UTILIZAREA RADIOIZOTOPILOR ÎN MEDICINĂ

Fiat Florin

Master Biofizică şi Fizică Medicală

1.Introducere

De-a lungul timpului, un interes deosebit l-a stârnit cercetarea asupra

efectelor pe care le-au produs radiaţiile nucleare asupra organismului uman.
Ac ţiunea radiatiilor ionizante asupra organismului uman a fost studiată
la diferite nivele de organizare biologică :
- la nivel celular
- la nivel molecular
- la nivelul întreglui organism
Cele mai intense cercetări au fost efectuate în vederea studierii efectelor
pe care le produc radiaţiile nucleare asupra organismelor vii. Efectele somatice se
referă la funcţiile celulei şi la starea ei biologică. Efectele genetice se referă la
acţiunea asupra capacităţii de reproducere, de înmulţire şi la transmiterea
caracterelor ereditare. Aceste efecte sunt indirecte, ele apărând la generaţiile
viitoare.
Radiaţiile ionizante interacţionează cu materia vie in funcţie de
radiosensibilitatea materiei la aceste radiaţii. Prin radiosensibilitate se inţelege
aptitudinea celulelor, organelor şi a organismului de a răspunde observabil în
timpul iradierii. Aceasta este variabilă în funcţie de constituienţii moleculari ai
structurilor biologice iradiate, de tipul de celulă, ţesut sau organ.
Ştim că izotopii sunt acei atomi care ocupă acelaşi loc în sistemul
periodic al elementelor, cu acelaşi nr. de ordine Z, dar diferă prin numărul de masă
A (care reprezinta greutatea atomica). Radioizotopii sau radionuclizii sunt atomi cu
nucleu instabil care manifestă procesul de dezintegrare radioactivă, emiţând
radiaţii gama sau particule subatomice. Cu alte cuvinte, izotopii radioactivi sunt
acei izotopi care suferă dezintegrari nucleare şi emit radiaţii ionizante. Ei se
caracterizează prin :
-Timp de înjumătăţire T1/2 – care reprezintă timpul după care se dezintegrează din
nucleele radioactive existente iniţial în preparatul radioactiv.
- Activitate specifică, reprezintă numărul de dezintegrari nucleare care au loc în
unitatea de timp şi unitatea de masă a unei substanţe radioactive.
În natură există un număr de radioizotopi proveniţi din dezintegrarea U
si Th primordiali, numiţi radionuclizi naturali. Un mare număr de radioizotopi pot fi
obţinuţi pe cale artificială, fie prin activare cu neutroni într-un reactor nuclear fie în
acceleratoare de particule (ciclotron). Nucleul radioizotopilor devine stabil prin
emisia unor particule alfa sau beta, emisie însoţită uneori de radiaţie
electromagnetică gama. Radionuclizii sunt folosiţi atât datorită proprietăţilor lor
chimice dar mai ales ca surse de radiaţii.
Produşii radioactivi utilizaţi în medicină sunt cunoscuţi sub numele de
radiofarmaceutice.
În medicină, radionuclizii sunt folosiţi în diagnostic, tratament şi
cercetare. Trasorii radioactivi care emit radiaţii gama pot oferi informaţii
diagnostice despre anatomia şi funcţionarea diverselor organe. Aceştia sunt

1
folosiţi in tomografii (SPECT-Single Photon Emission Computer Tomography şi
PET- Pozitron Emission Tomography). Radioizotopii, atât cei gama cât şi cei beta
emiţători, au devenit deasemenea o metodă promiţătoare în tratamentul unor forme
tumorale. Surse gama puternic emiţătoare sunt folosite pentru sterilizarea
seringilor şi a altor echipamente medicale.
Pentru scopurile medicale ,în general se folosesc radioizotopi sub forma
produşilor marcaţi cu energii cuprinse intre 1 – 10 MeV. Dintre izotopii folosiţi
frecvent pentru marcare menţionăm :

- Tritiul (3H ),izotop al Hidrogenului cu T½ = 12 ani , emite β 0,48 MeV

- Carbonul (14C ),izotop al Carbonului cu T½ = 5600 ani , emite β 0,165 MeV
- Fosforul (32P ) , izotop al fosforului cu T½ = 14,3 zile , emite β 1,7 MeV

Ramura medicinei care foloseşte substanţe radioactive în scop

diagnostic şi terapeutic se numeşte medicină nucleară. Substanţele utilizate sunt
în general substanţe farmaceutice marcate cu radioizotopi purtând numele general
de radiofarmaceutice. În diagnostic, substanţele radioactive sunt administrate
pacientului şi se masoară radiaţia emisă. Majoritatea testelor diagnostice utilizează
pentru obţinerea imaginilor o cameră pentru detecţia radiaţiilor gama . În acest caz,
imagistica mai este cunoscută şi sub numele de scintigrafie nucleară. În terapie,
radioizotopii sunt administraţi pentru tratamentul anumitor boli.

Administrarea produselor radiofarmaceutice :

Căile de administrare a radiofarmaceuticelor includ :
99m
- injectarea intravenoasă : în cazul tomografiei osoase utilizând Tc -MDP
- injectarea subcutanată : radiofarmaceuticul este injectat sub piele ; metoda
utilizată în investigarea sistemului limfatic
- inhalarea : pentru investigarea funcţiilor plămânilor ; aerosoli ce conţin 99mTc
- ingerarea : pentru investigarea funcţiilor gastrice

Toate acţiunile de utilizare a radioizotopilor in medicină sunt axate pe

cele 2 mari direcţii : - Diagnostic
- Tratament

2.Utilizarea radioizotopilor în Diagnosticare

2.1. Introducere

Una din cele mai importante acţiuni în rezolvarea problematicii medicale

este aceea a stabilirii diagnosticului în vederea alegerii procedurilor de tratament.
Este necesar în primul rând stabilirea şi fixarea tipului de izotop care urmează a fi
utilizat pentru structura şi zona din corp ce urmează a fi investigată.
În general, în tehnica de diagnosticare se utilizează sfera de investigare
imagistică, prin utilizarea de substanţe marcate, iar cea mai importantă tehnică
pentru acest mod de lucru este tehnica scintigrafică de diagnosticare. Prin
tehnicile scintigrafice se obţine imaginea (harta) distribuţiei unei substanţe
radioactive (trasor radioactiv), introduse prin injectare sau pe cale bucală în
organismul uman.

2
 Spre deosebire de CT si RMN , imagistica nucleară oferă informaţii atât
despre structura organelor cât şi despre funcţionarea lor.
Începutul acestei ramuri a medicinei nucleare l-a reprezentat
introducerea 131I în tratamentul bolilor tiroidiene în 1946 urmată la caţiva ani de
imagistica tiroidei cu ajutorul acestui radioizotop. Descoperirea 99mTc in 1937 şi
apariţia generatorului Mo-Tc în 1964 a condus la o dezvoltare rapidă a imagisticii
nucleare. În scurt timp , 99mTc a devenit un radioizotop universal datorită uşurinţei
de fabricare şi a proprietăţilor fizico-chimice. În prezent, imagistica pe bază de
emisie gama a fost aplicată cu succes asupra majorităţii organelor din corp ( creier,
sistem osos, inimă, plamâni, rinichi, ficat, neuroreceptori) dar şi asupra
inflamaţiilor, arterosclerozelor, trombozelor si cancerului. În plus, caracteristicile
unice ale tomografiei de emisie pozitronica (PET) permit analiza cantitativă a
proceselor fiziologice şi în special a metabolismului celular.
Testele diagnostice exploatează modul diferit în care corpul uman
reacţionează la aceste substanţe în cazuri patologice sau de boală. În cazul unui
individ sănatos, o substanţă se va concentra în anumite părţi ale corpului înainte
de a fi procesată şi apoi eliminată. În prezenţa unei boli, substanţa respectivă se va
distribui în jurul organului în mod diferit. Ataşând un radioizotop acestor substanţe
pentru a obţine un radiofarmaceutic, radiaţia emisă poate fi detectată şi se poate
obţine o imagine a organului sau a procesului. Testele diagnostice pot fi împărţite
în două grupuri: in-vivo şi in-vitro. Testele in-vivo sunt măsurători care implică
pacientul în mod direct , cele mai comune fiind cele care utilizează camerele de
detecţie a radiaţiilor gama. Testele in-vitro sunt măsurători asupra unor probe
prelevate de la pacient, spre exemplu sânge.

2.2. Echipamentul imagistic

Radiaţia emisă de radionuclid în interiorul corpului este detectată cu

ajutorul unei camere de scintilaţie. Aceasta este prevăzută cu un detector pentru
radiaţie gama, în general cristale scintilatoare Na-I, cuplat la o serie de tuburi
fotomultiplicatoare. Performanţele unei astfel de camere sunt legate de rezoluţia
spaţială şi de sensibilitatea oferită. O cameră de scintilaţie tipică are o rezoluţie de
4 până la 6 mm şi poate înregistra mai multe mii de emisii gama pe secundă.
Camera detectează poziţiile X şi Y ale unui astfel de eveniment, coordonate care
sunt folosite ulterior în construirea imaginii.
Deoarece fiecare radionuclid are un spectru energetic de emisie gama
unic şi deoarece energia radiaţiei gama este detectată de camera de scintilaţie prin
intensitatea strălucirii asociată evenimentului respectiv, aceste dispozitive sunt
prevăzute cu ferestre de energie care permit selectarea domeniului energetic. O
astfel de fereastră este centrată pe peak-ul spectrului energetic corespunzător
radionuclidului pentru a elimina înregistrarea altor radiaţii gama, datorate
împrăştierii Compton, care contribuie la formarea zgomotului.
Radionuclidul introdus în corp este deseori legat de un complex cu
comportament caracteristic, cunoscut sub numele de trasor. De exemplu, ligandul
metilendifosfonat (MDP) manifestă o preferinţă pentru sistemul osos. Ataşând
99m
Tc la MDP, radioactivitatea poate fi transportată şi ataşată sistemului osos
pentru obţinerea imaginilor acestuia. O creştere în funcţiile fiziologice va însemna
de obicei şi o creştere a cantităţii de trasor în zona respectivă şi deci şi a
radioizotopului. În imagini aceasta se traduce prin apariţia aşa numitelor puncte

3
fierbinţi (hot spots). Unele procese patologice sunt caracterizate de puncte reci
obţinute printr-o slabă acumulare a radiofarmaceuticului în acele zone.

2.3. Tehnici de diagnostic

În medicina nucleară, tehnicile diagnostice utilizează trasori radioactivi

care emit radiaţii gama din interiorul corpului. Aceste substanţe radiofarmaceutice
conţin radioizotopi cu timp de viaţă scurt legaţi de compuşi chimici care permit
selectarea specifică a anumitor procese fiziologice.
SPECT (Single Photon Emission Computer Tomography) este o tehnică
imagistică ce măsoară emisia de fotoni gama de o anumită energie proveniţi de la
radionuclizii din corpul pacientului. Achiziţia imaginilor utilizând această tehnică
poate fi realizată în mai multe moduri :
- imagistică planară : detectorul este imobil şi este poziţionat deasupra
pacientului; imaginile obţinute în acest caz sunt foarte asemănătoare cu
radiografiile;
- imagistică planară dinamică : permite observarea dinamicii radiofarmaceuticului
în corpul pacientului prin înregistrarea în timp a unor serii de imagini planare;
- imagistică tridimensională : se obţin imagini tridimensionale rotind camera de
scintilaţie în jurul pacientului la unghiuri diferite.
Cea mai recentă tehnică de diagnostic este PET (Pozitron Emission
Tomography) care utilizează radioizotopi produşi in ciclotron. Un radionuclid
emiţător de pozitroni este injectat pacientului şi se acumulează la nivelul ţesutului
ţintă; pozitronul emis se combină rapid cu un electron generând emisia simultană a
două raze gama în direcţii opuse. Acestea sunt detectate de o cameră PET care
oferă informaţii foarte precise asupra originii lor. Cea mai importantă aplicaţie
clinică a PET este în oncologie, dar şi în imagistica inimii şi a creierului.
Ultimele proceduri combină PET cu CT permiţând o îmbunătăţire
semnificativă a procedeului diagnostic. Diferenţa fundamentală între imagistica
nucleară şi imagistica pe baza razelor X este dată de faptul că în primul caz sursele
de radiaţie sunt poziţionate în interiorul corpului. Imaginile obţinute în acest caz
oferă poziţiile şi concentraţiile radioizotopilor în interiorul corpului. Un avantaj
semnificativ al imagisticii nucleare faţă de tehnicile pe bază de raze X este că se
pot obţine atât imagini ale ţesuturilor moi cât şi imgini ale sistemului osos cu
aceeaşi acurateţe. Doza medie efectivă pentru o procedură de diagnostic este de
4.6 mSv.
Una dintre cele mai importante aplicaţii ale imagisticii nucleare este
imagistica tumorilor, în special cu ajutorul PET. Aceasta intervine atât în diagnostic
cât şi în planningul tratamentului şi în evaluarea răspunsului pacientului la acesta.

2.4. Produse radiofarmaceutice utilizate în diagnostic

Fiecare organ se comportă diferit din punct de vedere chimic si din acest
punct de vedere există o serie de produse care sunt absorbite doar de anumite
organe (tiroida asimilează iodul iar creierul glucoza). Ataşând radionuclizi acestor
produse, aceştia pot fi încorporaţi în anumite procese fiziologice şi apoi eliminaţi
pe calea obişnuită.

4
 Radiofarmaceuticele pentru diagnostic pot fi folosite pentru a investiga
fluxul sanguin al creierului, funcţiile ficatului, plămânilor, inimii şi rinichilor sau
pentru a confirma alte proceduri diagnostice.
Cantitatea de produs radiofarmaceutic administrată pacientului este
minimul necesar pentru a obţine informaţii inaintea dezintegrării sale iar doza de
radiaţie primită de pacient în timpul testului este nesemnificativă din punct de
vedere medical. Natura neinvazivă şi posibilitatea de a observa funcţionarea unui
organ din afara corpului au făcut din această tehnică un instrument foarte puternic
pentru diagnostic.
Un radioizotop folosit pentru diagnostic trebuie să îndeplinească anumite
cerinţe : acumulare eficientă numai în organul ţintă (specificitate), emisie gama cu
o energie suficientă pentru a putea părăsi corpul şi cu un timp de viaţă suficient de
scurt pentru a se dezintegra imediat după terminarea diagnosticării, fără efecte
adverse, preparare uşoară şi cost scăzut. Din acest punct de vedere, radionuclidul
cel mai utilizat în medicina nucleară este 99mTc , un izotop cu caracteristici aproape
ideale :
- timp de injumătăţire 6 ore, suficient de lung pentru a permite investigarea
proceselor metabolice şi în acelaşi timp suficient de scurt pentru a minimiza doza
primită de pacient.
- emisie beta de energie joasă astfel încât doza primită de pacient este mică
- emisie gama de energie joasă (Egama=140 keV) dar suficientă pentru a fi
detectată cu precizie de camerele de scintilaţie
- poate fi ataşat cu uşurinţă unui număr mare de substanţe farmaceutice
având aplicaţii numeroase

Radionuclidul T½ Eγ keV
67 3.3 zile 93(50%),185(30%),300(20%)
Ga
111 2.8 zile 173(50%), 247(50%)
In
123
I 13 ore 160 Tabel. Proprităţile
131
I 8 zile 365 fizice ale unor radionuclizi
99m
Tc 6 ore 140 utilizaţi în imagistica
201
Tl 3 zile 81(90%), 167(10%) nucleară
133 5.2 zile 81
Xe
11
C 20.4 min 511 Generatoarele de Tc
18
F 109.8 min 511 sunt furnizate spitalelor de la
reactoarele nucleare unde sunt
produşi radioizotopii. Acestea conţin 99Mo cu T1/2 = 66 ore care se dezintegrează
in 99mTc şi pot fi utilizate timp de 2 săptămâni după care sunt înlocuite.
Un generator asemănător este folosit pentru a produce 82Rb utilizat în
tomografia de emisie pozitronică şi obţinut din 82Sr cu T1/2 = 25 zile. Pentru
PET se folosesc radioizotopi cu emisie pozitronică cu un timp de înjumătăţire
scurt: 11C , 13N , 15O sau 18F; ataşând aceşti radionuclizi unor proteine sau molecule
de glucoză care sunt metabolizate de catre organism se poate studia fiziologia
diferitelor organe. Pentru a vizualiza funcţionarea creierului, radiofarmaceuticul cel
mai utilizat este fluorodeoxiglucoza (FDG) cu 18F avand un timp de înjumătăţire mai
mic de 2 ore.

3. Utilizarea radioizotopilor in Terapie

3.1. Metode terapeutice

5
 Una din sferele foarte utilizate ale izotopilor radioactivi în medicină este
ceea a folosirii substantelor radioactive ca mijloc de terapie a unor zone greu
accesibile din corpul uman. Este sfera unde radioizotopii sunt utilizaţi ca surse
directe de radiaţii în zona sau în apropierea afecţiunii unde este necesară terapia.
Printre cele mai vechi metode terapeutice cu surse radioactive se numără
şi Cobaltoterapia. Instalaţia de cobaltoterapie utilizează acţiunile radiaţiilor date
de o sursă radioactivă de Cobalt 60 (60Co) cu o activitate de ordinul catorva mii de
Curie (5000 Cu) şi cu doze de radiaţie foarte mari. Energia fascicolului terapeutic
a 60Co este de 1.25meV fiind tratate tumorile superficiale cu adancimi de 0.5-1 cm.
Sursa de radiaţie este situată într-un conteiner de plumb cu posibilităţi de a emite
în flux colimat de radiaţie diverse dimensiuni ale fascicolului şi diverse doze în
funcţie de situaţia necesară, maxim 2 mR/h.
Celulele cu un timp de diviziune scurt sunt foarte sensibile la radiaţii. Din
această cauză, dezvoltarea anumitor tipuri de cancer poate fi controlată sau
eliminată prin iradierea zonei respective. Iradierea externă poate fi făcută cu
ajutorul unui fascicol de radiaţie gama provenit de la o sursă de 60Co.
În zona terapeutică, cea mai utilizată şi modernă tehnică unde se folosesc
radioizotopi este Brahiterapia . Aceasta este metoda de tratament prin care sursele
radioactive fixe sunt utilizate pentru a transmite radiaţii la o distanţă foarte scurtă
atât prin aplicare directă, intracavitar ori interstiţial. Astfel, radioterapia internă se
realizează prin administrarea sau implantarea unei surse de radiaţii de dimensiuni
reduse, beta sau gama emiţătoare, la nivelul zonei ţintă. Sursa radioactivă este
aşezată în apropierea ţesutului ce necesită iradierea printr-un canal natural sau
artificial. Prin acest mod de terapie, o doză ridicată de radiaţie poate fi transmisă
rapid şi local tumorii făcând în aşa fel ca doza de radiaţie să fie căt mai mică în
zona ţesutului sănătos.
131
I este folosit cu succes în tratarea cancerului tiroidian iar implanturile de
192
Ir sunt utilizate la nivelul sânului sau capului. Aceste implanturi se prezintă sub
forma unor fire care sunt introduse cu ajutorul unor catetere până la nivelul ţintei.
După administrarea dozei necesare implanturile sunt înlăturate.
Tehnicile mai noi utilizează particule alfa foarte energetice pentru a
controla evoluţia cancerului şi a leucemiei ( TAT-Targeted Alpha Therapy ).
Dozele pentru procedurile terapeutice sunt de 20-60 Gy.

3.2. Produse radiofarmaceutice utilizate în terapie

Radioizotopii utilizaţi în terapie pot fi localizaţi la nivelul structurii ţintă în

acelaşi mod ca şi cei utilizaţi în diagnostic, ataşaţi la un compus chimic sau
biologic specific. În cele mai multe cazuri, distrugerea celulelor tumorale se face cu
ajutorul radiaţiei beta iar procedura poartă numele de radioterapie. Radioterapia la
distanţă scurtă se numeşte brahiterapie.
Caracteristicile unui radioizotop ideal pentru terapie sunt diferite de cele
necesare pentru diagnostic. În timp ce pentru imagistică energia radionuclizilor
trebuie depozitată la nivelul detectorului (camera de scintilaţie) fără a fi
semnificativ absorbită de către ţesuturi, în cazul terapiei aceasta trebuie depozitată
la nivelul ţesutului bolnav pentru a distruge ADN-ul celulelor tumorale,
împiedicându-le astfel să se multiplice. Un radioizotop terapeutic ideal este un
puternic emiţător beta şi cu o emisie gama suficientă pentru a permite imagistica.

6
 este folosit în tratamentul cancerului tiroidian sau al hipertiroidismului;
32
P este folosit pentru a controla excesul de celule roşii în măduva osoasă. O
procedură încă experimentală foloseşte 10B concentrat la nivelul tumorii care
absoarbe puternic neutronii folosiţi la iradierea pacientului şi produce particule alfa
de energie mare care distrug celulele cancerigene.

Radionuclidul T1/2 Eα MeV Eβ MeV Eγ MeV

211
At 7.21 ore 5.9(42%),7.5(58%) 0.08(19%),0.07(24%),0.57(31%)
212
Bi 1.01 ore 6.04(26%),9.0(64%) 0.49(64%),0.56(36%) 0.51(8%),0.58(31%),2.60(36%)
213
Bi 0.76 ore 5.9(2%) 0.444(98%) 0.44(17%)
131
I 193 ore 0.61(87%),0.35(9.3%) 0.36(79%),0.64(9.3%),0.028(6.3%)
90
Y 64 ore 2.27(100%)
111
In 67 ore 0.173(87%)
186
Re 90 ore 1.07(73%),0.93(23%) 0.137(10.3%)
188
Re 17 ore 2.12(78%),1.96(2%) 0.155(10.5%)
177
Lu 161 ore 0.133, 0.5 0.208(11%), 0.113(6.4%)

Tabelul 2. Proprietăţile fizice ale unor radionuclizi utilizaţi în

radioterapie

În cazul radioterapiei nu există un izotop universal cum este cazul 99mTc ; se

utilizează atât izotopi alfa cât şi beta emiţători dar efectivitatea lor radiobiologică
este diferită. Radioizotopi alfa emiţători ( 211At, 212Bi, 213Bi, 225Ac, 223Ra ) eliberează o
doză mai mare într-un parcurs mai scurt decât cei beta emiţători ( 131I, 90Y, 186Re,
188
Re ), dar aceştia din urmă au o putere mai mare de penetrare a ţesuturilor. Unii
radionuclizi beta emiţători prezintă şi o emisie gama semnificativă putând fi astfel
utilizaţi simultan atât în terapie cât şi în imgistică ( 186Re, 188Re ).
Pe lângă tratamentul tumorilor solide, produşii radiofarmaceutici au fost
utilizaţi în tratamentul bolilor tiroidiene, în atenuarea durerilor osoase cauzate de
metastazele canceroase şi în reducerea incidenţelor de stenoză coronariană în
urma unei angioplastii ( aşa numita brahiterapie coronariana ).

4. Concluzii

Natura moleculară a medicinei nucleare implică un număr aproape nelimitat

de posibilităţi pentru noi descoperiri în domeniul terapeutic şi diagnostic.
Îmbunătăţirile aduse echipamentelor de investigare se vor manifesta prin creşterea
sensibilităţii şi a rezoluţiei imginilor scintigrafice.
Dotarea spitalelor cu ciclotroane va permite utilizarea pe scară largă a
radioizotopilor artificiali pentru realizarea tomografiei de emisie pozitronică (PET).
Evoluţia şi descoperirea unor noi produse radiofarmaceutice este strâns legată de
dezvoltarea liganzilor moleculari, calităţile şi proprietăţile radioizotopilor utilizaţi
până în prezent fiind cunoscute şi apreciate (mai ales 99mTc şi 18F ).