Raportul semnificat-semnificant

Cebanu Natalia, studenta gr.402 a

Rezumat:

Propunem o analiză asupra desfășurării comunicării de către școala semiotică ca o

producere și un schimb de sensuri (semnificații).Obiectul de interes îl reprezintă
studierea modului în care mesajele (textele) interacționează cu oamenii pentru a
produce înțelesuri (semnificații) și rolul textelor în cultura noastră.

Elaborînd teoria semnului lingvistic,F. De Saussure menționează că un semn nu

unește un cuvînt cu un lucru,dar un concept (signifié=semnificat) cu o imagine acustică
(significant=semnificant)1.Astfel,în cuvîntul românesc cuc,provenit de la latinescul
cuculus canorus 2,se întîlnește,pe de o parte complexul de sunete c-u-c,care,în
memoria vorbitorilor,este o amprentă psihică a succesiunii sonore însăși de care este
legat,pe de altă parte,un anume concept-conceptul cucului (în sens de zburătoare).

Caracterul motivat al semnului lingvistic prezintă un interes deosebit pentru

specialiști din mai multe domenii ale științei,cum ar fi
lingvistica,biologia,silvicultura,apicultura,zootehnia,medicina,farmacologia,industria
cosmetică.

Semnificatul este latura ideală a semnului lingvistic,indisolubil legată de semnificant.La

rîndul său,semnificantul este latura materială a semnului lingvistic,imaginea lui
acustică.

Semiotica este disciplina care cercetează felul în care funcționează comunicarea și

semnificarea, relațiile dintre cod și mesaj, dintre semn și discurs3. Unitatea
fundamentală semiotică este semnul. Semiotica reprezintă totodată studiul semnelor
și codurilor - semne care sunt utilizate în procesul de producere și interpretare a
mesajelor, respectiv codurile care guvernează utilizarea acestor semne.
Cercetătorul american de origine maghiară Thomas Sebeok definește semiotica
drept un proces de schimb de mesaje de orice tip, împreună cu sistemul de semne sau
coduri care se află la baza acestor mesaje. Semnificația unui mesaj poate fi descifrată
doar în măsura în care cel care receptează mesajul cunoaște codul.
1 Cozari Tudor, Atlas zoologic,Chisinau: Știința, 2013 (pag.85)
2 Schveiger Paul, O introducere în semiotică,Romania: Pygmalion,1984 (pag.54)

1
Așadar obiectul semioticii este teoria semnificației, încercând să explice cum anume se
construiește aceasta pe baza semnelor și codurilor.
Conform DEX-ului, ORNITOLOGÍE s. f. este o amură a zoologiei care se ocupă cu
studiul sistematicii, al morfologiei, al ecologiei și al importanței economice a
păsărilor1.Studiază păsările din punct de vedere morfologic (descrierea aspectului
exterior), anatomic (structura internă a organismului),fiziologic (funcțiile organelor
interne), ecologic (relațiile stabilite de acestea
cu mediul înconjurător), etologic (comportamentul), sistematic
sau taxonomic (așezarea speciilor în ordine filogenetică).
Semiologia în concordanță cu ornitologia, așa cum este ea înțeleasă astăzi, își are
originea în tematizarea, contemporană cu noi, a comunicării. Chiar dacă o istorie
ornitologică a oricărei discipline teoretice tinde să îi găsească origini absolute,
succesiunea tematizărilor sau epistemelor gândirii occidentale - „ceea ce este”,
cunoașterea și comunicarea - distribuie în mod categoric disciplinele și
problematizările și implicit pe cele ale semiologiei. Privite de pe terenul problematizării
a „ceea ce este”, calitatea de lucru a semnului împiedică constituirea lui ca obiect
epistemic autonom, ordinea existenței, a gândirii și a rostirii fac una, nu sunt
desparțite. Odată cu a doua tematizare, a recunoașterii, „ceea ce este” devine relativ
„ceea ce cunoaștem”. Adică ceea ce nu cunoaștem nu există în mod real pentru noi.
Semiologia devine o teorie generală, centrală odată cu cea de-a treia tematizare care
este cea a comunicării. Acum „ceea ce este” și ceea ce cunoaștem ca realitate este
relativ la comunicare: ceea ce nu comunicăm nu există! Simetric față de prima
tematizare totul este una acum, din perspectiva comunicării, însă. Există două axiome
care fac din semn, în principal, un obiect sui generis: - pausemia = totul e semn; totul
are semnificație sau poate avea - polisemia = orice semn (obiect) poate avea mai multe
semnificații (unicitatea existenței nu determină unicitatea semnificației).
Modelul lui F.de Saussure2

Semnul

compus din

Semnificat Semnificant
(Conceptul mental) (Realitatea externa,existenta fizică a semnului)

1DEX al Academiei Române, Institutul de lingvistică „Iorgu Iordan”,Editura Univers Enciclopedic Gold,
2009

2
 2Ferdinand de Saussure,”Curs de lingvistică generală”,Editura Poliron, Iași, 1998
Prin urmare,cu referire la domeniul ornitologic,observăm semnificatele și semnificanții:
 Pelican creț (lat.Pelecanus crispus)- este printre cele mai mari pasari zburatoare din
Romania si din lume fiind ceva mai mare decat pelicanul comun1.
 Buhai-de-baltă(lat.Botaurus stellaris)- Pasare solitara ce cuibareste in stufarisuri
intinse, fiind foarte rar vazuta de catre om. Partial diurn, buhaiul de balta poate fi
observat in general dimineata si seara in drumul sau catre locurile de pescuit2.
 Cioară-grivă (lat.Corvus cornix)- Cioara griva are aceeasi marime ca si cioara de
semanatura insa coloritul ei difera net. E o cioara in doua culori, gri si negru3.
 Cuc (lat.Cuculus canorus)- Coloritul obişnuit al cucului este cel cenuşiu şi abdomenul
sunt alburii cu bare orizontale întunecate, asemeni uliului. Aripile sunt la capăt
ascuţite, coada foarte lungă cu puncte albe şi rotunjită la vârf4.
Prin urmare,este de menționat faptul că odată intrat în arena lumii
înconjurătoare,omul,valorificînd interesele proprii asupra domeniului ornitologic,își
asumă dorința de cunoaștere semiotică a semnificanților cît și a semnificațiilor
aprobate de atlasele zoologice.Conceptul dat unei păsări de un anumit autor,odată ce
este aprobat,devine definirea acesteea în sensul larg al cuvîntului.Denumirea care
este atribuită (ex.Mierlă-lat.Turdus merula) reprezintă conceptul mental al fiecărei
persoane,pentru ca mai apoi să apară imaginea vizuală,realitatea externă a semnului
respectiv pentru a-i da o definiție concretă.Conceptul și imaginea acustică se află într-
o strînsă dependență.
Pentru multe persoane limba, redusă la principiul ei esenţial, este o nomenclatură,
adică o listă de termeni care corespund la tot atâtea lucruri. De exemplu: Această
concepţie este criticabilă în multe privinţe. Ea presupune idei deja formate,
preexistente cuvintelor; ea nu ne spune dacă cuvântul este de natură vocală sau
psihică, căci mierlă poate fi considerat sub unul sau celălalt aspect; în fine, această
concepţie lasă să se presupună că legătura ce uneşte numele cu lucrul este o operaţie
simplă, ceea ce este foarte departe de adevăr. Şi totuşi, această interpretare simplistă
ne poate apropia de adevăr, arătându-ne că unitatea lingvistică este ceva alcătuit din
alăturarea a doi termeni.

1
http://www.chettusia.com/ro/birds/pelican-cret-pelecanus-
crispus#sthash.TWPcZBsm.dpuf

2http://www.info-delta.ro/delta-dunarii-17/buhai--de-balta---botaurus-stellaris---232.html

3http://www.pasaridinromania.com/2014/01/cioara-griva-corvus-cornix-oamenii-de.html

4http://www.banaterra.eu/romana/cuc-cuculus-canorus-0

3
 În cadrul cercetării efectuate au fost utilizate diverse metode precum
observația,anliza și sinteza,inducția,deducția,ipoza,deasemenea și metoda
comparativ istorică cu referire la proveniența unor cuvinte.
În urma cercetării efectuate trebuie de menționat faptul că fiecare sem își are
sememul său,precum și fiecare semnificat cu al său semnificant.Deci,dacă problema
pusă în vigoare abordează un semnificant(fișe,planșe de lucru care exemplifică o
pasăre oarecare),atunci ,cu ușurință,îi putem atribui un semnificant (nume și definiție
date de anumiți cercetători,aprobate și utilizate în comunicare).
„Semnul lingvistic uneşte nu un lucru cu un nume, ci un concept şi o imagine
acustică”1. Aceasta din urmă nu este sunetul material, lucru absolut fizic, ci amprenta
psihică a acestui sunet, reprezentarea pe care ne-o dau despre acesta simţurile
noastre; este senzorială, şi dacă ni se întâmplă s-o numim „materială”, o facem numai
în acest sens şi în opoziţie cu celălalt termen al asocierii, conceptul, care e în general
mai abstract.
Legătura care uneşte semnificantul de semnificat este arbitrară, sau, deoarece
înţelegem prin semn întregul ce rezultă din asocierea unui semnificant cu un
semnificat, putem spune mai simplu:semnul lingvisic este arbitrar.
Astfel, ideea de „soră” nu este legată prin nici un raport interior de şirul de
sunete s-o-r-ă care îi serveşte drept semnificant; ar putea fi tot atât de bine reprezentat
prin oricare altul: ca dovadă sunt diferenţele dintre limbi şi însăşi existenţa limbilor
diferite: semnificantul „boeuf” are ca semnificant b-ő-f de o parte a graniţei şi o-k-
s (Ochs) de cealaltă parte.
Principiul arbitrului semnului nu e contestat de nimeni; dar adesea este mai comod
să descoperi un adevăr decât să-i acorzi locul ce i se cuvine. Principiul enunţat mai sus
domină întreaga lingvistică a limbi; consecinţele lui sunt nenumărate.
Este adevărat că acestea nu apar toate de la început cu aceeaşi evidenţă: de-abia după
mai multe ocolişuri sunt descoperite, şi, odată cu ele, este descoperită importanţa
primordială a principiului.
O remarcă, în treacăt: când semiologia se va fi constituit ca atare, ea va trebui să se
întrebe dacă modurile de expresie care se sprijină pe semne în întregime naturale – ca
pantonima – îi revin de drept. Presupunând că le înglobează, obiectul său principal va
fi totuşi ansamblul sistemelor fondate pe arbitrarul semnului. Într-adevăr, orice mijloc
de expresie acceptat într-o societate se sprijină în principiu pe o obişnuinţă colectivă,
sau, ceea ce este totuna, pe convenţie. Semnele de politeţe, de exemplu, înzestrate
adesea cu o expresivitate naturală (să ne gândim la chinezi, care-şi salută împăratul
prosternându-se de nouă ori până la pământ), nu sunt mai puţin fixate de o regulă;
tocmai această regulă este aceea care ne obligă să le folosim, şi nu valoarea lor
intrinsecă. Se poate deci spune că semnele arbitrare în întregime realizează mai bine
decât celelalte idealul procedeului semiologic; iată pentru ce limba, cel mai complex şi
cel mai răspândit între sistemele de expresie, este cel mai caracteristic dintre toate; în
4
acest sens lingvistica poate deveni patronul orcărei smiologii, chiar dacă limba nu este
decât un sistem particular.
Ne-am folosit de cuvântul simbol pentru a desemna semnul lingvistic, sau mai
exact ceea ce numim semnificant. Acceptarea acestui termen prezintă unele
inconveniente tocmai din pricina primului nostru principiu. Simbolul are ca
paricularitate pe aceea de a nu fi niciodată pe de-a-ntregul arbitrar; nu e gol, există un
rudiment de legătură naturală între semnificant şi semnificat. Simbolul justiţiei,
balanţa, nu ar putea fi înlocuită prin orice – o căruţă, de exemplu.
Cuvântul arbitrar necesită de asemenea o remarcă. El nu trebuie să dea impresia că
semnificantul depinde de libera alegere a subiectului vorbitor (se va vedea mai jos că
nu stă în puterea individului să schimbe ceva la un semn, odată acceptat acesta de un
grup lingvistic); vrem să spunem că este nemotivat, adică arbitrar în raport cu
semnificatul, cu care nu are nici o legătură naturală în realitate.
În final, să semnalăm două obiecţii care ar putea fi făcute la stabilirea acestui prim
principiu:
1. S-ar putea invoca onomatopeele pentru a arăta că alegerea semnificantului nu e
totdeauna arbitrară. Dar ele nu sunt niciodată elemente organice ale unui sistem
lingvistic. Numărul lor este de altfel cu mult mai mic decât s-ar crede. Cuvinte
ca fouet („bici”) sau glas („dangăt”) pot frapa anumite urechi printr-o sonorietate
sugestivă; dar, pentru a se vedea că ele n-au acest caracter de la origine, este suficient
să mergem la formele lor latine (fouet derivat din fagus „fag”, glas din classicum);
calitatea sunetelor lor actuale, sau mai degrabă aceea care li se atribuie, este un rezultat
întâmplător al evoluţiei fonetice.
În ceea ce priveşte onomatopeele autentice (de tipul glou-glou, tic-tac etc.), nu
numai că sunt puţin numeroase, dar alegerea lor este într-o măsură arbitrară, pentru că
nu sunt decât imitarea aproximativă şi deja pe jumătate convenţională a diferitelor
zgomote (comparaţi fr. ouaoua cu germ. wauwau). În plus, odată introduse în limbă,
ele sunt mai mult sau mai puţin antrenate în evoluţia fonetică, morfologică etc. care
atinge celelalte cuvinte (cf. pigeon din lat. vulg. pipio, derivat el însuşi dintr-o
onomatopee): dovadă evidentă că au pierdut ceva din caracterul lor primar pentru a-l
căpăta pe cel de semn lingvistic în general, care este nemotivat1.
2. Exclamaţiile, foarte apropiate de onomatopee, prilejuiesc observaţii
asemănătoare şi nu sunt mai periculoase pentru teza noastră. Suntem tentaţi să vedem
în ele expresii spontane ale realităţii, dictate, ca se spunem aşa, de natură. Dar pentru
cea mai mare parte dintre ele se poate nega existenţa vreunei legături necesare între
semnificant şi semnificat. E suficient să se compare două limbi din acest punct de
vedere ca să se vadă cât variază aceste expresii de la o limbă la alta (de exemplu,
franţuzescului aďe! îi corespunde nemţescul au!).

1
Coja Ion, Curs de lingvistică generală, 1916, reprodus după culegerea Lingvistica
saussuriană şi postsaussuriană, 1985, p. 28-35.
5
 Se ştie de altfel că multe dintre exclamaţii au început prin a fi cuvinte cu sens
daterminat (cf. diable! Mordieu! = mort Dieu etc.).
În rezumat, onomatopeele şi exclamaţiile sunt de importanţă secundară şi originea lor
simbolică e în parte contestabilă.

Semnificantul, fiind de natură auditivă, se derulează în timp şi are caracterele pe

care le împrumută de la acesta: a) reprezintă o întindere, şi b) această întindere este
măsurabilă într-o singură dimensiune; este o linie.

Acest principiu este evident, dar se pare că s-a neglijat totdeauna enunţarea lui,
fără îndoială pentru că a fost considerat prea simplu; totuşi el este fundamental,
consecinţele sale sunt incalculabile; importanţa sa este egală cu a primului principiu.
Tot mecanismul limbii depinde de el2. În opoziţie cu semnificanţii vizuali (semnalele
marinăreşti etc.), care pot oferi complicaţii simultane pe mai multe dimensiuni,
semnificanţii acustici nu dispun decât de linia timpului; elementele lor se prezintă
unul după altul; ele formează un lanţ. Acest caracter devine evident imediat ce sunt
reprezentate în scris şi înlocuim succesiunea în timp prin linia spaţială a semnelor
grafice.

În anumite cazuri această linearitate nu apare în mod evident. Dacă, de exemplu,

accentuez o silabă, pare că acumulez pe acelaşi punct elemente semniflcative diferite.
Dar este numai o iluzie; silaba şi accentul ei nu constituie decât un act fonator; nu
există dualitate în interiorul acestui act, ci numai opoziţii diverse cu ceea ce se
găseşte alături.

In cocluzie, la nivelul structurii bilaterale a semnului lingvistic, semnificatul este

conditia existentei semnificantului, dar si dimensiunea care participa la nasterea
semnificatiei. Detasat de sfera semnificatului, semnificantul ramâne un simplu obiect
material, situat sub incidenta procesului de reflectare la nivelul constiintei umane, a
lumii obiective, exterioare vorbitorului: în limba franceza chrat, de exemplu, ramâne
un simplu grup sonor, un pseudo - semnificant, în conditiile în care nu îi corespunde
un semnificat.

Semnificatul exista numai în relatia cu semnificantul din structura semnului

lingvistic. In sfera realizarii semnificatiei, acest element este, în primul rând, de natura
conceptuala, rezultat al proceselor de generalizare si abstractizare pe care un
component al planului ontologic îl circumscrie. La nivelul langue, al limbii (conceputa
pasiv), semnificatul este de natura sociala, acelasi pentru toti membrii unei
comunitati: în limba franceza, notiunea pays este semnificatul cuvântului pays, tot
asa cum în limba italiana, notiunea (il) libro (cartea), este semnificatul cuvântului (il)
libro1.
1
Coja Ion, Curs de lingvistică generală, 1916, reprodus după culegerea Lingvistica
saussuriană şi postsaussuriană, 1985, p. 27.
6
 Bibliografie

1. Anatol Ionaș,”Caracterul nonarbitrar al unor semne lingvistice” în

“Omagiu profesorului și omului de știință Anatol Ciobanu”, Editura Știința,
Chișinău, 2014 (pag. 245)
2. Tudor Cozari, „Atlas zoologic”, Editura Știința, 2013 (pag.85)
3. Paul Schveiger, „O introducere în semiotică”, Editura Pygmalion,1984
(pag.54)
4. DEX al Academiei Române, Institutul de lingvistică „Iorgu Iordan”,Editura
Univers Enciclopedic Gold, 2009
5. Ferdinand de Saussure,”Curs de lingvistică generală”,Editura Poliron, Iași,
1998
6. http://www.chettusia.com/ro/birds/pelican-cret-pelecanus-
crispus#sthash.TWPcZBsm.dpuf
7. http://www.info-delta.ro/delta-dunarii-17/buhai--de-balta---botaurus-
stellaris---232.html
8. http://www.pasaridinromania.com/2014/01/cioara-griva-corvus-cornix-
oamenii-de.html
9. http://www.banaterra.eu/romana/cuc-cuculus-canorus-0
10. Ion Coja, Curs de lingvistică generală, 1916, reprodus după culegerea
Lingvistica saussuriană şi postsaussuriană, 1985, p. 28-35.
11. Ion Coja, Curs de lingvistică generală, 1916, reprodus după culegerea
Lingvistica saussuriană şi postsaussuriană, 1985, p. 27.