Cunoașterea de șine și știma de șine

Pe drumul nostru, în care fiecare îşi caută împlinirea, neştiutori fiind, vrem să o găsim
într-un spaţiu bine definit şi nesigur, în exterior. Mulţi dintre noi fac un pas înapoi în faţa
fricii de a rămâne singuri cu sine. Bineînţeles că nu putem separa ideea de "eu" de lumea
în care trăim pentru că noi suntem ceea ce suntem în lume, de aceea nu trebuie să uităm de
noi exilându-ne în exterior... Doar ştiind cine suntem putem afla cine vrem să fim sau cum
trebuie să fim.

Chiar dacă nu ne dăm seama, toţi avem o imagine mentală a noastră, imagine care este
sesizată de conştientul nostru. Concret, imaginea personală apare din convingerile pe care
le avem despre noi înşine. Aceste convingeri se formează din experienţele noastre din
trecut, din modul în care reacţionează ceilalţi faţă de noi. În momentul în care ne formăm o
idee despre noi, ea intră în mintea noastră ca fiind absolut adevărată şi acţionăm conform
ei. Odată formată imaginea personală vom acţiona ca atare, conform persoanei pe care o
concepem. Imaginea pe care o vedem poate să nu fie una tocmai bună, dar tocmai acesta
este scopul cunoaşterii de sine: să vezi cum eşti cu adevărat ca să poată începe o schimbare
în tine.

Concepţia despre noi pe care ne-o formăm de-a lungul timpului stă la temelia întregii
noastre personalităţi. În concordanţă cu ea, experienţele noastre tind să se adeverească şi
să întărească propria imagine, ducând astfel la un cerc vicios. Toate acţiunile şi
sentimentele noastre sunt în conformitate cu imaginea pe care o avem despre noi. Ne vom
comporta aşa cum credem că suntem.

Adevărul găsit şi acceptat din noi

A te cunoaşte şi a-ţi vedea neajunsurile nu înseamnă a începe să te subestimezi, ci să te

accepţi aşa cum eşti şi să îţi doreşti schimbarea. Fiecare persoană odată ce se descoperă şi
vede că imaginea de sine nu este una tocmai ideală va dori schimbarea. Lupta se dă între a
te accepta sau a nega adevărul pe care l-ai văzut în sufletul tău. Problema care se ridică
aici este legată de adevărul din noi. Ce se întâmplă dacă în noi nu există adevăr şi
concepţia despre sine este una eronată?

Dacă nu ne cunoaştem în adevărul nostru, în rostul existenţei şi vieţii noastre, nu putem

avea linişte, nu putem trăi sentimentul împlinirii spirituale. Cunoaşterea de sine, spunea
părintele Constantin Galeriu, nu poate avea loc decât: "Numai în comuniunea dintre tainic
şi descoperit, mister şi revelaţie, dintre infinitul divin şi făptura zidită în hotarele timpului,
dar care aspiră totdeauna, în lumina iubirii în care se săvârşeşte actul creator al aducerii de
la nefiinţă la fiinţă, dar şi relaţia în har". Iar Sfântul Isaac Sirul ne învaţă: "Cine s-a
învrednicit a se vedea pe sine însuşi este mai bun decât cel ce s-a învrednicit a vedea
îngeri".
 "Omul cel tainic al inimii, întru nestricăcioasa podoabă a duhului..."

Toată această înşiruire de concepte psihologice nu ne ajută decât la înţelegerea

conceptului de cunoaştere de sine, însă oricât am încerca să căutăm în ele măcar câteva
repere care să ne ajute să ajungem la această cunoaştere, nu reuşim să le găsim. Ar putea
părea simplu la prima vedere să te cunoşti, tu fiind subiectul propriei subiectivităţi.
Răspunsul la aceste nedumeriri îl putem găsi la Sfinţii Părinţi. Sfântul Ioan Gură de Aur
vorbeşte despre "luarea aminte şi studierea atentă a propriei persoane" şi în acest sens
putem desprinde câteva reguli din învăţătura lui. Primul lucru imperativ este să iei ca scop
luarea aminte la tine pentru că "altceva suntem noi înşine" şi nu la cele ale tale pentru că
sunt "altceva cele ale noastre", nici la cele din jurul tău pentru că sunt "altceva cele din
jurul nostru".

A te cunoaşte înseamnă a merge în profunzime, a merge la originea noastră. După cum

spune părintele Constantin Galeriu, noi nu ne suntem nouă înşine origine şi atunci nu
avem cum să ne cunoaştem prin noi înşine: "Noi ne cunoaştem împreună cu Dumnezeu,
împreună cu Ziditorul, cu originea noastră. Numai în Dumnezeu cel veşnic existenţa şi
cunoaşterea sunt una. Noi luăm cunoştinţă de noi înşine după ce existăm, în procesul
formării conştiinţei de sine şi nici atunci numai prin noi înşine, ci numai prin apelul la
obârşia noastră. Iar acest apel e vital spiritului şi existenţei". Şi, putem concluziona, a te
cunoaşte pe tine însuţi înseamnă a înţelege cum vrea Hristos să fii.

Stima de sine constituie o valoare umană fragilă şi schimbătoare. Ea creşte de fiecare

dată când ne străduim să ne respectăm standardele şi scade atunci când nu reuşim să
atingem respectivele standarde. Aşa încât, pe parcursul vieţii, este posibil să cunoaştem
valori foarte înalte ale stimei de sine, dar şi foarte scăzute…

Cercetările au dus la concluzia că adolescenţii din familii în care se discută des, pozitiv,
despre diversele aspecte ale viaţii, sunt şi devin mai optimişti. De asemenea, ele indică
faptul că părinţii al căror control asupra adolescenţilor se diminuează pe măsură ce aceştia
cresc şi capătă experienţe proprii din ce în ce mai numeroase procedează benefic,
favorizând conturarea şi consolidarea stimei de sine a tinerilor, apariţia unui sentiment de
siguranţă ce se întemeiază din ce în ce mai mult pe resurse personale.

Sentimentul de încredere anticipează apariţia stimei de sine. Individul trebuie ca mai

întâi să simtă şi să trăiască realmente pentru ca să capete disponibilitatea de a înţelege că
are motive de a-şi hrăni stima de sine. Cunoaşterea de sine, sentimentul de apartenenţă şi
sentimentul de competenţă pot fi stimulate în fiecare stadiu de dezvoltare, în fiecare
perioadă a vieţii, prin atitudini educative adecvate şi prin mijloace concrete. Aşadar,
trebuie acordată o importanţă cu totul specială securităţii şi încrederii. Totuşi, este dificil
să izolezi stima de sine ca aspect esenţial şi pur al individului. Adesea, stima de sine este
percepută ca o dezvoltare psihodinamică; alteori este percepută ca fiind un comportament;
nu în ultimul rând, ea poate fi privită şi ca o stare psihologică. Tocmai din cauza acestor
dimensiuni variate stima de sine este dificil de definit.
 Stima de sine se conturează, conform literaturii de specialitate, din 4 componente
principale:

¤ sentimentul de siguranţă

¤ cunoaşterea de sine

¤ sentimentul de apartenenţă (la o familie, la un grup, la o categorie socio-profesională

etc.)

¤ sentimentul de competenţă.

Este clar însă că o stimă de sine crescută favorizează dezvoltarea potenţialului uman.
Fiecare dintre noi – şi este normal să se întâmple astfel – se străduieşte să-şi materializeze
aspiraţiile, să se dezvolte, să progreseze. Când stima de sine este ridicată, individul nu
încetează să creadă că merită să reuşească şi nu precupeţeşte niciun efort înspre atingerea
scopului său. Este vorba, în fond, despre o atitudine care atrage succesul, care confirmă
încrederea. Când stima de sine este scăzută, persoana riscă să-şi abandoneze proiectele din
cauza lipsei de tenacitate, fiindcă ea nu posedă suficientă forţă pentru a atinge reuşita. Iar
lipsa de perseverenţă este adesea responsabilă de eşecuri şi duce la lipsă de încredere. O
astfel de persoană se mulţumeşte cu puţin, nu se străduieşte, nu-şi face planuri: trăieşte „de
azi, pe mâine”, cum s-ar spune.