SPECIFICUL LIMBAJULUI SI COMUNICARII

LA DEFICIENTII MINTALI.
Sarban Elena

Deficienţa mintală (DM) ce afectează 2-3% din populaţie este o

problemă foarte importantă atât din punct de vedere medical, psihologic cât
şi al individului şi al societăţii în general.DM se defineşte ca stare
funcţională specială care apare în copilărie şi care se caracterizează prin
valoarea scăzută a coeficientului de inteligenţă (IQ) şi limitarea funcţiilor
adaptative. Reflectă relaţia între aşteptările mediului în care trăieşte şi
posibilităţile individului.

Stabilirea diagnosticului se face ţinînd cont de următoarle aspecte:

·0 Nivelul intelectual rămâne cu mult sub valoarea medie (IQ egal sau
sub 70-75).

·1 Retard semnificativ în cel puţin două dintre capacităţile adaptative.

·2 Se manifestă înainte de vîrsta de 18 ani.

Deficienţa mintală uşoară se caracterizează printr-o valoare a IQ situată

între 50 şi 70/75. Întreaga lor dezvoltare prezintă un decalaj faţă de cea a
celorlalţi copii de vârsta lor, manifestată în domeniul:

·3 limbajului - printr-o uşoară întârziere în achiziţia lui, vocabular sărac,

utilizarea de propoziţii simple;

·4 gândirii - prin predominarea gândirii concrete;

·5 motricităţii – întârziere în apariţia mersului, lipsa unor etape

anterioare mersului; coordonare deficitară;

·6 jocului – nivelul de dezvoltare al jocului este corespunzător unui

stadiu inferior, sărăcie în ceea ce priveşte imaginaţia şi formele de joc
 practicate;

·7 autonomie,socializare – controlul sfincterian se formează mai tîrziu,

pot apărea unele dificultăţi privind îmbrăcatul – dezbrăcatul datorită şi
problemelor de coordonare, iar din punctul de vedere al socializării
pot fi foarte sociabili sau dimpotrivă retraşi, închişi ori pot prezenta
tulburări comportamentale.

Deficienţa mintală medie, din punct de vedere al valorii IQ, se situează între
20 şi 50 cu următoarele caracteristici privind dezvoltarea în ansamblu:

·8 limbajul, comunicarea – poate prezenta forme diferite de la

nedezvoltarea limbajului activ până la vorbirea în propoziţii simple de
2-3 cuvinte; în toate cazurile limbajul apare mult mai târziu decât
perioada considerată a fi corespunzătoare – 18 luni – 2 ani;
vocabularul şi comunicarea verbală se reduce la subiecte familiare;

·9 gândirea – se apreciază că nu depăşeşte nivelul unui copil de 7 ani;

·10 motricitatea – deficitară atât sub aspectul nivelului de dezvoltare atins

care uneori se limitează la mers cu ajutor, cât şi al coordonării
mişcărilor;

·11 jocul – este frecvent stereotip, limitat la unul sau două obiecte, jucării;
înţelege mai greu regulile unui joc fie el cât de simplu;

·12 autonomia, socializarea – unii dintre ei nu îşi formează controlul

sfincterian nici la vârste mai mari, sunt dependenţi într-o măsură
destul de mare de familie.

Deficienţa mintală gravă este acea formă de deficienţă mintală care se

caracterizează printr-un IQ situat între 0 şi 20. Reprezintă categoria care
ridică cele mai multe şi mai grave probleme atât pentru familie cât şi din
punctul de vedere al recuperării. Sunt aproape în totalitate dependenţi de
familie, comunicarea lor se limitează frecvent la exprimarea unor nevoi
biologice, jocul este stereotip şi de multe ori îşi folosesc propriul corp drept
obiect de joacă, de producere a plăcerii. Mulţi dintre ei nu dobândesc mersul
autonom.O categorie aparte în cadrul deficienţelor mintale o reprezintă
intelectul liminar al cărui IQ se situează la limita dintre normal şi deficienţă
mintală. Această valoare poate varia de la 70 la 80/85. Aceşti copii
întâmpină dificultăţi în timpul şcolarizării, capacitatea lor de învăţare fiind
mai lentă decât a celorlalţi copii de vârsta lor.

Se considera ca intervalul dintre pronuntarea primului cuvant, sau a

cuvintelor izolate si vorbirea in propozitii este mai semnificativ decat etatea
la care apare primul cuvant. Daca la un copil pronuntarea primului cuvant
are loc cu intarziere, dar la scurt interval incepe sa vorbeasca in propozitii,
trebuie exclusa ipoteza ca ar fi vorba de o deficienta mintala. Aceasta se
explica prin faptul ca pronuntarea primului cuvant poate sa aiba loc si sub
forma unei ecolalii fiziologice, pe cand pronuntarea propozitiilor presupune
procese psihice si fiziologice mai complexe.

Dupa alte cercetari, datele difera, stabilindu-se varsta medie de

aparitie a vorbirii normalilor la 15 luni -; extremele variind intre 9 si 25 de
luni, iar cea a deficientilor mintali la 34 luni, extremele variind intre 12 si
156 luni.

Iar intr-un alt studiu se precizeaza ca normalul utilizeaza cuvintele

izolate intre 10 si 18 luni iar deficientul mintal intre 2½ si 5 ani.

Cu cat deficienta intelectuala a unui copil este mai pronuntata, cu atat

limbajul sau apare cu mai mare intarziere si ramane la un nivel mai scazut la
varsta adulta.

Din studiile efectuate, la deficientii mintali profunzi de la granita cu

deficienta mintala severa, s-a constatat ca primul cuvant a aparut la 54 luni,
iar propozitia pe la 153 de luni. La deficientii mintali severi, a aparut la 43
luni si propozitia la 93 luni, iar la deficientii mintali usori, cele doua
manifestari ale limbajului au aparut la 34 si, respectiv, la 89 luni.

Deficientele limbajului la copiii deficienti mintali apar sub mai multe

aspecte si anume:

1. al perceptiei si intelegerii vorbirii interlocutorului;

2. al volumului vocabularului;

3. al complexitatii frazelor;

4. al expresivitatii vorbirii;

5. al articularii;

6. al fonatiei si al ritmului vorbirii;

7. al mijloacelor auxiliare de comunicare.

Cu cat gradul deficientei mintale este mai pronuntat, cu atat frecventa

tulburarilor de limbaj este mai mare.

In legatura cu particularitatile diferitelor aspecte ale limbajului la

copiii deficienti mintali, distingem urmatoarele aspecte:

I. Vocabularul copiilor deficienti mintali este mai limitat decat cel al

normalilor, mai ales sub aspectul cuvintelor-notiuni cu caracter abstract.
Astfel, adeseori, aceste cuvinte-notiuni cu caracter abstract sunt utilizate in
mod defectuos intr-un context diferit de cel in care le-au invatat. In
vocabularul deficientilor mintali sunt sarac reprezentate cuvintele-notiuni
care desemneaza marimea, relatiile spatiale, caracteristicile psihice.
Deficientii mintali utilizeaza in mod frecvent pronumele demonstrativ asta,
ala sau termeni nespecifici, ca de exemplu om in loc de batran, barbat, copil.

Cu cat partea de vorbire este lipsita de un suport concret, cu atat

utilizarea ei este mai sporadica. De aceea se observa frecventa predominanta
a substantivelor fata de celelalte parti de vorbire. Si in ceea ce priveste
substantivele se remarca o serie intreaga de imprecizii datorate unor
generalizari gresite ca, de exemplu, spun unghiile pisicii in loc de ghiare sau
parul pisicii in loc de blana pisicii sau, adeseori, indica in loc de denumirea
obiectelor, actiunea lor. Numarul de verbe de care dispun deficientii mintali
este mult mai mic decat la normali. Din cauza ca si adjectivele utilizate de
deficientii mintali sunt putine, vorbirea lor este lipsita de coloratura afectiva
si stilistica. Deficientii mintali aplica uneori adjectivele in mod inadecvat
sau pentru determinarea unor insusiri neesentiale.
 Copii deficienti mintali manifesta deficiente si sub aspectul capacitatii
de a intelege comparatiile, metaforele si epitetele. Un alt aspect supus
cercetarii a fost si acela daca deficientii mintali sunt sau nu capabili sa
aprecieze un text artistic. Sub acest aspect s-a constatat faptul ca, desi le plac
textele literare, ei nu sunt capabili sa justifice de ce le plac aceste texte,
nesesizand figurile de stil.

O alta problema studiata a fost si aceea a procedeelor prin care se

dezvaluie mai bine explicatia cuvintelor noi, cercetandu-se, in acest sens,
rolul pe care il are explicatia sensului cuvantului, utilizarea cuvantului in
context si rolul materialului intuitiv. Cercetarile au aratat ca de multe ori
deficientii mintali nu observa prezenta unui cuvant nou, intrucat il confunda
cu altul cunoscut.

Desprinderea sensului din context se realizeaza cu atat mai greu, cu

cat in fragmentul respectiv sunt mai multe cuvinte necunoscute si cu cat
situatia redata este mai putin familiara. O alta problema o constituie
discrepanta dintre vocabularul activ si cel pasiv, fenomen ce este mult mai
accentuat la deficientii mintali. Astfel, in vorbirea spontana sau in
raspunsurile la intrebari la elevii din scoala ajutatoare se actualizeaza
cuvintele cu circulatia cea mai larga.

Unele particularitati ale limbajului deficientilor mintali rezulta din

deficientele limbajului ca atare iar altele decurg din deficientele altor aspecte
de ordin psihic. Asa de exemplu, utilizarea gresita a unui cuvant nu este
determinata intotdeauna de absenta sensului adecvat din limbajul activ,
fenomenul poate sa apara si datorita unei lipse de mobilizare, asa cum se
poate intampla la normali din cauza de oboseala, sau poate sa apara si din
cauza ca asociatiile sunt la deficientii mintali extrem de libere si
necontrolate.

Fraza copiilor deficienti mintali, atat in limbajul scris, cat si in cel

oral, se distinge printr-un numar cat mai mic de cuvinte.Se constata, de
asemenea, si alte greseli, cum ar fi omiterea subiectului, omiterea
predicatului sau repetarea subiectului si a predicatului. In general, elevii
deficienti mintali nu folosesc propozitii secundare, sau, chiar daca le
folosesc, acestea au o structura foarte simpla. In ceea ce priveste legatura
dintre propozitii, se observa faptul ca aceasta nu se face, in general, prin
conjuctii sau se efectueaza prin conjuctii simple (si). Constructia deficitara a
frazei apare in modul cel mai evident mai ales atunci cand sunt pusi in
situatia de a formula o intrebare.

La copilul normal, în perioada de dezvoltare a limbajului, între aceste

doua aspecte poate sa existe o oarecare disociere, dar, odata cu maturizarea
psihica, ele se prezinta din ce în ce mai unitar. Cercetari comparative
desfasurate pe copii normali si deficienti de diferite categorii demonstreaza
ca, în ceea ce-i priveste pe deficientii mintal, disocierea respectiva se
mentine, adesea, pâna târziu. Asa se explica de ce unii elevi cu handicap
mintal, chiar si la clasele mari, nu înteleg întotdeauna continutul exact, adica
sensul unor cuvinte, expresii sau fraze, chiar daca, sub aspectul reproducerii
mecanice a acestora, ei pot sa nu întâmpine dificultati deosebite. Exista, însa,
si situatii inverse, când anumiti elevi cu handicap mintal nu reusesc sa
exprime în cuvinte ceea ce îsi reprezinta si stiu sa execute destul de corect.
De aici necesitatea ca, în activitatea scolara cu handicapatii mintal,
verificarea cunostintelor sa nu se faca niciodata exclusiv verbal sau exclusiv
prin rezolvarea unor sarcini (exercitii) practice, ci folosind modalitati variate
de îmbinare a diferitelor procedee.

Respectarea acestei cerinte este necesara si pentru faptul ca, în locul

generalizarilor de sens, elevii cu handicap mintal recurg, de regula, la
reproducerea unor sabloane verbale, consolidate în experienta lor anterioara.
De asemenea, în locul unor activitati savârsite constient, conform
instructajului verbal, ei recurg, la fel de frecvent, la mecanismul imitatiei, la
modele de actiune preluate fara discernamânt din exterior, modele care nu
întotdeauna sunt corecte pentru situatia data. Astfel, elevii cu handicap
mintal imita frecvent modul de a actiona sau de a raspunde al celor din jurul
lor, indiferent daca modul respectiv este corect sau nu. De exemplu, sunt
numeroase cazurile în care, solicitati sa dea raspunsuri la lectii, unii dintre
acesti elevi preiau, fara a se gândi, ceea ce le «sopteste» vecinul de banca,
renuntând cu mare usurinta la ceea ce ei însisi stiau, uneori mai bine si mai
complet si tocmai încercau sa raspunda. De aceea, elevul cu handicap mintal
trebuie îndemnat întotdeauna, mai întâi sa se gândeasca la continutul sarcinii
sau întrebarii primite, apoi sa-si formuleze verbal si sa exemplifice practic
propriul raspuns, fara sa se lase influentat de sugestiile întâmplatoare ale
celor din jur. Este necesar ca acesta sa explice în cuvinte proprii, deci sa
verbalizeze activitatea practica pe care el însusi o desfasoara.