PSIHOPEDAGOGIE

SISTEMUL DE INVATAMANT

• Sistemul de invatamant reprezinta principalul subsistem al sistemului de educatie, care se refera la organizarea institutionala
a invatamantului.
• In cadrul sistemului de invatamant sunt reunite institutiile specializate implicate in procesul de educatie, cercetare si cultura,
responsabile de realizarea in mod organizat, planificat si metodic a dezideratelor educative.

• In viziune postmodernista, sistemul de invatamant, in sens larg,cuprinde “ansamblul institutiilor care participa la organizarea

arhitecturii scolare, adica la derularea generala a studiilor pe cicluri, orientari, filiere etc.”

• In sens restrans sistemul de invatamant cuprinde institutiile scolare (scoala primara, gimnaziul, liceul, invatamantul

profesional si superior), organizate pe trepte, cicluri si ani de studii. Privit din acest punct de vedere, sistemul de invatamant

este definit ca sistem scolar,

 Functiile sistemului de invatamant

• Sistemul de invatamant, asemanator educatiei in general, realizeaza cele trei functii educationale principale si

anume:

• a) functia cognitiva, instructiv-educativa si culturala, care formeaza pe “homo cogitans” (omul care gandeste);

• b) functia praxiologica, de munca si aplicare a cunostintelor in practica, care formeaza pe ”homo faber” (omul care

munceste si creeaza);

• c) functia axiologica, de valorizare, de evaluare, care formeaza pe “homo estimans” (omul care apreciaza, valorizeaza)

(vezi Ioan Bontas, 1997, p. 243)

Functii secundare

• a) functia ecomomica, de asigurare a fortei de munca in conformitate cu nevoile societatii si cu aspiratiile membrilor ei;

• b) functia de socializare, de pregatire a tinerei generatii pentru integrarea optima in mediul socio-profesional si formare a

competentelor de comunicare interumana, a capacitatilor de a lucra in echipa, a tolerantei si a respectului reciproc;

• c) functia de dezvoltare si exersare in conditii optime a talentelor, cultivarea interesului pentru anumite domenii si de

spijinire a afirmarii personalitatii fiecarui individ;

 Structura sistemului de invatamant

• Sistemul national de invatamant – asa cum este definit in Legea Invatamantului Nr. 84/1995 – este constituit din “ansamblul
unitatilor si institutiilor de invatamant de diferite tipuri, niveluri si forme de organizare a activitatii de instruire si educare”,
cuprinzand “unitati si institutii de invatamant, de stat si particulare” (Art. 15).

Sistemul national de invatamant cuprinde:

• 1) invatamantul prescolar: grupa mica; grupa mijlocie; grupa mare, pregatitoare pentru scoala;
• 2) invatamantul primar: clasele I–IV; • 3) invatamantul
secundar:
• – invatamantul gimnazial, secundar inferior, clasele V–IX;
• - invatamantul liceal, secundar superior, clasele X –XII/XIII; • - invatamantul profesional: anii I– II/III;
• 4) invatamantul postliceal; • 5) invatamantul
superior:
• – invatamantul universitar – de scurta durata (colegii de 3 ani) • - de lunga durata (facultati de 4–6 ani);
• – invatamantul postuniversitar (master, studii aca-demice, studii de specializare, cursuri de perfectionare postuniversitare,
doctorat);

• La acestea se adauga si alte forme de educatie precum:

• 6) Educatia permanenta
• 7) Invatamantul deschis la distanta • 8) Invatamantul particular
• 9) Invatamantul pentru minoritati • 10) Invatamantul special
 Principiile de organizare si functionare a sistemului national de invatamant

• 1. Principiul invatamantului deschis si democratic • 2. Principiul invatamantului general

obligatoriu
• 3. Principiul invatamantului de stat gratuit
• 4. Principiul desfasurarii invatamantului de toate gradele in limba romana; dreptul minoritatilor de a studia in limba
materna
• 5. Principiul invatamantului unitar
• 6. Principiul libertatii constiintei si a dreptului la credinta religioasa
• 7. Principiul sprijinirii elevilor cu performante deosebite • 8. Principiul invatamantului apolitic
• 9. Principiul autonomiei universitare • 10. Principiul educatiei
permanente

EDUCABILITATEA. FACTORII DEVENIRII FIINTEI UMANE (def ed)

• „capacitatea omului de a fi receptiv la influente educative si de a realiza, pe aceasta cale, acumulari progresive concretizate
in diferite structuri de personalitate."
• ‘’ansamblul posibilitatilor de a influenta cu mijloace educative formarea personalitatii fiecarui individ uman, in limitele
psihogenetice ale speciei noastre si a particularitatilor innascute care confera fiecaruia individualitatea sa genetica."

TEORII PRIVIND EDUCABILITATEA : ESENTA, MECANISME, LIMITE

• Teoriile ereditariste ( ineiste)

• Aceste teorii sustin rolul fundamental al ereditatii in devenirea fiintei umane, avandu-si originile in cercetarile biologilor. In
viziunea lor ereditatea determina orice evolutie a omului. Ion Dumitru si Dorel Ungureanu considera ca principala limita a
acestei teorii este descosiderarea factorilor de mediu si educatie in devenirea fiintei umane.
 – Teoriile ambientaliste :
• Spre deosebire de ereditaristi, reprezentantii acestor teorii afisau o incredere absoluta in puterea si valoarea factorilor
socio-educationali :
• - mediul,
• - educatia.
• Ei neaga rolul ereditatii. Desi s-au situat la poli opusi, reprezentantii teoriilor ambientaliste, la fel ca cei ai teoriilor ereditariste
s-au inspirat in sustinerea ideilor lor din rezultatele unor cercetari apartinand domeniului biologieI

– Teoria dublei determinari

• Cu intentia de a depasi caracterul nestiintific si unilateral al celor doua orientari mentionate, unii cercetatori au adoptat o pozitie
de mijloc. Ei recunosteau interactiunea celor trei factori : ereditate, mediu, educatie in procesul formarii fiintei umane.

FACTOIRII DEVENIRII FIINTEI UMANE

• Ereditatea –o premiza a dezvoltarii psihoindividuale

• Ereditatea este caracteristica biologica a fiintelor ce desemneaza complexul de predispozitii care se transmit de la ascendenti la

descendenti prin intermediul mecanismelor genetice.

• Fiecare om este purtatorul, atat al trasaturilor generale ale speciei umane : pozitia bipeda, structura anatomo-fiziologica, tipuri

de reflexe, cat si a caracterelor ereditare care ii sunt transmise pe linie directa de la proprii sai ascendenti : culoarea pielii,

ochilor, conformatia fetei, anumite particularititi ale grupei sanguine etc.

• Ereditatea generala si cea particulara alcatuiesc substratul material al ereditatii.
• Mediul, cadru de existenta si dezvoltare psihoindividuala :
• Mediul este ansamblul conditiilor naturale, materiale si sociale ce alcatuiesc cadrul de existenta al omului si care ii ofera

acestuia o diversitate de posibilitati de dezvoltare psihoindividuala.

• Din acest punct de vedere ne intereseaza in principal : • - care este structura mediului;
• - ce componente structurale ale mediului au o influenta mai mare asupra personalitatii umane;
• - cum actioneaza mediul asupra devenirii fiintei umane.
• Structura mediului se prezinta astfel : in functie de momentul de referinta din viata omului, inainte de nasterea sa sau dupa,

vorbim de influente ale mediului intern si de influente ale mediului extern.

• 3.3. Educatia, factor determinant al dezvoltarii psihoindividuale a fiintei umane

• 3.3.1 Definitie
• Educatia este factorul hotarator al dezvoltarii psihoindividuale a persoanei. Ea sistematizeaza si organizeaza influentele
mediului. Are o functie sociala, fiind intermediarul intre om si conditiile de mediu.
• Copilul dobandeste prin educatie norme, valori, modele care se manifesta apoi ca optiuni personale, in comportamentul
sau.
• Formarea si dezvoltarea personalitatii umane este deci, un proces orientat, organizat si constientizat prin educatie. In acest
sens, E. Surdu arata ca :
• „Educatia depisteaza dispozitiile ereditare, le diferentiaza, le modifica, le grabeste functionarea, le suplimenteaza forta,
facand din ele calitati”.Totodata, „influentele mediului, neorganizate, sunt directionate de educatie, oferindu-le omului in
forma pedagogica, pentru a le face durabile si consecvente.”
 STRUCTURA SI DINAMICA PERSONALITATII

def educatori
• Personalitatea
• Trebuie să deosebim persoana de personalitate. Persoana desemnează individul uman concret. Personalitatea – construcţie
teoretică elaborată de psihologie în scopul înţelegerii şi explicării modalităţii de fiinţare şi funcţionare ce caracterizează
organismul psihofiziologic pe care îl numim persoana umană.
• Caracteristici ale personalităţii:
• globalitatea – personalitatea cuiva este constituită din ansamblul de caracteristici care permite descrierea acestei persoane,
identificarea ei printre ceilalţi.
• coerenţa – existenţa unei anume organizări şi interdependenţă ale elementelor componente ale personalităţii; personalitatea nu
este un ansamblu de elemente juxtapuse ci un sistem funcţional format din elemente interdependente.
• permanenţa (stabilitatea) temporală – deşi o persoană se transformă, se dezvoltă, ea îşi păstrează identitatea
psihică

• Trăsătura psihică – concept ce evidenţiază aceste însuşiri sau particularităţi relativ stabile ale unei persoane sau ale unui proces
psihic. În plan comportamental, o trăsătură este indicată de predispoziţia de a răspunde în acelaşi fel la o varietate de stimuli.
De exemplu, timiditatea este un mod relativ de comportare marcat de stângăcie, hiperemotivitate, mobilizare energetică
exagerată.

• Tipurile: structuri sau configuraţii specifice formate din mai multe trăsături: introvertit, extravertit ciclomatic.
• Tipologii constituţionale, bazate pe parametrii constituţiei fizice, corporale:
• tipul picnic – statură mijlocie, exces ponderal, faţă plină, mâini şi picioare scurte, abdomen şi torace bine dezvoltat – căruia îi
sunt asociate următoarele trăsături psihice, grupate într-un profil numit ciclomatic – voiciune, mobilitate, optimism, umor,
 spontaneitate, sociabilitate, dar şi superficialitate în relaţii sociale, înclinaţii către concesii şi compromisuri, spirit mai practic
etc.;
• tipul astenic – cu corp slab, alungit, mâini şi picioare lungi şi subţiri, căruia i se asociază un profil psihologic numit
shizotimic: înclinaţie spre abstractizare, interiorizare, sensibilitate, meticulozitate, un simţ acut al onoarei, manifestări de
ambiţie ascunzând adesea un complex de inferioritate;
• tipul atletic – tipul cu o dezvoltare fizică şi psihică echilibrată.

Temperamentul (subsistem al personalităţii)

• Cele patru tipuri clasice de temperament sunt (în funcţie de activitatea sistemului nervos):
• Colericul este o persoană emotivă, irascibilă, oscilează între entuziasm şi decepţie, cu tendinţa de exagerare în tot ceea ce face;
foarte expresivă, uşor de “citit”, gândurile şi emoţiile i se succed cu repeziciune.
• Sangvinicul se caracterizează prin ritmicitate şi echilibru. Persoanele cu acest temperament au în general o bună dispoziţie, se
adaptează uşor şi economic.
• Flegmaticul este o persoană imperturbabilă, inexpresivă şi lentă, calmă. Puţin comunicativă, greu adaptabilă, poate obţine
performanţe deosebite la muncile de lungă durată.
• Melancolicul este la fel de lent şi inexpresiv ca şi flegmaticul, dar îi lipsesc forţa şi vigoarea acestuia; emotiv şi sensibil, are o
viaţă interioară agitată datorită unor exagerate exigenţe faţă de sine şi unei încrederi reduse în forţele proprii.

Caracterul
• Caracterul vizează suprastructura socio-morală a personalităţii, calitatea de fiinţă socială a omului.
• Termenul de caracter, care provine din greaca veche, înseamnă tipar, sistem de trăsături, stil de viaţă. Acest termen ne trimite la
structura profundă a personalităţii ce se exprimă prin comportamente.
• Atitudinea exprimă o modalitate de raportare faţă de anumite aspecte ale realităţii şi implică reacţii afective, comportamentale
şi cognitive. Nu totdeauna între cele trei tipuri de reacţii există un acord deplin; uneori, ceea ce simţim nu e în acord cu ceea
ce gândim despre ceva şi nu totdeauna acţionăm conform sentimentelor noastre.
• Scările inventarului de personalitate California:
• Dominanţă – evaluează factorii aptitudinali specifici liderului, dominanţa, tenacitatea şi iniţiativa socială.
• Acceptare de sine – se referă la factori cum ar fi simţul valorii personale şi capacitatea de a gândi şi acţiona independent.
• Independenţă – evaluează libertatea deciziei şi capacitatea de a acţiona în funcţie de propriile dorinţe.
• Empatie – capacitatea unui individ de a sesiza cu cea mai mare exactitate posibilă cadrul de referinţă intern şi
componentele emoţionale ale unei alte persoane şi de a le înţelege ca şi cum ar fi el însuşi această persoană.
• Responsabilitate – această scară identifică persoanele cu un caracter onest, responsabile şi conştiincioase.
• Socializare – indică nivelul de maturitate şi spiritul de echitate socială la care a ajuns individul.
• Autocontrol – evaluează gradul şi suficienţa dominării de sine şi absenţa impulsivităţii şi egocentrismului.
• Toleranţă – identifică persoanele ce au convingeri şi atitudini sociale care nu sunt bazate pe prejudecăţi; receptive şi
tolerante.
• Realizare de sine prin conformism – identifică factorii de interes şi motivaţionali care facilitează realizarea de sine în
condiţiile în care conformismul este un comportament pozitiv.
• Realizarea de sine prin independenţă – identifică factorii de interes şi motivaţionali care facilitează realizarea de sine
în condiţiile în care autonomia şi independenţa sunt comportamente pozitive.
• Adolescenţa este perioada în care încep să se cristalizeze principalele trăsături de caracter.

Aptitudinile

• Definiţie (A. Cosmovici): aptitudinile reprezintă însuşiri ale persoanei care, în ansamblul lor, explică diferenţele constante
între oameni în privinţa posibilităţii de a-şi însuşi anumite cunoştinţe, priceperi şi deprinderi.
• Clasificarea aptitudinilor:
• Aptitudini simple (care favorizează realizarea a numeroase activităţi), la rândul lor împărţite în:
– Aptitudini generale (prezente în aproape toate domeniile);
– Aptitudini de grup (care permit realizarea cu succes a unui grup de activităţi);
 – Aptitudini specifice (caracteristice unui domeniu restrâns de activităţi, existenţa acestora este destul de contestată).
• Aptitudini complexe – sunt acele aptitudini care permit realizarea unei activităţi mai ample, de tip profesional (aptitudine
tehnică, aptitudine muzicală).

• Aptitudini generale – inteligenţa

• Singura aptitudine generală admisă actualmente este reprezentată de inteligenţă. La nivel intuitiv, omul inteligent este cel
capabil de a rezolva probleme ce apar în viaţa de zi cu zi cu mai multă uşurinţă decât majoritatea oamenilor.
• Pentru măsurarea inteligenţei, este folosit conceptul de coeficient de inteligenţă, calculat după formula:
• QI =
FINALITAȚILE EDUCAȚIEI

• Finalitatile educatiei reprezinta orientarile asumate la nivel de politica a ed in vederea realizarii activitatii de formare-

dezvoltare a personalitatii umane, conform anumitor valori angajate in proiectarea sistemului si a procesului de invatamant.

• Finalităţile educaţiei se structurează pe trei niveluri ierarhic organizate:

• ideal educaţional;
• scopuri educaţionale;
• obiective educaţionale;
IDEAL EDUCAȚIONAL
• Idealul educaţional exprimă cerinţele şi aspiraţiile unei societăţi într-o anumită etapă istorică sub forma unui model dezirabil

de personalitate umană. Idealul educaţional are un nivel ridicat de generalitate şi se atinge pe termen lung, la realizarea sa

contribuind sistemul educativ în ansamblul său. Prin conţinutul său instructiv-educativ, idealul educaţional este rezultatul

unui proces de raţionalizare, generalizare a unor fenomene sociale, psihologice şi pedagogice, specifice unei etape istorice,

proces în urma căruia se proiectează apoi trăsăturile fundamentale ale omului pe care educaţia urmează să-l formeze.

• Idealul educaţional realizează legătura dintre ceea ce este şi ceea ce trebuie să devină omul în procesul educaţiei.

• SCOP
• Scopurile educaţionale reprezintă finalităţi educaţionale cu nivel mediu de generalitate, care se realizează în intervale medii de
timp. Scopurile educaţionale sunt anticipări mentale ale diverselor acţiuni de formare a personalităţii umane şi se referă la
rezultatele ce urmează să se obţină în cadrul unui şir de acţiuni educaţionale.
• Geissler distinge existenţa a patru perechi de scopuri, contradictorii dar, în ultimă instanţă, complementare:

• scopuri materiale (centrate pe asimilarea de informaţii) şi scopuri formale (urmărind modelarea aptitudinilor şi cultivarea

personalităţii);

• scopuri de conţinut (centrate pe achiziţionarea de cunoştinţe punctuale) şi scopuri comportamentale (formarea şi interiorizarea

unor acţiuni sau deprinderi);

• scopuri utilitare (axate pe formarea deprinderilor şi competenţelor cerute de activitatea practică) şi scopuri nepragmatice

(vizează formarea unor conduite fără o finalitate practică imediată);

• scopuri specifice disciplinelor (caracteristice fiecărei materii) şi scopuri supradisciplinare (dezvoltarea inteligenţei,

motivaţiei etc.);

• OBIECTIVE
• Obiectivele sunt finalităţi educaţionale care au un nivel redus de generalitate şi se realizează în intervale scurte de timp,
referindu-se la lecţii sau secvenţe de lecţii. Obiectivele educaţionale sunt enunţuri cu caracter anticipativ care descriu în
termeni exacţi rezultatele aşteptate a fi obţinute la finele unei secvenţe de instruire.

• Clasificari ale obiectivelor educatiei: • In functie de domeniile vietii psihice:

• 1. obiective cognitive: vizeaza insusirea de cunostinte, deprinderi si capacitati intelectuale;
• 2. obiective afective: se refera la formarea de sentimente, interese, atitudini.
• 3. obiective psiho-motorii: vizeaza comportamente de ordin fizic.

In functie de gradul de generalitate

• 1. obiective generale, cu grade diverse de generalitate, denumite de unii autori si finalitati sau scopuri ale educatiei;
• 2.obiective concrete ce pot fi exprimate operational
 PROCESUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT

• Procesul de învatamânt este principalul subsistem al sistemului de învatamânt în cadrul caruia se realizeaza instruirea si
învatarea elevilor si studentilor prin intermediul activitatilor proiectate, organizate si dirijate de catre profesori, în
conformitate cu anumite norme si principii didactice, într -un context metodic adecvat, apelând la resurse
materiale si didactice potrivite, în vederea atingerii dezideratelor educatiei.

• În cadrul procesului de invăţământ se desfăşoară următoarele tipuri de activităţi:

• a) de predare, învăţare şi evaluare; • b) manageriale;
• c) economico-financiare;
• d) administrativ-gospodăreşti; • e) în afara clasei şi a şcolii.

• Dimensiunea structurală a procesului de invătământ vizează sursele pedagogice angajate de sistem pentru realizarea calitativă a

activității didactice si relatiile de colaborare instituite de "scoală" cu societatea civila in general, cu comunităţile educative,

teritoriale şi locale, in mod special.

• Această dimensiune a procesului de invăţământ reflectă structura materiala şi structura de relaţie a sistemului, care

asigură:

• - repartizarea resurselor pedagogice (materiale, umane, financiare, informaţionale), disponibile la un anumit moment dat;
• - atragerea resurselor pedagogice suplimentare din direcţia agenţilor sociali (economici, politici, culturali) interesaţi să

investească în invătământ.

• Resursele umane se referă, în primul rând la profesor, care, pentru a realiza o activitate instructiv-educativă eficientă, are
nevoie de anumite calităţi: competenţă profesională şi pedagogică, măiestrie şi tact pedagogic, stil modern de predare -
învăţare - evaluare, conştiinţă profesională, aptitudini organizatorice şi tehnici necesare mânuirii mijloacelor de
învăţământ.

• Conţinuturile invăţământului cuprind valorile ştiinţifice, tehnice şi umaniste, structurate în programele şi manualele şcolare pe
baza unor criterii ştiinţifice, psihologice şi pedagogice. Stabilit in concordanţă cu obiectivele pedagogice, conţinutul
orientează întregul proces de predare-învăţare şi evaluare.

• Formele de organizare a activităţii didactice asigură aplicarea şi realizarea obiectivelor precum şi a conţinuturilor prin lecţii
desfăşurate în clase, cabinete, laboratoare, ateliere şcolare, terenuri staţiuni experimentale, vizite, excursii didactice,
cursuri, seminarii, activităţi în producţie şi de cercetare ştiinţifică.

• Strategiile didactice constituie instrumentele de realizare a obiectivelor pedagogice şi a conţinuturilor. Ele sunt dependente, în
primul rând, de obiective şi conţinuturi, precum şi de nivelul de dezvoltare a gândirii elevilor, de cunoştinţele lor anterioare.
Strategiile didactice pot fi explicativ-demonstrative, algoritmice, euristice, inductive, deductive, prin analogie şi, mai ales,
combinate

• Analiza relaţiilor. Funcţionalitatea procesului de invăţământ este asigurată de interacţiunile existente între componentele sale,
obiectivele şi conţinuturile fiind cele care determină alegerea formelor de organizare, a strategiilor, a metodologiei şi
tehnologiei didactice.
• Procesul de invatamant reprezinta o evaluării rezultatelor activităţii didactice.
parte componenta a procesului
pedagogic de ansamblu ce se
• Componentele de baza ale procesului de invatamant sunt :
desfasoara in scoala, in scopul
formarii unei personalitati • - obiectivele invatamantului
multilaterale si armonios dezvoltate. • - agentii actiunii (profesori, elevi)
• - campul relational (profesor-elev, elev-elev) • -
• Procesul de invatamant este o principiile procesului de invatamant
activitate la care participa simultan • - curiculum scolar (continutul invatamantului) • - metode de
cadrele didactice si elevii. invatamant
Activitatea desfasurata de cadrele • - mijloacele de invatamant
didactice este numita predare, iar cea • - forme de organizare si proiectare didactica • - evaluarea
depusa de elevi este numita in procesul de invatamant
invatare.Procesul de invatamant Conditiile eficientei
include ca elemente componente,
predarea si invatarea, aflate in
stransa legatura.Dimensiunea
operaţională a procesului de
invăţământ vizează, acţiunea
concretă realizată de cadrul didactic,
respectiv "de cel care instruieşte pe
cineva" în sala de clasă, cabinet,
laborator.Această acţiune concretă,
integrată în activitatea de predare-
invătare-evaluare, include
următoarele patru operaţii:
• - definirea obiectivelor
pedagogice operaţionale ale activitătii
didactice; • - stabilirea conţinutului
activităţii didactice;
• - aplicarea metodologiei
necesare pentru reuşita activităţii
didactice; • - asigurarea
si factorii de crestere a
procesului de invatare
• Realizarea coerentei componentelor procesului de invatamant:
• -legatura stransa dintre obiective si continut determina tipul lectiei, strategia didactica necesara, formele de predare, invatarea,
evaluare, mijloacele de invatamant si locul folosirii lor, precum si instrumentele de evaluare a rezultatelor.
• -gradul de organizare a activitatii instructivo-educatie, concretizarea intr-un management scolar modern, planificari si
programe bine alcatuite, respectand cerintele pedagogice de alcatuire a programului.
-calitatea vietii scolare se manifesta in lectii si activitati cu caracter creativ, in calitatea performantelor obtinute de elevi, in
ordine, disciplina si curatenie si intr-o baza didactica moderna;
-calitatea factorilor umani:
• -competentele stiintifice de specialitate ale profesorilor, aptitudinile lor psihopedagogice si metodice, constiinta
profesionala, receptivitatea fata de nou, conditioneaza cresterea eficientei procesului de invatamant;
• - tot in aceasta directie au influenta si calitatile intelectuale ale elevilor, frecventa la cursuri, pregatirea ritmica a lectiilor,
folosirea unor metode rationale de invatare.
• Personalitatea profesorului
• Calitatile si trasaturile de personalitate necesare profesorului sunt: • -umanism: sensibilitate fata de problemele vietii,
tineretului;
• -responsabilitatea sociala: profesorul sa fie convins ca in invatamant se formeaza toate cadrele necesare in toate sectoarele de
activitate;
• -constiinciozitate, simtul datoriei, seriozitate in pregatirea activitatilor didactice si educative, punctualitate;
-sociabilitate.

Trasaturi de vointa si de caracter:

• -fermitate, hotarare, perseverenta, respect si obiectivitate in aprecierea elevilor;
• -pasiune pentru meseria de profesor si comportament civilizat; • -exigenta echilibrata, modestia;
• -cultura generala ca sa poata sa predea interdisciplinar obiectul de specialitate.
• Stilul educational constituie o sinteza de calitati, capacitati si componente educationale, manifestate in modalitati de
proiectare, organizare, desfasurare si evaluare a activitatilor instructiv-educative.

Tipologia stilurilor • -in plan

vertical:
• individuale (identitatea fiecarui profesor);
• grupale (profesorii cu particularitati stilistice asemanatoare).
-in plan orizontal: in functie de criterii ca orientarea continuturilor, structuri de comunicare, procedee
motivationale.
Dupa eficienta invatarii si satisfactie (natura motivatiei in grup):
• stil centrat pe profesor (profesorul domina, detine integral controlul invatarii);
• stil centrat pe elev (profesorul permite elevilor sa participe la deciziile privind organizarea si conducerea invatarii).
• Dupa structura de personalitate a profesorului: • apropiat sau distant;
• metodic, sistematic sau neorganizat;
• stimulativ sau rutinar. Stilul cel mai eficient este cel optim in raport cu conditiile date.
 INVATAREA

• Prin invatare se intelege, in limbaj comun, activitatea efectuata in scopul insusirii anumitor cunostinte, al formarii
anumitor deprinderi sau dezvoltarii unor capacitati. In sens mai larg, social, invatarea inseamna dobandire de experienta
si modificare a comportamentului individual.

• In activitatea procesuala se disting urmatoarele etape:

• - perceperea materialului • - intelegerea
• - insusirea cunostintelor • - fixarea in memorie
• - aplicarea
• - actualizarea cunostintelor • - transferul cunostintelor

• In procesul invăţării sunt implicate majoritatea proceselor cognitive, volitive, afective, apoi atentia şi limbajul, motivatiile,

aptitudinile, interesele de cunoaştere si profesionale, fiecare având un rol bine definit.

• Perceptiile au un rol important in invatare, intrucât ofera materialul necesar reprezentărilor, memoriei şi gândirii, diferentieaza

un obiect de altul prin reflectarea structurii şi a semnificafiei.Este necesar ca in procesul invatarii profesorul să aibă in vedere

dezvoltarea la elevi a diferitelor tipuri de perceptie şi mai ales a celei vizuale, intrucât aproximativ 90% din informatii ne

vin pe aceasta cale. De asemenea, pe baza perceptiei se dezvolta şi spiritul de observare, ca forma de organizare a acesteia.
• Reprezentarile sunt importante in procesul invatarii, intrucât oferă materialul necesar gândirii pentru generalizări sub

formă de notiuni, legi, reguli, principii, precum şi memoriei, pentru a fi folosit mai tarziu prin actualizare.

• Memoria, ca proces psihic de întipărire şi stocare a informaţiei, de reactualizare prin recunoaştere sau reproducere a acesteia

într-o formă selectivă, constituie baza activităţii de învăţare. Reproducerea prin mecanismul asociatiilor, repetările concentrate

când materialul de învăţat este redus ca volum şi uşor de înţeles, fragmentarea lui, esalonarea repetărilor când este voluminos,

cresc eficienţa procesului de învăţare. Folosind exerciţiile de repetare logică şi creativă, profesorul va avea în vedere

dezvoltarea la elevi a memoriei voluntare, a rapidităţii, a volumului, promptitudinii şi a fidelităţii acesteia.

• Gândirea, ca proces psihosocial de reconstituire a ceea ce este unitar, de formare a conceptelor şi structurilor operaţionale, de
înţelegere a realităţii şi adaptare prin rezolvare de probleme, are un rol esenţial în procesul învăţării şcolare.
• Imaginaţia este un proces de construcţie a unor imagini sau idei noi, prin combinarea experienţei anterioare. Ea are un rol
deosebit în elaborarea de produse noi, originale, sub diferite forme, materiale sau ideale.Crearea de imagini noi are loc cu
ajutorul unor procedee cum sunt: reorganizarea cunoştinţelor, combinarea şi recombinarea lor, disocierea si fuzionarea în
forme noi, metaforizarea, schematizarea, tipizarea, amplificarea, diminuarea, miniaturizarea, substituirea
• Atenţia. Prin atenţie se realizează orientarea selectivă, tonificarea scoarţei cerebrale şi concentrarea proceselor psihice în scopul
cunoaşterii materialului de învăţat, care este selectat şi filtrat în funcţie de interese şi motivaţii. Eficienţa învăţării depinde în
mare măsură de concentrarea şi stabilitatea atenţiei, de distributivitatea şi flexibilitatea ei.
• Învăţarea şcolară se desfăşoară pe baza unor condiţii interne, în cadrul cărora acţionează o multitudine de factori, biologici şi
psihologici, determinându-i eficienţa sau ineficienţa.
• Factorii biologici, cu influenţe mai importante asupra procesului învăţării sunt: vârsta, dezvoltarea mecanismelor
neurodinamice ale învăţării, funcţiile analitico-sintetice ale creierului, irigarea cu sânge a scoartei cerebrale, particularităţile
anatomo-fiziologice ale analizatorilor, starea sănătăţii organismului, potenţialul genetic, somnul şi bioritmul intelectual.
• Factorii psihici sunt: stadiul dezvoltării structurilor cognitive, operatorii, psihomotorii, afective şi socio-morale, nivelul de
inteligenţă, aptitudinea şcolară, aptitudinile speciale, spiritul de observare etc.
• Condiţiile externe includ o serie de factori socio-organizaţionali, temporali şi psihoergonomici.
• Eficienţa invăţării depinde nu numai de condiţiile interne ale invăţării, adică de procesele cognitive, afective, volitive, de
motivaţie, atenţie, interese de cunoaştere, aptitudini şi atitudini, ci şi de anumite condiţii exteme, aproape tot atât de
importante.
• Statusul profesorului. Pregătirea profesorului pentru activităţile didactice condiţionează in cea mai mare măsură succesul
şcolar al elevilor. Această pregătire incepe cu alcătuirea planificării materiei de predat, unde va preciza la fiecare capitol
numărul de lecţii, scopul obiectivele operaţionale ce urmează a fi realizate, strategiile didactice, materialul didactic si
instrumentele de evaluare a cunoştinţelor sau deprinderilor.

• Forme de invăţare
• Învăţarea spontană, neorganizată din cadrul familiei sau al profesiunilor
• Învăţarea scolară se caracterizează prin aceea că are un caracter sistematic, organizat, este dirijată de către profesor, se
realizează cu ajutorul unor metode şi tehnici eficiente de învăţare respectând principiile didactice şi este supusă feed-back-
ului, pe baza verificării şi evaluării permanente a rezultatelor obţinute de elevi, fiind ameliorată prin corectarea greşelilor.
• Învăţarea socială constă în insuşirea experienţei social-istorice de către tânăra generaţie, în scopul formării comportamentului
social. Există de fapt, două forme mari de învăţare în care se încadrează toate tipurile analizate mai sus: spontană şi
sistematică.
• In concluzie, nu se fac aprecieri daca un stil de invatare este mai bun decat altul. Principalul este ca fiecare elev tinde sa-si
formeze, cu timpul, un stil propriu de invatare, si pe care, practicându-1 sistematic, se va gasi intr-o situatie confortabila.