Grupul ca factor al dezvoltarii psihice la copil

Notiunea de grup: Cercetarea grupurilor umane a fost făcută atât de către psihologi, cât şi de către sociologi,
motiv pentru care definiţiile grupului sunt numeroase. Nume precum C.H. Cooley, R.H. Merton,
K. Lewin, E. Mayo sau J.L. Moreno se leagă de începuturile cercetării sistematice a problematicii
grupurilor. Chiar în ştiinţele sociale, termenul de grup este utilizat într-un sens larg, ajungând să fie aplicat
oricărui ansamblu de fiinţe umane pe care le uneşte o legătură oarecare.
Dicţionarul Webster defineşte grupul ca fiind un număr de indivizi reuniţi, ce au un număr de
relaţii unificatoare. Cele mai multe dintre definitii scot în evidenţă interdependenţa
membrilor. Astfel, K. Lewin afirmă că „esenţa unui grup nu este similaritatea sau lipsa de asemănare a
membrilor săi, ci interdependenţa lor". In grup, membrii interacţionează, iar prin această interacţiune socială
ei se influenţează unii pe alţii. Donelson R. Forsth: „Grupul reprezintă două sau mai multe persoane care
interacţionează între ele în asemenea manieră, încât fiecare persoană influenţează şi este influenţată de
celelalte persoane". Pentru psiholog, grupul este laboratorul în care se construiesc elementele
comportamentului social.
Psihologia socială a luat ca prototip grupul mic sau restrâns, punând accentul pe scopul comun al
membrilor şi pe interacţiunea acestora.
Pierre de Visscher de la Universitatea din Liege, face trimitere la definiţiile date de
sociologi grupului, pentru a se poziţiona apoi în raport cu aceştia.
Iată definiţia pe care De Visscher o propune pentru grupul restrâns:
„ Un ansamblu de persoane în număr mai mare sau egal cu cinci, adunate efectiv în acelaşi timp şi în
acelaşi loc, având posibilitatea să se perceapă unele pe altele, să comunice, să interacţioneze la nivel
interpersonal şi intragrupal, în mod direct şi reciproc, împărtăşind o experienţă suficient de semnificativă şi de
durabilă pentru a începe, eventual, un proces de instituire şi pentru a ajunge la un caracter de entitate".
*Fiecare dintre noi aparţinem unuia sau mai multor grupuri: familie, clasă de elevi, grup de prieteni,
colectiv de muncă, echipă sportivă.
Psihologii francezi D. Anzieu şi J.-Y. Martina
disting următoarele categorii de grupuri umane:
a) mulţimea, caracterizată printr-un grad de organizare foarte scăzut
b) banda caracterizată printr-un grad de organizare scăzut, un număr mic de participanţi;
c) gruparea, o reuniune de persoane cu un număr variabil;
d) grupul primar, caracterizat printr-un grad de organizare ridicat, un număr mic de membri, scopuri
asumate de toţi membrii.
e) grupul secundar, un grup social mare, instituţionalizat, caracterizat printr-un grad de organizare
foarte ridicat, prin scopuri şi acţiuni bin£ definite şi planificate.
Grupul primar este format dintr-un număr restrâns de membri, între care se stabilesc relaţii
personale, directe, faţă în faţă. Grupurile secundare au o structură oficială, cel mai adesea impusă şi care
influenţează relaţiile dintre membri. In categoria grupurilor mari se înscriu: şcoala, colectivele mari de muncă.
O serie de autori, precum H. Hyman sau R. Merton, propun diferenţierea între grupul de apartenenţă
şi grupul de referinţă. Grupul de apartenenţă este grupul primar căruia îi aparţine un individ (familia,
clasa de elevi, echipa de muncă). Grupul de referinţă este grupul de unde
îşi împrumută valorile şi întruchipează aspiraţiile individului respectiv. Pentru copii, până la vârsta
preadolescentei, grupul de referinţă îl constituie familia, părinţii, care le
oferă modele de conduită si valori. Incepând cu preadolescenta şi mai ales în
adolescenţă, modelele familiale trec pe plan secund, locul lor fiind luat de grupul de aceeaşi vârstă
(colegi de clasă, prieteni), care le propun norme, opinii. Studiile întreprinse
scot în evidenţă aspiraţia adolescenţilor la independenţă.
O altă distincţie este cea dintre grupul formal şi informal. Grupul formal este un ansamblu de
persoane cu o organizare explicită, instituţionalizată, în care relaţiile dintre membri sunt oficiale,
formale, reglementate prin norme, legi, ordine, decizii. Grupul informal este un grup constituit spontan, fără
o organizare explicită, iar relaţiile dintre membri exprimă modul de distribuire a simpatiei şi antipatiei
în grup.Un grup funcţionează eficient când structura sa formală nu este pusă în pericol de către organizarea
informală.
Psihogrupul presupune asocierea membrilor pentru plăcerea de a fi împreună,
pentru satisfacerea nevoii de afecţiune. Grupul instrumental există pentru a îndeplini
o anumită sarcină sau pentru a atinge un anumit scop. Este un grup în care legăturile dintre membri
sunt practic inexistente în momentul formării sale.
Apartenenţa la diferite grupuri şi faptul că în grup copilul se găseşte în situaţii sociale diferite care îl determină
să joace roluri diferite.
În ceea ce priveşte integrarea socială a micului şcolar pot fi menţionate următoarele caracteristici:
- integrarea sa în viaţa şcolară şi raportarea la obiectivele acesteia îi oferă prilejul şi condiţiile învăţării sociale.
- are loc o identificare cu clasa şi şcoala sa;
- adaptarea copilului la dimensiunea economică a vieţii;
- are loc o cunoaştere mai complexă a lumii, informaţiile sunt preluate de la TV, de la ceilalţi copii, prin vizite
etc.
Grupul începe să devină mediul din ce în ce mai important pentru copil. Apariţia de la 6 ani a jocurilor
colective dovedeşte faptul că o colaborare a devenit posibilă cel puţin în condiţii bine determinate.Ceea ce
este important nu este compoziţia grupului ci jocul care se desfăşoară. Astfel, pe la 9 ani compoziţia grupului
rămâne fluctuantă fiindcă partenerii sunt deocamdată doar elemente necesare activităţii grupului şi nu
persoane individualizate.
Experienţa grupului este esenţială pentru dezvoltarea mentală şi pentru echilibrul ulterior al copilului.
Experienţele sociale la nivelul grupului au numeroase extinderi asupra dezvoltării sale cognitive. J. Piaget
sublinia rolul acestor experienţe în depășirea egocentrismului gândirii (tendinţa de a considera că toată lumea
vede lumea în acelaşi mod în care o vede copilul). Pe parcursul jocurilor împreună copiii intră inevitabil în
conflicte de diferite naturi care, în mod gradat, îi ajută să dobândească înţelegerea punctului de vedere al
altuia. Conform lui Piaget, părinţii sau cadrele didactice nu ar putea determina acest proces de dezvoltare
cognitivă deoarece ei nu se pot comporta ca adevăraţi egali ai copilului. În timp ce adulţii, în general, îşi impun
autoritatea asupra copilului, determinând la acesta obedienţă şi nu discuţie sau negociere.
În acelaşi timp, grupul îi creează şcolarului mic o viaţă în afara familiei care îi îmbogăţeşte percepţia asupra
lumii şi îi diversifică experienţa.
Particularităţile clasei de elevi ca grup social
Unul dintre grupurile cele mai semnificative din viaţa copilului este clasa de elevi. Ea satisface cel mai
bine câteva dintre motivele fundamentale ale conduitei umane: nevoia de afiliere, de altul, nevoia de
participare, nevoia de protecţie, de securitate. Acest grup se perpetuează de-a lungul câtorva ani şi are
o imensă influenţă asupra membrilor săi. Clasa de elevi este un grup de muncă specific, compus dintr-un
număr de membri egali între ei (elevii) şi dintr-un animator(profesorul).
Este un grup formal, constituit pe baza unor reglementări şcolare, în funcţie de anumite reguli şi prin
distribuirea unor roluri diferite educatorilor şi educaţilor. In raport cu alte tipuri de grup, clasa şcolară este un
grup de formare, de modelare a unor capacităţi şi trăsături de personalitate, de învăţare a unor
comportamente, de însuşire a cunoştinţelor şi abilităţilor necesare. Clasa de elevi este şi un grup primar.
Câteva sugestii de acţiune a profesorului pentru a crea conditii cresterii coeziunii grupului scolar:
- să ofere elevilor cât mai multe ocazii de cunoaştere reciprocă;
- să practice un stil de conducere democratic;
- să stimuleze iniţiativa elevilor, să-i încurajeze în a-şi organiza singuri activităţile;
- să organizeze activităţi de învăţare bazate pe cooperare, care favorizează relaţiile şi schimburile
intense între colegi, stimulează acceptarea şi înţelegerea reciprocă;
- să realizeze evaluări nu numai ale prestaţiilor individuale, ci şi ale grupului în ansamblu.
Factorii care facilitează activitatea în grup:
a) Stimularea individului datorită prezenţei altuia. Cercetările asupra facilitării sociale au pus în
evidenţă faptul că lucrul în prezenţa altor persoane favorizează performanţa. Cresc nivelul de
motivare şi gradul de atenţie.
b) Resursele acumulate. Grupul dispune de resurse mai bune decât un singur individ, deoarece în grup
se combină aptitudinile, se însumează contribuţiile, se vehiculează un volum mult mai mare de
informaţii, mai multe minţi reuşesc să facă mai mult şi mai bine decât una singură.
c) Grupul oferă şansa de a avea pretestul ideilor/soluţiilor avansate, ceea ce are ca efect reducerea
numărului de erori şi, implicit, creşterea exactităţii soluţiei.
d) Stimularea rezultată din interacţiunea cumulativă. Discuţiile în grup pot produce o stimulare a
ideilor noi, deoarece fiecare membru poate dezvolta ideile celuilalt.
e) „ Petele oarbe " sunt corectate. Este mai uşor să recunoşti greşelile altora decât: pe cele proprii. Grupul
dezvoltă capacitatea de a critica.
Dar eficienţa grupului poate fi afectată de o serie de factori :
a) Mărimea grupului poate afecta productivitatea (numărul de soluţii găsite).
b) Opoziţia de scopuri şi interese ale membrilor face ca acţiunea de colaborare să fie foarte dificilă.
c) Dificultăţile de comunicare tind să sporească pe măsură ce grupul creşte numeric.
d) Dependenţa excesivă de ceilalţi poate fi favorizată de activitatea în grup.
e) Tendinţa conformismului faţă de opinia majoritară poate frâna contribuţia unor membri ai grupului
la îndeplinirea sarcinii.

În opinia lui E. Erikson (1993) trăsăturile copilului depind de relaţiile lui cu părinţii la diferite stadii de
dezvoltare. La vîrsta preadolescentă, atunci cînd în faţa acestuia stă problema de a înţelege rolurile sociale, se
produce identificarea personalităţii. Preadolescentul neîncrezător, ruşinos şi nehotărît, cu facultăţi reduse se
confruntă cu dificultăţi de identificare [11].
După C.G Jung (1995) rolul familiei în formarea personalităţii preadolescentului este esenţial. După părerea
cercetătorului, problemele din viaţa părinţilor, atmosfera din familie, metodele de educare au o mare
influenţă asupra stării lui psihologice, dezvoltării sistemului nervos, deoarece sînt aproape mereu „iniţiatorii
direcţi ai nevrozei copilului sau componenţii principali ai acesteia” [19, p.76].
C. Horney (1993) presupune că suferinţele traumatice în familie contribuie la formarea aşa-numitului
„fundament al îngrijorării”. În cazul dat, la copil se dezvoltă sentimentul propriei inconsistenţe, neajutorării,
abandonării, trădării, predispunere către pericol, deschidere către ofensă, decepţie, invidie. În opinia autoarei,
cu cît mai mult copilul ascunde nemulţumirea faţă de familia sa, cu atît mai mult proiectează alarma în lumea
exterioară, inoculându-și convingerea că lumea întreagă este periculoasă. Copilul pierde încrederea în puterile
sale, în aprecierea altora, devine agresiv, inapt să se apere.

Scopul cercetării date: studierea dezvoltării personalității la preadolescenți în diferite situații sociale de
dezvoltare.
Ipoteza cercetării:
Presupunem existența diferențelor în dezvoltarea personalității preadolescenților educați în diferite situații
sociale de dezvoltare.
Pentru verificarea ipotezelor am administrat următoarele teste:
1. Tehnica de studiere a încrederii în sine (după Romek V.G.). Testul permite determinarea nivelului încrederii
în forțele proprii, abilitatea de a avea curaj în plan social și capacitatea de a întreține relații interpersonale.
2. Chestionar de personalitate (H. Eysenck). Chestionarul testează doi factori de bază: extraversiunea
(intraversiunea) și nevrotismul.
Eșantionul experimental a fost constituit din 94 persoane cu vîrsta de 13-14 ani. Primul lot - 23 preadolescenți
din familii incomplete, al doilea lot - 17 preadolescenți orfani, al treilea lot - 54 preadolescenți din familii
complete.
În cadrul cercetării empirice am studiat particularitățile de personalitate a preadolescenților din diferite
situații sociale de dezvoltare. Acestea au fost studiate prin intermediul Chestionarului de personalitate (H.
Eysenck).
Analiza rezultatelor sunt prezentate pentru trei grupuri de subiecți (gr.1 - include preadolescenți din familii
incomplete, gr.2 – copii orfani, gr.3 – copii din familii complete.
Distribuția pe nivele a datelor la variabila „sinceritate” în cele 3 loturi (chestionarul de personalitate H.
Eysenck) este prezentată în figura
Variabila „sinceritate”, chestionarul de personalitate (H. Eysenck)
Remarcăm ca majoritatea subiecților supuși experimentului sunt sinceri (unii dintre ei situativi sinceri) și doar
7% copii din familii complete au oferit la întrebările testului răspunsuri sociale dezirabile.
Pentru analiza mai detaliată a rezultatelor obținute am împărțit grupul preadolescenților din familii complete
în două subgrupe: preadolescenți din familii complete care locuiesc în cămin (subgrupul I) și preadolescenți
din familii complete care locuiesc acasă (subgrupul II).
Factorul nesincer predomina la 11% din subgrupul I. Subiecții aleg răspunsuri care afirmă respectarea întocmai
a conduitelor dezirabile formal.

Variabila extraversiune ∕ introversiue, chestionarul de personalitate (H. Eysenck)

Studierea nivelului de extraversiune∕introversiune a demonstrat că majoritatea preadolescenților sunt
potențial extraverți. Numărul preadolescenților extraverți este mai mare în familii incomplete (65%) decît
printre preadolescenții orfani (47% - potențial extraverți și 6% -extraverți) și a celor din familii complete (43% -
potențial extraverți și 5% -extraverți ).
Aproximativ 1∕3 preafolescenți (31% din familii incomplete, 29% -orfani, 35% din familii complete ) sunt
ambiverți. Acești preadolescenți se identifică cu ambele trăsături de personalitate, atît cele ale introvertiților,
cat și cele ale extrovertiților și se pot adapta în funcție de situație. Numărul preadolescenților introverți este
relativ mic, aceștea sunt mai frecvent întîlniți în familii complete (15% - potențiali introverți și 2% - introverți)
și printre preadolescenții orfani (12% - potențiali introverți și 6% - introverți).

Datele prezentate în figura 3 ne permit să constatăm că o bună parte din preadolescenți din familii incomplete
(35% - potențial discordanți și 3% - discordanți) și preadolescenți orfani (18% - potențial discordanți și 29% -
discordanți) se caracterizează prin instabilitate emoțională. În familiile complete numărul preadolescenților cu
scoruri mai înalte la scala nevrotism este mai mare (43% - potențial discordanți și 24% - discordanți). Scoruri
scăzute au fost obținute de către 30% preadolescenți orfani și 13% preadolescenți din familii complete și 13%
preadolescenți din familii incomplete.
Scorurile mai înalte la acest factor ne vorbesc despre interrelaţia dintre tendinţa spre anxietate, depresie, o
scăzută auto-apreciere şi timiditate, toate datorate lipsei de control emoţional. Reacţiile emoţionale puternice
ale instabilului emoţional interferă cu adaptarea sa scăzută la evenimentele de viaţă şi îl conduc spre reacţii
emoţionale iraţionale, adesea rigide.
Comparând rezultatele obţinute la factorul „nevrotism” de către preadolescenţii din familii complete cu cele
ale preadolescenţilor din familii incomplete, am obţinut valoarea lui Uemp= 377, p≤0,05, fapt care pune în
evidenţă diferenţe statistic semnificative.

Menționăm că majoritatea subiecților examinați au obținut rezultate care indică nivelul mediu la variabila
”încrederea în sine”. În jur de 2∕5 preadolescenți (39% - din familii incomplete, 41% - orfani și 44% - din familii
complete) au valori ce corespund nivelului scăzut la variabila ”încrederea în sine”. 6% din preadolescenții
orfani au valori corespunzătoare nivelului înalt al încrederii în sine. Cei din urmă trăiesc stări de bine la nivel
înalt, în timp ce subiecții ce suferă de deficit de încredere în sine trăiesc la cote mici experiențele optimale.

Scorurile obținute de preadolescenții din familii complete se distribuie aproape egal pe nivel scăzut și mediu.
La preadolescenții din celelalte 2 grupuri constatăm o altă situație: cei din familii incomplete au preponderent
scoruri medii - 74%, iar preadolescenții orfani -15%.

Majoritatea subiecţilor studiați au obţinut rezultate ce corespund nivelului mediu la variabila “iniţierea
contactelor sociale”. Numai 9% din preadolescenți din familii incomplete și 6% din preadolescenți din familii
complete și preadolescenții orfani au valori ce corespund nivelului înalt al inițierii contactelor sociale. Valori
caracteristice nivelului scăzut au obţinut 17% din preadolescenţi din familii incomplete, 23% din
preadolescenți orfani și 33% din preadolescenţi din familii complete.