Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Ist Greciei
Ist Greciei
PARTHENONUL
Ordinul doric a fost folosit cu precădere în Grecia continentală. Formele sale sunt simple, severe, dând impresia de soliditate și forță.
Principalele caracteristici sunt:
• Lipsa bazei, coloana rezemând direct pe stilobat partea superioară a platformei deasupra căreia se ridica templul;
• Fusul coloanei are caneluri verticale cu muchii vii;
• Captelul alcătuit dintr-o echina rotunjită și o abacă prismatică;
• Friza decorativă cu metope sculptate și triglifi;
Ordinul ionic a apărut în Asia Mica și în insulele Mării Egee, pătrunzând apoi, cu unele modificări, în Grecia continentală, în special în Attica. Se
resimte preferința specific orientală pentru o decorație mai bogată, ionică remarcându-se prin suplețe și eleganță.
Ordinul ionic se caracterizează prin:
• Coloana rezemată pe stilobat prin intermediul unui baze;
• Fusul coloanei zvelt, având caneluri cu muchii teșite;
• Capitelul decorat cu volute;
• Friza în varianta attică, decorată cu basoreliefuri în câmp continuu.
Ordinul corintic mai puțin folosit de greci decât celelalte două, diferă de ionic prin aceea că are coloana ușor mai înaltă și capitelul îmbrăcat în
frunze de acant.
Uneori coloana era înlocuită cu reprezentări sculpturale ale corpului uman. Pentru accentuarea unor anumite efecte s-a folosit culoarea:
straturi de pictură în tonuri vii care subliniau antablamentul și capitelurile, sau elemente ceramice.
Arhiectura Greciei Antice a parcurs o întreagă evoluție de-a lungul căreia s-au constituit formele sale carcteristice.
Perioada arhaica
Arhitectura greacă urmărește realizarea unor construcții funcționale ce participă la organizarea orașelor – cetate.
ORDINELE DE ARHITECTURĂ.
Pentru greci arhitectura exprimă spiritul raționalist al artei și se adresează unor ființe raționale convingând prin ordine, echilibru și
armonie. Grecii au realizat construcții simple cu linii clare, simplitate ce se impune pentru că grecii au un simț accentuat al ordinii. Construcțiile
dau impresia de durabil, calm, stabilitate și de echilibru. Pentru realizarea acestor edificii, grecii au folosit matematica calculând precis
raporturi dintre verticale și orizontale, plin și gol, structură și decorație. Ca și în sculptură și în arhitectură există o armonie matematică între
întreg și părțile lui componente.
Ordinele de arhitectură au fost inventate de greci pentru a stabili numărul, mărimea și modul cum sunt dispuse coloanele în ansamblul
clădirii (mai ales în construcția templelor). Ordinul exprimă așezarea într-un raport armonios a platformei, coloanei, antablamentului și
frontonului, raportându-se în permanență la dimensiunile omului. Sunt trei ordine: doricul, ionicul și corinticul. Aceste ordine au apărut în
perioade diferite și au trăsături diferite.
Ordinul doric a apărut în perioada arhaică și s-a dezvoltat în Peloponez și în sudul Italiei (Sicilia). Acesta exprimă robustețe, prin forme
puternice, profile și decorații sobre.
Ordinul ionic este al doilea ordin, în ordine cronologică a apărut în perioada arhaică dezvoltându-se în coloniile din Asia Mică și în
insulele din Marea Egee. Față de doric , ionicul este mai bogat decorat și are proporții mai elegante.
Ordinul corintian apare la sfârșitul perioadei clasice, în Asia Mică și este caracterizat ca fiind o expresie a bogăției decorative și a
eleganței. El se aseamănă în mare parte cu ionicul, doar capitelul este mai înalt și mai decorat.
Doricul – platforma pe care este așezat templul are mai multe trepte înalte, iar coloana este așezată direct pe stilobat (ultima treaptă
a platformei), fără bază, are fusul tronconic cu sau fără caneluri (șențulețe verticale) și capitel simplu format din echină și abacă.
Antablamentul este format din arhitrava continuă, friza-cumetope(decorate cu bazoreliefuri sau coloane) , triglife și comișa. Frontonul
reprezintă triunghiul format de cele două pante ale acoperișului și este decorat cu basoreliefuri sau statui adosate timpanului.
Ionicul este caracteristic platformei formată din mai multe trepte dar mai puțin înalte față de doric, coloana sprijinindu-se de stilobat
cu ajutorul unei baze. Fusul coloanei este cilindric și mult mai zvelt și elegant avînd obligatoriu caneluri care sporesc senzația de verticalitate.
Capitelul este format din frunze de acand (1-2 șiruri) și volute răsucite (inspirate după coamele de berbec). Antablementul este format din
arhitravă (cu profile așezate în retrageri suucesive), friză continuă ( simplă sau decorată cu basoreliefuri) și comișă. Frontonul nu se
deosebește fundamental de cel doric.
Corinticul are un singur element diferit față de ionicul cu care se aseamănă, capitelul este format din trei șiruri suprapuse de frunze de
acant și volute (obținute prin răsucirea frunzelor de la colțuri sub forma volutelor).
AGORA
Agora sau piața publică este cel mai vechi complex civic din antichitate. Aceasta era numită și “zona urbană centrală”, fiind centrul
spiritual , juridic, politic și commercial al comunității. Agora îndeplinea mai multe funcții, astfel era considerată loc public pentru adunările
cetățenilor, loc sacru pentru desfășurarea ritualurilor de cult, loc de depozitare și schimb de mărfuri, dar și loc de recreere și plimbare. Această
piață avea diverse forme în funcție de configurația terenului, dar obligatoriu avea temple portice (suită de coloane unite între ele prin
antablamente sau arcade), casa sfatului, teatre, altare.
AGORA din
THESSALONIKI
TEMPLUL
Templul (sau casa zeului) reprezintă cea mai importantă construcție din arhitectura greacă. Până în perioada arhaică, ritualurile se
desfășurau în jurul unui copac considerat sfânt, sau la intrarea unei grote, apoi a apărut ideea construirii unui loc special închinat unui zeu. Față
de templul egiptean care era plin de mister și în care statuia zeului nu putea fi văzută de credincioși, templul grec este deschis acestora având
statuia zeului la vedere, pentru a-i aduce ofrande. Templul grec nu are secrete, sanctuarul unde se păstrează statuia zeului este o cameră
luminoasă și ușor de găsit. Fiind un loc public important pentru orașul-cetate, oamenii sadunau în fața sau în jurul acestuia pentru a participa la
diverse ritualuri religioase sau adunări din cetate cu diverse prilejuri. Pentru fiecare oraș-cetate, exista cel puțin un templu dedicat unui zeu.
Templul putea fi în doua planuri: dreptunghiular (perioada arhaică), dar cel mai adesea fiind construit în plan circular sau tholos (clasicismul
târziu).
Templul în plan dreptunghiular este alcătuit dintr-o singură cameră sau 3 camere, pronausul (sau vestibulul), naosul (cella), și
opistodomul (sau camera tezaurului). Camera statuii zeului numită cella se desprinde dintre vechiul megaron micenian (sala centrală a
palatului), în funcție de numărul și așezarea coloanelor, templele se deosebesc putând fi: aptere (fără coloane pe laturile lungi), prostil (cu
coloane în fața templului), amfiprostil (coloane în față și în spatele templului) și periptere (înconjurate de jur împrejur de coloane.). Ca unitate
de măsură pentru dimensiunea generală a templului, grecii au folosit dimensiunea omului necomparându-se cu templele egiptene
impunătoare și misterioase.
Exemple de temple dorice: Templul zeiței Demeter și zeul Poseidon-Paestum (Italia), Templul lui Zeus-Olimpia, Panthenonul –
Acropole Atena;
Exemple de temple ionice: Templul zeiței Arthemis-Efes, Erechteion și Templul zeiței Aptheros-Acropole Atena.
Partheonul este un monument important aflat în acropole, Atena. Acesta este un templu doric
închinat zeiței Athena, protectoarea cetății, devenind reprezentativ prin arhitectura greacă și fiind un simbol
al încrederii în zei și virtuți morale. Acest templu este celebru datorită proporțiilor lui perfecte dar și
sculpturilor realizate de Fidias la metopele și frontoanele de la exterior și de la friza ionică la interior.
Sunt locuri publice ce folosesc la diverse activități sportive, concursuri, olimpiade. Ele sunt amplasate în
pantă, având la început formă dreptunghiulară, iar apoi cu colțurile rotunjite ca în zilele noastre.
Exemple pot fi: Stadionul de la Delphi sau Olimpia.
SCULPTURA
SCULPTURA STATUARĂ
Această categorie a sculpturii ne demonstrează experiența acumulată de artiști de-a
lungul vremii. Astfel de remarcat este statuara de mari dimensiuni reprezentând oameni
sau zeități cu o anatomie perfectă. Începând cu sec. al VI-lea î.e.n. pentru realizarea
statuilor se folosește piatra. O influență a artei egiptene în sculptura greacă este
prezența frontalismului, adică statuile sunt parcă încremenite și le lipsește expresivitatea
chipurilor.
KOUROI SI KORE
Aceste statui sunt realizate în perioada arhaică și reprezintă băieți și fete înfățișați nud cu o arhitectură a
corpului bine proporționată și dezvoltată, dar cu o atitudine încă încremenită în majoritatea cazurilor. Fața este ușor
expresivă prin schițarea unui surâs, “surâs arhaic”. Băieții sunt numiți Kouroi, iar fetele Korele. Fetele tinere sunt
înfățișate cu siluete zvelte, dar de data aceasta toate sunt îmbrăcate în veșminte bogate. Față de baieți,
reprezentarea fetelor se face în poziții și atitudini mult mai variate, punând în evidență idea de mișcare. Mâinile sunt
reprezentate depărtate de corp, mimând mișcarea brațelor. Există o grijă pentru detalii, podoabe, bijuterii sau
aranjarea părului. Pentru accentuarea detaliilor este folosită policromia (buze, ochi, păr, bijuterii). Și statuile
reprezentănd fete ca și cele ce reprezintă băieții au același surâs arhaic, dar expresiile chipurilor sunt mai variate,
sugerând veselia, ironia, etc. Evoluția sculpturii atinge apogeul în perioada clasică stabilindu-se canoanele de
frumusețe și perfecțiune. Astfel în această perioadă artistul are libertate necondiționată în fața regulilor rigide. De
aceea apar mari personalități artistice și mari școli de arte. Artistul pune în evidență diversificarea mișcărilor și
expresiei feței. Trupurile tinere sunt atletice și viguroase, reprezentănd idealuri morale ale societății conștiente de
puterea ei.
APROXIOMENOS DE LIPIS
SCULPTURA MONUMENTALĂ ȘI RELIEFURILE DECORATIVE
Sculptura monumentală și reliefurile decorative, fac parte din decorațiunile arhitecturale astfel: sculptura
monumentală se întâlnește pe frontoanele templelor , iar reliefurile decorative le găsim pe frize, metope, socruri de
statui, stele funerare și altare. Pentru realizarea acestora este necesară respectarea anumitor reguli.
- Prima regulă importantă se numește legea cadrului și constă în adaptarea compoziției la forma și dimensiunile
cadrului.
- A doua regulă importantă pentru a realiza monumentul arhitectural trebuie să țină seama de realizarea unității
compoziționale, în așa fel încât în ansamblu compoziția să fie echilibrată
Temele alese reprezintă aspecte din legendele mitologice, în cazul templelor sau a altarelor și din viața defunctului
în cazul stelelor funerare.
Frontonul templului zeiței arthemis din Corfu este realizat în perioada arhaică. În această perioadă se pune o mare
importanță pe detaliu sacrificând ansamblul, iar unitatea compozițională era greu de obținut. În altă ordine de idei,
sculptorul acordă o importanță mai mare problemelor de mișcare , personajele fiind surprinse în poziții și atitudini
mult mai diverse.
Templul lui Zeus, un simbol al cetăților elene, a fost construit în Olimpia, în perioada clasică, după un plan
în acord perfect cu peisajul din jur. Cele două frontoane ale acestuia, sunt decorate în ronde-bosse iar metopele
frizei dorice sunt decorate cu bazoreliefuri. Din punct de vedere compozițional şi stilistic, sculpturile
frontoanelor şi metopelor formează un tot unitar. Realizarea acestora constituie un moment important pentru
a defini trăsături ca: încadrarea compozițiilor în triunghiul frontoanelor sau dreptunghiul metopelor cu
respectarea legii cadrului, tratarea sculpturilor în planuri mari eliminând detaliile şi reliefând volumele cu
ajutorului jocului de umbră şi lumină, exprimarea mişcării prin gesturi şi poziții variate sau jocul faldurilor,
realizarea de chipuri sobre fără expresivitate. Frontoanele prezintă aspecte din legendele mitologice,
„Cucerirea Peloponezului”(Frontonul de est), „Luptele centaurilor cu lapiții”(Frontonul de vest) şi „Muncile
lui Hercule”
Ceramica şi pictura
Un alt domeniu important al artei greceşti, este şi secțiunea „ceramnică şi pictură”. Ceramnica fiind specifică atei greceşti,
ea se regăseşte în viața de zi cu zi. Grecii fiind foarte buni meşteşugari realizau obiecte de ceramnică în număr foarte mare, de
bună calitate dar şi ieftine determinând înflorirea negoțului. Ceramnica era folosită în gospodărie dar, oricare ar fi fost
destinația ei aceasta era întotdeauna pictată. Datorită faptului că picturile monumentale realizate de greci nu s-au păstrat până
în prezent, ceramnica pictată constituie singura dovadă a picturii greceşti prezentând asemănări de tehnică şi tematică cu
pictura. Atelierele de pictură şi ceramnică erau foarte numeroase iar vasele erau decorate de pictori renumiți. Întâlnim diverse
forme de vase cu destinații multiple fiind folositoare în gospodărie(Phitos, Hidra, Crater, Riton, Cupe etc.). Compozițile pictate
pe vase sunt realizate într-o unitate organică făcând legătura între forma vaselor şi decor. În perioadele de început ale
ceramnicii, decorul pictat era realizat în registre suprapuse pe anumite zone sau întreaga suprafață a vasului şi reprezentau
motive geometrice, florale, zoomorfe şi antropomorfe, cu personaje inspirate din mitologie. Mai târziu, decorul pictat devine
exclusiv figurativ, realizându-se pe toată suprafața vasului iar subiectele vor fi luate din legende sau din viața de zi cu zi uneori
fiind însoțite de texte explicative. În funcție de perioada în care sunt realizate vasele au anumite caracteristici astfel, în perioada
arhaică acestea sunt pictate cu figuri negre pe fond roşu sau invers, în perioada clasică întâlnim cele două stiluri, sever şi liber iar
în perioada elenistică se practică stilul înflorat. Exemple pot fi:„Vasele Dypilon”, „Vasul François”, „Amfora lui Exekias”,
„Craterul de la Luvru”, „Craterul din Orvieto” etc. .
Pictura monumentală nefiind cunoscută decât din descrieri şi copiile romane mai ales cele de la Pompei şi Herculanum sau
prin intermediul ceramnicii pictate, era folosită pentru decorarea caselor şi mai târziu a palatelor elenistice. Tehnica de lucru
folosită este similară cu cea a frescei sau a encausticii aceasta însemnând realizarea picturilor cu pigmenți de culoare ce sunt
amestecați cu ceară, aceasta conferind culorilor calități speciale cum ar fi transluciditatea şi luminiozitatea. Exemple pot fi:
„Lupta lui Alexandru cel Mare cu Darius”(mozaic, copie romană). Pe lângă pictură întâlnim şi mozaicul fiind preferat pentru
strălucirea culorilor. Subiectele sunt inspirate din legende mitologice sau din viața coditiană iar compozițile sunt ample cu multe
personaje, încadrate în peisaje sau interioare cu detalii realiste sugerând profunzimea prin plasarea personajelor în planuri
diferite. Pictori renumiți se pot considera: Polignot, Exekias, şi Apelles
Vas Dypilon Vas Hidra
GINECEU (LOCUINȚĂ)
Gineceu (în greacă γυναικεῖον/γυναικών/γυναικηΐη/γυναικωνῖτις) era în casele din Grecia antică un spațiu rezervat
femeilor, în care nu era permis accesul vreunui bărbat străin de familie
De regulă, gineceul ocupa încăperile din fundul casei, care nu aveau ferestre, sau la etajul casei. În ambele
situații, gineceul nu avea ieșire directă spre exterior
Femeile își petreceau aproape toată viața în gineceu, unde se ocupau de gospodărie și de creșterea și educarea
copiilor. În aproape fiecare casă, în gineceu se găsea și un război de țesut, în care femeile țeseau materialele necesare
îmbrăcămintei întregii familii
Femeile părăseau arareori gineceul - doar când își vizitau părinții, când mergeau la baia publică sau pentru a
participa la unele sărbători religioase - dar nu aveau voie să meargă la piață sau la petreceri cu soțul. Principala lor
misiune în viață era să le ofere soțului și fiilor ceea ce își doreau și să își educe fetele în gineceu
În general, până la vârsta de 7 ani, copiii erau educați în gineceu, de mamă și de celelalte femei din casă. După
această vârstă băieții între 7 și 14 ani nu aveau un program obligatoriu dar, de regulă, părăseau gineceul și învățau
practicarea gimnasticii și muzica. Fetele continuau să stea în gineceu, unde învățau să facă treburile casnice și
muzica. Aici învățau că o soție bună trebuie să vadă, să audă și să vorbească puțin, fapt pentru care nu trebuie să
părăsească gineceul decât arareori, și atunci în special pentru sărbătorile religioase.
Și în Roma antică casele aveau un gineceu (în latină gynaeceum) amplasat în atriu, unde locuiau femeile, precum
și camere special destinate muncii acestora.
ATLANT
Atlant este - după Atlas, unul dintre titanii din mitologia greacă - o statuie de piatră masculină, nudă sau
seminudă, reprezentând un bărbat într-o atitudine de efort, care susține pe umeri, pe spate sau pe cap antablamentul
unei clădiri, un balcon, un bovindou, un monument etc., și care înlocuiește o coloană, un stâlp sau pilastru, ca
element portan.
În sculptura greacă, denumirea de Atlant provine de la numele titanului Atlas, figurat susținând globul
pământesc[3]. Echivalentul latin al termenului atlant, provenit din limba greacă, este telamon (Τελαμών), numele
unuia din argonauți.
Denumirea de telamon apare pentru prima dată în limba latină la Vitruviu, în De Arhitectura, pentru a denumi
motivul sculptural reprezentând varianta masculină a cariatidei. Un telamon poate fi figurat fie cu brațele ridicate, fie
sprijinite pe șolduri, într-un gest indicând un efort de susținere, având rol funcțional sau pur decorativ. În realitate,
legătura dintre Telamon și Atlas nu este foarte clară. Potrivit anticilor, cele două nume aveau în comun rădăcina ti-,
care înseamna „a purta, a susține". Telamoni celebri se aflau la Agrigent, în tepidariumul termelor din Forul pompeian
și în alte monumente, unde aveau uneori mai mult rol decorativ decât structural.
Preluat de romani de la greci, atlantul a fost utilizat, mai târziu, în Europa în decorația arhitecturală neoclasică.
Capitel
Capitelul este partea superioară a fusului unei coloane, semicoloane sau a unui pilastru, mai groasă și
ornamentată, pe care se sprijină arhitrava, arcul, bolta sau cupola, a căror greutate urmează să o preia.
În spațiul Greciei antice, denumite după coloana reprezentativă, împreună cu capitelul ei, există ordinele
clasice doric, ionic și corintic.
Din combinarea capitelului ionic cu cel corintic a rezultat alt ordin arhitectonic antic, cel compozit, caracterizat în
special prin capitelul cu volute și cu foi de acantă.
Și în lumea dinafara spațiului cultural grec existau coloane cu capiteluri. În Egiptul Antic, capitelurile aveau forma
inspirată de floarea de lotus.
CARIATIDĂ
Capitelul este partea superioară a fusului unei coloane, semicoloane sau a unui pilastru, mai groasă și ornamentată,
pe care se sprijină arhitrava, arcul, bolta sau cupola, a căror greutate urmează să o preia.
În spațiul Greciei antice, denumite după coloana reprezentativă, împreună cu capitelul ei, există ordinele
clasice doric, ionic și corintic.
Din combinarea capitelului ionic cu cel corintic a rezultat alt ordin arhitectonic antic, cel compozit, caracterizat în
special prin capitelul cu volute și cu foi de acantă.
Și în lumea dinafara spațiului cultural grec existau coloane cu capiteluri. În Egiptul Antic, capitelurile aveau forma
inspirată de floarea de lotus.
STOA (ARHITECTURĂ)
Stoa (plural: stoas, stoai, sau stoae), este un termen care definește, în arhitectura Greacă antică, un portic sau un
culoar acoperit (hipostil), adeseori pentru folos public. Cele timpurii aveau și la intrare coloane, de obicei dorice,
creând astfel o atmosferă sigură și protectivă.
Exemplele mai târzii au fost construite cu două utilități, uneori colonadele interioare despărțeau spațiul în
magazine sau diferite oficii, coloanele urmând de această dată arhitectura ionică. Aceste clădiri erau deschise
publicului, negustorii își vindeau bunurile sau artiștii își arătau operele. Aceste stoa de obicei înconjurau zona
bazarelor, a magazinelor, marilor orașe.
Numele școlii filosofice a stoicismului fondată în Atena de Zenon din Citium (Kition) în jurul anului 300 a.Chr.,
în perioada elenistică, derivă din „stoa”
Sursa de inspiare: internetul