decât una care nu împarte în două părţi
egale filtrumul buzei superioare.

Înclinarea axială:

Compară poziţia dintilor frontali faţă de linia mediană interincisivă. De la

incisivul central spre canin există o crestere naturală şi progresivă a inclinării
meziale a fiecărui dinte.Evaluarea inclinatiei axiale se poate face cu ajutorul unei
fotografii cu dinţii anteriori din normă frontală. Se poate trasa apoi o linie pentru
fiecare dinte ce uneşte mijlocul marginii libere incizale cu mijlocul dintelui la
interfaţa gingivală. Mijlocul dintelui la nivel gingival coincide deseori cu zenitul
gingival. Zenitul gingival este cel mai înalt punct al gingiei la nivelul interfeţei
dinte-gingie.Zenitul gingival al incisivilor laterali superiori şi al celor patru incisivi
inferiori coincid ideal cu mijlocul dintelui la nivel cervical. La incisivul central
superior şi la caninul superior zenitul gingival este situat uşor distal faţă de mijlocul
dintelui la nivel cervical. Şi nivelul vertical al zenitului gingival variază la diferiţi
dinţi. Astfel, zenitul gingival al incisivului lateral este situat ideal mai inferior faţă
de cel al incisivului central care la rândul său este situat mai inferior decât zenitul
gingival al caninului.

Axele lungi indică orientarea dinţilor in arcadă şi implică astfel poziţia

rădăcinii. Axele dinţilor anteriori nu sunt paralele. Dacă se realizează o punte
frontală şi axele dinţilor artificiali sunt realizate paralele, aspectul de artificial va fi
imediat recunoscut.. Într-o dentiţie atractivă axele lungi ale celor doi incisivi
[Type text]

centrali superiori diverg uşor disto-apical. Axele lungi ale incisivilor laterali sunt
mai divergente decât ale centralilor, iar axele lungi ale caninilor pot continua
această tendinţă.

Axele lungi sunt stabilite de :

-zonele de tranziţie : zonele de tranziţie nu trebuie să fie în conflict cu axul lung.

Zonele de tranziţie sunt arii formate de joncţiunea a două suprafeţe

-înalţimea de contur (ecuatorul dintelui) reflecţia luminii este controlată de poziţia

ecuatorului şi de zonele de tranziţie

-conturul gingival

Coridorul bucal:

Este spaţiul întunecat, care se formează între suprafeţele vestibulare ale

dinţilor maxilari şi obraz începând de la nivelul comisurii bucale în timpul
zâmbetului. El este influenţat de: amplitudinea zâmbetului, forma arcadei maxilare,
tonusul muşchilor faciali, poziţia suprafeţelor vestibulare ale premolarilor superiori,
proeminenţa caninilor în special în zona disto-vestibulară, orice discrepanţă între
talia premolarilor şi cea a celor şase dinţi frontali.

Forma arcadei are o inflenţă directă asupra coridorului bucal. O arcadă îngustă
este percepută deseori ca fiind neatractivă. Eliminarea totală a coridorului bucal are
de asemenea un caracter inestetic (gură plină de dinţi).

 Dacă se trage o linie prin centrul caninilor ,aceasta trebuie să treacă prin
centrul papilei incisive

 Dacă linia trece prea posterior – arcadă îngustă

 Dacă linia trece prea anterior – arcadă prea lată

Principii ale proporţiei şi dominanţa incisivului central:

Simetria şi dominanţa centralilor este cheia zâmbetului atractiv. Incisivii

centrali sunt dinţii dominanţi ai zâmbetului şi de aceea trebuie să aibă proporţii
atractive estetic. În cazul refacerii estetice a întregii zone frontale maxilare,
[Type text]

incisivii centrali superiori trebuie realizaţi în mod ideal estetic. Raportul între
lăţime / înălţime trebuie să fie cuprins între 65% şi 85%, ideal 77% . Incisivii
laterali vor ocupa spaţiul disponibil după modelajul ideal al incisivilor centrali.
Kokich39 a demonstrat că abateri de până la 3 mm. de la lăţimea ideală a incisivilor
laterali sunt acceptabile din punct de vedere estetic. Simetria incisivilor laterali şi
nu lăţimea lor este decisivă pentru un rezultat estetic atractiv. Forma caninilor este
influenţată de rolul lor funcţional şi poate fi modificată folosind principiile
iluziilor.

Uneori, este necesară realizarea unei gingivectomii pentru a optimiza

raportul lăţime / înalţime în special în cazurile în care există absenţa expunerii totale
a coroanei dentare prin deplasarea apicală insuficientă a gingiei post-erupţional, situaţie
clinică existentă la aproximativ 12% din pacienţi.

Etapele premergătoare acestei proceduri ar fi următoarele:

 Determinarea poziţiei marginii incizale ( totdeauna trebuie să evităm luarea
ca punct de referinţă a nivelului gingival pentru stabilirea lungimii dinţilor
frontali; nivelul gingival este poziţionat pentru a crea lungimea dorită a
dinţilor raportată la marginea incizală sau, cu alte cuvinte, marginea incizală
nu se poziţionează pentru a crea o înălţime corectă a dinţilor raportată la
nivelul gingival)
 Măsurarea lăţimii dintelui
 Identificarea nivelului gingival la care raportul lăţime/ înălţime este optim

Pentru a calcula înăţimea pentru o lăţime dată (8mm.) se foloseşte urmatoarea

formulă:

Lăţimea X 1,25 = 80% L/ H 8mm.X 1,25 = 10 mm.

Lăţimea X 1,29 = 77% L/ H 8mm.X 1,50 = 10,38 mm.

Lăţimea X 1,33 = 75% L/ H 8mm.X 1,50 = 10,66 mm.

Lăţimea X 1,38 = 73% L/ H 8mm.X 1,38 = 11 mm.

Lăţimea X 1,50 = 67% L/ H 8mm.X 1,50 = 12mm.

Principiile proporţiei de aur sugerează că există un raport matematic (1,6-1-

0,6) între lăţimea aparentă a incisivilor centrali, lateralilor şi caninilor, văzuţi
[Type text]

simultan din normă frontală. Discrepanţele dintra lăţimea aparentă si cea reală a
acestor dinţi se explică prin faptul că dinţii sunt poziţionaţi de-a lungul curburii
arcadei, iar atunci când un subiect este privit din faţă incisivul central este mai lat
decât incisivul lateral, care este mai lat decât caninul ,etc.

Poziţia marginii incizale:

Linia incizală reprezintă o curbă imaginară care aproximează marginile

libere ale dinţilor frontali maxilari, corespunzătoare marginii superioare a buzei
inferioare. În surâs, incisivii centrali trebuie să apară la acelaşi nivel sau chiar mai
jos în raport cu caninii. Linia incizală inversată se întâlneşte atunci când incisivii
centrali sunt mai scurţi decât caninii si conferă un aspect de agresivitate.

Ideal, planul incizal trebuie să fie la acelaşi nivel cu planul ocluzal, care
este aproximat de o linie care trece prin vârfurile cuspizilor premolarilor şi
molarilor. Acest lucru se poate verifica aşezând modelul de studiu maxilar cu dinţii
în jos pe suprafaţă plană a unei mese. Dacă planul incizal depăşeşte planul ocluzal,
înseamnă ca dinţii frontali sunt prea lungi. Dacă planul incizal este situat apical de
planul ocluzal , înseamnă că dinţii frontali sunt scurţi.
Dinţii trebuie să prezinte mărimi descrescânde înspre zonele situate distal
de linia mediană, conform principiului gradaţiei. Când structuri similare sunt
aliniate una după alta , ele suferă o reducere vizuală progresivă a mărimii de la cea
mai apropiată la cea mai îndepărtată. Un premolar sau un molar malpoziţionat
reprezintă cea mai frecventă situaţie clinică, care poate afecta această progresie
dentară estetică.

Înclinarea vestibulo-orală a incisivilor centrali:

Ideal faţa vestibulară este perpendiculară pe planul ocluzal. Dacă înclinarea

este mai mare de 10 grade faţă de planul ocluzal , ea trebuie corectată pentru un
rezultat bun estetic.
Marginile incizale ale frontalilor trebuie să atingă uşor vermilionul buzei
inferioare în timpul pronunţării consoanelor labiale fricative (F şi V).
Se verifică gradul de vizibilitate al dinţilor cu buzele în repaus. De obicei,
în poziţia de repaus cu buzele relaxate sunt vizibili doar 2-3 mm. din dinţi. Gradul
de vizibilitate al dinţilor frontali depinde de vârstă. Astfel, Vig şi Brundo40 au
constatat următoarele grade de vizibilitate ale incisivilor centrali maxilari şi
mandibulari la femeile caucaziene:
[Type text]

 30 ani maxilar 3,37mm. mandibular 0,5 mm.

 50 ani maxilar 0,95 mm. mandibular 2 mm.
 70 ani maxilar 0 mm. mandibular 2,95 mm.

Testarea poziţiei marginii incizale se poate face adăugând răşină compozită la

nivel incizal sau cu ajutorul coroanelor provizorii. Apoi se evaluează gradul de
vizibilitate al dinţilor în repaus şi zâmbet şi se fac teste fonetice .

BIBLIOGRAFIE

1. Langlois JH. From the eye of the beholder to behavioralreality: the development
of social behaviors andsocial relations as a function of physical attractiveness.In:
Herman CP, Zanna MP, Higgins ET, eds. Physicalappearance, stigma, and social
behavior: the Ontariosymposium. Hillsdale, NJ: Erlbaum, 1986:23–51.
2.Langlois J, Kalakanis L, Rubenstein A, Larson A, Hallam M, Smoot M. Maxims
or myths of beauty? A meta-analytic and theoretical review. Psychol Bull.
2000;126:390–423.
2.Langlois JH. Attractive faces get attention of infants. Atlanta Journal, 1987; May
6.
4.Langlois JH, Roggman LA. Attractive faces are only average. Am Psychol Soc
1990;1(2):115–21.
5.Chiche G, Pinault A. Esthetics of anterior fixed prosthodontics.Chicago:
Quintessence, 1994.
6.Hardin JF. Clark’s clinical dentistry, 1997 update. St. Louis: Mosby, 1996.
7.Jameson C. Enhanced esthetics: networking with the plastic surgeon. J Esthet
Dent 1996;8:241–3.
8.Boucher CD, ed. Swenson’s complete dentures. 6th ed. St. Louis: C.V. Mosby,
1970.
9.Boucher CD. Esthetics and occlusion. In: Esthetics. New York: Medcom, 1973.
10.Turbyfill, W.F. Dentures and partials or esthetic removable prosthetics. Curr
Opin Cosmet Dent 1993:75-79.
11.Lombardi RE. A method for the classification of errors in dental esthetics. J
Prosthet Dent 1974;32:501.
[Type text]

12.Frush JP, Fisher RD. Introduction to dentogenic restorations. J Prosthet Dent

1955;5:586.
13.Frush JP, Fisher RD. How dentogenic restorations interpret the sex factor. J
Prosthet Dent 1956;6:160.
14.Frush JP, Fisher RD. How dentogenics interprets the personality factor. J
Prosthet Dent 1956;6:441.
15.Frush JP, Fisher RD. The age factor in dentogenics. J Prosthet Dent 1957;7:5.
16.An KY, Lee JY, Kim SJ, Choi JI. Perception of maxillary anterior esthetics by
dental professionals and laypeople and survey of gingival topography in healthy
young subjects. Int J Periodontics Restorative Dent 2009;29:535-41.
17.Kenealy P, Gleeson P, Frude N, Shaw W. The importance of the individual in
the ‘‘causal’’ relationship between attractiveness and self-esteem. J Community
Appl Soc. 1991;1: 45–56.
18.Scandrett, F. R., Kerber, P. E. and Umrigar, Z. R. A clinical evaluation of
techniques to determine the combined width of the maxillary anterior teeth and the
maxillary central incisor. J Prosthet Dent 48:15-22, 1982.
19.Tjan, A. H. L., Miller, E. D. and The, J. G. P. Some esthetic factors in a smile. J
Prosthet Dent 51:24-28, 1984.
20.Pound, E. Controlling anomalies of vertical dimension and speech. J Prosthet
Dent 36:124-135, 1976.
21.Jordan RE. Esthetic composite bonding: techniques and materials. 2nd edn. St.
Louis: Mosby 1993.
22.Rufenacht CR. Fundamentals of esthetics. Chicago: Quintessence, 1990.
23.Levin EI. Dental esthetics and the gold proportion. J Prosthet Dent 1978;40:244.
24.Lorton, L. and Whitback, P. Esthetic parameters of mandibular anterior teeth. J
Prosthet Dent 46:280-283, 1981.
25.Donovan TE, Derbabian K, Kaneko L, et. al. R. Esthetic considerations in
removable prosthodontics.J Esthet Restor Dent. 2001;13(4):241-53.
26.Heartwell CM Jr, Rahn AO. Syllabus of complete denture. 4th ed. Philadelphia,
Pennsylvania: Lea &Febiger 1986. p. 257
27.Rosenberg, E.S., Cutler, S.A. Periodontal considerations for esthetics:
Edentulous ridge augmentation. Curr Opin Cosmet Dent 1993:61-66.
28.Olsson, M. & Lindhe, J. (1991) Periodontal characteristics in individuals with
varying form of the upper central incisors. Journal of Clinical Periodontology 18,
78–82.
29.Seibert, J. & Lindhe, J. (1989) Esthetics and periodontal therapy, Chapter 19. In:
Lindhe, J. (ed). Textbook of Clinical Periodontology, 2nd edition, pp. 477–514.
Copenhagen: Munksgaard.
[Type text]

30.Weisgold, A. S. (1977) Contours of the full crown restoration. Alpha Omegan

70, 77–89.
31.Pontoriero, R. & Carnevale, G. (2001) Surgical crown lengthening: a 12-month
clinical wound healing study. Journal of Periodontology 72, 841–848.
32.Kois, J. C. (2004) Predictable single-tooth periimplant esthetics: five diagnostic
keys. Compendium of Continuing Education in Dentistry 25, 895–896–898, 900.
33.Peck, S.; Peck, L.; and Kataja, M.: The gingival smile line, Angle Orthod.
62:91-100, 1992.
Brisman, A. S. Esthetics: A comparison of dentist's and patient's concepts. JADA
100:345, 1980.
34.Guichet, N.F and D.L. From function to esthetics: Anterior or occlusal
compromises to esthetics. Curr Opin Cosmet Dent 1993:55-60.
35.Dann C 4th, Phillips C, Broder HL, Tulloch JF. Self-concept, class II
malocclusion, and early treatment. Angle Orthod. 1995;65:411–416.
36.Al Wazzan KA. The Visible Portion of Anterior Teeth at Rest. J Contemp Dent
Pract 2004 February;(5)1:000-000.
37.Wolfart S, Thormann H, Freitag S, Kern M. Assessment of dental appearance
following changes in incisor proportions. Eur J Oral Sci 2005;113:159-65.
38.Morley, J. and Eubank, J.: Macroesthetic elements of smile design, J. Am. Dent.
Assoc. 132:39-45, 2001.
39.Mathews, T. G. The anatomy of a smile. J Periodont Res 39:128-134, 1978.
40.Hall WB, Roberts WE, LaBarre EE. Decision making in dental treatment
planning. St. Louis: Mosby, 1994.
41.Moskowitz M, Nayyar A. Determinants of dental esthetics: a rationale for smile
analysis and treatment. Compend Contin Educ Dent. 1995;16:1164–1166.
42.Kokich V, Kiyak H, Shapiro P. Comparing the perception of dentists and lay
people to altered dental esthetics. J Esthet Dent. 1999;11:311–324.
43.Vig RG, Brundo GC. The kinetics of anterior tooth display. J Prosthet Dent.
1978 May;39(5):502-4.
[Type text]

CULOAREA ÎN PROTETICA FIXĂ

A caracteriza şi a reproduce o culoare sunt aspecte provocatoare ale esteticii
în stomatologie.1De-a lungul vieţii am acceptat culoarea ca pe un aspect de bază al
mediului înconjurător. Culoarea aduce o cantitate mare de plăcere vieţii noastre. Cu
siguranţă am fost impresionaţi de un apus, o piesă de artă sau poate pur şi simplu
de o privelişte frumoasă. Culoarea comunică informaţie, uneori direct, alteori
subliminal. Luăm decizii în privinţa a ceea ce cumpărăm în piaţă bazându-ne pe
culoare (prospeţimea fructelor, calitatea cărnii), ne bazăm pe culorile roşu/verde de
la semafor atunci când traversăm o intersecţie, starea noastră de spirit este
influenţată de luminozitatea mediului înconjurător. Culoarea ne influentează multe
aspecte din viaţa de zi cu zi, chiar dacă suntem constienţi sau nu de acest lucru.

În stomatologie vom întâmpina dificultăţi în determinarea aspectului

dinţilor naturali şi în redarea acestuia. Multe elemente sunt implicate în aspectul
dinţilor – forma, transluciditatea, textura şi culoarea.2 Când eram mici am învăţat
despre culoare, cu siguranţă ne-am jucat cu creioanele colorate, plastelină sau alte
forme de coloranţi. Din păcate însă, ceea ce am fost învăţaţi în trecut este probabil
greşit, vom descoperi cum să regândim culoarea şi să o aplicam în viaţa de zi cu zi,
dar cel mai important, în evaluarea aspectului dinţilor pentru o estetică cât mai
apropiată de cea naturală.

Culoarea este un fenomen complex, care poate fi gândit la mai multe

niveluri. Un aspect important este faptul ca depinde de lumină, iar sursa acesteia
variază. Cerul de dimineata are culoarea diferită faţă de cel de seară, iar un obiect
văzut în lumina soarelui de dimineaţă poate să pară că are altă culoare decât după
amiaza târziu.

Culoarea este şi obiectivă, dar şi subiectivă. Lumina de la o sursa cade pe

un obiect, care reflectă anumite raze, iar pe altele le absoarbe. Acest aspect este
fizic, dar şi obiectiv. Lumina reflectată ajunge la noi şi începem să procesăm
informaţia. Recepţia luminii de către ochiul nostru este considerată un fenomen
psihofizic, ceva la limita între fizic şi psihologic.

Energia produsă de porţiunea vizibilă a spectrulului electromagnetic

stimulează celulele receptoare corespondente porţiunii spectrale (interpretată de
conuri) şi a cantităţii de energie (bastonaşe).3Substanţele chimice secretate de aceşti
receptori stimulează terminaţiile nervoase care transmit informaţia către creier.
Mesajul este transmis prin nervul optic de-a lungul ganglionului genicular în
centrul optic din cerebel. Aici, mesajul este interpretat, fiind un proces psihologic.
[Type text]

Această interpretare nu este o translaţie fizică directă a stimulului original, putând

fii modificată de aberaţii fizice (distorsionări ale culorii de către cornee, proprietăţi
anormale ale conurilor, etc). Informaţia primită de către conuri şi bastonaşe trebuie
să fie „reasamblată” pentru a produce imaginea mentală. Experienţa şi influenţa
omului pot modifica rezultatul final al senzaţiei. Aşadar, „a vedea” culoarea este un
fenomen fizic, psihofizic şi psihosocial, precum am arătat mai sus. Drept urmare,
„culoarea” există doar în mintea noastră.

La începutul anului 1930, E. Bruce Clark a scris „Culoarea, ca şi formă are

3 dimensiuni, dar acestea nu sunt folosite în mod normal. Noi, ca stomatologi, nu
suntem echipaţi educaţional să putem aborda problema culorii”. În ciuda faptului
că acest pasaj are peste 80 de ani, afirmaţia este încă adevarată. Dacă întelegem
dimensiunile culorii, putem să comunicăm informaţia şi să reproducem obiecte
bazate pe măsuratori obiective. Acesta este scopul folosirii ştiinţei culorii, de a
comunica informaţia despre aspectul dinţilor.

Aşa cum a subliniat Clark, există 3 dimensiuni ale culorii: nuanţă (hue),
luminozitate (value) şi saturaţie (chroma). Este esenţial să înţelegem bine aceste 3
aspecte importante ale culorii, indiferent de ce alte denumiri sunt folosite pentru a
le descrie şi să ştim să le aplicam.4

Nuanţa

Nuanţa (fig.1) (hue) este atributul culorii care este frecvent confundat cu
culoarea însăşi. Nuanţa este doar una dintre cele trei dimensiuni ale culorii. Există
mai multe moduri în care se poate defini nuanţa:

 Numele unei familii de senzaţii de culoare cum ar fi “albastru” sau “roşu”.

Aceste nume de nuanţe sunt generale, nu specifice. Galben este o nuanţă ,
dar sunt multe senzaţii de culoare care pot fi descrise ca fiind “galben”.
 Senzaţia produsă de diferite lungimi de undă ale luminii din spectrul vizibil.
Acestea, de la cea mai scurtă la cea mai lungă (380-760nm), sunt violet,
albastru, verde, galben, orange, roşu.
 Calitatea senzaţiilor pe care un observator este capabil să o perceapă în
funcţie de diferitele lungimi de undă de energie radiantă.
[Type text]

Fig. 1 Nuanţa – reprezentare grafică

Spectrul electromagnetic include multe forme de energie. ‚Spectrul vizibil’

este acea porţiune care are capacitatea de a stimula celulele receptoare ale retinei şi
de a iniţia un răspuns pe care noi îl recunoaştem sub forma unei imagini. Această
secţiune are valori între 380 şi 760 nanometri (Tabel 1). Există mai multe denumiri
pe care le dăm răspunsurilor primite din spectrul vizibil, dar în general sunt 7 nume
de nuanţe: violet, indigo, albastru, verde, galben, portocaliu, roşu (de la lungimea
de undă cea mai mică la cea mai mare).

Culoare Lungime de undă (nm)

Roşu 650-800

Portocaliu 590-649

Galben 550-580

Verde 490-539

Albastru 460-489

Indigo 440-459

Violet 390-439

Tabel. 1 Lungimile de undă ale culorilor

[Type text]

Lungimile de undă evocă un răspuns pe care noi îl cunoaştem sub forma de

‚nuanţă’. Rar, totuşi, există obiecte colorate de o singură lungime de undă,
majoritatea sunt o combinaţie de lungimi de undă care interacţionează. Rezultanta
spectrală produce o lungime de undă dominantă şi oferă creierului nostru senzaţia
de nuanţă. Trebuie să înţelegem totuşi că nuanţa nu este culoarea. Culoarea este un
aspect tridimensional, nuanţa reprezentând doar una din dimensiuni, chiar dacă
numele culorii este derivat mai ales din nuanţă.

Luminozitatea

Strălucirea sau luminozitatea (value) reprezintă gradul relativ de alb sau

negru al unui obiect. O fotografie alb-negru este o redare unidimensională a unor
obiecte tridimensionale. Nuanţa şi saturaţia lipsesc, doar strălucirea fiind prezentă.
Deoarece ochiul uman este foarte sensibil la modificările de strălucire, strălucirea
unei restaurări dentare poate fi mai importantă decât nuanţa sau saturaţia.
Bineînţeles că toate sunt importante, dar diferenţele de strălucire pot fi mai uşor
observate.

Saturaţia

Saturaţia (fig.2) (chroma) poate fi definită ca intensitatea, puritatea sau

concentraţia culorii. Culorile pale, pastelate au o saturaţie scăzută, iar culorile
intense au o saturaţie crescută. Cea mai dificilă sarcină în alegerea culorii este de a
decide dacă diferenţa este de saturaţie sau de strălucire. Auzim frecvent termenii de
“mai închis decât” sau “mai deschis decât” care se pot referi atât la saturaţie, cât şi
la strălucire. Pentru a evita confuzia, înţelegerea clară a celor trei dimensiuni ale
culorii este esenţială.

Fig. 2 Saturaţie – reprezentare grafică

[Type text]

Sistemul lui Munsell

Sistemul de culori Munsell (fig.3) este un spaţiu de culoare în care culorile

sunt specificate pe baza a trei dimensiuni nuanţă (hue), luminozitate (value) şi
saturatie (chroma). Acest sistem a fost creat de profesorul Albert Henry Munsell la
începutul secolului XX.

Fig. 3 Sistemul lui Munsell – spaţiul de culoare

Multe sisteme de ordonare a culorilor au incercat să plaseze culorile într-un

spaţiu de culori tridimensional, dar sistemul propus de Munsell a reuşit acest lucru
într-o manieră mult mai simplă şi precisă, fapt ce a determinat o adoptare a lui pe
scară largă. Sistemul de culori inventat de Munsell şi modificările ulteriore aduse
acestuia s-au bazat pe măsurători riguroase asupra precepţiei vizuale a culorilor de
către subiecţii umani. Acest fapt a facut ca studiile iniţiate de Munsell să stea la
baza unei abordări ştiinţifice a studiului culorilor.

Sistemul de culori Munsell a surcalasat sistemele existente în acea perioadă

(fiind utilizat şi în prezent) şi stă la baza multor sisteme actuale, cum ar fi: CIE
XYZ, CIELAB (L*a*b*), CIECAM02 etc. În spaţiul de culori Munsell, culorile
sunt specificate pe baza a trei dimensiuni nuanţă (hue), luminozitate (value) şi
saturatie (chroma). În acest sistem, „nuanţa” este reprezentată de cinci culori de
[Type text]

bază şi anume: roşu (Red), galben (Yellow), verde (Green), albastru (Blue) şi violet
(Purple), la care se adaugă culorile complementare portocaliu (YR - yellow-red),
verde-gălbui (GY - green-yellow), turcoaz (BG - blue-green), violet-albăstrui (PB -
purple-blue) şi magenta (RP - red-purple); fiecare dintre aceste culori se împarte în
10 trepte (de la 1 la 10) ce determină tranziţia dintre ele (de ex. pentru roşu avem
1R, 2.5R,... 10R).

Luminozitatea culorii este reprezentată prin numere de la 0 (negru) la 10

(alb) dispuse pe o scară verticală, astfel: o la bază şi 10 la partea superioară. Între
capetele scării se distribuie 9 tonuri de gri. Saturaţia (puritatea culorii) este
reprezentată prin scări de valori numerice de la 1 până la 26, sau chiar până la 30
(în anumite situaţii foarte rare, neîntâlnite în practica curentă). Nivelurile cromatice
variază în funcţie de capacitatea nuanţei de a se satura la o anumită luminozitate
(fig.4). Valoarea sistemului lui Munsell este dată de faptul că este un sistem
ordonat psihologic şi se pretează diferitelor atribuţii, precum comparaţiilor de
nuanţe în stomatologie.

Fig. 4 Sistemul lui Munsell

Abordarea lui Munsell oferă greutate egală tuturor segmentelor de nuanţă,

indiferent de lungimea de undă a acestora, chiar dacă violet are unde mai scurte
decât altele, precum roşu.

Alte sisteme de culori

Sistemul Munsell este bun pentru stomatologie fiind un sistem ordonat

psihologic. Totuşi, în majoritatea cazurilor este folosit sistemul CIE L*A*B*
[Type text]

(fig.5). În acesta, culorile sunt analizate comparativ cu roşu/verde (opuse) sau

galben/albastru. În 1976, CIE a recomandat sistemul CIE L*a*b, sau CIELAB.
Acesta este un sistem aproximativ uniform (într-un sistem uniform, diferenţa dintre
2 puncte din spaţiul culorii corespunde cu diferenţa vizuală dintre cele 2 culori
proiectate în spaţiul de culori).

Fig. 5 Reprezentare grafică a sistemului de culori CIE L*a*b

Dimensiunea verticală care face un unghi drept cu diagrama este valoarea,

denumită şi luminozitate (L din L*a*b*) şi are valoarea maximă 100 (alb) şi un
minim 0 (reprezintă negru). a* şi b* sunt reprezentate de valori +/- şi nu au limite
precise, a* fiind roşu (daca are valoare pozitivă) sau verde (daca are valoare
negativă), b* galben(dacă are valoare pozitivă) sau albastru (daca are valoare
negativă).5

Istoria interesantă a sistemului L*a*b (fig.6,7) este parte a istoriei culturale

a Europei. De menţionat refuzul lui Goethe cu privire la descoperirile fizice ale lui
Newton. Faimosul poet a spus “Wer aber das Licht will spalten/Den mußt du für
einen Affen halten (Cei ce intenţionează să dividă lumina trebuie să fie consideraţi
proşti)". Timp de 200 de ani, nu a existat om de ştiinţă care să nu scrie măcar o teză
sau să ţină un discurs despre această ipoteza a lui Goethe, însă numai cercetările
moderne au pus capăt controversei.
[Type text]

În primul deceniu al secolului 20 a existat o dorinţă intensă a oamenilor de

ştiinţă de a găsi o metodă obiectivă pentru determinarea culorii. A fost un adevărat
concurs în descoperirea sistemului care, pe de o parte să se bazeze pe capacitatea
ochiului de a determina culorile asemănătoare, dar pe de altă parte să fie
reprezentat de o construcţie matematică care să permită poziţionarea culorii
respective în relaţie cu fiecare culoare primară.

Fig. 6 Istoric Sistem de culori CIE L*a*b (1931 – aranjamentul culorilor în forma de copită în jurul
punctului alb, aşa numit ‚punct acromatic’; gradul de saturaţie scade spre exteriorul suprafeţei, iar
cel al intensităţii creşte

CIE (Commission Internationale d’Eclairage) a fost autorizată să dezvolte un tabel

definit de culori standard care ar fi trebuit să îndeplinească atât cerinţele de
precizie, cât şi de obiectivitate. Dezvoltarea unui astfel de sistem s-a bazat pe
triunghiul culorilor a lui James C. Maxwell. Valorile tradiţionale ale lui Maxwell,
RGB, au fost convertite în cele 3 noi valori x, y si z. Valoarea x reprezintă axa
orizontală şi valoarea y cea verticală. În tabelul cu axa z, graficul x-y este numai un
plan în spaţiul culorii care reprezintă percepţia luminii. Planurile situate pe axa z
spre punctul 0 reprezintă culorile cu luminozitate scăzută.
[Type text]

Fig. 7 Istoric Sistem de culori CIE L*a*b (1931 – scăderea intensităţii culorii)

Din păcate, acest sistem nu permite decât să determinăm culoarea ca pe o

simplă gradaţie pe un grafic. În 1976, a apărut un nou sistem recomandat de CIE
(Commission Internationale d’Eclairage), fiind intitulat CIE L*a*b*.6

Transluciditatea

Cu ajutorul ceramicii se încearcă imitarea unui dinte natural luând în calcul

mai multe dimensiuni ale culorii. Pe lângă nuanţă, saturaţie şi luminozitate, un alt
factor important îl reprezintă transluciditatea. Aceasta poate fi definită ca având
valori diferite între transparent şi opac. În general, dacă se creşte transluciditatea
unei restaurări protetice, se scade cantitatea de lumina care se întoarce la privitor,
aceasta fiind absorbită de materialul în care a pătruns. Atunci când lumina pătrunde
în smalţ, este dispersată pe întreaga suprafaţă, precum un cablu de fibră optică.
Asemenător unui cablu de fibră optică, smalţul este un material dens din punct de
vedere optic, care este delimitat pe ambele părţi de aer sau dentină, amândouă cu
densitate optică scăzută.

În mod normal, dacă se creşte opacitatea sau reflectivitatea, se creşte

luminozitatea. Crescând densitatea optică a materialelor ceramice, proprietăţile de
fibră optică ale smalţului natural pot fi replicate şi lucrarea protetică total
fizionomică poate să fie în acelaşi timp intensă, cât şi translucentă. Cu ajutorul
stratului de smalţ translucent o restaurare capătă aspectul de adâncime a culorii şi
de dinte natural vital.
[Type text]

Transluciditatea smalţului depinde de lungimea de undă. Cu cât aceasta este

mai mare, cu atât creşte şi transluciditatea.7

Fluorescenţa (fig.8)

Unele corpuri au capacitatea de a emite energie incidentă la lungimi de

undă mai mari decât undele incidente. Această proprietate se numeste
‚luminiscenţă’. Dacă lumina emisă continuă şi după ce stimulul a fost îndepărtat,
proprietatea se numeşte ‚fosforescenţă’. Sigur toată lumea a văzut sub diferite
forme fosforescenţa. Când emisia este întreruptă în acelaşi timp cu stimulul,
proprietatea se numeşte fluorescenţă. Dinţii au această proprietate la un stimul între
340-350 nm, acesta fiind segmentul ultraviolet al spectrului. S-ar putea chiar să fie
fluorescenţi în spectrul vizibil, dar nu a fost măsurat, se ştie doar că acest fenomen
se întamplă la expunerea la lumina albastră, când orice sursă cu lungimi de undă
între 340-350 nm ii stimulează. Aceste condiţii sunt usor de îndeplinit de lămpile
fluorescente sau chiar de lumina solară.

Conform principiului culorilor aditive, în cazul fluorescenţei, lumina emisă

este albastră şi culoarea dinţilor este galbenă, rezultatul fiind dinţi mai albi
(albastru + galben = alb în sistemul aditiv). Acelaşi fenomen se găseşte şi în cazul
detergenţilor de rufe care au „înălbitor optic”. Aceştia sunt de fapt agenţi
fluorescenţi care ajută hainele albe să nu mai aibă aspect galben. Este important
pentru materialele de restaurare să aibă aceeaşi cantitate şi calitate de fluorescenţă
ca şi dinţii naturali. Această condiţie nu este tot timpul îndeplinită şi unele
materiale se bazează pe abilitatea medicului de a obţine acest efect.

Există multe condiţii de îndeplinit pentru ca un agent să fie fluorescent în

cazul materialelor restauratoare. Pentru materialele ceramice, trebuie să poată
rezista temperaturilor de ardere. Alte considerente sunt: să fie non toxice (a fost o
problemă cu materialele pe bază de uraniu), curbele de emisie să fie aceleaşi ca ale
dinţilor naturali, să nu prezinte fosforescenţă, să aibă distribuţie omogenă, să nu
interacţioneze cu coloranţii oxizi metalici, să aibă aceeaşi luminozitate cu a dinţilor
naturali, să reziste ecranizării produse de coloranţii oxizi metalici. Această ultimă
condiţie nu este îndeplinită de nuanţele cromatice mai mari, pentru că sunt
încărcate cu mai mulţi coloranţi şi ecranează o parte din fluorescenţă.

Lumina UV poate să aibă un efect dramatic asupra nivelului de vitalitate

exprimat de restaurările protetice. Cu ajutorul fluorescenţei, o restaurare poate să
[Type text]

pară mai intensă, mai vie. Deci, chiar dacă pacientul este la plajă sau într-un club,
restaurarea va părea cât mai puţin falsă. Fluorescenţa unui dinte natural are loc în
dentina datorită conţinutului crescut de substanţe organice.8 Lumina ambientală
produsă de lămpi UV este absorbită şi apoi emisă o lunimă fluorescentă. Cu cât
fluorescenţa este mai crescută, cu atât saturaţia mai scăzuta.9De obicei se adaugă
pudre fluorescente lucrărilor pentru a creşte cantitatea de lumina care se întoarce la
privitor, pentru a elimina discoloraţiile şi pentru a scădea saturaţia. 10Acest
beneficiu este mai ales important când dorim să creştem nuanţa fără să afectam
transluciditatea în straturile de dentină ale restaurării protetice.

Fig. 8 Dinţi anteriori – opalescenţa şi fluorescenţa

Opalescenţa (fig.8)

Opalescenţa poate fi descrisă precum un fenomen în care un material pare

să aibă o culoare atunci când lumina se reflectă din el, altă culoare când lumina este
transmisă prin el. Materialele opace actionează precum prismele şi reflectă diferite
lungimi de undă în diferite unghiuri. Cristalele de hidroxiapatita din smalţ
actionează de asemenea ca niste prisme. Efectele de opacitate ale smalţului
intensifică culoarea dintelui şi îi oferă proprietăţi optice de adâncime şi vitalitate.11
[Type text]

Contrast şi strălucire

Contrastul este cauzat de diferenţa între intensitatea culorii unui obiect şi

fundalul din imediata vecinătate. Formele obiectelor de mare contrast sunt mai usor
de identificat decât a celor cu un contrast scăzut. Un obiect de o culoare prea
intensă pe un fundal închis sau de o culoare diferită în mod evident produce
disconfort şi poate să interfere cu percepţia privitorului.12 Aceasta interferenţă se
numeşte strălucire (reduce abilitatea privitorului de a percepe informaţia vizuală).

Preston et al13 recomandă ca iluminarea dinţilor să nu fie foarte intensă fata

de mediul înconjurător. În fotografia dentară, dacă medicul foloseşte fundal negru
se creşte impactul, dar va produce şi acest efect de strălucire care interferă cu
procesul de identificare a nuanţei şi saturaţiei, deci duce la o decizie greşită în
privinţa culorii viitoare restaurări protetice.

Culorile aditive

Până acum am învăţat dimensiunile culorii şi relaţiile dintre acestea. Ştim că

nuanţa depinde de lungimea de undă, iar acest concept are 2 proprietăţi, compoziţia
luminii care cade pe corpul respectiv şi lumina absorbită şi reflectată de acesta.

Fig. 9 Culori aditive – reprezentare grafică

În timpul zilei, soarele transmite „lumina albă”. Dacă razele solare nu sunt
alterate de elementele din atmosferă, atunci lumina va conţine lungimi de undă pe
care omul le poate percepe. Lumina albă poate fi de asemenea generată de 3 culori
pure, denumite culori primare pentru că nu pot fi împărţite în alte componente. Se
numesc ‚aditive’ pentru că cele 3 culori de bază împreună produc albul, iar acestea
sunt roşu, verde şi albastru (fig.9). Culorile aditive se referă doar la lumină, nu la
[Type text]

pigment. Trebuie să facem deosebirea! Atunci cand lumina albastră este adăugată
luminii verzi, se formează o culoare secundară denumită cian. Din albastru şi roşu
rezultă purpuriu iar din roşu şi verde, galben. Aşadar, aceste culori secundare
sistemului aditiv sunt cian, purpuriu şi galben. Dacă adăugăm o culoare primară
unei culori secundare (care trebuie să fie o combinaţie de 2 culori primare diferite
de cea adăugată), atunci rezultă alb. O culoare primară şi opusa sa secundară poartă
denumirea de culori complementare.

Culorile substractive (fig.10)

Atunci când lumina cade pe un corp, acela are proprietatea de a absorbi

anumite lungimi de undă şi de a reflecta altele. Numai acele lungimi de undă care
sunt reflectate sunt văzute de noi, determinând culoarea pe care o atribuim
obiectului. Celelalte lungimi de undă sunt substrase din lungimea incidentă şi nu
sunt vizibile. Aşadar, pigmenţii şi filtrele urmează principiul culorii substractive.
Acest lucru explică de ce simţim căldura atunci cand purtăm negru sub razele
soarelui: acestea sunt absorbite, iar enegia se transformă în căldură.

Fig. 10 Culori substractive – reprezentare grafică

Aşa cum cele 3 culori aditive împreuna formează alb, există 3 culori
substractive primare care formează negru. Ar trebui să existe o relaţie directă între
culorile aditive şi cele substractive şi nu surprinde pe nimeni că cele 3 culori
secundare sistemului aditiv sunt culorile primare ale sistemului substractiv. Cele 3
culori primare ale sistemului substractiv sunt deci, cian, purpuriu şi galben. Atunci
când două culori substractive primare sunt combinate, reduc cantitatea de lumină
reflectată, reducând şi luminozitatea culorii secundare. Atunci când sunt combinate
[Type text]

toate cele 3, toată culoarea dispare şi rămâne negru. Cele 3 culori substractive
secundare sunt roşu (galben şi purpuriu), verde (galben şi cian) şi albastru (cian şi
purpuriu).

Culorile complementare (fig.11)

Culorile complementare sunt cele care, combinate în proporţiile adecvate

produc nuanţe neutre (gri, alb sau negru). Acestea se împart în culori primare şi
secundare, fiind grupate în felul urmator: roşu şi cian, verde şi magenta, albastru şi
galben. Dacă cineva priveşte un obiect de o singură culoare (roşu de exemplu)
pentru o perioada destul de lungă de timp (între 30-60 secunde), iar apoi se uita la o
suprafaţă albă, i se va părea că vede o imagine de culoare complementară primului
obiect (în acest caz cian). Aşezate una lângă cealaltă, culorile complementare par
mai intense, mai aprinse. În plus, în cazul în care tehnicianul doreşte modificarea
parametrilor culorii restaurării protetice în sensul scăderii saturaţiei şi a strălucirii,
acesta aplică pe restaurare culoarea complementară celei ce trebuie modificată.

Fig. 11 Culori complementare – reprezentare grafică

Culorile partitive

Din păcate, nu toate situaţiile urmăresc regulile sistemelor aditiv şi

substractiv. Un al treilea sistem este exemplificat de artişti folosind abordarea
pointilistă. Van Gogh, Seurat şi alţi impresionişti au folosit de multe ori puncte
mici de culoare care aveau scopul de a fi amestecate de ochiul celui care se uita de
la distanţă. Acest fenomen este folosit şi atunci când particulele de oxizi metalici
sunt folosite ca şi coloranţi în ceramică. Aşadar, când vorbim despre folosirea
[Type text]

coloranţilor pentru a modifica restaurările după regulile culorilor substractive,

vorbim de fapt despre sistemul partitiv. Atunci când coloranţii sunt împărţiţi în
puncte mici (particule fine) şi sunt văzuţi de la distanţă, rezultatul este unul partitiv.
Acest fenomen se numeşte de asemenea ‚amestec de culori integrate’ sau ‚fuziune
spaţială’. Exemplele includ mozaicurile, ţesăturile, tablourile pointiliste şi
restaurările ceramice.

Această discuţie are la bază principiul: „cu lumina a venit culoarea”, acesta fiind un
concept de bază, culoarea reprezentând o funcţie a luminii. În mod tradiţional,
există obişnuinţa de a privi obiectelele ca având o culoare proprie. Acum trebuie să
începem să ne obişnuim cu următorul concept: „Culoarea nu este o proprietate a
unui obiect, ci, mai degrabă, a luminii care se reflectă din el.” Sursa de lumină
existentă în mediul ambiant poate sau nu să aibă toate lungimile de undă spectrală.
Majoritatea surselor artificiale nu le au, iar dacă o sursă nu conţine toate
segmentele spectrale, acea nuanţă care în mod normal ar fi reflectată de un obiect
nu mai este vizibilă.

Metamerismul

Metamerismul reprezintă caracteristica lucrării protetice de a avea o culoare

în lumina de la cabinet de exemplu, însă să prezinte alta în alte condiţii de
iluminare.14 Cu siguranţă ai plecat cu o ţinută de acasă şi ai rămas surprins să
observi că nu se potrivesc culorile sub o altă sursă de lumină. Culoarea pe care o
vedem depinde de natura sursei de iluminare. Culoarea unui obiect opac reprezintă
suma lungimilor de undă care sunt reflectate din el. Atunci când reconstruim un
dinte cu ajutorul ceramicii, a mima straturile unui dinte cu ajutorul materialelor cu
aceleaşi proprietăţi optice (distribuţia energetică spectrală) va minimaliza efectul de
metamerism. Cu cât distribuţia energetică a celor 2 materiale este mai apropiată, cu
atât succesul va fi mai bun.15

Percepţia

Până acum am înţeles conceptul de bază al culorii, acum este momentul să

„vedem” culoarea. Există multe aspecte psihologice şi psihosociale care trebuie
luate în calcul. A fost evidenţiat faptul că lumina ajunge la nivelul retinei şi
stimulează celulele receptoare de la acel nivel. Corneaa şi cristalinul îşi pierd din
claritate pe masură ce îmbătrânim, scăzând cantitatea de lumină transmisă şi uneori
[Type text]

alterând-o chiar. Forma cristalinului este controlată de muşchiul ciliar. Lentilele îşi
pierd din elasticitate pe măsură ce înaintăm în vârstă şi din proprietatea de a
direcţiona lumina către pata galbenă (macula lutea).

Lumina trebuie să treacă atât prin umoarea apoasă, cât şi prin cea vitroasă
până să ajungă la receptori. Aceste umori pot să conţină detritusuri celulare, fiind
considerate un alt factor de îmbătrânire. Conurile sunt situate în fovea centralis
(locul de pe retină care asigură cea mai bună definiţie a imaginii) şi funcţionează
doar ziua şi pentru vederea colorată. Bastonaşele sunt dispuse periferic de fovee şi
depăşesc conurile într-un raport de 20:1. Bastonaşele sunt pentru vederea nocturnă,
funcţionând la un nivel scăzut de lumină. Conurile urmează principiile culorilor
aditive, receptând culorile roşu, verde şi albastru (lungimi de undă). Toate
senzaţiile de culoare sunt produse de stimuli relativi prezenţi în terminaţiile
nervoase. Bastonaşele sunt sensibile la cantitatea de lumină, deşi încă nu este
înţeles mecanismul de funcţionare al acestora.

Indiferent de culoare, nuanţa, luminozitatea şi saturaţia ajung la nivelul

retinei, imaginea fiind împărţită în componente de luminozitate si trimisă către
creier, iar nuanţa şi saturaţia sunt transmise separat. Imaginea este apoi reasamblată
la nivelul creierului. Şi dacă până acum nu este destul de complex, creierul în loc să
developeze imaginea, procesează informaţia luând în considerare mesaje şi de la
celelalte simţuri şi comparând memoria experienţelor anterioare.

Vederea colorată poate să sufere aberaţii, acest fenomen fiind demonstraţie

simplă arată că dacă o persoană se uită mult timp la un obiect poate să
distorsioneze balansul culorilor.denumit ‚vedere coloră aberantă’. Există mai
multe tipuri de astfel de aberaţii, monocromatismul afectând 0,003% din populaţie,
atât bărbaţii, cât şi femeile. Aceşti indivizi nu văd culoarea deloc. Un alt procent de
2-3% din bărbaţi sunt dicromaţi – au numai 2 din cei 3 receptori ai culorii. Există
mai multe tipuri de dicromatism. 5-8% din bărbaţi sunt tricromaţi, văzând toate
cele 3 culori primare, dar atipic.

Curba de emisie spectrală

O alta parte a ecuaţiei pentru stimulii culorii este reprezentată de ‚răspunsul

spectral’ . Este esenţial să se controleze senzaţia de văz, pentru că este foarte uşor
de distorsionat. O demonstraţie simplă arată că dacă o persoană se uită mult timp la
un obiect poate să distorsioneze echilibrul culorilor. O expunere continuă la un set
[Type text]

de culori duce la adaptarea în privinţa nuanţei, făcând privitorul mai puţin sensibil
la anumite părţi ale spectrului vizual.

Lumina care stimulează receptorii de culoare duce la secreţia unor

chimicale, dar o prea lungă expunere inhibă această caracteristică a receptorilor de
a secreta chimicalele, de aici şi adaptarea la anumite nuanţe. Însă, dacă un individ
se adaptează unei anumite parţi a spectrului, acesta devine sensibil segmentului
complementar. Învăţătura pentru o mai bună alegere a nuanţei este simplă:
privitorul nu trebuie să se uite prea mult la elementele analizate. Uită-te la dinte şi
la ghidul de culori, dar nu mai mult de 5 secunde, apoi uită-te la o suprafaţă
albastră. Te vei adapta culorii galben, dar vei deveni sensibil pentru albastru. În
felul acesta, schimbi balansul, te adaptezi culorii albastru şi devii sensibil pentru
galben, putând să te întorci la alegerea culorii.

Ochiul şi mintea pot să joace trucuri, culorile pot să pară mai intense sau
mai aprinse atunci când au un mediu contrastant (acest termen se numeşte ‚
îmbunătăţirea mediului’). Din acest motiv, este indicat să rogi pacientul să
îndeparteze rujul atunci când iei culoarea. De asemenea, ţine minte că şi alte culori
din jur pot să reflecta lumina, precum babeţica pacientului, hainele asistentei etc.,
toate pot să modifice lumina mediului pe care ai incercat să o obţii.

Psihologia culorilor are multe ramificări, iar noi suntem influenţaţi de

culoare în feluri pe care nu le inţelegem. Max Lüscher, psiholog elveţian, a scris
mai multe cărţi despre psihologia culorii, recomandată fiind "Lüscher Color Test"

Distribuţia energetică spectrală

Trebuie luate în calcul 2 aspecte, intensitatea şi puritatea. Durerile de cap şi

senzaţia de oboseală pot să fie rezultatul unei iluminări proaste a mediului. Există
multe aspecte de luat în calcul, precum:
Nivelul vizual: Definirea nivelului de lumină necesar pentru a vedea
Diferenţe de luminozitate: După ce nivelul a fost stabilit, atunci trebuie determinat
raportul dintre lumina ambientală şi acel nivel de luminozitate necesar unei vederi
eficiente. Dacă necesarul de luminozitate este mare, dar lumina ambientală este
scazută, pot apărea dureri de cap şi oboseală vizuală. Raportul nu trebuie să fie mai
mare de 10:1, dar nici mai mic de 3:1.
[Type text]

Umbrele: Există două tipuri de umbre produse de obiectele care pot exista într-un
laborator sau cabinet. Primele sunt cele produse de orice obiect pe mediul de lucru
care scad nivelul luminii disponibile. Este o situaţie mai ales valabilă pentru
laboratoarele unde echipamentele pot să interfereze cu sursa de lumină. În cavitatea
orală este uşor să ne imaginăm diferite entităţi care blochează lumina, incluzând
chiar mâinile medicului sau dinţii adiacenţi. Un alt tip de umbre sunt cele care
blochează nu prin împiedicarea transmiterii luminii, ci prin reducerea cantităţii de
lumină ce ajunge la obiect, şi fac detaliile de nedesluşit.
Strălucirea este lumina în exces. Aceasta face detaliile să pară de nedesluşit.
Suprafeţele umede din cavitatea bucală produc acest efect, precum şi hârtia
lucioasă din birouri.
Aspectul placut: Lumina trebuie să fie adecvată, dar nu trebuie să fie dură.
Vârsta celui ce priveşte: Îmbătrânirea este un fenomen ce nu poate fi evitat, iar
acest proces include şi scăderea eficienţei ochiului. Corneea şi cristalinul devin mai
opace şi pot schimba culoarea, umorile s-ar putea să conţină detritusuri celulare şi
rezultatul tuturor acestor aspecte se manifestă prin necesarul unei cantităţi mai mari
de lumină pentru a vedea la fel de bine.
Lumina şi căldura (tabel 2) Sursele de iluminat pe care le folosim nu sunt foarte
eficiente. O sursă incandescentă produce mai multă energie calorică decât energie
luminoasă. O sursă de lumină fluorescentă, mai ales varianta cu balast, este mai
eficientă, dar tot produce o cantitate considerabilă de caldură. Cu cât cantitatea de
lumină este crescută (devine adecvată), cantitatea de căldură este de asemenea
crescută, făcând necesar integrarea unui sistem de răcire/încălzire. Atunci când
cumperi un bec, scrie de obicei voltajul, de exemplu 100 w. Totuşi, această cifră iţi
spune ce cantitate de energie este consumată, nu ce cantitate este emisă.

Sursa Cantitatea de caldura emisă

Flacara produsă de lumânare 2,000 K

Bec 200 Watt 2,900 K

Lampa cu Quartz 3,400 K

Lampa cu lumină fluorescentă 4,000 K

albă
Cerul senin 5,500 K
Tabel. 2 Exemple de surse de lumină şi cantitatea de caldură emisă de acestea
[Type text]

Acest lucru înseamnă că un corp negru încălzit la 5500 K ar avea o culoare

similară cu cea a unui cer senin – o condiţie necesară pentru ca două culori să se
potrivească. Aşadar, primul parametru ce trebuie respectat de sursa de iluminare
existentă în cabinet pentru alegerea culorii este să emită o cantitate de căldură de
aproximativ 5500 K.

Temperatura culorii descrie spectrul luminii care este radiată de un "corp

negru" care are temperatura suprafeţei respective. Un corp negru este un obiect care
absoarbe toată lumina incidentă, fără să o reflecte sau să o lase să treacă. O
analogie a radiaţiei unui corp negru este încălzirea unei bucăţi de metal sau a unei
pietre: se spune că devin "roşu încins" când ajung la o anumită temperatură şi apoi
"alb încins" pentru temperaturi mai mari. În mod similar, corpurile negre de
temperaturi diferite au temperaturi de culoare diferite ale "luminii albe". În ciuda
numelui, lumina care poate părea albă nu conţine neapărat o distribuţie egală a
culorilor din spectrul vizibil.

Se remarcă cum o temperatură de 5000 K produce lumină relativ neutra, în

timp ce 3000 K şi 9000 K produc lumină care tinde să aibă mai mult lungimi de
undă portocalii sau albastre. Culorile devin mai reci odată cu creşterea temperaturii
culorii. Această regulă pare să încalce natura firească a lucrurilor, dar este
rezultatul faptului că lungimile de undă mai scurte conţin lumină cu o energie mai
puternică.

Efectele biologice: Există un numar mare de cărţi care arată că spectrul luminos
întreg este benefic atât sănătăţii fizice, cât şi psihice. O sursă de lumina ce cuprinde
tot spectrul face culorile mai vibrante şi creează un mediu înconjurător plăcut.

Un alt element de care trebuie să ţinem cont atunci când alegem sursa de
lumina este reprezentat de puritatea luminii. Vorbim de lumina din timpul zilei, o
lumină produsă de soare când cerul este fără nori, în jurul orelor 12.00-13.00.
Aceste condiţii sunt greu de îndeplinit, aşadar, singura metodă de a standardiza
puritatea luminii în cabinetul stomatologic este de a folosi lumina artificială.
Lumina naturală este variabilă, diferă dimineaţa de seara, de la un anotimp la altul,
sau în funcţie de impurităţile din aer (ceaţă).

Există 3 caracteristici definitorii ale unei surse adecvate de lumină:

temperatura culorii, CRI-ul (Color rendering index) si curba emisiei spectrale. Al
doilea parametru este mai obscur si mai important: indexul CRI (Color rendering
index). O definiţie simplă a indexului CRI ar fi că măsoară abilitatea unei surse de
lumină de a reda cu acurateţe toate frecvenţele spectrului atunci când este
[Type text]

comparată cu o lumină de referinţă asemanatoare (din punct de vedere al cantităţii

de căldură emisă).16 Are valori între 1 – 100. Cu cât are o valoare mai scăzută, cu
atât vor fi reproduse culori de acurateţe scăzută.

Sursele de lumină care sunt incandescente au valoarea CRI de 100, din

moment ce toate culorile din spectrul lor sunt redate la fel. Sursele de lumină care
nu sunt incandescente au o temperatură emisă asociată. Astfel, de exemple, sursele
cu un index CRI mai mic de 100 sunt: HMI, lămpi fluorescente, LED-urile. Cu
valori mai scăzute ale indexului CRI sunt sursele de lumină ce conţin prea mult
verde sau magenta în spectru.17Un index CRI acceptabil pentru imagini
profesionale este considerat cel cu o valoare de 93 sau mai mare.

Majoritatea tuburilor fluorescente comune (lumina rece albă fulorescentă)

au valoarea indexului CRI de 68 – inadecvată pentru alegerea culorii. Acest index
este probabil cel mai important criteriu pentru procesul de alegere a sursei de
lumină. Un al treilea parametru pentru alegerea lampii este cunoscut sub numele de
curba emisiei spectrale. Cu cât sursa de lumină este mai apropiată de lumina zilei,
cu atât mai bună va fi potrivirea de culori. Lumina zilei conţine şi ultrvaiolete (a se
ţine cont de funcţia luminii fluorescente în albirea dinţilor).

Atunci când iţi alegi iluminarea pentru procesul de determinare a culorii

viitoarei restaurări protetice, cere specificaţiile lămpii pentru o alegere potrivită. De
obicei cele 3 criterii discutate trebuie să fie descrise. O sursă de lumină corectă cu
siguranţă va avea un preţ mai ridicat decât celelalte. Dacă ai de ales dintre mai
mulţi distribuitori, întreabă de raţia watt pentru a alege cel mai eficient tub şi
întreabă care este longevitatea tubului, pentru că există diferenţe majore între
diferite tuburi fluorescente.

Nu uita să păstrezi lămpile curate, pentru ca lumina emanată să fie clară,

ţinând cont de faptul că praful şi poluanţii pot să emane o cantitate crescută de
lumină. Dacă este posibil, foloseşte filtre de polarizare pentru a transmite lumina
vertical în cameră, îndepărtând astfel majoritatea umbrelor.

Atunci când lumina naturală nu este disponibilă într-un cabinet

stomatologic, poate fi folosită lumina florescentă, provenită de la bec (emană o
caldura de 5000-5500 K şi un are CRI mai mare de 90).18
[Type text]

Cheile de culori

Potrivirea culorii între dinţii naturali şi un material de restaurare estetic este

de obicei făcută cu ajutorul unui ghid de culori. Deşi acestea sunt folosite pentru a
identifica şi comunica culoarea, au limitări.19

În 1908, Black a publicat o lucrare monumentală pentru stomatologie.

Aceasta a fost prima referinţă din literatura de specialitate privind importanţa
valorii procesului de determinare a nuanţei. Acesta a spus că cel mai bun rezultat
estetic a fost obţinut după determinarea nuanţei şi a luminozităţii (aceasta din urmă
fiind considerată a avea o importanţă mai mare decât culoarea în sine). În acea
perioada existau deja diferite chei de culori, care însă determinau cele 3
caracteristici ale culorii în acelaşi timp (nuanţa, luminozitatea şi saturaţia).20

Abia în 1930, după ce Clark a publicat o serie de cercetări cu privire la

ştiinţa culorii, au apărut cheile de culori care se folosesc şi în ziua de astăzi. În
acestea, el spunea că strălucirea este cel mai important atribut al culorii (referindu-
se de fapt la luminozitate).21Clark a introdus importanţa luminozităţii în propria
cheie de culori care se numea 'Tooth Color Indicator" care cuprindea 60 de mostre
şi numai o nuanţă (galben), dar oferea 342 de culori cervicale şi 342 incizale. Deşi
era o cheie bună, conţinea prea multe variante şi era greu de folosit de către
medici.22 De fapt, nu a fost niciodată comercializată.

O altă cheie mai simplificată este Vita Lumina Vacuum Shade Guide
(1960), aceasta fiind foarte apreciată de către specialişti(fig.12). Vita a schimbat
numele în Vitapan Classical Shade Guide în februarie 1998. Aceasta includea 16
variante cu variabilitate a nuanţei şi a saturaţiei, dar nici o metodă de a evalua cea
mai importantă caracteristică: luminozitatea. O altă problemă a acestei chei de
culori este reprezentată de faptul că mostrele nu erau împărţite simetric în spaţiul
tridimensional al culorii.23
[Type text]

Fig. 12 Cheie de culori Vita Classic

Localizarea corectă a dintelui în spaţiul culorii este esenţială pentru a evita

problemele ce ţin de determinarea culorii acestuia. Cu acest scop, mostre din cheia
de culori sunt comparate cu dinţii de referinţă în gura pacientului. În acest proces,
culoarea dintelui de referinţă este definită cu un cod oferit de cheia de culori.
Dilema acestei metode ţine de faptul că există un număr mare de nuanţe dintre care
poţi alege, astfel încât ochiul uman oboseşte repede şi nu poate să mai ofere un
răspuns obiectiv. Dacă însă numărul de nuanţe disponibil este mic, factori aleatori
influenţează nuanţa aleasă, din moment ce există atât de puţine variante. În plus,
aproape toate cheile de culori conţin culori cu distribuţie aleatorie în spaţiul culorii,
ceea ce duce la o concentrare inutilă şi la distanţe foarte mari între culori. Multe
chei de culori oferă chiar nuanţe care sunt în afara spaţiului culorii dinţilor, făcând
procesul de alegere al culorii dificil în mod inutil.

Fig. 13 Cheia de culori Vita 3D-Master

Astfel de probleme au fost minimalizate de producătorii sistemului VITA

3D-MASTER (fig.13). Cheia de culori conţine mostre echidistant distribuite în
spaţiul de culori în concordanţă cu principiile ştiinţifice, care adaugă precizie
alegerii culorii dacă este folosită cum trebuie. Cunoştinţe despre sistemul L*a*b*,
respectiv L*c*h sunt utile în acest context. Sistemul 3D-MASTER include 5
grupuri de luminozităţi cu distanţe egale (∆L=4) în spectrul coloristic al dinţilor.
Aceleaşi mostre ale unui grup au valoare egala a luminozităţii (L), dar diferă
[Type text]

saturaţia şi nuanta. Acest aranjament spaţial oferă baza procedurii determinării

culorii dinţillor.24

Cum măsurăm culoarea?

Un adjuvant al cheilor de culori tradiţionale îl reprezintă instrumentele de

măsurat electronice, mai ales atunci când medicul trebuie să restaureze o edentaţie
nu prea întinsă (atunci când mai sunt dinţi restanţi). Aceste instrumente pot oferi de
asemenea informaţie importantă cu privire la luminozitatea culorii sau proporţiile
acesteia, care se modifică în diferite zone ale dinţilor.25

Aceste sisteme pot fi împartite în două categorii mari: calorimetre şi

spectrofotometre.

În ziua de astăzi, cele mai folosite instrumente pentru a măsura culorile sunt
spectrofotometrele. Tehnologia spectrală măsoară lumina reflectată sau transmisă
pe mai multe puncte din spectrul vizual, rezultatul fiind o curbă care este unică
pentru fiecare culoare, fiind o metodă excelentă pentru a identifica, specifica şi
potrivi culorile.

O a treia metodă de a detecta culoarea este cu ajutorul software-ului unei

camere digitale care face poze şi le transmite unui computer unde culoarea este
analizată si apoi sunt oferite rezultatele de care avem nevoie. Un exemplu de astfel
de software este reprezentat de ClearMatch (Smart Technology, Hood River, OR)

Calorimetrul

Calorimetrul este un dispozitiv cu 3 stimuli care foloseşte filtre pentru roşu,

verde şi albastru si stimulează răspunsul ochiului uman la lumină şi culoare. În
anumite aplicaţii de control ale calităţii, aceste dispozitive reprezintă cea mai
ieftină soluţie. Ele nu pot compensa însă metamerismul. Deoarece folosesc un
singur tip de lumina (precum becul incandescent sau xenonul) şi pentru că nu
înregistrează reflexia spectrofotometrică, nu pot reda curba culorii.
Spectrofotometrele pot sa compenseze acest lucru, fiind mai potrivite unei alegeri
adecvate şi repetitive ale măsurătorii unei culori.26

De asemenea, există o multitudine de dezavantaje în a folosi un calorimetru

pentru măsurătorile din domeniul stomatologic – a culorii dinţilor naturali. Aceste
instrumente au fost create pentru a măsura suprafeţe plate şi astfel sunt susceptibile
[Type text]

erorilor cu privire la efectul de margine.27 Acest efect apare atunci când lumina,
văzută normal cu ochiul liber, este risipită în momentul transmisiei printr-un
material translucent, precum dinţii, sau materialele de restaurare, dar şi elementele
unei chei de culori şi nu este măsurată din cauza configurării sursei de iluminare, a
senzorului şi a deschiderii.28 Aceste probleme încă persistă, atât în măsurarea
dinţilor naturali, cât şi în a fabricării cheilor de culori.29

Spectrofotometre

Există 2 clase de spectrofotometre: cu o sursă de lumină şi cu două surse de

lumină.

Spectrofotometrul cu o sursă de lumină a fost primul inventat, toată lumina trecând

prin mostră. În acest caz, pentru a măsura intensitatea luminii incidente, obiectul
trebuie îndepărtat pentru ca lumina să poată trece. Acest tip de spectrofotometru
este mai ieftin pentru că are mai puţine părţi componente şi sistemul este mai puţin
complicat.

Spectrofotometrul cu două surse de lumină are scopul de a elimina timpul

de măsurare a mostrei. Avantajul acestui tip de instrument este că măsurarea
mostrei şi a obiectului de referinţă se face in acelaşi timp. Un dezavantaj este
reprezentat de costul crescut, precum şi de sensibilitatea scăzută.

Spectrofotometrul cu sursă de lumină divizată este similar celui cu două

surse de lumină, însă foloseşte un splitter pentru a trimite lumina prin mostră şi
obiectul ce trebuie măsurat, simultan, către 2 detectoare identice, dar separate.
Deci, măsurătorile se pot face simultan. Avantajele acestuia sunt stabilitatea mare,
deşi nu la fel de mare precum a celui cu două surse de lumină.

Spectrofotometrul Easyshade

Spectrofotometrul Easyshade (Vita Zahnfabrik) (fig.14) este un dispozitiv

intraoral care oferă valorile L*a*b* într-un mod specific. Acest dispozitiv de
determinat culoarea conţine o unitate de bază, o piesă de mână şi un ansamblu de
cablu fibro-optic. Există 3 programe de măsurare: pentru dinţi, mostre de nuanţe şi
restaurări. Culoarea oferită este cea mai apropiată din cheile Classical şi 3-D
Master Vita. Un dinte poate fi analizat ca un întreg, sau în treimea gingivală, cea
medie şi cea incizală. De asemenea, sunt disponibile şi date în sistemul L*a*b*
(luminozitate, saturaţie şi nuanţă).
[Type text]

Fig. 14 Spectrofotometrul Eastshade

Măsurarea unei restaurări produce un răspuns de genul: Good, Fair sau Adjust
(Bun, Potrivit, Ajustează), împreuna cu diferenţa de culoare ∆E între nuanţa aleasă
şi restaurare.30

Alegerea nuanţei şi potrivirea culorii

La prima vedere, alegerea culorii şi potrivirea acesteia par sinonime. Totuşi,

sunt mulţi paşi de urmat dacă vrei să încerci să înlocuieşti dentiţia umană cu un
substituient artificial, procesul fiind mult mai complicat. În momentul în care
trebuie să alegi culoarea, medicul trebuie să ia în calcul toate caracteristicile
dinţilor care trebuiesc înlocuiţi. Mărirea ajută pentru a studia mai de aproape
culoarea. După ce ai făcut acest lucru, acum trebuie să transmiţi informaţia în
laborator, unde cu ajutorul materialelor trebuie să se facă noua restaurare protetica.
Aşadar, alegerea culorii este un proces în care se identifică caracteristicile pe care
dorim să le aibă restaurarea protetică, iar potrivirea culorii este modificarea acesteia
astfel încat să atingă cerinţele existente.

Există mulţi paşi pentru a pregăti mediul şi procedura de alegere a culorii.

În general, ecuţia este următoarea:
[Type text]

Distribuţia energetică spectrală

Reflexia spectrală = Stimulii pentru culoare

Răspunsul spectral

Această ecuaţie indică faptul că există mai mulţi paşi care trebuiesc
controlaţi pentru a asigura că rezultatul este cel dorit, conform cerinţelor.
Distribuţia energetică spectrală se referă la sursa luminii, reflexia spectrală la
lumina reflectată de celelalte obiecte din cameră înainte să ajungă la dintele ce este
analizat. Acesta este un concept important.

Să luăm în calcul lumina solară care pătrunde pe fereastră. Dacă aceasta ar

ajunge direct în cameră (considerand că nu a fost alterată de fereastră), efectul
spectral ar fi maxim. Totuşi, dacă lumina este reflectată de un perete înainte de a
pătrunde pe fereastră, nu mai este considerată ‚lumină solară’, ci lumină solară
care a fost alterată de nuanţa suprafeţei care a reflectat-o. Acest concept este
aplicabil şi în procesul stomatologic. Nu trebuie luată în calcul doar intensitatea
luminii din cameră, dar şi suprafeţele care o vor reflecta. Într-un final, mecanismul
psihologic de a vedea trebuie controlat, pentru că poate să fie subiectul unor
aberaţii sau distorsiuni.

Mediul ambiant

Intensitatea condiţiilor de iluminare ale mediului înconjurator este foarte

importantă. Dacă cantitatea de lumină este prea mică, detaliile fine sunt pierdute şi
ochiul întâmpină dificultăţi în percepţia nuanţei. De obicei, lumina care provine din
tavan nu este destul de intensă pentru a acoperi întreg câmpul vizual. Dinţii au
variaţii subtile de culoare, de aceea este necesară o iluminare bună. Uniturile
dentare nu sunt indicate pentru a fi folosite în procesul de determinare a culorii
viitoarei lucrări protetice pentru că au o intensitate prea mare şi se produce efectul
de strălucire care va obosi ochiul medicului. De asemenea, se contraindică
determinarea culorii imediat după ce s-a folosit lampa de la unitul dentar.

Momentul zilei cel mai indicat pentru a determina culoarea este reprezentat
de orele 12.00-13.00, atunci când lumina naturală este produsă de soare, dacă cerul
[Type text]

este fără nori. Fiind însă condiţii greu de îndeplinit, este indicată folosirea unei
surse de lumină artificială care să imite acele condiţii ideale. Sursa de iluminare
trebuie să respecte câteva caracteristici, precum o cantitate de căldură emisă de
aproximativ 5000 - 5500 K, un CRI cu o valoare mai mare de 93, cât mai aproape
de 100. Un al treilea parametru de care trebuie să se ţină cont este curba emisiei
spectrale, recomandată fiind lumina fluorescentă (are o curba de emisie spectrală
cât mai apropiată cu a luminii naturale) care respectă însă şi indicii enumeraţi mai
sus.31

După ce cantitatea şi calitatea luminii au fost stabilite, acum trebuie să ne

îndreptăm atenţia asupra a ceea ce se întamplă cu lumina după ce a ajuns în camera
în care luăm culoarea. Trebuie evitate culorile cu saturaţie crescută care, prin
substracţia întregului spectru de lumina, vor distorsiona lumina pătrunsă în cameră.
În primul rand, tavanul trebuie să fie alb. Tavanul este un reflectorizant care
transmite lumina înapoi în zona de lucru şi este indicat ca acest lucru să se facă
într-un mod cât mai eficient. Se doreşte o valoare Munsell de peste 9, dar chiar şi la
acea intensitate, peste 20% din lumină a fost deja absorbită.

Pentru zone verticale înalte, este nevoie de o valoare Munsell de peste 8,

pentru pereţi mai joşi şi dulapuri, o intensitate de 7 este adecvată, pe când la nivelul
podelei valoarea poate să scadă până la 6. Pentru orice suprafaţă reflectorizantă
majoră, o saturaţie nu mai mare de 4 este esenţială. Acest lucru nu înseamnă că un
cabinet trebuie să fie plictisitor şi lispit de viaţă. Picturi, obiecte de artă, etc, acestea
pot adăuga interes camerei fără să distorsioneze mediul în vederea alegerii culorii.
Pereţi mai puţini înalţi şi zone mai puţin reflectorizante pot să aibă o saturaţie de 6
sau mai mică, pe când podelele au o saturaţie de 2.

Cum alegem culoarea – generalităţi

Determinarea culorii în stomatologie poate fi împărţită în 2 categorii:

vizuală şi instrumentală. Metoda vizuală de determinare a culorii se face prin
compararea dinţilor pacientului cu mostrele cheilor de culori oferite de diferiţi
producători.32 Totuşi, această metodă nu este cea mai indicată şi acest lucru
reprezintă o problemă reală în stomatologie. Din momentul introducerii în acest
domeniu, spectrofotometrele şi calorimetrele au fost folosite doar în cercetări, nu şi
în practica clinică.
[Type text]

Metoda de determinare vizuală a culorii este subiectivă, depinzând de

psihologia celui ce o analizează şi răspunsurile psihologice produse de stimulul de
energie radiantă.33 Diferenţele pot să fie rezultatul mai multor factori, precum:
oboseala, vârsta, emoţiile, condiţiile de iluminare, expunerile anterioare ale ochilor,
poziţia şi tipul de iluminare, precum şi metamerismul.34

Dinţii se deshidratează în timpul pregătirilor, cât timp gura este deschisă şi

aerul comprimat este folosit pentru a îndepărta detritusurile alimentare. Drept
rezultat, luminozitatea culorii creşte şi saturaţia scade.35De aceea, culoarea trebuie
aleasă la începutul procedurii, atunci când dinţii sunt hidrataţi natual. Este o idee
bună chiar să se repete acest pas la diferite programări (diagnostic, profilactic).

O mărire de cel puţin x 3,5 - 4,5 (a dintelui în cauză) este esenţială pentru
medic, astfel acesta putându-se concentra pe o anumită zonă a dintelui atunci când
foloseşte cheia de culori roşie (o cheie de culori folosită cel mai des, produsă de
Vita care conţine culori ale dentinei; mai există o cheie de culori albastră care
delimitează culori pentru partea cervicală, medie şi incizală a dinţilor). Este
important ca medicul să aleaga culoarea dinamic. Pacientul trebuie poziţionat sub
diferite surse de iluminare (naturală, incadescentă, fluorescentă sau halogenă)
pentru că spectrul de reflexie în diverse circumstanţe diferă dacă este vorba de
ceramică sau dinte natural.36 Medicul trebuie să îşi odihnească ochii la fiecare 10
secunde, privind un fundal albastru sau gri.37

În timpul procedurii de alegere a nuanţei trebuie să i se explice pacientului

de ce se face acel lucru şi să fie educat în privinţa metamerismului şi a problemelor
ce pot apărea în cursul tratamentului. Şirul metameric este complex pentru că:

- cheia de culori nu corespunde proprietăţilor dinţilor naturali, având o

curbă spectrala diferită, este confecţionată din materiale diferite şi de
cele mai multe ori are o textură a suprafeţei diferită;
- cheile de culori nu se potrivesc între ele; au fost găsite diferenţe
vizibile între diferite chei de culori care sunt produse de aceeaşi
companie, pentru acelaşi material; acesta este motivul pentru care
este o idee bună ca medicul să îi trimită tehnicianului mostra de
culoare din cheia cu care a ales nuanţa la pacientul respectiv;
- cheia de culori nu se potriveşte cu materialul de restaurare; cheile de
culori pentru ceramică sunt din porţelan de sticlă, nu feldspatic,
precum cele folosite pentru restaurările metal-ceramice; cheile de
culori pentru răşini sunt de asemenea diferite faţă de restul
materialelor;
[Type text]

- diferenţele care apar de la o serie de producţie la alta a aceluiaşi

producător pot să producă probleme technicianului; acesta este
motivul pentru care tehnicianul trebuie să trimita o cheie de culoare
medicului pentru fiecare cutie nouă de ceramică folosită pentru a se
asigura că evită această problemă; mulţi producători de ceramică se
bazează pe observaţiile vizuale mai mult decât pe spectrofotometru
pentru a evalua diferite serii de producţie;
- este foarte important ca medicul să realizeze că alegerea nuanţei
potrivite şi a saturaţiei sunt cam pe poziţiile a 6-a şi a 7-a ca
importanţă atunci când realizează o lucrare protetică; o persoana
trebuie să fie aproape de cineva pentru a detecta uşoare diferenţe de
nuanţă, însă discrepanţele de formă, luminozitate, textura suprafeţei,
luciu şi opacitate pot fi văzute de la distanţe mari; daca nu respectă
aceste caracteristici ale dentiţiei naturale, restaurarea finală va părea
mai proeminentă.38

Observatorul vede un obiect atunci când lumina se reflectă din el.

Suprafeţele care sunt perpendiculare persoanei care priveşte trimit aproape întreagă
lumina acestuia. Suprafaţa dinteului însă nu va trimite o cantitate semnificativă de
lumină ochilor observatorului dacă nu sunt perpendiculare acestuia. De aceea,
medicul poate să manipuleze percepţia lungimii şi a lăţimii prin crearea unor
suprafeţe plate sau concave. Medicul poate să facă un dinte să pară a avea o
dimensiune mezio-distală sau cervico-incizală mai mică scăzând lăţimea sau
lungimea suprafeţei vestibulare care reflectă direct lumina.39

Un alt exemplu îl reprezintă un incisiv inferior care este lingualizat.

Nereflectând lumina direct înapoi către privitor, poate să pară mai închis la culoare.
Zâmbetul poate fi însă uniformizat fără realinierea dinţilor, ci prin simpla creştere a
intensităţii incisivului.

În cabinet trebuie să existe un mediu coloristic neutru. Atunci când privim

un roşu aprins, conurile se vor satura şi vor obosi repede, dând impresia că
imaginile pe care le privim ulterior conţin mai mult albastru-verde. Culoarea
pereţilor în cabinet şi în laborator poate să altereze percepţia. Într-o cameră albastră
o persoană poate să vadă mai mult portocaliu decât are corpul pe care îl priveşte
(culoarea complementară albastrului fiind portocaliu). Un fundal ideal este unul gri
neutru.40Griul nu are culoare complementară, aşadar este odihnitor pentru conuri.
[Type text]

Acest lucru este foarte important pentru dinţii adulţi care au o suprafaţă lucioasă
care reflectă nuanţa oricarei culori plasate în vecinătate.41

Din cauza variabilităţii luminii zilei, ar trebui să fie trase jaluzelele

cabinetului şi folosită o sursă de iluminare de intensitate proprie. Medicul trebuie
să acopere hainele pacientului cu o babetă gri şi acesta să îşi îndepărteze sau
acopere rujul.42Cel mai important factor în acest proces de determinare a culorii
pentru viitoarea lucrare protetică îl reprezintă iluminarea. Indiferent de tehnica
folosită, fără o sursă de lumină care se apropie de 5500K şi un CRI de 100, atât în
cabinet cât şi în laboratorul tehnicianului, o reuşită nu este posibilă.

Alegerea culorii trebuie făcută înainte de a porni lumina de la unitul dentar.

Aceasta este prea puternică şi poate să producă oboseală oculară din cauza
fenomenului de strălucire. Bastonaşele din ochi sunt sensibile la luminozitate şi la
nuanţele de gri. Conurile devin active doar la un nivel ridicat de luminozitate.
Atunci când conurile funcţionează, nuanţa şi saturaţia pot produce distorsiuni ale
intensităţii. Un nivel scăzut de lumină este cel mai indicat pentru evaluarea
intensităţii.43Dacă lumina este prea puernică, reflexia puternică produsă de
suprafaţa vestibulară a dinţilor va da valori incorecte ale intensităţii.44

Un alt motiv pentru a face acest proces înainte de tratament este

deshidratarea. Luminozitatea creşte, iar saturaţia şi translucenţa scad atunci când
dinţii sunt uscaţi după tratament. Acesta este motivul pentru care restaurările sunt
în general mai albe. Acest lucru se întâmplă şi în cazul compozitului. În cazul în
care compozitul ales este mai deschis decât dinţii, atunci medicul are siguranţa că o
să fie şi mai deschis după ce dinţii se rehidratează. Când există dubii în privinţa
culorii, medicul este indicat să aleagă nuanţa mai închisă.45

În cazul în care medicului i-au obosit ochii, primele impresii sunt cele mai
bune. Nu este indicat să se uite mai mult de 5 secunde la dinţi, pentru a preveni
acomodarea.46Medicul trebuie să se uite la dinţi atât cu buzele pacientului relaxate,
dar şi deschise (lumina indirectă şi lumina directă). Acest lucru îl ajută să
determine cât din luminozitate provine din dentină. Luminozitatea uneori este
obţinută scăzând saturaţia. Dacă valoarea obţinută diferă mult, atunci nu este cea
corectă, eroarea fiind cauzată de reflectivitatea mare a suprafeţei. Pentru a creşte
luminozitatea se poate aplica ceramică fluorescentă în straturile de dentină. Miller a
sugerat să se folosească 2 chei de culori Vita. Prima să aibă tab-urile aranjate în
ordinea intensităţii, iar a doua în funcţie de nuanţă, cu nuanţele A şi B la capete
opuse, C şi D în mijloc.47C şi D au valori între A şi B pe linia curcubeului (saturaţia
şi luminozitatea sunt manipulate pentru a părea diferit).48
[Type text]

Atunci când se alege clasa de nuanţă, este indicat să se folosească tab-urile

A4 şi B4, care vor facilita acest proces eliminând folosirea nuanţelor cel mai des
întâlnite. Saturaţia este foarte mică pentru nuanţele A1 şi B1, făcând dificilă
determinarea clasei de nuanţă. Este indicată compararea celei mai înalte saturaţii
din fiecare clasă de nuanţă cu cuspizii maxilari. Atunci când se alege nuanţa, este
indicat ca medicul să se uite la treimea medie a dinţilor. Diferenţele dintre cheile de
culori şi culoarea dinţilor naturali cresc pe măsură ce ne apropiem de rădăcină.
Comparaţi cu o cheie de culori Vita, dinţii naturali au o culoare mai roşie şi o
translucenţă scăzută la nivel cervical.49 Dacă există dubii în a alege clasa de nuanţă,
se va alege A-ul. Majoritatea dinţilor naturali sunt mai roşii decât clasa de nuanţă
B.50Aproximativ 80% din dinţii naturali aparţin clasei A.51

Atunci când se determină translucenţa proximală, pacientul este rugat să

întoarcă capul din dreapta spre stânga, permiţând medicului o mai bună analiză. Un
fundal negru va permite observarea albastrului opalescenţei prin translucenţa
smalţului. A nu se folosi însă acelaşi fundal negru şi pentru evaluarea nuanţei şi a
saturaţiei. Dacă dinţii au proeminenţe anatomice pe suprafaţă, acestea trebuie
replicate pentru că determină cantitatea şi direcţia luminii reflectate de aceştia din
unghiul respectiv. Modelele preliminare ajută duplicarea acestor contururi. Deşi
strălucirea şi textura pot fi determinate mai bine cu ajutorul fotografiei, este indicat
ca acestea să fie descrise tehnicianului, adăugând şi percepţia pacientului.

Majoritatea oamenilor au un ochi dominant care va percepe preferenţial

nuanţa (stângul sau dreptul). Este indicat să se ţină cheia de culori şi pe o parte şi
pe cealaltă a dintelui, în timp ce medicul se uită din diferite unghiuri.52În plus,
dificultăţi pot să apară şi dacă dintele diferă mult din punct de vedere al mărimii
faţă de cheia de culori. Suprafaţa mai mare poate să pară mai aprinsă, mai vie decât
cea mică.53

Caracteristicile culorii dintilor

La dinţii proaspăt erupţi, straturile superficiale de dentină sunt mai opace,

părând ca un strat alb. Straturile mai profunde sunt mai puţin opace însă. Din cauza
opacităţii crescute, smalţul dinţilor proaspăt erupţi este foarte reflectorizant.
Saturaţia acestora (care în general este dată de dentină) va fi scăzută din cauza
efectului de mască produs de smalţ.54 Pe măsură ce stratul de smalţ se subţiază,
dentina pare mai evidentă. Grosimea stratului de smalţ este mai crescută la nivel
incizal şi mai scazută la nivel cervical.55
[Type text]

Smalţul tânăr este mai permeabil, dinţii proaspăt erupţi deshidratându-se

mai repede, însă cei adulţi nu sunt atât de permeabili. Cu timpul, numai smalţul din
straturile profunde rămâne, adică cel translucent.56

Prismele de smalţ şi substanţele care le inconjoară sunt poziţionate

perpendicular pe stratul de dentină. Această structură permite luminii să pătrundă şi
reflectă astfel şi stratul de dentină subiacent. Uneori, privitorul poate să observe
zone pigmentate dacă se uită dintr-un anume unghi, însă dacă îl schimbă nu le mai
remarcă. Translucenţa smalţului variază în funcţie de unghiul de incidenţă, de
lungimea de undă şi de gradul de deshidratare.57

Grosimea stratului de dentină, mărimea camerei pulpare şi vitalitatea

ţesutului pulpar în diferite stagii de dezvoltare ale dintelui influenţează de
asemenea culoarea. Adolescenţii au de obicei camera pulpară mai mare, de aceea
culoarea dinteului este mai roşiatică. După depunerea dentinei secundare, camera
pulpara scade în volum şi dinţii îşi pierd din aspectul roşiatic pe măsură ce trece
timpul.58

Dentina îmbătrânită este mai închisă la culoare (saturaţia este crescută,

luminozitatea scăzută) şi are nuanţe de verde şi albastru. Dentina tânără este mai
roşu-galben.59 Există o relaţie de proporţionalitate directă între vârsta şi saturaţia
culorii rădăcinilor.60

Deşi dentina suferă o transformare a culorii de la roşu-galben spre galben,

culoarea dintelui adult este însă mai roşiatică decât a celui tânăr deoarece smalţul
care acoperă dentina roşiatică este mai puţin intens din cauza uzurii.61

Luminozitatea este determinată de calitatea stratului de smalţ în privinţa

reflectivităţii sau a opacităţii. Dacă straturile superficiale de smalţ au suferit uzură,
translucenţa creşte şi dentina devine mai vizibilă, saturaţia acesteia începând să
influenţeze luminozitatea mai mult. Pentru a creşte luminozitatea unei restaurări
care are nevoie totuşi de o transluciditate mare, trebuie să se facă acest lucru în
stratul de dentină, nu în cel de smalţ. Luminozitatea este în mod normal cea mai
scăzută la nivel cervical, apoi incizal şi cea mai crescută în treimea medie a
dintelui.62

Nuanţa la nivel cervical este tot timpul mai roşiatica decât în treimea medie
sau incizală. Translucenţa este mai crescută la nivelul lateralilor. Cuspizii prezintă
foarte puţin translucenţă. Cuspizii superiori sunt de obicei cu 2 nuanţe mai închişi
decât incizivii maxilari şi de obicei oferă cel mai bun indiciu în alegerea nuanţei.
[Type text]

Nuanţa şi saturaţia dinţilor naturali nu sunt constante. Dacă se foloseşte acelaşi tip
de ceramică pentru a face toţi dinţii, efectul nu va fi unul foarte estetic, ci unul
plat.63Un efect tridimensional poate fi obţinut cu gradienţi de saturaţie, închizând
culoarea de la nivelul centralilor spre distal.64

Iată tehnica de înregistrare cromatică de către medic în cabinet:

Pentru o şansă de reuşită mai mare şi un rezultat mai bun, este indicat să se
împartă procesul de determinare a culorii în mai multe etape standardizate. Pentru
început, se curăţă dinţii şi pacientul este rugat să îndepărteze orice formă de
machiaj, pentru că poate influenţa procesul de alegere a culorii. Se foloseşte o
bavetă de o culoare neutră (albastru deschis sau gri) pentru a acoperi hainele
colorate.65 Următorul pas este să se evalueze transluciditatea sau opacitatea
existente pentru a determina ce tip de material trebuie folosit. Strălucirea este cel
mai important factor în acest proces.

Fig. 15 Determinarea culorii cu ajutorul spectrofotometrului Easyshade

În cazul în care medicul alege să folosească spectrofotometrul ca metodă

adjuvantă în alegerea culorii, acesta trebuie să ştie cum să îl folosească (fig.15). Cu
ajutorul aparatului, acesta poate măsura o singură zonă a dintelui, sau zonele
coletului, medie şi cea incizală. Pacientul este indicat să fie aşezat pe scaunul
[Type text]

dentar, având capul înclinat pe spate. În cazul în care se măsoară o singură zonă
dentară, vârful de măsurare trebuie aşezat în zona centrală către cervical (pentru ca
smalţul să acopere dentina). Dacă se alege măsurarea dintelui în mai multe puncte,
se alege programul special denumit 'Tooth area' pentru a măsura zonele cervicală,
medie şi incizală a dinteului, în această ordine. După măsurarea cu succes,
rezultatele se vor afişa în sistemul VITA Classic A1-D4 şi VITA System 3-D
Master.

Alegerea luminozităţii

Majoritatea companiilor distribuie chei de culori aranjate în funcţie de

nuanţă. Pentru o determinare corectă, se poate începe cu rearanjarea cheii de culori
în funcţie de luminozitate (fig.16), începand cu cea mai intensă şi ajungând până la
cea mai puţin intensă. Iată aranjamentul unei chei de culori standard Vita: B1, A1,
B2, D2, A2, C1, C2, D4, A3, D3, B3, A3.5, B4, C3, A4 şi C4.

Fig. 16 Aranjamentul unei chei de culori Vitapan 3D Master în funcţie de luminozitate

Pentru cea mai bună metodă de a determina culoarea, iată cum trebuie să
poziţionezi cheia de culori:

1. Mostra de culoare în dreptul ochilor medicului

2. La acelaşi nivel incizal cu dintele ce trebuie reprodus

3. Paralel cu axul lung al dinteului în cauză

4. În acelaşi unghi cu planul facial precum şi dintele în cauză

[Type text]

5. Medicul să privească de la o distanţă de 25-33 cm, egală cu lungimea

antebraţului (distanţa recomandată pentru citit) şi să nu poarte ochelari cu
lentile colorate

Se poziţionează zona incizală a mostrei de culoare din cheia de culori cel

mai aproape de dintele ce trebuie analizat pentru a evita influenţarea intensităţii de
nuanţă din mijlocul mostrei . Nivelul incizal are cea mai mare influenţă asupra
alegerii intensităţii (fig.17).

Fig. 17 Detectarea luminozităţii culorii

În acest moment al procesului, se încearcă descoperirea intervalul valorilor

nuanţei, nu culoarea exactă. Se analizează mostra de culoare din cheia de culori
aproximativ 5-7 secunde, apoi medicul trebuie să îşi mute privirea pe o culoare
neutră pentru a-şi odihni ochii.66În timpul acestui proces, se folosesc diferite mostre
pentru a analiza zonele incizală, medie şi gingivală ale dinţilor vecini şi antagonişti.

Alegerea nuanţei (fig.18)

Nuanţa este principala, sau culoarea dominantă a dintelui. Metoda optimă

de a folosi cheia de culori este să se îndepărteze partea cervicală a mostrei pentru a
elimina influenţa nuanţei acestei zone asupra alegerii nuanţei. Această zonă are o
saturaţie mai mare şi o luminozitate mai mica. Se doreşte totuşi obţinerea unei
mostre nealterate în cazul în care medicul vrea să folosească culoarea mai închisă
de la nivelul gingival.
[Type text]

Fig. 18 Poziţionare tab-ului din cheia de culori în vederea determinării nuanţei

Se poziţionează mostra la nivelul zonei pe care medicul încearcă să o

compare. Nuanţa dominantă poate să fie o nuanţă dentinară şi se găseşte cel mai
des în treimea medie a suprafeţei vestibulare. Este posibil ca treimea cervicală să
fie apropiată sau identică cu cea medie. Mostrele pentru nuantţă sunt A,B,C sau
D.67

Alegerea saturaţiei (fig.19)

Saturaţia este determinată ultima. Aceasta este indicată de un număr în

cheile de culori Vita. De exemplu, A3 este o saturaţie mai mare decât A1 din cadrul
aceleiaşi grupe de nuanţă.68

Fig. 19 Poziţionarea tab-ului din cheia de culori în vederea determinării saturaţiei

[Type text]

Aceşti paşi sunt urmăriţi şi în cazul în care medicul foloseşte o cheie de

culori VITAPAN 3D-MASTER (Vivadent, Brea, CA), chiar dacă saturaţia trebuie
aleasă înaintea nuanţei în acest sistem. Mostrele sunt aranjate după luminozitate,
fiind 5 grupe. Dupa ce medicul a ales grupa de luminozitate, nivelul de saturaţie
este cel ce urmează (nivel vertical). Nuanţa (nivel orizontal) este aleasă în funcţie
de dintele comparat, dacă acesta este mai verde sau mai roşu decât mostra.
Mostrele sunt numerotate de la 1 la 5. Numărul ce urmează (1; 1,5; 2; 2,5; 3)
reprezintă nivelul de saturaţie. Litera M reprezinta o nuanţă medie din fiecare grup,
iar L şi R înseamnă mai verde sau mai roşu decât mediu.69 Acest sistem permite
alegerea intensităţii, a saturaţiei şi a nuanţei într-o manieră sistematică.

Dacă medicul are posibilitatea să facă mici modificări finale în cabinet

(colorare de suprafaţă sau staining) sau daca poate transmite foarte bine indicaţiile
în privinţa modificărilor, atunci se alege nuanţa care este cât mai apropiată de ceea
ce doreşte să obţină, dar de o luminozitate mai mare sau o saturaţie mai mică. Acest
lucru se face pentru că este mult mai uşor să se scadă nivelul luminozităţii (culori
substractive) şi să se crescă saturaţia, decât invers. Acestea fiind spuse, medicul
trebuie să ţină cont că în cazul unei restaurări finale este mai indicat să se obţină o
luminozitate uşor scăzută sau o saturaţie mai mare, pentru că sunt mai greu de
observat.

Dinţii se schimbă pe măsură ce trece timpul, tinzând să le crească

luminozitatea şi opacitatea, dar au o saturaţie mai mică la vaâste mai mici.
Luminozitatea sau transluciditatea scad cu timpul, iar saturaţia creşte, pe când
nuanţa poate să rămână constantă sau să varieze mai spre mostrele roşii (R).70

Daca există o dificultate în a decide între două valori ale intensităţii, se

alege cea cu valoarea cea mai mică dintre cele două. Atunci când se alege saturaţia,
se ramâne în grupul ales: grupul A (A1-A4) roşu-maron, grupul B (B1-B4)
portocaliu-galben, grupul C (C1-C4) verde-gri şi grupul D (D1-D4) roz-gri.71

Trebuie să se ia în calcul opalescenţa, fluorescenţa şi translucenţa.

Opalescenţa poate fi gasită la marginea incizală şi în zonele proximale ale dinţilor
anteriori. Vârful cuspizilor şi crestele marginale ale dinţilor posteriori sunt de
asemenea caracterizate de opalescenţă.72 Fluorescenţa este tipică treimii medii a
dinţilor anteriori şi se observă de obicei în spectrul culorilor galben/portocaliu.73
Fluorescenţa pudrei de ceramică poate fi folosită pentru a reproduce acest patern în
estetica dentară. Transluciditatea este mai evidentă la nivelul marginilor incizale
ale dinţilor anteriori. Aceasta scade luminozitatea dinţilor şi poate fi obţinută cu
[Type text]

ajutorul ceramicii translucide în restaurări.74Aceste 3 calităţi afectează calitatea şi

cantitatea de lumină reflectată.75
Drept rezultat, restaurarea finală nu va fi identică cu dinţii naturali. S-ar
putea să semene, dar vor avea curbe spectrale diferite. Trebuie să se ţină cont de
faptul că un dinte arată într-un anume fel în mediul luminat corespunzător din
cabinetul medicului, diferit faţă de cum arată într-un mediu luminat incandescent.
Acest lucru trebuie explicat pacienţilor, mai ales celor care au nevoie de restaurarea
unui singur dinte. Pacienţii au tendinţa de a accepta această explicaţie dacă este
dată înainte de a începe tratamentul, deoarece, dacă medicul le spune acest lucru
după ce observă restaurarea în cavitatea bucală, pacientul consideră că explicaţia
reprezintă o scuză a nereuşitei restaurării din punct de vedere estetic. De asemenea,
pacientul trebuie să îşi dea aprobarea pentru eventualele defecte de structură pe
care medicul intenţionează să le redea viitoarei lucrări protetice.76

Comunicarea

Dacă medicul a urmărit toate sugestiile de mai sus, acum nu rămâne decât
să îi comunice corect observaţiile şi deciziile luate tehnicianului. Cu cât medicul îi
oferă acestuia mai multă informaţie, cu atât cresc şansele să îi fie oferită o
restaurare protetică conform aşteptărilor sale. Dacă tehnicianul este în cadrul
cabinetului medicului sau în clădire, este indicat să fie inclus în procesul de alegere
a nuanţei. În momentul actual este nerecomandat ca tehnicianul să facă alegerea
nuanţei în laborator fără ca medicul să fie prezent, desi acest lucru se practica
frecvent. Cea mai bună metodă de a comunica nuanţa aleasă, în afară de observarea
directă, este să îi fie trimise tehnicianului poze ale cheii de culori cu nuanţa aleasă
lângă restul dinţilor, în cavitatea bucală. Trebuie să fie clar în poză codul culorii pe
cheie. Deşi există, în mod evident, distorsiuni produse de fotografie, aceasta oferă o
imagine relativă între culoarea de pe cheie şi dinţi. Dacă medicul are o cameră
intraorală cu o rezoluţie bună, îi poate trimite o imagine virtuală care îl poate ajuta
pe tehnician.
Medicul urmează apoi să facă o schemă a dintelui în care să i se expună
tehnicianului detaliile indicaţiilor. I se vor desena zonele de transluciditate, zonele
de saturaţie crescută. Este de multe ori indicat să se aleagă culoarea şi în timpul
preparării bontului, pentru a putea urmări zonele de dentină atipică, dar şi straturile
de smalţ. Folosirea unei lupe va ajuta medicul să observe şi să evidenţieze diferitele
defecte de structură, crăpături şi zonele de culoare pe care doreşte să le reproducă.
Toate aceste detalii trebuie comunicate cu ajutorul unui desen. Creioanele colorate
[Type text]

sunt de mare ajutor, chiar dacă nuanţele sunt folosite doar în mod relativ sau
intuitiv. În felul acesta, medicul îşi atrage singur atenţia către detalii, ajutându-l să
le definească şi să le comunice mai bine tehnicianului.
Când tehnicianul nu poate să producă mostre de ceramică în laborator,
medicul poate să folosească un lichid de indexare. Există anumite lichide care
amestecate cu ceramica incoloră (fără culori adăugate care să reprezinte diferite
materiale, precum pudre de smalţ sau dentină), oferă ceramicii culoare după
coacere şi se economiseşte timp in felul acesta. Totuşi, astfel de materiale nu sunt
des întâlnite în cabinete.
Orice metodă ar alege medicul, trebuie să păstreze o legatură foarte bună cu
laboratorul. O vizită personală făcută tehnicianului, o invitaţie în cabinet, discuţii
despre probleme întâmpinate, metode de lucru, toate acestea îi vor ajuta pe cei doi
să stabilească o legatură mai bună.

Trebuie să fie atât de greu?

Pana acum sigur toată lumea şi-a pus această întrebare. A face o restaurare
protetică care să arate cât mai apropiat de dentiţia naturală chiar necesită multă
dexteritate şi cunoştinţe, precum şi răbdare şi o bună comunicare medic-tehnician.
Fiecare medic are metodele sale de a adapta tehnicile de bază, cu diferite grade de
succes. Restaurările de succes nu sunt accidentale şi necesită de îndemânare,
începând cu diagnosticul şi planul de tratament, stabilind scopul comun, atât al
medicului, cât şi al pacientului şi al tehnicianului, dar oferind şi tot suportul tehnic
necesar. Pentru a uşura înregistrarea cromatică au apărut spectrofotometrele.
Totuşi, fizicienii care analizează acest aspect confirmă că a stabili culoarea dinţilor
naturali este un aspect printre cele mai dificile din ştiinţa culorii. Dinţii au elemente
care complică alegerea culorii: culoare neomogenă (aceasta variază de la cervical la
incizal, precum şi alte elemente ale culorii la nivelul coroanei), fluorescenţa,
transluciditatea, volum mic etc.
Spectrofotometrele apărute pe piaţă pot să citească culoarea dinţilor în
anumite zone. Apoi această informaţie trebuie transmisă tehnicianului pentru a
reproduce caracteristicile descrise cu materialele disponibile.
Pe masură ce medicul capătă experienţă clinică, acesta va căpăta obiceiuri
pe care le va avea mulţi ani. Trebuie să abordeze fiecare pacient ca fiind o
oportunitate de a învăţa şi a aplica instrumentele pe care le-a achiziţionat, necesare
unei bune estetici a viitoarei restaurari total fizionomice.
[Type text]

BIBLIOGRAFIE

1. Tung FF, Goldstein GR, Jang S, Hittelman E. - The repeatability of an

intraoral dental colorimeter. - J Prosthet Dent 2002;88:585-90.
2. Terry DA , Geller W , Tric O , Anderson MJ , Tourville M , Kobashigawa
A . 2002 . Anatomical form defi nes color: Function, form and aesthetics .
Practical Procedures and Aesthetic Dentistry 14 : 59 – 67.
3. Chu, Devigus, and Mieleszko 2004 Fundamentals of Color: Shade
Matching and Communication in Esthetic Dentistry .Chicago :
Quintessence
4. Clark EB. An analysis of tooth color. J Am Dent Assoc 1931;13:2097-8.
5. CIE (Commission Internationale de l'Eclairage). Colorimetry – Technical
Report. CIE Pub. No. 15, 3rd ed. Vienna:Bureau Central de la CIE; 2004.
6. Andres Baltzer, Vanik Kaufmann-Jinoian - The Determination of the Tooth
Colors Quintessenz Zahntechnik 2004, 30; 3-8
7. O’Brien, W: Double layer effect and other optical phenomena related to
esthetics.Dental Clinics of N. America. 29(4): 667-673,1985.
8. Winter,Bob: Visualizing the Natural Dentition. J.of Esthetic Dent. Pp103-
117,May/June,1993.
9. Overheim, Daniel, Light and Color, John Wiley and Sons, 1982
10. McLaren, E. The 3D-Master Shade-Matching System and the Skeleton
Buildup Technique: Science Meets Art and Intuition. QDT1999. pp55-68.
11. Garber, D et al.,The Quest for the All-Ceramic Restoration. Quintessence
Dental Technology. pp27-36, 2000.
12. Rainwater, Clarence: Light and Color, 1971, Golden Press, Racine,
Wisconsin. pp 100-118.
13. Preston, J.,et al: Light and lighting in the dental office. Dental Clinics of N.
America. 22(3):431- 451,1978.
14. Pensler, AV: Shade Selection: Problems and Solutions. Compend Contin
Educ Dent, 19(4): 387- 396, April, 98.
15. Sproull, R: Color matching in dentistry. Part III. Color control. J. Prosth.
Dent. 31(2):146-154,1974.
16. Rossing TD, Chiaverina CJ: Light science: Physics and the visual arts. 1999
Springer-Verlag, New York.
17. Miller, LL: Esthetic dentistry development program. J. of Esthet. Dent.
1994,6(2): 47-60.
[Type text]

18. Chu SJ , Devigus A , Mieleszko A . 2004 . Fundamentals of Color:Shade

Matching and Communication in Esthetic Dentistry .Chicago :
Quintessence .
19. Goodkind RJ, Loupe MJ. Teaching of color in predoctoral and postdoctoral
dental education in 1988. J Prosthet Dent 1992;67:713-7.
20. Black GV. A work on operative dentistry. Chicago: Medico-Dental Pub
Co;1908. p. 347
21. Clark EB. An analysis of tooth color. J Am Dent Assoc 1931;13:2097-8.
22. Clark EB. The color problem in dentistry. Dent Dig 1931;37:581.
23. Bruce Marcucci, DDSa - A shade selection technique, J Prosthet Dent
2003;89:518-21

24. Andres Baltzer, Vanik Kaufmann-Jinoian - The Determination of the Tooth

Colors Quintessenz Zahntechnik 2004, 30; 3-8)
25. James Milani, Laura Reid, Richard H. White - Esthetic Dentistry in Clinical
Practice 2010; Color and Shade Selection- 227
26. A guide to Understanding Color Communication - Ways to measure color-
Xrite , Incorporated 2007, USA: 4

27. van der Burgt TP, Ten Bosch JJ, Borsboom PC, Kortsmit WJ. A
comparison of new and conventional methods for quantification of tooth
color. J Prosthet Dent 1990;63:155- 62.
28. ten Bosch JJ, Coops JC. Tooth color and reflectance as related to light
scattering and enamel hardness. J Dent Res 1995;74:374- 80.
29. in-Soo Ahn, DDS,a and Yong-Keun Lee, DDS, PhDb - Color distribution
of a shade guide in the value, chroma, and hue scale; The Journal of
Prosthetic Dentistry – 2008: 19
30. Judy Chia-Chun Yuan,Jane D. Brewer, Edward A. Monaco, Jr. and Elaine
L. Davis-Defining a natural tooth color space based on a 3-dimensional
shade system - The Journal of Prosthetic Dentistry-2007, 2
31. Jun, SK: Shade Matching and communication in conjunction with
segmental porcelain build-up. Pract. Perio. Aesthetic. Dent. 1999;
11(4):457-464.

32. Van der Burgt TP, Bosch JJ, Borsboom PC, Kortsmit WJ. A comparison of
new and conventional methods for quantification of tooth color. J Prosthet
Dent 1990;63:155-62.
33. Judd DB, Wyszecki G. Color in business, science and industry. 3rd ed. New
York: John Wiley; 1975. p. 5-90.
[Type text]

34. Billmeyer FW, Saltzman M. Principles of color technology. New York:

John Wiley; 1981.
35. Priest G , Lindke L . 2000 . Tooth color selection and characterization
accomplished with optical mapping . Pract Periodont Aesthet Dent 12 ( 5 ):
497 – 503 .
36. Preston JD, Bergen SF. Color science and dental art. St. Louis: Mosby;
1980.p. 6.
37. Bruce Marcucci, DDSa - A shade selection technique, J Prosthet Dent
2003;89:518-21
38. McLaren, EA: Provisionalization and the 3-D Communication of Shape and
Shade. Contemp. Esthet. And Rest. Practice. May, 2000. pp48-60.
39. Rufenacht, C: Fundamentals of esthetics. Quintessence Publishing,
Chicago, 1992.

40. Jun, S: Communication is vital to produce natural looking metal ceramic

crowns. J. of Dental Technology. 1997, 14(8):15-20.
41. Jun, S: Communication is vital to produce natural looking metal ceramic
crowns. J. of Dental Technology. 1997, 14(8):15-20.
42. Jun, SK: Shade Matching and communication in conjunction with
segmental porcelain build-up. Pract. Perio. Aesthetic. Dent. 1999;
11(4):457-464.
43. Glick, K: Color management of cosmetic restorations.Current Opinion in
Cosmetic Dent. 1995; 36- 40.
44. Miller, LL: Esthetic dentistry development program. J. of Esthet. Dent.
1994,6(2): 47-60.
45. Monetti, L: How to Match the Real Thing: Tips on Choosing Shades for
Artificial Teeth. Dental Team work. 6(3)38-39.
46. Miller, LL: Esthetic dentistry development program. J. of Esthet. Dent.
1994,6(2): 47-60.
47. Miller, LL: Shade Matching. J Esthet Dent 5(4):143- 153, 1993
48. Miller, LL: Shade Selection. J. Esthet Dent 6(2): 47-60, 1994.
49. Ray, NJ: Some aspects of colour and colour matching in dentistry. J. of
Irish Dent.Assoc., 1994,40(1):16-19.
50. Smith, PW and Wilson, N: Shade selection for single unit anterior metal
crowns: A 5 year retrospective study of 2500 cases. Int. J. of Prosth. 1998,
11(4):302-306.
51. Touati, B, Miara, P, Nathanson, D: Esthetic dentistry and ceramic
restorations. London, UK. Martin Dunitz Ltd., 1993.
[Type text]

52. McCullock, AJ and McCullock, RM: Communicating shades: A clinical

and technical perspective. Dental Update, Surrey, UK. 26(6):247-252
53. Scharer, P Rinn, LA and Kopp, FR: Esthetic guidelines for restorative
dentistry. Quintessence Publishing Co., Inc., Chicago, 1982.
54. Boyde, A: Microstructure of enamel. Dental Enamel. Wiley, Chichester
(Ciba Foundation Symposium 205), 1995, pp19-31.
55. Hasegawa, A, Ikeda, I and Kawaguchi, S: Color and translucency of in vivo
natural central incisors. J. Prosth. Dent. 83(4):418-423.
56. Geller, W: Polishing porcelain makes a crown smoother, more translucent,
and improves the color. QDT 7(6): 384-387, 1983.
57. O’Brien, WJ: Fraunhofer diffraction of light by human enamel. J. Dent.
Res., 1988; 67:484-486.
58. Zhao, Y and Zhu, J: In vivo color measurement of 410 maxillary anterior
teeth. Chinese J. of Dent. Res., 1(3):49-51 (1998).
59. Goodkind, RJ and Schwabacher, WB: Use of a fiber-optic colorimeter for
in vivo color measurements of 2830 anterior teeth. JPD. 1987, 58(5): 535-
542.
60. Lackovic, KP and Wood, RE: Tooth root color as a measure of
chronological age. J. of Forensic Odonto-Stomatology. 2000, 18(2):37-43.
61. Zhao, Y and Zhu, J: In vivo color measurement of 410 maxillary anterior
teeth. Chinese J. of Dent. Res., 1(3):49-51 (1998)
62. Hasegawa, A, Ikeda, I and Kawaguchi, S: Color and translucency of in vivo
natural central incisors. J. Prosth. Dent. 83(4):418-423.
63. Geller, W: Polishing porcelain makes a crown smoother, more translucent,
and improves the color. QDT 7(6): 384-387, 1983.
64. McCullock, AJ and McCullock, RM: Communicating shades: A clinical
and technical perspective. Dental Update, Surrey, UK. 26(6):247-252.
65. Paravina RD , Powers JM . 2004 . Esthetic color training in dentistry . St
Louis : Elsevier Health Sciences .
66. Paravina RD , Powers JM . 2004 . Esthetic color training in dentistry . St
Louis : Elsevier Health Sciences .
67. James Milani, Laura Reid, Richard H. White - Esthetic Dentistry in Clinical
Practice 2010; Color and Shade Selection- 214-215
68. James Milani, Laura Reid, Richard H. White - Esthetic Dentistry in Clinical
Practice 2010; Color and Shade Selection- 214-215
69. Paravina RD , Powers JM . 2004 . Esthetic color training in dentistry . St
Louis : Elsevier Health Sciences .
[Type text]

70. Chu SJ , Devigus A , Mieleszko A . 2004 . Fundamentals of Color: Shade

Matching and Communication in Esthetic Dentistry . Chicago :
Quintessence .
71. Paravina RD , Powers JM . 2004 . Esthetic color training in dentistry . St
Louis : Elsevier Health Sciences .
72. James Milani, Laura Reid, Richard H. White - Esthetic Dentistry in Clinical
Practice 2010; Color and Shade Selection- 209
73. Paravina RD , Powers JM . 2004 . Esthetic color training in dentistry . St
Louis : Elsevier Health Sciences .
74. Priest G , Lindke L . 2000 . Tooth color selection and characterization
accomplished with optical mapping . Pract Periodont Aesthet Dent 12 ( 5 ):
497 – 503 .
75. Winter R . 1993 . Visualizing the natural dentition . Journal of Esthetic
Dentistry 5 : 102 – 17 .
76. Phelan S . 2002 . Use of photographs for communicating with the
laboratory in indirect posterior restorations . J Can Dent Assoc 68 ( 4 ): 239
– 42 .
[Type text]

PROBA ŞI ADAPTAREA LUCRĂRILOR

PROTETICE FIXE

Importanţa adaptării corecte a unei lucrări protetice fixe este esenţială1,2

pentru pentru succesul pe termen lung al acesteia. Lucrările cu o adaptare deficitară
pot cauza complicatii biologice (carii la nivelul dintilor stâlpi, parodontopatii3,
traume ocluzale), tehnice (descimentari partiale sau totale) şi mecanice
(deteriorarea lucrarii protetice). Există mai multe cauze care pot duce la lipsa unei
adaptări corecte a lucrărilor protetice fixe ; unele dintre acestea pot fi corectate, iar
altele pot conduce la refacerea lucrării. Clinicianul trebuie sa evalueze cu mare
atenţie adaptarea lucrărilor protetice si sa o optimizeze deoarece orice compromis
făcut in acest moment va avea consecinţe nefaste asupra succesului pe termen lung
al lucrării protetice. Standardul ADA (American Dental Association) pentru
adaptarea lucrărilor protetice fixe este de 60 de microni4.
Cauzele cele mai importante care pot duce la lipsa unei bune adaptări a
protezelor fixe sunt: lipsa deretentivizării corecte a dintilor stâlpi, lipsa
paralelismului acestora, amprenta distorsionata,întârzierea turnării amprentelor,
montarea incorecta în articulator, modele inexacte ( in zona cervicală), abraziunea
bonturilor pe model, distorsionarea machetei din ceara, expansiunea incorecta a
masei de ambalat, distorsionarea turnăturii metalice, plusuri metalice , migrarea
dintilor stalpi dupa amprentare în lipsa protezarii provizorii etc.5,6

Controlul piesei protetice pe model

Se verifică următoarele elemente:

 Corectitudinea montării în articulator a modelelor
 Integritatea modelelor si relaţia de intercuspidare maximă.
 Relieful ocluzal al lucrării
 Înscrierea lucrării în morfologia arcadei dentare
 Raportul cu creasta edentată a corpului de punte
 Adaptarea marginală şi absenţa basculărilor

Se îndepărtează lucrarea de pe model si se examinează:

 Calitatea tehnică a lucrării (absenta plusurilor, porilor, fisurilor- în
special în cazul lucrărilor ceramice, prezenţa şi calitatea retenţiilor
pentru componenta fizionomica daca este cazul)
[Type text]

 Existenţa spaţiului pentru papila interdentară între două coroane

alăturate
 Adaptarea marginală în cazul în care modelul are bonturi mobile (
acestea se îndepărtează de pe model si se priveste dinspre ”apical”
adaptarea marginală a lucrarii protetice la bonturi)
 Zona conectorilor ( forma, amplasarea, marimea); conectorii trebuie sa
aibă o forma convexă vestibulo-oral pentru a facilita masurile de
igienizare, iar mezio-distal sa asigure o trecere lină si estetică de la un
element al puntii la celălalt. În zona frontala conectorii sunt dispusi uşor
spre ambrazura linguală din motive fizionomice . Ca dimensiune în
secţiune transversală se porneste de la 3-4 mm.2 pentru conectorii
metalici si se ajunge la 8-9 mm.2 pt conectorii din zirconiu. Rezistenţa
conectorilor se testeaza manual prin încercarea de a îndoi lucrarea în
dreptul conectorilor.

După controlul exobucal lucrarea protetică se dezinfectează cu soluţii

de sterilizare la rece cu acţiune rapida ( de ex. IsoRapid- Oro Clean Chemie AG
Elveţia) se usucă şi este gata de proba intraorală. In cavitatea bucală dinţii stâlpi
trebuie curătati de eventualele resturi de ciment provizoriu sau depuneri de
placa bacteriana sau tartru.

Proba intraorală a lucrării protetice

Etapele verificării şi adaptării lucrarii protetice în cavitatea bucală sunt

următoarele:

1. Verificarea şi adaptarea la nivelul punctelor de contact cu dinţii

vecini5,6.

Un contact proximal normal trebuie să permită trecerea unei aţe

dentare necerate (unwaxed dental floss) cu uşoară dificultate .
Verificarea punctului de contact se poate face si cu ajutorul benzilor
Mylar sau cu o hîrtie de articulaţie cu o grosime de 12 de microni.
Un contact proximal prea strâns face imposibilă introducerea aţei
dentare , iar pacientii deseori acuză o tensiune în dinţii vecini .
Corectarea contactelor proximale prea strânse se face usor prin slefuirea
[Type text]

lucrării în dreptul punctului de contact până la corectare. Trebuie ţinut

cont de faptul ca lucrările metalice vor suferi după adaptare si o
lustruire, manoperă in cursul careia se va mai îndepărta o cantitate mică
de metal.
Un contact proximal prea slab favorizeaza impactul alimentar
asupra papilei interdentare , traumatizarea acesteia şi resorbtia osoasă
subiacenta şi trebuie neapărat corectat. Corectarea este facilă în cazul
lucrarilor ceramice , fiind nevoie de încă o ardere. In cazul lucrarilor
metalice se poate apela uneori la folosirea unui aliaj de lipire care va
reface punctul de contact deficitar.
2. Verificarea şi adaptarea la nivel marginal

Lucrarea protetică trebuie sa ajungă pâna la capăt, la limita cervicală

a preparaţiei6-18. Controlul se face prin inspectie vizuală, daca pragul
este supragingival sau cu ajutorul unei sonde dacă pragul este situat
subgingival. Se recomandă efectuarea palpării cu sonda dinspre
restaurare spre dinte si dinspre dinte spre restaurare, pentru a depista
calitatea adaptării. Prezenţa unui şanţ între pragul cervical si marginea
restaurarii nu este acceptabilă clinic si trebuie remediată fie prin
adaptarea lucrării fie prin refacerea acesteia (se ia o nouă amprentă).
Uneori coroana poate avea marginile prea groase ieşind în afara
pragului circular fapt perceput cu sonda ca o treaptă retentivă . Această
situaţie se poate corecta uşor prin slefuirea acestei zone a coroanei.
Dacă coroana este prea lungă, fapt intâlnit în cazul preparaţiilor fără
prag si atunci când tehnicianul gravează modelul , medicul va observa
albirea gingiei datorată ischemiei tesutului gingival. Adaptarea devine
dificilă în aceste cazuri deoarece este virtual imposibil decelarea limitei
preparatiei fara prag subgingival. Dacă coroana este prea scurtă se
impune refacerea acesteia.
Dacă lucrarea protetică nu ajunge până la capăt la limita cervicală a
preparaţiei se pot depista eventualele contacte dintre intradosul
coroanelor si bonturi folosind diferite materiale19 :
 Amestec de roşu de Paris şi cloroform se pensuleaza pe
intradosul coroanelor si se asteptă evaporarea cloroformului,
obţinându-se un film subţire de culoare roşie. Cloroformul
este un solvent organic extrem de nociv organismului fiind
hepato- şi nefro-toxic, putând fi fatal dacă este înghiţit. In
locul lui se poate folosi halotanul20.
[Type text]

 Sprayuri ocluzale . Bonturile trebuie perfect uscate.

 Ceară (Disclosing wax – Kerr-Corporation Orange, CA,
USA)21
 Siliconi fluizi concepuţi special pentru acest scop ( Fit
Checker – GC Int Corp USA)22-23

Tehnica de adaptare cu ajutorul materialului siliconic este următoarea:

1. Se izolează cu rulouri de vată zona lucrării protetice
2. Se usucă bonturile dinţilor stâlpi si lucrarea protetică
3. Se prepara materialul siliconic si se umplu coroanele neadaptate.
4. Se inseră lucrarea în cavitatea bucală pe bonturile dentare
5. Se asteapta priza materialului siliconic.
6. După priza se îndepărteaza lucrarea din cavitatea bucala si se inspecteaza
intradosul coroanelor
7. Se marcheaza cu un creion rosu zonele în care siliconul este perforat
8. Se îndepărtează siliconul din lucrare
9. Se slefuiesc zonele marcate pe intradosul coroanelor si se probeaza din nou
lucrarea.

Se repetă operaţiunile până când lucrarea se adaptează perfect. O bună

adaptare marginală a puntii se traduce si printr-o bună retenţie a acesteia pe
preparaţii. Dacă nu reuşim acest lucru trebuie refacută lucrarea si de obicei se ia
o noua amprentă.

3. Verificarea stabilităţii puntii

[Type text]

Lucrarea protetică fixă nu trebuie sa prezinte basculări. Uneori, din

păcate, la proba în cavitatea bucală putem depista prezenţa acestora. Atunci
cand o apăsăm anterior lucrarea se insera corect , dar iese de pe bontul
(bonturile) posterior şi viceversa. Se suspecteaza în primul rând un contact
nedorit între corpul de punte şi creasta edentată. Acest contact se poate pune în
evidenţă printr-o amprentare cu material siliconic depus pe faţa mucozală a
corpului de punte . Daca siliconul se perforează contactul nedorit se confirmă şi
trebuie eliminat. Dacă bascularea nu se rezolvă în acest fel se încearcă
adaptarea la nivelul elementelor de agregare după tehnica descrisă mai sus.
Dacă bascularea nu a dispărut nici după această adaptare, unii autori
recomandă secţionarea lucrării cu un disc diamantat, introducerea în cavitatea
bucală a celor 2 segmente rezultate si solidarizarea acestora în poziţie corectă
cu un acrilat cu contractie de priză minimă ( Duralay sau GC Pattern Resin) .
Lucrarea pleacă apoi în laborator unda va fi sudată în noua poziţie.
Lucrarea protetică fixă trebuie să fie pasivă, adică să nu inducă forţe
nefavorabile în cazul protezărilor pe implante 24-26. Procedeul de verificare a
adaptării pasive a scheletului metalic la stâlpii implantari (testul Sheffield) se
face în cazul punţilor demontabile cu un singur şurub. Se strânge mai întâi
şurubul cel mai distal de pe o parte, verificându-se adaptarea punţii pe partea
opusă şi apoi pe restul stâlpilor implantari. 27-28Dacă, după strângerea şurubului,
se depistează un spaţiu între schelet şi stâlpul implantar opus sau la nivelul altui
stâlp implantar, înseamnă că adaptarea nu este pasivă şi că scheletul metalic va
trebui secţionat şi sudat ulterior. Se strânge apoi şurubul celeilalte părţi
verificându-se adaptarea în partea opusă şi tot aşa mai departe până când se
strâng toate şuruburile.
Testul Sheffield se face mai întâi pe modelul funcţional şi apoi în
cavitatea bucală. Suruburile nu trebuie strânse până la maximum rămânând
posibilă strângerea cu mai mult de un sfert sau jumătate de rotaţie.
În cazul punţilor care se vor cimenta, dacă suprastructura metalică este
prea strâmtă, ea nu trebuie forţată în poziţie. Există trei alternative pentru
îmbunătăţirea adaptării. Cel mai uşor este să modificăm stâlpul implantar de
cimentare, care se opune unei adaptări perfecte, prin şlefuirea lui cu o piatră
diamantată având grijă să asigurăm o răcire abundentă. A 2-a opţiune este de a
reduce din suprafeţele interne ale scheletului metalic, iar a 3-a şi cea mai puţin
folosită alternativă în cazul punţilor cimentate este secţionarea scheletului
metalic şi solidarizarea lui înainte de lipire cu acrilat, gips sau cu alte materiale.
Dimpotrivă, pentru restaurările protetice demontabile, cea de-a 3-a opţiune este
metoda de elecţie, iar primele două sunt rareori posibile.
[Type text]

In cazul protezărilor pe dinti naturali lipsa pasivităţii este de obicei

compensată prin adaptarea parodontală . Pacientul simte iniţial o tensiune
puternică în dinţii stâlpi , care de obicei dispare în maxim 2 ore. Unii autori
recomandă chiar cimentarea provizorie a lucrării protetice cu un ciment care nu
face priza (Opotow Cement) timp de 24 de ore.

4. Verificarea şi adaptarea ocluzală

Se verifică poziţia de IM, poziţia de RC, propulsia şi lateralitatea5.

Lucrarea protetica trebuie să asigure contacte stabile cu antagoniştii şi să nu
inducă contacte premature sau interferenţe.
Verificarea ocluziei începe cu poziţia de IM. Se controleaza mai întâi
contactele ocluzale prezente în absenţa lucrării protetice cu o banda Mylar,
punând pacientul să ocludă in IM . Vom observa ca banda Mylar nu poate fi
îndepărtată prin tracţiune dacă există stopuri ocluzale. Se inseră apoi lucrarea
protetica pe dinţii stâlpi si plasăm din nou banda Mylar în zona contactelor
ocluzale dovedite anterior şi punem pacientul sa ocludă din nou în IM. Daca
banda Mylar iese in urma tractiunii înseamnă că lucrarea protetică este înaltă si
trebuie adaptată ocluzal. Depistarea contactelor premature se face cu hârtie de
articulaţie sau folii de ceară. Se usucă suprafeţele ocluzale ale lucrării protetice
si ale dinţilor antagonişti , se introduce hârtia de articulaţie si se da indicatia
pacientului să ocluda de mai multe ori in IM. Se indepărtează lucrarea protetica
din cavitatea bucală a pacientului şi se examinează. Un contact puternic şi
adevărat va lăsa un semn cu centrul alb (ochi de bou) spre deosebire de
contactele superficiale şi poate false care lasă niste semne sub formă de mici
pete. Adaptarea ocluzală se face cu freze extradure montate la turbină cu
lamelele răsucite si neîntretăiate de alte striaţii pentru a lăsa o suprafată cât mai
netedă (în cazul lucrărilor protetice metalice) sau cu pietre din oxid de aluminiu
în cazul ceramicii. Folosirea pietrelor diamantate în cazul ceramicii este
contraindicată de unele firme producătoare de instrumentar abraziv, deoarece ar
produce centre de microfractură în masa ceramicii.
Un instrument util în această etapă clinică este compasul Ivansson
pentru măsurarea grosimii coroanelor. Este recomandabilă controlarea grosimii
ocluzale a coroanelor, ab initio , înainte de adaptarea acestora.
Uneori, este necesară ajustarea cuspizilor dinţilor antagonişti naturali
care sparg planul de ocluzie , limitând astfel spaţiul vertical protetic. Această
manoperă ar trebui realizată odată cu preparaţia dintilor stâlpi si cu acordul
pacientului, si nu în momentul adaptării piesei protetice. Este esenţială
[Type text]

explicarea procedurii şi a motivelor acesteia pacientului înainte de practicarea

ei. Este preferabil sa ajustăm minor cuspizii antagonişti decât să realizăm o
lucrare protetică subţire ocluzal, care, în viitor, are mari şanse să se perforeze.
După slefuirea cuspizilor dintilor antagonişti ( slefuire doar în smalţ) se practică
lustruirea şi fluorizarea acestora.
Dacă se constată că există discrepanţe majore între relaţiile ocluzale de
pe modele si cele reale din cavitatea bucală, adaptarea ocluzală devenind
dificilă, apare necesitatea remontării modelelor în articulator.
Etapele remontării modelelor în articulator sunt următoarele29:
1.Se confectionează pe model o cheie din acrilat autopolimerizabil pe
suprafeţele ocluzale ale lucrării protetice. Cheia nu trebuie să depăseasca
ecuatorul protetic al lucrării, trebuie să aibă o grosime de maxim 5 mm. si să fie
pasivă. Se reduce apoi din grosimea ei până când rămân niste indentaţii subţiri
ale vârfurilor cuspizilor. Rolul cheii din acrilat este de a ajuta la repoziţionarea
cu precizie a lucrării protetice în amprentă.
2. Se cimenteaza restaurarea protetică cu un ciment provizoriu moale şi
se verifică adaptarea cheii ocluzale.
3.Se ia o amprentă in lingură standard cu materiale elastice peste lucrare
având grijă să nu se miste cheia ocluzală.
4. Se ia amprenta dintilor antagonişti.
5. Se descimenteaza lucrarea protetică şi se curăţă cimentul provizoriu.
6. Se asează lucrarea protetică în amprentă, ghidată perfect de cheia
ocluzală din acrilat, se vaselinizeaza intradosul coroanelor si se acoperă
marginile cervicale cu ceară.
7. Se toarnă în interiorul coroanelor răsină acrilica autopolimerizabilă cu
contracţie de priză minimă adăugând şi elemente de retenţie pentru gips.
8. Se toarna apoi in amprentă gips tip IV în amprentă şi se toarnă şi
modelul antagonist.
9. După priza gipsului se demuleaza.
10. Se ia o nouă înregistrare a RC si o noua înregistrare cu arcul facial şi
se montează în articulator.
5. Verificarea functionalitaţii
a) masticatorie. Relieful ocluzal al punţii a fost verificat pe model la începutul
sedinţei clinice. Se controlează relaţia dintre cuspizii vestibulari maxilari si cei
mandibulari, pentru a aprecia dacă pacientul îşi va muşca mucoasa jugală, mai
ales în zona posterioară unde un raport cap la cap este nefavorabil. În mod
normal cuspizii vestibulari maxilari trebuie să-i circumscrie pe cei mandibulari
(excepţie ocluzia inversă).
[Type text]

b) fonatorie. Se pune pacientul să pronunţe consoane. E importantă în special

consoana ”F” (labială) . Ea se produce când marginea incizală a frontalilor
maxilari întâlneste demarcatia dintre suprafaţa umedă şi uscată a buzei
inferioare (linia umed-uscat)30
c) estetică. Lucrarea protetică trebuie să se încadreze în morfologia arcadei
respective şi să se înscrie în curburile vestibulare si orale ale acesteia. Se vor
verifica şi5:
 treimea gingivală (sa nu fie supraconturata- se slefuiesc pe rând metalul şi
ceramica cu mişcări paralele cu joncţiunea metal-ceramică si nu miscări
verticale- , să nu se vada lizereul cenusiu gingival datorat coleretei metalice
la lucrările metaloceramice)
 poziţia si forma marginii incizale ( normal ar fi sa fie vizibil 1-2 mm din
coroanele incisivilor centrali , pacientul având buzele relaxate, cf studiului
lui Vic si Brundi)
 curbura marginii incizale: trebuie să fie paralelă cu buza inferioară
 spatiul negativ pe fondul căruia se vad ambrazurile incizale
 ambrazurile interproximale si cervicale cu absenta triunghiurilor negre
 forma si poziţia dintilor lucrării protetice în ansamblu
 culoarea restaurării protetice armonizată cu culoarea dintilor naturali
prezenţi.

Alte precizări:
În cazul lucrarilor metalo-ceramice se fac de obicei doua probe:
 Proba scheletului metalic în timpul careia se verifică adaptarea cervicala si
stabilitatea puntii si se evalueaza spatiul disponibil pentru materialul
fizionomic
 Proba la biscuit în timpul careia se verifică punctele de contact, stabilitatea,
ocluzia si funcţionalitatea.

În cazul lucrărilor integral ceramice adaptarea ocluzală a acestora se face

după cimentarea lor definitiva, altfel existând riscul fracturării lor în timpul
controlului poziţiilor ocluzale. După adaptare acestea se lustruiesc în cavitatea
bucală cu gume speciale pentru ceramică.
[Type text]

BIBLIOGRAFIE
1.Schwartz NL, Whitsett LD, Berry TG, Steward JL. Unserviceable crowns and
fixed partial dentures: Life span and causes for loss of serviceability. J Am Dent
Assoc 1970;81:1395–1401.
2.Walton JN, Gardner FN, Agar JR. A survey of crown and fixed partial denture
failures: Length of service and reasons for replacement. J Prosthet Dent
1986;56:416–421.
3.Blok PL. Restorative margins and periodontal health: A new look at an old
perspective. J Prosthet Dent 1987;57:683–689.
4.Groten M, Axmann D, Pröbster L, Weber H. Determination of the minimum
number of the marginal gap measurements required for practical in vitro testing. J
Prosthet Dent 2000;83:40–49.
5.Rosenstiel S., Land M., Fujimoto J. Contemporary fixed prosthodontics Mosby
Elsevier St. Louis, Mo, USA, forth ed.,888-900, 2006.
6.H. T. Schillingburg, S.Hobo, and L. D.Whitsett, Fundamentals of Fixed
Prosthodontics. Finishing and Cementation, Quintessence, Chicago, Ill, USA, 3rd
edition, 1997.
6.Mallika S. Shetty and K. Kamalakanth Shenoy.Techniques for Evaluating the Fit
of Removable and Fixed Prosthesis . International Scholarly Research Network
ISRN Dentistry
Volume 2011, Article ID 348372, 4 pagesdoi:10.5402/2011/348372
7.Gassino G., Monfrin S.B., Scanu M., Spina G., Preti G. Marginal Adaptation of
Fixed Prosthodontics: A New In Vitro 360-Degree External Examination
Procedure. The International Journal of Prosthodontics Volume 17, Number 2, 218-
223,2004.
8.Schwartz IS. A review of methods and techniques to improve the fit of cast
restorations. J Prosthet Dent 1986;56:279–283.
9.Kashani HG, Khera SC, Gulker IA. The effects of bevel angulation on marginal
integrity. J Am Dent Assoc 1981;103:882–885.
10.Holmes JR, Bayne SC, Holland GA, Sulik WD. Considerations in
measurements of marginal fit. J Prosthet Dent 1989;62:405–408.
11.Christensen GJ. Marginal fit of gold inlay castings. J Prosthet Dent
1966;16:297–305.
12.McLean JW, von Fraunhofer JA. The estimation of cement film thickness by an
in vivo technique. Br Dent J 1971;131:107–111.
[Type text]

13.Abbate MF, Tjian HL, Fox WM. Comparison of the marginal fit of various
ceramic crown systems. J Prosthet Dent 1989;61:527–531.
14.Sorensen JA. A standardized method for determination of crown margin
fidelity. J Prosthet Dent 1990;64:18–24.
15.Valderrama S, Roekel N, Andersson M, Goodracre C, Mumoz C. A comparison
of the marginal and internal adaptation of titanium and gold-platinum-palladium
metal-ceramic crowns. Int J Prosthodont 1995;8:29–37.
16.Shärer P, Sato T, Wohlwend A. A comparison of the marginal fit of three cast
ceramic crown systems. J Prosthet Dent 1988;59:534–542. Suarez MJ, Gonzalez de
Villaumbrosia P, Pradies
17.Rinke S, Huls A, Jahn L. Marginal accuracy and fracture strength of
conventional and copy-milled all-ceramic crowns. Int J Prosthodont 1995;8:303–
310.
18.Nakamura T, Dei N, Kojima T, Wakabayashi K. Marginal and internal fit of
Cerec 3 CAD/CAM all-ceramic crowns. Int J Prosthodont 2003;16:244–248.
19. Roger Troendle G. , Troendle K. B., and Cavazos E., “Film thickness of four
disclosing media,” The Journal of Prosthetic Dentistry, vol. 65, no. 6, pp. 856–857,
1991.
20. Evans D. B. , “Halothane and rouge: an alternative to chloroform and rouge as
a disclosing medium,” The Journal of Prosthetic Dentistry, vol. 74, no. 2, pp. 209–
211, 1995.
21. Kaiser D. A. and Wise H. B., “Fitting cast gold restorations with the aid of
disclosing wax,” The Journal of Prosthetic Dentistry, vol. 43, no. 2, pp. 227–228,
1980.
22. Troendle G. R. and Troendle K. B., “Polyvinyl siloxane as a disclosing
medium,” The Journal of Prosthetic Dentistry, vol. 68, no. 6, pp. 983–984, 1992.
23. Sato Y. and Sato M., “Use of a silicone disclosing material in patients with
embrasure undercuts,” Journal of Prosthetic Dentistry, vol. 86, no. 2, pp. 135–136,
2001.
24. Misch C. E., Dental Implant Prosthetics. Principles for Screw Retained
Prosthesis, Elsevier, St Louis, Mo, USA, 3rd edition, 2005.
25. Swallow S. T., “Technique for achieving a passive framework fit: a clinical
case report,” The Journal of Oral Implantology, vol. 30, no. 2, pp. 83–92, 2004.
26. Kan J. Y., Rungcharassaeng K., Bohsali K., Goodacre C. J., and Lang B. R.,
“Clinical methods for evaluating implant framework fit,” The Journal of prosthetic
dentistry, vol. 81, no. 1, pp. 7–13, 1999.
27. Millington N. D. and Leung T., “Inaccurate fit of implant superstructures—
part 1: stresses generated on the superstructure relative to the size of fit
[Type text]

discrepancy,” The International journal of prosthodontics, vol. 8, no. 6, pp. 511–

516, 1995.
28. Fredrickson E. J., Stevens P. J., and Gress M. L., Implant Prosthodontics
Clinical and Lab Procedures. Problems, Complications and Solutions, Mosby, St
Louis,Mo, USA, 2nd edition,1999.
29.Huffman RW, Regenos JW. Principles of occlusion, 4th ed. London, Ohio,
H&R Press, 1973.
30. Rahn AO, Heartwell CM. Textbook of complete dentures, 5th ed., Philadelphia
, BC Decker, 1993.
[Type text]

CIMENTAREA ÎN PROTETICA FIXĂ

Dacă proba şi adaptarea lucrării protetice în cavitatea bucală a pacientului
este corespunzătoare se poate trece la cimentarea acesteia. Cimentarea este definită
ca fiind închiderea etanşă a spaţiului dintre intradosul coroanelor şi suprafaţă
externa a bonturilor cu ajutorul unor cimenturi care sunt iniţial fluide, iar ulterior se
întăresc1.
Cimentarea poate fi de mai multe feluri :
 Cimentare provizorie
 Cimentare definitivă tradiţională
 Colare (lipire)

Cimentarea provizorie

Uneori, înainte de cimentarea definitivă, se recomandă fixarea temporară a

lucrărilor protetice. Motivele sunt următoarele:
 evaluarea masticaţiei ( lucrarea protetică să fie eficientă masticator, să nu
apară dureri la nivelul dinţilor stâlpi sau la nivelul mucoasei gingivale de
sub corpul de punte sau inflamaţii ale parodonţiului marginal al dinţilor
stâlpi, puntea să nu retenţioneze alimente la nivelul punctelor de contact cu
dinţii vecini sau sub corpul de punte, pacientul să nu-şi muste mucoasa
jugală)
 evaluarea esteticii (formă, culoare, poziţie)
 evaluarea retenţiei (puntea nu ar trebui să se descimenteze)
 evaluarea adaptării marginale (să nu existe sensibilităţi la rece-cald sau
dulce; pierderea cimentului provizoriu prin spălare este un semn rău ce
trădează o adaptare marginală deficitară)
 evaluarea fonaţiei
Lucrările protetice integral ceramice nu se cimentează provizoriu, deoarece
există un risc mare de fracturare.
Cimenturile provizorii pot fi clasificate astfel:
 Cimenturi provizorii care nu fac priză sunt utilizate atunci când lucrarea
protetică nu este pasivă ( în intervalul de timp care trece de la momentul
amprentării şi pâna la confecţionarea ”la gata” a lucrării protetice, dinţii
stalpi îţi pot modifica uşor poziţia prin migrare în absenţa protezării
[Type text]

provizorii generând o lipsă de pasivitate). Caracteristicile lor sunt

următoarele:
-permit mici mişcări adaptative ale dinţilor stâlpi
-nu se recomandă folosirea lor pentru coroane solo
-au în componenţa lor vaselină
-puntea trebuie să aibă o bună fricţiune
-se recomandă folosirea lor pentru maxim 2-3 zile
-ex: ciment – Optow Trial Cement

 Cimenturi provizorii care fac priză. Ele trebuie să permită îndepărtarea

lucrării fără afectarea preparaţiilor, să fie sedative cu plaga dentinară, să fie
uşor de curăţat şi să nu cauzeze iritaţie pulpară. Pot fi clasificate astfel:
 Cimenturi pe bază de hidroxid de calciu, indicate în special
în cazurile de hipersensibilitate a bonturilor vitale ( Provicol-
VOCO, ReocapTEmp- Vivadent)
 Cimenturi pe bază de oxid de zinc fără eugenol (au în locul
uleiului de cuişoare un alt ulei volatil , TempBond NE- Kerr,
GC Freegenol –GC)
 Cimenturi pe bază de oxid de Zn. Eugenol. Eugenolul este
iritant, cauzează reacţii alergice şi inhibă priza răşinilor
acrilice şi compozite ( de aceea nu se foloseşte pentru
lucrările provizorii care vor trebui căptuşite sau pentru
lucrările integral ceramice sau punţile colate care vor fi
cimentate final cu cimenturi compozite2-4.) Ex: Repin –
Spofa, Temp Bond - Kerr.

Cimentarea definitivă tradiţională

Cimenturi

Există o mare varietate de cimenturi pe care trebuie să le cunoaştem pentru

a alege cea mai bună variantă5.
Caracteristicile cimentului ideal6 sunt următoarele:
1. Să aibă timp de lucru lung
2. Să furnizeze o bună sigilare
3. Să nu fie toxic pentru pulpă
4. Să aibă proprietăţi mecanice bune
5. Să fie tixotrop
[Type text]

6. Să aibă o solubilitate redusă

7. Să fie uşor de manipulat
8. Excesul sa fie îndepărtat cu uşurinţă

Scopurile cimentării sunt retenţia şi sigilarea. Imaginaţi-vă o schemă

simplificată cu secţiunea longitudinală a unei coroane cimentate pe un bont protetic
dentar. Este tentant să ne concentrăm pe volumul mare de ciment ce ocupă spaţiul
de sub coroană. Totuşi, porţiunea critică a oricărui ciment este porţiunea marginală.
În timp ce cantitatea mare de ciment contribuie la retenţie, porţiunea mică de la
margine este importantă pentru sigilare. Dacă retenţia persistă dar sigilarea eşuează,
cimentarea e un eşec.
Sigilarea7 include blocarea tubulilor dentinari şi microinfiltraţia. Dentina are
30 000 de tubuli/ mm.2 cu prelungiri odontoblastice şi/sau lichid dentinar. O mică
mişcare a fluidului ca răspuns al modificărilor de presiune osmotică (concentraţia
de zahăr sau de sare în salivă sau schimbările de temperatură) vor fi simţite de
mecanoreceptorii din camera pulpară ca durere la dulce, cald, rece. Sigilarea
dentinei împiedică acest lucru. Microinfiltraţia este penetrarea endotoxinelor
bacteriene prin tubulii dentinari la pulpă generând inflamarea acesteia. Acesta este
un proces lent şi insidios , o inflamaţie pulpară cu nivel coborât de durere sau
uneori fără durere. Sigilarea înseramnă blocarea canaliculelor dentinare şi blocarea
microinfiltraţiei.

Clasificarea cimenturilor

Cimentarea definitivă se poate face cu:

 Cimentul fosfat de zinc

 Cimentul policarboxilat
 Cimentul glas-ionomer
 Cimentul glas-ionomer modificat cu răşină
 Cimentul compomer
 Cimentul compozit

Istoric

Cel mai vechi ciment este cimentul oxid de zinc eugenol , apărut înainte de
1850 (actualmente se foloseşte doar pentru cimentarea provizorie ). În 1920 a
apărut cimentul fosfat de zinc, iar în 1930 cimentul silicat ( iesit din uz). În 1960
dr. Dennis Smith a creat cimentul policarboxilat, iar în 1972 dr. Alan Wilson a
[Type text]

realizat cimentul ionomer de sticlă. În 1980 au apărut cimenturile compozite, iar în

anul 1992 au apărut glasionomerii modificaţi cu răsini şi cimenturile compomere.
Există o corelaţie între vârsta practicianului şi cimenturile utilizate în practică.
Astfel, medicii cu vârste cuprinse între 50 şi 70 de ani folosesc cu predilecţie
cimentul fosfat de zinc, cei cu vârste cuprinse între 40 şi 50 de ani folosesc
cimentul policarboxilat si cimenturile ionomer de sticlă iar cei mai tineri utilizează
cu precădere glasionomerii modificati cu răşini si cimenturile compozite.
Se inregistreaza însă si o schimbare a preferintelor de utilizare a cimenturilor.
Astfel, dupa aparitia lor cimenturile glas-ionomere au devenit foarte populare în
detrimentul cimentului fosfat de zinc si policarboxilat. Acelasi lucru s-a intamplat
si dupa aparitia cimenturilor glas-ionomere modificate cu răşini. Odata cu folosirea
tot mai frecventă a coroanelor integral ceramice a proliferat vanzarea cimenturilor
compozite. Actualmente piata este dominată de vanzarile din ce în ce mai mari ale
ultimelor doua categorii de cimenturi .

Cimentul fosfat de zinc (FOZ)

Cimenturile FOZ fac priză printr-o reacţie acid – bază iniţiată prin
spatularea unei pulberi ce conţine 90% oxid de Zn şi 10% oxid de Mg cu un lichid
alcătuit dintr-o soluţie de aproximativ 67% acid fosforic, tamponat cu Al şi Zn8.
Procentul mare de apă (circa 33%) din lichid este important deoarece dirijează
ionizarea acidului, influenţând viteza reacţiei. În termeni practici, menţinerea
deschisă a flaconului cu lichid determină, prin evaporarea apei, priza întârziată a
cimentului. Fenomenul se manifestă uneori printr-un aspect tulbure al lichidului.
FOZ se utilizează clinic de peste 90 de ani. Corect spatulat, cimentul prezintă o
grosime adecvată pentru spaţiul dento-protetic, un “film” subţire, conform
specificaţiilor ADA Nr.8. Spatularea este critică pentru asigurarea unor proprietăţi
bune ale materialului şi trebuie să se facă pe o placă de sticlă răcită, pentru
întârzierea prizei, pe suprafaţă mare, prin încorporarea de mici cantităţi de pulbere
în lichid, timp de circa 1.5 minute. Coroanele se inseră imediat, deoarece
vâscozitatea cimenturilor FOZ creşte rapid în timp. Rezistenţa mecanică a
cimentului este aproape liniar dependentă de raportul pulbere – lichid. Astfel, cu
cât mai mare este cantitatea de pulbere încorporată, cu atât mai mult creşte
rezistenţa materialului. După priză, FOZ este foarte rigid, cu un modul de
elasticitate de circa 13 GPa, ceea ce asigură rezistenţa la deformare elastică în
zonele de eforturi mecanice mari sau la punţile întinse. Cimentul FOZ se curăţa
după priza finală spre deosebire de cimenturile glas-ionomere sau compozite,
deoarece, dacă este curăţat înainte de priză are tendinţa de a se trage de sub
[Type text]

marginea coroanelor, fapt ce poate duce la pierderea sigilării. FOZ nu aderă chimic
la nici un substrat şi asigură închiderea marginală exclusiv mecanic. Astfel,
conicitatea, înălţimea şi suprafaţa totală a preparaţiilor sunt critice pentru
fiabilitatea cimentării. In mai multe studii se demonstrează o infiltrare liniară
semnificativă a azotatului de argint la nivelul hiatusului dento – protetic. Această
infiltrare, agravată prin solubilizarea cimentului în fluidele orale şi de un pH iniţial
coborât, afectează biocompatibilitatea FOZ. Cu toate acestea există numeroase
studii clinice care demonstrează calităţile FOZ. Acestea raportează o foarte mare
stabilitate chimică a materialului, evaluând 27 de punţi care au fost îndepărtate
după o perioadă cuprinsă între 2 şi 43 de ani. Calităţile dovedite ale FOZ îi
validează utilizarea pentru cimentări de durată ale unor coroane sau reconstituiri
corono – radiculare cu o bună adaptare marginală.

Denumiri comerciale: Harvard Cement ( Richter&Hoffmann Harvard Dental

Gmbh), Zinc Cement (S.S.White)

Rezumând, avantajele cimentului FOZ sunt:

 Rezistenţă la compresiune bună
 Film de ciment subţire
 Timp de lucru suficient
 Tradiţie
iar dezavantajele sunt urmatoarele:
 Sensibilitate potenţială pulpară
 Solubilitate orală ridicată
 Sigilare deficitară
 Retenţii doar mecanice
 Nu eliberează fluor

Cimenturile policarboxilate (CP)

Cimenturile policarboxilate, introduse în practică în anii ’60, realizează priza

printr-o reacţie acid – bază între o pulbere care conţine oxid de Zn şi oxid de Mg şi o
soluţie vâscoasă de acid poliacrilic cu greutate moleculară mare. Din fericire, aceste
cimenturi au un comportament tixotrop şi pseudoplastic, care face ca amestecul vâscos
să curgă cu uşurinţă atunci când este aplicat sub presiune În timpul prizei, CP trec
printr-o fază elastică în care, dacă se încearcă îndepărtarea excesului de ciment, se
produce “tragerea” materialului de sub marginile coroanelor. Rezistenţa la compresiune
a PC este mai mică (55 – 85 MPa), iar cea la tracţiune (8 – 12 MPa) mai mare în raport
[Type text]

cu cimenturile FOZ. CP sunt hidrofile, având astfel o acţiune de “umezire” a dentinei.

Ele prezintă şi o oarecare adezivitate la structurile dure dentare, prin interacţiunea
grupelor carboxilice libere cu Ca. În plus, CP prezintă fracturi interfaciale mai
frecvente decât FOZ la joncţiunea ciment – metal. Fractura coezivă nu apare decât la
grosimi ale stratului de ciment mai mari de 250 m. După priză, CP prezintă o
elasticitate mult mai mare decât FOZ, ceea ce contraindică utilizarea lor în zone cu forţe
ocluzale mari ori pentru cimentarea punţilor întinse. Unele produse conţin SnF, dar
eliberarea ionilor de F este nesemnificativă în raport cu CIS. Probabil că meritul clinic
cel mai mare al CP este biocompatibilitatea sa, determinată de o creştere rapidă a pH-
ului după spatulare şi de absenţa penetraţiei în canaliculele dentinare. CP sunt
recomandate pentru cimentarea unor coroane metalice izolate, în zone cu solicitări
ocluzale reduse, pe dinţi sensibili.

Denumiri comerciale: Durelon(ESPE), Bondex(J&J)

Rezumând, avantajele cimentului policarboxilat sunt:

 Toxicitate redusă
 Adeziune la smalţ şi dentină
 Film de ciment subţire

Iar dezavantajele
 Rezistenţă la compresiune scăzută
 Solubilitate în fluidele acide
 Deformare plastică

Cimentul glas-ionomer (ionomer de sticla –CIS)

Din punct de vedere al compoziţiei chimice, CIS reprezintă un descendent

al cimenturilor policarboxilat şi al cimenturilor silicat, fiind introduse în practică la
începutul anilor ’70. CIS fac priză printr-o reacţie acid – bază între particlule de
sticlă alumino – fluoro – silicată şi un lichid ce conţine copolimeri de acizi slabi
polialchenoici, incluzând acid itaconic, maleic şi tricarboxilic9. Acizii pot fi
deshidrataţi şi încorporaţi în pulbere; prin adăugarea apei, acizii se reconstituie,
având loc reacţia de priză. Acidul tartric este şi ele prezent, pentru a creşte
fluiditatea şi timpul de lucru. CIS aderă la structurile dure dentare prin legături
ionice între grupele carboxil şi ioniii de calciu sau fosfat din smalţ şi dentină10. CIS
[Type text]

au o rezistenţa mai mare la compresiune (90 – 230 MPa) decât FOZ. Spatulate
manual, CIS încorporează adesea bule mari de aer care pot contribui la scăderea
rezistenţei. Oricum însă, modului de elasticitate al CIS este mai mic în raport cu
FOZ, ceea ce determină un potenţial de deformare elastică la eforturi mecanice
mari. Studiile clinice raportează o grosime a filmului de ciment redusă şi o
vâscozitate relativ constantă după spatulare, ceea ce facilitează inserţia completă a
lucrărilor, mai bine decât FOZ. Totuşi, grosimea redusă a filmului de ciment nu
prezintă numai avantaje şi poate favoriza apariţia unor microfisuri la priză11.
Dezavantajul cel mai mare al CIS îl reprezintă solubilizarea, în cazul expunerii la
umezeală, în perioada iniţială de priză. Dacă adaptarea marginală a coroanelor este
deficitară, adsorbţia apei şi solubilizarea pot determina descimentarea. Unii autori
sugerează aplicarea, imediat după cimentare, a unui strat de vaselină solidă în jurul
marginilor coroanelor. CIS sunt deasemenea susceptibile la deshidratare, cu
fractură coezivă ulterioară. Aceasta determină necesitatea de a menţine un oarecare
grad de hidratare a dentinei în timpul cimentării. pH-ul iniţial coborât al CIS a fost
considerat de numeroase studii drept o cauză a hipersensibilităţii post – cimentare.
Alte studii însă, contestă această determinare, pe care o consideră plurifactorială,
legată de trauma prin preparaţie, o consistenţă prea fluidă a cimentului în momentul
inserţiei lucrării, o forţă hidraulică excesivă, precum şi de microinfiltrarea
marginală. Sunt numeroase studiile care indică rolul cariopreventiv asigurat prin
dinamica fluorului din CIS. Cu toate acestea, alte studii consideră că efectul
cariostatic al CIS pentnru cimentare este neglijabil, din cauza cantităţii minime de
ciment expus la marginea coroanelor. Indicaţiile CIS sunt comune cu cele ale
cimenturilor FOZ.

Denumiri comerciale: Fuji (GC), AquaCem (DeTrey)

Rezumând, avantajele cimentului glas-ionomer sunt:

 Adeziune chimică bună
 Rezistenţă de adeziune ridicată
 Sigilare bună
 Eliberare de fluor ridicată
 Deformare plastică scăzută
Iar dezavantajele:
 Controlul umidităţii necesar
 Solubilitate în fluidele acide
 Iritant pulpar
[Type text]

Cimenturile glas-ionomere modificate cu răsini (GIMR) şi cimenturile compomere

(cimenturi hibride)

Cimenturile hibride au o compoziţie situată între răşinile diacrilice compozite şi

cimenturile glas-ionomere. Astfel cimenturile ionomere modificate cu răsini sunt mai
apropiate de CIS, în timp ce compomerii sunt mai apropiaţi de răşinile diacrilice
compozite.
Cimenturile ionomere de sticlă modificate fac priză printr-o reacţie acid – bază între o
pulbere de sticlă fluoro – alumino – silicată şi o soluţie apoasă de acizi polialchenoici
care prezintă şi grupări metacrilice12. Reacţia se produce prin foto – iniţiere sau prin
iniţiere chimică a radicalilor liberi metacrilici. În final se formează o sare metalică de
poliacrilat şi un polimer. Din cauza acestei structuri, cimenturile sunt cunoscute şi sub
numele de răşini modificate sau ionomeri de sticlă hibrizi. Aceste materiale au
proprietăţi mecanice mai bune decât FOZ, PC, şi chiar decât unele CIS, dar mai slabe
decât compozitele de cimentare. Adeziunea la smalţ şi dentină, ca şi eliberarea ionilor
de F sunt asemănătoare CIS, faţă de care sunt însă mai puţin sensibile la apă în timpul
prizei şi, în consecinţă, mai puţin solubile13. Probabil că cel mai mare avantaj al acestor
cimenturi este uşurinţa de utilizare deoarece nu impun atâtea etape ca în cazul răşinilor
compozite pentru cimentare14. Adăugarea răşinilor nu a adus însă o scădere a riscului de
deshidratare a componentei ionomer de sticlă, astfel încât s-a observat apariţia
contracţiei prin deshidratare chiar la 3 luni după priza materialului. Un alt dezavantaj al
GIMR pentru cimentare îl reprezintă natura hidrofilă a poli – HEMA, care determină o
adsorbţie a apei şi dilatare higroscopică. Deşi iniţial adsorbţia apei poate compensa
contracţia de polimerizare, ulterior, dilatarea higroscopică continuă, ceea ce
contraindică cimentarea cu aceste materiale a coroanelor integral ceramice15. GIMR
sunt recomandaţi în aceleaşi situaţii clinice cu cimenturile CIS ori FOZ, cu excepţia
coroanelor ceramice de care aminteam anterior şi a reconstituirilor corono – radiculare,
caz în care există riscul de fractură ulterioară a rădăcinii. Prezenţa monomerilor liberi în
lichid face discutabilă biocompatibilitatea acestor materiale şi pune probleme în cazul
pacienţilor sau personalului clinic cu teren alergic.

Denumiri comerciale:

 GIMR: FujiPlus (GC), Meron (Voco), Vitremer(3M)

 Compomeri: DyractCem( Dentsply), Compoglass (vivadent)
[Type text]

Avantajele cimenturilor glas-ionomere modificate cu răşini sunt:

 Rapid de folosit
 Uşor de folosit
 Uşor de amestecat
 Adeziune chimică ridicată
 Sigilare bună
 Solubilitate orală redusă
 Eliberare de fluor
Iar dezavantajele:
 Film de ciment gros
 Expansiune datorită absorbţiei de apă—fractura lucrărilor integral ceramice

Cimenturile compozite (CC)

CC conţin umpluturi anorganice într-o matrice de raşini Bis – GMA sau de alte
răşini meta – acrilice.
Există două categorii de CC: cele care au mecanism dublu de polimerizare (
Dual-cure auto-fotopolimerizabile) si cele autopolimerizabile. Compozitele auto-foto-
polimerizabile au în compoziţie monomeri de bază şi monomeri de diluţie , pota vea
diferite culori şi opacităţi şi au o rezistenţă la tracţiune mai mică decât compozitele
autopolimerizabile. Compozitele autopolimerizabile au în componenţă monomeri
adezivi (4-META) si au cea mai mare rezistenţă la tracţiune dintre toate cimenturile.
Adeziunea la smalţ se realizează prin retenţie micromecanică între cristalele şi
prismele de hidroxilapatită ale smalţului gravat. Adeziunea la dentină se realizează pritr-
un mecanism mai complex, ce implică pătrunderea unor monomeri hidrofili în stratul de
colagen care acoperă apatita parţial demineralizată a dentinei gravate. Suportul
adeziunii la dentină este tot retenţia micromecanică, prin care rezultă o zonă de
interdifuziune între cele două materiale. Adeziunea dentinară necesită mai multe etape,
începând cu aplicarea unui acid sau a unei substanţe de condiţionare dentinară care
îndepărtează limfa dentinară, deschide şi lărgeşte canaliculele şi demineralizează fază
anorganică de apatită care acoperă în mod normal fibrele de colagen, deschizând în
jurul acestora canale cu diamentrul de 20 – 30 nm. Aceste canale asigură retenţie
mecanică ulterioară pentru monomerii adezivi hidrofili16. Zona demineralizată de 2 – 5
m profunzime a fost asociată unei menţineri de 15 secunde a agentului de
condiţionare. O menţinere prelungită a acestuia generează demineralizare mai profundă,
neurmată de infiltrarea corespunzătoare a răşinii adezive. Astfel ar rămâne o zonă
profundă de fibre de colagen neprotejate, susceptibile hidrolizei şi distrugerii ulterioare.
[Type text]

După demineralizare se aplică o soluţie “primer” (agent de umectare), de

exemplu – de tip HEMA; soluţia este bifuncţională, cu o terminaţie hidrofilă ce asigură
adeziunea la dentină şi una hidrofobă care asigură adeziunea la CC pentru cimentare.
Soluţia primer se aplică în straturi multiple, pe o suprafaţă dentinară umedă, ceea ce are
rolul de a înlocui apa din dentină cu monomer de răşină şi de a infiltra complet
canaliculele dentinare. Soluţia primer aplicată în acest fel este “suflată” uşor cu spray-ul
de aer al unitului. Jetul de aer trebuie aplicat la presiune redusă pentru a nu perturba
reţeaua de colagen şi totodată, pentru a elimina urmele de solvenţi organici şi de apă
care împiedică un bun contact între primer şi răşina adezivă. Răşina adezivă este
aplicată apoi pe toată suprafaţa preparaţiilor, stabilizând astfel din punct de vedere
structural dentina demineralizată şi penetrând canaliculele dentinare. Se pot observa
diferenţe subtile între diverse sisteme comerciale de răşini adezive, în ceea ce priveşte
modul de interdifuziune al răşinii în dentina demineralizată.
Folosirea adezivilor dentinari compensează într-o oarecare măsură contracţia de
priză a răşinilor compozite pentru cimentare. Totuşi, rigiditatea coroanelor dentare nu
permite o contracţie de priză liberă, iar tensiunile care apar în acest fel variază în raport
cu tipul de ciment, grosimea filmului şi forma preparaţiilor17. Aceste tensiuni pot fi
suficient de mari pentru apariţia unor spaţii între ciment şi dinte. Adeziunea unui strat
subţire de răşină la dinte se dovedeşte reală numai după ce depăşeşte (dacă depăşeşte)
tensiunile generate prin contracţia de polimerizare. S-au raportat rezistenţe adezive ale
compozitelor de cimentare mai mari pentru ceramica gravată decât pentru dentină. Deşi
contracţia de polimerizare constituie un obstacol pentru asigurarea adeziunii deninare,
aceasta (adeziunea) este suficientă pentru a recomanda folosirea compozitelor de
cimentare în cazul unor preparaţii scurte şi / sau conice.
Compozitele pentru cimentare aderă chimic la compozitele pentru obturaţie şi
la ceramica dentară gravată şi silanizată, crescând în acest fel rezistenţa la fractură a
coroanelor intgral ceramice. În raport cu structurile metalice, compozitele pentru
cimentare demonstrează o bună adeziune prin retenţie micromecanică, dar şi prin
interacţiunea chimică cu oxizii metalici de la suprafaţa intradosului coroanelor metalice
(cazul răşinilor 4 META). Prin absenţa acestor oxizi, aliajele înalt nobile asigură o
adezivitate mai redusă cu răşinile compozite pentru cimentare; din această cauză,
aliajele înalt nobile trebuiesc cositorite în prealabil (la nivelul suprafeţelor ce urmează a
intra în contact cu materialul de cimentare).
Majoritatea compozitelor de cimentare conţin umplutură anorganică de sticlă
sau silice în proporţie de 50 – 70 % masă, ceea ce le conferă o mare rezistenţă la
compresiune, o bună rezistenţă la oboseală şi o solubilitate practic nulă în mediul bucal.
Totuşi, un procent mare de umplutură anorganică creşte vâscozitatea cimentului şi în
consecinţă grosimea filmului (a stratului de ciment interpus între preparaţie şi coroană).
[Type text]

Unii autori propun utilizarea la cimentare a unor dispozitive electromecanice sau cu

ultrasunete, care să asigure inserţia completă a coroanelor. Este de observat de
asemenea că răşinile pentru cimentare prezintă o adeziune sporită la metal în cazul unor
grosimi mai mari ale stratului de ciment. Unele compozite de cimentare conţin
trifluorură de iterbiu sau fluorosilicaţi de bariu, cu un pretins potenţial cariostatic. Un
studiu clinic arată totuşi că eliberarea ionilor de F în cazul acestor materiale este practic
nesemnificativă.
Compozitele de cimentare sunt materialul de elecţie pentru lucrările cu potenţial
estetic mare: inlay-uri şi onlay-uri din răşin compozite sau ceramică, faţete ceramice,
coroane şi punţi integral ceramice sau a punţilor mai noi, din răşini compozite armate cu
fibre de sticlă. Compozitele pentru cimentare auto- polimerizabile sunt recomandate
pentru punţile adezive de tip Maryland. Aceste materiale se mai dovedesc utile în cazul
unor preparaţii deficiente (scurte şi / sau conice). Utilizarea CC este însă laborioasă, cu
multe etape şi deosebit de sensibilă la tehnica de lucru.

Denumiri comerciale:

 Dual-Cure : Relyx (3M), 2 bond 2 (kulzer), Bifix (Voco)

 Autopolimerizabile: C&B Metabond (Parkell), Panavia 21 (J.Morita), All-
Bond 2
Avantajele cimenturilor compozite sunt:
 Adeziune chimică ridicată
 Sigilare bună
 Solubilitate orală redusă
 Rezistenţă de adeziune ridicată
iar dezavantajele sunt:
 Dificil de folosit
 Fără eliberare de fluor
 Costisitor în timp şi materiale
 Adaptare marginală deficitară
 Control necesar al umidităţii

Pentru toate materialele de cimentare aplicarea unor substanţe pentru desensibilizare

poate închide canaliculele dentinare şi reduce microinfiltrarea marginală. Pe baza unor
studii in vitro s-a demonstrat, că aceste substanţe pot reduce menţinerea coroanelor
cimentate cu FOZ, sau CP, dar un efect redus asupra CIS, CC sau GIMR pentru
cimentare18-19.
[Type text]

Cimenturile provizorii cu eugenol afectează capacitatea adezivă a compozitelor de

cimentare, dar nu influenţează compomerii – în condiţiile în care materialul provizoriu
este îndepărtat în totalitate.
Din cele prezentate se poate deduce că utilizarea unui singur material pentru
cimentare finală nu este suficentă pentru practica modernă. Nici un material, chiar
cu proprietăţi adezive, nu poate compensa deficienţele de preparaţie ori de adaptare
ale coroanelor dentare. Fiecare medic trebuie să fie bine informat relativ la
avantajele şi dezavantajele materialelor de cimentare pe care le foloseşte.

Compoziţia şi proprietăţile cimenturilor se modifică constant datorită

numeroaselor reacţii intraorale care au loc. Sarcinile ocluzale sunt transferate prin
coroane la marginile acestora şi nu la porţiunile ocluzale ale preparaţiilor.
Marginile cimentului se modifică cu timpul20. În masa oricărui ciment
există pori. Dezvoltarea dezintegrării marginale începe în momentul în care porii
devin conectaţi prin fisuri. Difuziunea lichidelor în ciment dizolvă materialul de-a
lungul fisurilor şi la periferia porilor. Materialul dizolvat este eliminat prin acelaşi
sistem de fisuri. Aceste modificări subminează integritatea marginală a
cimentului21.

Controlul grosimii filmului de ciment

Este dependent de modul în care cimentul reuşeşte să reflueze în momentul

cimentării. Se stie ca lichidele sunt incomprimabile şi, în momentul cimentarii unor
coroane bine adaptate, se constată, din acest motiv, o dificultate de inserare
completă a acestora. Dacă restaurarea protetică fixă nu se asează complet pe
preparaţii, până la capăt se va pierde adaptarea ocluzală, vor apărea contacte
premature, se vor modifica zonele de contact cu dinţii adiacenţi, se va produce o
reducere a retenţiei lucrării protetice cu 19-32% si, cel mai important, se va pierde
adaptarea cervicală la colet.
Sunt mai multe metode pentru a face ca filmul de ciment să fie cât mai subţire,
şi anume:

 Pensularea bonturilor cu lac în două- trei straturi (die spacer)22-26, ce va

asigura o spaţiere de 25 de microni a viitoarei coroane de bont, spaţiu ce va
fi ocupat de ciment27.
 Vibrarea – cu mânerul oglinzii sau folosirea de vibraţii ultrasonic sau
sonice (Kavo SonicFlex) - pentru combaterea fenomenului de filtrare al
cimenturilor. În momentul cimentării, particulele mai mari ale cimentului
se vor condensa la nivelul feţei ocluzale şi numai partea lichidă va reflua.
[Type text]

Particulele formează o masă care permite trecerea lichidului subţire,

cauzând separarea şi filtrarea cimentului. Astfel poate creşte grosimea
filmului de ciment ajungând la la 60 – 435 microni ( Specificarea ADA =
25 microni)28
 Controlul volumului de ciment – coroanele trebuie umplute cu ciment
maxim o treime din volumul lor
 Practicarea de canale de refluare interne - şanturi pe peretii axiali ai
bonturilor care nu ajung însă pâna la limita preparaţiilor. S-a demonstrat
faptul că acestea cresc adaptarea marginal şi retenţia coroanelor (aceasta
din urmă cu 32%). Canalele de refluare externe (perforarea ocluzală a
coroanelor), cu toate că îmbunatăţesc mult rezultatul cimentării (filmul de
ciment, închiderea marginală), nu se pot folosi, deoarece în zona
perforaţiilor cimentul se poate solubiliza în timp.

Factorii implicaţi în alegerea cimentului:

 Starea pulpei dinţilor stâlpi. În cazul în care preparaţia se apropie de camera

pulpară a unui dinte vital se vor evita cimenturile cu toxictate crescută
(FOZ, CIS) si se va alege cimentul policarboxilat pentru coroanele solo cu
bună retenţie.
 Retenţia biomecanică a coroanei pe dintele stâlp. Dacă retenţia lucrărilor
protetice fixe nu este adecvată se va folosi cel mai bun ciment (CC sau
GIMR)
 Mărimea anticipată a forţelor care vor tinde să desprindă restaurarea. In
cazul bruxismului sau a unor pacienţi cu epilepsie se indică folosirea CC
sau GIMR.
 Materialul din care este confecţionată lucrarea . Coroanele metalice,
metalo-ceramice, metalo-acrilice, metalo-compozite se pot cimenta cu
oricare dintre cimenturi , in schimb lucrările integral ceramice se indica sa
se cimenteze cu CC. Puntile adezive clasice se cimenteaza obligatoriu cu
CC autopolimerizabile. Restaurările din zirconiu se pot cimenta cu GIMR
sau CC.
[Type text]

Tehnica de cimentare

Etapele cimentării sunt următoarele:

1. Pregătirea instrumentarului.
2. Pregătirea lucrării protetice
3. Pregătirea câmpului protetic
4. Prepararea cimentului
5. Cimentarea propriu-zisă
6. Îndepărtarea excesului de ciment
7. Controlul ocluzal
8. Indicaţii pentru pacient

1. Pregătirea instrumentarului: trusă de consultaţie, sondă17, spatulă

pentru ciment, ciment, plăcuţa de sticlă sau pad de hârtie specială,
aspirator de salivă, rulouri de vată sau digă şi portdigă, cupe de silicon
şi pastă profilactică, snur dentar (dental floss), seringă + anestezic,
alcool, neofalină , apă oxigenată, microsablator, folie adezivă (Dri Foil
–protejează cim. de umezeală), benzi Mylar, hartie de articulaţie, freze
pentru adaptat, gume, discuri de finisare.

2. Pregătirea lucrării protetice:

 Curatarea cimentului provizoriu din interiorul coroanelor
 Sablarea cu oxid de Al 50 microni (in vitro creşte retenţia cu
64%)
 Curăţarea mecanică cu ultrasunete
 Curăţarea chimică cu neofalină
 Dezinfectarea cu alcool sau apă oxigenată
 Uscarea

3. Pregătirea câmpului protetic

 Curăţarea dinţilor stâlpi cu pastă profilactică şi cupe din
silicon
 Izolarea cu rulouri şi aspirator
 Dezinfectare cu apă oxigenată
 Condiţionarea bonturilor (vitale cu agenţi de mineralizare-
soluţii apoase de săruri anorganice, devitale cu acid fosforic)
 Spălare
[Type text]

 Uscare , dar nu desicare

4. Prepararea cimentului. Diferă în funcţie de tipul de ciment. Se face

conform indicaţiilor producătorilor, respectându-se cu stricteţe
proporţiile si timpul de spatulare. Cimentul FOZ se prepară pe o placuţă
de sticla răcită amestecând cu mişcări circulare pulberea cu lichidul cu o
spatulă metalică. Cantitatea de pulbere se împarte în 4-5 părti egale
înglobându-se treptat în lichid. Se controleaza consistenţa cimentului
prin ridicarea cimentului de pe placută cu spatule . Acesta nu trebuie sa
se ”rupă” la mai putin de 2 cm lungime. Timpul de utilizare este în jur
de 5 minute. Cimentul policarboxilat se prepară tot pe o plăcuţă de sticlă
obţănându-se o pastă mai vâscoasă decât în cazul altor cimenturi.
Timpul de utilizare este de 2,5 minute. CIS şi GIMR se prepară pe folii
de hârtie cerată cu o spatulă de plastic. Există si capsule predozate de
material mult mai uşăr de folosit. CC se prezintă sub formă de
pulbere/lichid sau pastă/pastă si se amestecă pe hârtie cerată.

5. Cimentarea propriu-zisă. Se încarcă coroanele cu ciment maxim o

treime din volumul acestora depunându-se ciment şi pe pereţii axiali ai
coroanelor si se inseră pe preparaţii29. În cazul pieselor protetice mici
(inlay-uri), acestea se pot vehicula în cavitatea bucală cu instrumente
speciale sau mai simplu cu batoane de gutapercă. Forţa de apăsare a
coroanei nu trebuie să fie excesivă pt a nu creea efectul de rebound30.
Coroanele cimentate cu o forţă de 300 N/cm2 au fost îndepărtate mai
uşor decât cele cimentate cu o forţă de 150 N/cm231. Se verifică dacă
lucrarea a intrat până la capăt punând pacientul în intercuspidare
maximă. Se poate proteja cimentul de salivă prin folosirea de folii
adezive (DryFoil). Presiunea ocluzală trebuie menţinută aproximativ
până la priza cimentului32.

6. Îndepărtarea excesului de ciment. In cazul FOZ si CP se asteaptă priza

finală înainte de curaţarea excesului de ciment. În cazul celorlalte
cimenturi excesul se îndepărteaza puţin înaintea prizei, deoarece după
producerea acesteia devine extrem de dificil îndepărtarea excesului de
ciment. Excesul de ciment se curăţă mai întâi interproximal sub punctul
de contact cu sonda si apoi cu snurul dentar (dental floss) prevazut cu
un mic nod. Apoi se curăţă vestibular şi oral. Se curaţă cimentul şi de pe
dinţii adiacenţi.
[Type text]

7. Controlul ocluzal. Se verifică relaţiile de ocluzie cu hartie de articulatie

şi benzi Mylar.

8. Indicaţii pentru pacient. Se dă indicatia pacientului sa nu mănânce 2-3

ore. Calităţile maxime ale cimenturilor se înregistreaza după 24 de ore
de la cimentare. De aceea se indică pacientului sa mestece cu grija,
alimente moi timp de 1-2 zile după cimentare. De asemeni pacientul
trebuie să revină la cabinet dacă simte că relaţiile ocluzale nu sunt
corespunzatoare sau dacă are dureri.

Colarea sau cimentarea adezivă

Se indică pentru restaurările integral ceramice şi pentru puntile adezive tip

Maryland. În cazul acestora din urma cimentarea se face cu CC autopolimerizabile.
Etapele clinice pentru cimentarea unei coroane integral ceramicesunt
următoarele:

 Se îndepărtează restaurarea provizorie cimentată cu un ciment fără eugenol,

deoarece acesta din urmă inhibă priza compozitelor33
 Dacă este posibil se montează diga ( dacă limitele prepapaţiilor sunt
subgingivale diga nu se poate monta şi se va izola câmpul protetic cu
rulouri de vată si aspirator de salivă)
 Curăţirea preparaţiei cu pastă de profilaxie şi cupe de silicon; apoi se spală
şi se usucă uşor
 Se verifică adaptarea restaurării. Se verifică marginile şi contactele
proximale. Nu se controlează ocluzal, existând riscul fracturării ceramicii.
 Se evaluează cromatica restaurării cu paste de probă, astfel încât să putem
alege nuanţa cimentului
 Se îndepărtează restaurarea, se spală 15 secunde pentru a îndepărta pasta de
probă şi se usucă . Pasta de probă se poate curăţa si cu acetonă.
 Se gravează intradosul coroanei prin badijonare timp de 5 minute cu acid
fluorhidric (9,5%), apoi se spală 20 secunde şi se usucă
[Type text]

 Se aplică substanţa de silanizare în interiorul restaurării, se uniformizează

stratul cu jet uşor de aer şi se plasează coroana ferită de lumină
 Se gravează preparaţia cu acid fosforic (37%) 15 secunde, se spală
abundent şi se usucă uşor
 Se aplică adezivul dentinar (bonding resin) pe preparaţie prin badijonare 15
secunde
 Se uniformizează cu jet de aer 3 secunde
 Se fotopolimerizează 20 secunde
 În cazul cimentării faţetelor se indică plasarea a 2 benzi Mylar mezial şi
distal înainte de cimentare
 Se prepară cimentul compozit 10-20 secunde şi se aplică în interiorul
coroanei
 Coroanele se inseră cu blândeţe
 Se îndepărtează excesul de ciment (înainte de îndepărtarea excesului de
ciment, pentru uşurarea acestei manopere se poate fotopolimeriza foarte
scurt 5 secunde – cimentul se va întări superficial fiind apoi uşor de
îndepărtat)
 Se fotopolimerizează toate suprafeţele pentru cel puţin 60 secunde /
suprafaţă menţinând coroana totodată în poziţie
 Se finisează marginile cu roţi şi discuri
 Se controlează si se adaptează ocluzal şi se lustruieşte cu gume speciale
ceramice
[Type text]

BIBLIOGRAFIE

1. Øilo G. Luting cements: a review and comparison. Int Dent J 1991;41: 81-8.
2.J. C.V. Ribeiro, P. G. Coelho, M. N. Janal, N. R.F.A. Silva, A. J. Monteiro, and
C. A.O. Fernandes, “The influence of temporary cements on dental adhesive
systems for luting
cementation,” Journal of Dentistry, vol. 39, no. 3, pp. 255–262, 2011.
3.B. Bagis, Y. H. Bagis, and U. Hasanreisoglu, Bonding effectiveness of a self-
adhesive Resin-based luting cement to dentin after provisional cement
contamination, The Journal of
Adhesive Dentistry, 2010.
4.S. H. Altintas, O. Tak, A. Secilmis, and A. Usumez, Effect of provisional
cements on shear bond strength of porcelain laminate veneers, European Journal of
Dentistry, vol. 5, no. 4,pp. 373–379, 2011.
5.Anusavice KJ. Phillips’ science of dental materials. 10th ed. Philadelphia: WB
Saunders; 1996. p. 555-81.
6. Craig RG. Restorative dental materials. 10th ed. St Louis: CV Mosby; 1997. p.
17-84, 201.
7.White SN, Sorensen JA, Kang SK, Caputo AA. Microleakage of new crown and
fixed partial denture luting agents. J Prosthet Dent 1992;67:156-61.
8.American National Standards Institute/American Dental Association.
Specification No. 8 for zinc phosphate cement. Chicago: American Dental
Association; 1977.
9.Mitchell CA, Orr JF, Kennedy JG. Factors influencing the failure of dental glass
ionomer luting agent due to contraction. Biomaterials 1995;16: 11-6.
10.Smith DC, Ruse ND. Acidity of glass ionomer cements during setting and its
relation to pulp sensitivity. J Am Dent Assoc 1986;112:654-7.
11. C. H. Pameijer, H. R. Stanley, and G. Ecker, Biocompatibility of a glass
ionomer luting agent. 2. Crown cementation, American Journal of Dentistry, vol. 4,
no. 3, pp. 134–141, 1991.
12.J. W. Nicholson and B. Czarnecka, The biocompatibility of resin-modified
glass-ionomer cements for dentistry, Dental Materials, vol. 24, no. 12, pp. 1702–
1708, 2008.
13.Sidhu SK, Watson TF. Resin-modified glass-ionomer materials. Part 1:
properties. Dent Update 1995;22:429-32. 18:701-3.
14.Sidhu S K, Watson T F. Resin-modified glass ionomer materials. A status report
for the American Journal of Dentistry. Am J Dent 1995; 8: 59-67.
[Type text]

15.Leevailoj C, Platt J A, Cochran M A, Moore B K. In vitro study of fracture

incidence and compressive fracture load of allceramic crowns cemented with resin-
modified glass ionomer
and other luting agents. J Prosthet Dent 1998; 80: 699-707.
16.White SN, Yu Z. Film thickness of new adhesive luting agents. J Prosthet Dent
1992;67:782-5.
17.Williams VD. Factors that affect the adhesion of composite to enamel. Gen
Dent 1982;30:477-80.
18.Chan K C, Svare C W, Horton D J. The effect of varnish on dentinal bonding
strength of five dental cements. J Prosthet Dent 1976; 35: 403-406 .
19.D. A. Felton, B. E. Kanoy, and J. T. White, Effect of cavity varnish on retention
of cemented cast crowns, The Journal of Prosthetic Dentistry, vol. 57, no. 4, pp.
411–416, 1987.
20.Mesu F P, Reedijk T. Degradation of luting cements measured in vitro and in
vivo. J Rest Dent 1983; 62: 1236-1240.
21.Kamposiora P, Papavasilious G, Bayne S C, Felton D A. Finite element analysis
estimates of cement microfracture under complete veneer crowns. J Prosthet Dent
1994; 71: 435-441.
22.Wang CJ, Millstein PL, Nathanson D. Effects of cement, cement space,
marginal design, seating aid materials and seating force on crown cementation. J
Prosthet Dent 1992;67:786-90.
23.Wiskott H W, Belser U C, Scherrer S S. The effect of film thickness and surface
texture on the resistance of cemented extracoronal restorations to lateral fatigue. Int
J Prosthodont
1999; 12: 255-262.
24.Carter S M, Wilson P R. The effect of die-spacing on crown retention. Int J
Prosthodont 1996; 9: 21-29.
25.Grajower R, Zuberi Y, Lewinstein I. Improving the fit of crowns with die
spacers. J Prosthet Dent 1989; 61: 555-563.
26. Wilson P R. The effect of die spacing on crown deformation and seating time.
Int J Prosthodont 1993; 6: 397-401.
27.Wilson P R. Effect of increasing cement space on cementation of artificial
crowns. J Prosthet Dent 1994; 71: 560-564.
28.“Recommended standard practices for biological evaluation of dental
materials,” ANSI/ADA Specification no. 41, 2005.
29. Tan K, Ibbetson R. The effect of cement volume on crown seating. Int J
Prosthodont 1996; 9: 445-451.
30.Wilson P R. Low force cementation. J Dent 1996; 24:269-273.
[Type text]

31.Karipidis A, Pearson G J. The effect of seating pressure and powder/liquid ratio

of zinc phosphate cement on the retention of crowns. J Oral Rehabil 1988; 15: 333-
337.
32.White S N, Yu Z, Kipnis V. Effect of seating force on film thickness of new
adhesive luting agents. J Prosthet Dent 1992; 68: 476-481.
33. Mitchell C A, Pintado M R, Geary L, Douglas W H. Retention of adhesive
cement on the tooth surface after crown cementation. J Prosthet Dent 1999; 81:
668-677.