PRO

IECT
FIZI
CA
STAN GIULIA, CLASA A VIII-A A
 FIZICA SI VIATA COTIDIANA
VALORI ALE INTENSITATII CURENTULUI ELECTRIC

Fizica este o stiinta a naturii care studiaza structura materiei, proprietatile generale, legile de miscare, formele de
existenta a materiei, precum si transformarile reciproce ale acestor forme. Fizica este poate cea mai importantă știintă a
naturii deoarece cu ajutorul ei pot fi explicate în principiu orice alte fenomene întâlnite în alte stiinte ale naturii.
Notiunile dobandite mai jos ne ajuta sa ne explicam anumite fenomene din natura , sa ne ferim de cele daunatoare, iar cu
unele sa ne folosim in ajutorul lor.
Aceasta lista ar cuprinde:
 Fulgerul si tunetul
 Deplasarea obiectelor grele folosind sistemul de parghii sau scripeti;
 Folosirea fortei de frecare in ajutorul nostrum ( frana de la bicicleta, cea de la
 tren si cea de la masina si importanta lor)
 Marirea coeficientului de frecare la alunecare in cazul rotilor masinii
 (anvelope de iarna), a incaltamintei si efectul acestuia.
 Micsorarea vitezei unui autovehicul la intrarea intr-o curba nu numai ca asa
 prevede codul rutier ci si explicarea fenomenului si constientizarea pericolului
 vitezei mari.
 Ocolirea conductoarelor electrice cazute la pamant (pericol de electrocutare).
 Folosirea obiectelor electrocasnice, conectarea acestora la reteaua de current
 electric numai cu mainile uscate, si scoaterea corecta a acestora din priza (cu o
 mana se fixeaza priza iar cu cealalte se trage de stecher).
 Folosirea corecta a ochelarilor si rolul lor.
* Inghetarea apei, marirea volumului acesteia si rolul ei distructiv.
Alte exemple ar putea fi si:
- Forta de frecare
Frecarea este fenomenul ce apare la contactul dintre doua corpuri datorita intrepatrunderii asperitatilor si neregularitatilor
microscopice ale corpurilor aflate in contact.
Exemplu: Miscarea placilor tectonice: Atunci cand tensiunea depaseste forta de rezistenta a rocilor, plecile se misca,
producandu-se brusc o crapatura, un cutremur.
- Forta elastic
Forta elastic este o forta care apare in corpuri elastic fiind resposabila de readucerea corpului la forma initiala dupa
incetarea actiunii fortei de deformare; prin urmare este o forta orientata permanent in sens opus fortei de
deformare.
Exemplu: resortul sau pendulul elastic, balonul, caucuicul.
- Forta de tractiune
Forta de tractiune este forta care determina cresterea vitezei de deplasare a unui mobil asupra caruia actioneaza.
Exemplu: forta dezvoltata de motorul unui autovehicul
Acesta lista ar putea continua, dar prima concluzie care se desprinde este aceea ca fizica este prezenta zilnic in viata
noastra, fie ca noi o cunoastem fie ca nu. Daca avem un minim de cunostinte acumulate, acestea le putem folosi in a ne
usura munca, de a ne feri de pericole si de a intelege ce se intimpla in jurul nostru.
In multe situatii necunoasterea legilor fizicii poate fi fatala.
 PRODUCEREA ALUMINIULUI
Aluminiul se obține prin electroliza aluminei topite (alumina se extrage din
bauxita). Tensiunea electrica intre electrozi nu este decât de 4 volți, dar intensitatea
curentului ce străbate cuva electrolitica este de 180000 A adică 1,8x10 5 A. de aceea
conductorii folosiți in instalație au secțiunea foarte mare.

TRASNETUL
Trăsnetul este o descărcare electrica in scânteie care se produce in atmosfera
terestra, fie intre doi nori, fie intre un nor si pământ. Norii de furtuna se încarcă in
partea lor inferioara, in special, cu sarcina negativa, iar aceasta încarcă prin influenta
suprafața pământului cu sarcina pozitiva. Când norul se deplasează,
zona de sarcina pozitiva de pe pamant îl urmărește ca o umbra .Norul
si pământul pot fi considerați drept armaturile unui condensator intre
care tensiunea electrica atinge valori de ordinul zecilor si chiar al
sutelor de milioane de volți. Daca tensiunea dintre doi nori sau dintre
nori si pământ devine suficient de mare apare o descărcare electrica
foarte puternica numita trăsnet. Exista multe forme (tipuri) de trăsnete:
trăsnetul liniar, superficial, globular, perlat, etc…

TRENUL TGV
 TGV sau tren de mare viteză (franceză train à grande vitesse; a nu se confunda cu AGV) este un tren electric care
poate circula cu viteză mare (270 sau 320 km/h), dezvoltat de Societatea Națională a Căilor Ferate Franceze (SNCF) și
construit de societatea Alstom. Trenul circulă atât pe linii clasice (exclusiv cu viteze de până la 200 km/h), cât mai ales pe
linii speciale de mare viteză sau LGV (franceză ligne à grande vitesse) care permit viteze superioare limitei de 250 km/h
(un tren de mare viteză este un tren care poate atinge 200 km/h pe linii clasice sau poate depăși 250 km/h pe linii de
mare viteză). Conceperea și exploatarea LGV-urilor a fost făcută inițial de o subsidiară a SNCF. „TGV” este o marcă
înregistrată a SNCF.

TEMPERATURA DE TOPIRE A GHETII

SI DE FIERBERE A APEI PE MUNTII INALTI
TOPIREA
1. Definitie: Procesul de trecere a substantei din stare solida in stare lichida, la
temperatura bine determinate.
2. Temperatura topirii = temperatura solidificarii
3. Topirea unui solid se produce la o anumita temperatura, numita temperatura de topire.
4. Pe toata durata topirii, temperatura amestecului solid-lichid ramane constanta.
5. Topirea are loc cu absorbţie de căldură.
6. Presiunea are influenţă asupra temperaturii de topire. Temperatura de topire creste la cresterea presiunii. La unele
substante (apa, fonta ,bismut) temperatura de topire scade la cresterea presiunii.Variaţiile presiunii atmosferice fiind mici,
multă vreme nu s-a putut constata nici o legătură între temperatura de topire şi presiunea exterioară. De-abia când s-au
obţinut presiuni mari, s-a observat acest fenomen, mai ales la topirea gheţii. Presiuni mari asupra gheţii face ca topirea
acesteia să aibă loc la temperaturi mai mici de 0ºC, aşa cum se întâmplă la o presiune
atmosferică normală. Acest fapt face posibil patinajul, curgerea lentă a gheţarilor,
realizarea lentilelor de gheaţă, formarea bulgărilor de zăpadă.
7. Substanţele dizolvate au influenţă asupra temperaturii de topire. Prezenţa altor
substanţe determină micşorarea temperaturii de topire. Acest fapt este folosit la obţinerea
aliajelor. Temperatura de topire a celor mai multe aliaje este mai mică decât temperatura
de topire a fiecărui metal din care este alcătuit aliajul.

FIERBEREA
 Pe varfurile a doi munti de inaltimi diferite presiunea atmosferica difera.
Aerul se rarefiaza cu cat te departezi de suprafata pamantului pentru ca sunt
mai putine molecule de aer care apasa de deasupra. Cu cat aerul e mai rarefiat
cu atat apa fierbe la o temperatura mai mica. Pe muntele cel mai inalt apa fierbe
la mai putine grade.
In oala sub presiune (care dupa cum ii spune numele, fiind inchisa etans,
dezvolta o presiune mai mare ca a aerului) apa fierbe la peste 100 Celsius.
Acest lucru e bun ca sa gatesti alimentele mai fierbinti dar fara sa le arzi.
Temperatura de fierbere a apei scade odata cu scaderea presiunii
atmosferice. Astfel incat, la o inaltime de 1800 de metri, apa va atinge punctul
de fierbere la doar 94,4 grade Celsius si nu la 100 de grade Celsius, asa cum
fierbe la nivelul marii, cum toti am invatat la scoala. Iar pentru ca presiunea
atmosferica scade o data cu cresterea altitudinii, temperatura la care apa
atinge punctul critic pe varful Everest, la o altitudine de 8848 m, este de 69 de
grade Celsius.
Punctul de fierbere al unei substanţe este temperatura la care tranziţia
de la starea de agregare lichidă la cea gazoasă se petrece în volumul lichidului şi nu doar la suprafaţă. Aşa cum ştiu toţi,
apa, lichidul care se găseşte în proporţie de peste 70% pe glob, fierbe la temperatura de 100 de grade Celsius. Dar ce se
întâmplă sub nivelul mării sau pe Everest? Punctul de fierbere al apei la presiunea de o atmosferă fizică este foarte
aproape de 100 °C. "Temperatura de fierbere a apei la presiunea atmosferică normală este de 100 de grade Celsius.
Asta înseamnă 10 la puterea a cincea Pascali sau un Bar, depinde în ce vrem să exprimăm presiunea. Odată cu
creşterea altitudinii, presiunea scade. Automat, scăderea presiunii influenţează şi temperatura de fierbere a apei scade",
explică prof. Gabriela Dinu, inspector al ISJ Dâmboviţa. Când presiunea creşte, punctul de fierbere creşte şi el, până
când se atinge punctul critic, la care proprietăţile gazului şi ale lichidului devin identice. În direcţia opusă, prin scăderea
presiunii punctul de fierbere scade până se atinge punctul triplu al substanţei respective.
"Pe Everest, deci la peste 8800 de metri, temperatura de fierbere a apei, este de 69 de grade Celsius. Există o relaţie de
variaţie a presiunii odată cu altitudinea şi în funcţie de presiune există grafice, tabele de fierebere a apei în funcţie de
presiune. Sub nivelul mării, însă, presiunea creşte şi automat, temperatura de fierbere a apei este mai mare de 100 de
grade Celsius", adaugă prof. Gabriela Dinu.
 Bucătăresele trebuie să ştie că în general, sarea, zaharul şi orice altă substanţă adăugată în apă creşte
temperatura apei cu aproximativ 5° şi implicit scade timpul de preparare al mâncării. De asemenea, punctul de fierbere al
apei este cu 1°-2° mai scăzut în zilele ploioase faţă de cele însorite.

ROBERT BROWN SI MISCAREA BROWNIANA

 Agitaţia termică, numită şi mişcare browniană (după botanistul Robert Brown, care
a descoperit-o) este o mişcare spontană, complet haotică şi dependentă de temperatura
mediului, a unor particule aflate într-o suspensie coloidală sau dispersie gazoasă. Robert
Brown a observat fenomenul în anul 1827, când a încercat să studieze particule de polen
în câmp microscopic.
Primul care a dezvoltat o teorie a mişcării browniene, confirmată apoi
experimental, a fost Albert Einstein, care în 11 mai 1905 a publicat în revista Annalen der
Physik articolul „Despre mişcarea particulelor mici suspendate în lichide staţionare,
conform cerinţelor teoriei cinetico-moleculare a căldurii”
El a stabilit legea care îi poartă numele şi care arată că media pătratelor deplasărilor (sau proiecţiilor sale)
particulelor browniene variază direct proporţional cu timpul în care se fac deplasările, temperatura rămânând constantă.
Descoperirea mişcării browniene
Botanistul englez Robert Brown în anul 1827, preocupat cu studiul microscopic al
polenului diverselor plante, a preparat o suspensie coloidală din polen în apă. Metoda
suspensiei era folosită pentru a separa particulele de polen exterm de fine în vederea
studierii la microscop a unei singure particule. Brown a observat în câmpul microscopic
că polenul din suspensie manifestă o mişcare complet dezordonată şi continuă. El a
crezut că mişcările se datorează agitării preparatului în timpul procesului de amestecare
a polenului în apă; lăsând suspensia în stare de repaus timp de mai multe luni se aştepta
ca gradul de agitaţie a polenului să scadă sau să înceteze. Spre surprinderea lui,
intensitatea agitaţiei particulelor n-a scăzut şi nu prezenta nicio modificare a
particularităţilor sale. La început aceste mişcări erau considerate o formă de manifestare
a vieţii, dar în scurt timp s-a descoperit că fenomenul observat de către Brown se
manifestă şi în cazul suspensiilor de mici particule anorganice. Mai mult, s-a arătat că
intensitatea mişcărilor complet dezordonate ale particulelor creşte odată cu temperatura
şi scade odată cu creşterea masei particulelor din suspensie. Ulterior s-a descoperit că fenomenul este prezent şi în cazul
unor particule solide, extrem de fine, dispersate într-un mediu gazos (în aer, de exemplu).
 Fenomenul pus în evidenţă de Brown a fost denumit
mişcare browniană şi se poate defini în felul următor:
Enunţ:
Se numeşte mişcare browniană, mişcarea continuă,
complet dezordonată, dependentă de temperatură, a unor
particule solide aflate în suspensie într-un fluid.
Există o limită superioară a masei particulelor peste
care fenomenul mişcării browniene devine insesizabilă.
Aceasta depinde atât de temperatură cât şi de natura fizică a
fluidului în care sunt dispersate particulele. Particulele la care
se poate pune în evidenţă existenţa mişcării browniene
poartă numele de particule Brown.
Pornind de la descrierea mişcãrii browniene se observã cã sistemele guvernate de procese haotice nu trec
niciodatã de douã ori prin aceeaşi stare; comportamentul ulterior nu poate fi anticipat niciodatã Termenul de mişcare
browniană (în onoarea botanistului Robert Brown) se referă la fenomenul fizic prin care particule suspendate într-un fluid
se mişcă aleatoriu. Se poate observa o asemãnare între traiectoria unei particule aflatã într-o mişcare brownianã şi
schiţele proiectelor deconstructiviste. Aşa cum haosul mişcãrii browniene nu este cu adevãrat haos, ci doar
supersensibilitate la condiţiile iniţiale, nici liniile generatoare ale acestui tip de arhitecturã nu sînt arbitrare, ci depind de
cauze greu observabile. “Haosul nu mai este gîndit ca o pierdere de informaţie, ci devine el însuşi o sursã de cunoaştere.”
Constatarea lui Brown a stârnit la început mult interes şi s-a încercat să se interpreteze, să se explice. Fenomenul
era în contradicţie cu următorul raţionament care părea sigur atunci: particula solidă aflată în fluid la echilibru termic este
ciocnită din toate părţile de moleculele fluidului, şi cum mişcarea acestora este perfect dezordonată, impulsurile
comunicate particulei trebuie să se compenseze reciproc, deci particula trebuie să se afle în repaus. În continuare s-au
făcut numeroase încercări pentru a descoperi cauza mişcării browniene. Soluţia coloidală s-a ţinut în condiţii exterioare
fixe un timp îndelungat, săptămâni şi chiar luni de zile. Acum echilibru termic este stabilit, însă se constată că micşorarea
browniană continuă la fel de intensă ca la început. Dar o dată atins echilibrul termic, nu există oare curenţi în fluid datorită
trepidaţiilor sau altor cauze care să provoace mişcarea browniană? Cu toate acesta s-a constatat că mişcarea browniană
continuă la fel de intens dacă temperatura a rămas constantă.
 Dezvoltarea teoriei cinetico-moleculare a permis explicarea acestei mişcări. Atunci când particulele solide aflate în
suspensie într-un fluid sunt foarte mici, impulsurile comunicate lor de către moleculele fluidului nu se mai compensează
reciproc. Particulele solide se vor mişca în fiecare moment după direcţia rezultantei forţelor care apar în urma ciocnirilor.
Pentru o temperatură dată şi un solvent dat, mişcarea browniană nu se mai observă atunci când dimensiunile particulelor
depăşesc anumite valori, deoarece în aceste cazuri, când masele particulelor sunt relativ mari, impulsurile comunicate lor
se compensează reciproc şi mişcarea browniană încetează. Mişcarea browniană este una dintre cele mai convingătoare
confirmări ale concepţiei cinetico-moleculare despre natura fenomenelor termice.
Mişcarea browniană şi viaţa cotidiană Viaţa oamenilor este plină de incertitudini, la fel ca şi multe fenomene din
natură. Nimeni nu poate prevedea cu precizie ce se va întâmpla în următoarea secundă, următorul minut etc. În loc să
acceptăm că viitorul este întotdeauna nesigur, au fost formulate mereu multe modele şi algoritmi pentru previziunea unor
acţiuni care implică elemente nesigure. Unul dintre ele este modelul Brownian. De fapt toti oamenii pot fi comparati cu
niste molecule care se misca dezordonat şi continuu.

Biografia lui William Thomson - Lord Kelvin

(1824-1907)
 William Thomson s-a nascut la 26 iunie 1824, la Belfast, in Irlanda, in familia unui profesor de matematica.
Pana la varsta de zece ani, de educatia lui, s-a ocupat tatal sau.Cand acesta a fost invitata in calitate de profesor la
Universitatea din Glasgow, l-a inscris pe talentatul baiat la universitate. Baiatul si-a insusit cunostintele ce se predau la
universitate si s-a familiarizat in special cu lucrarile lui Saplace si Fourier, cu privire la transmiterea caldurii. La varsta de
16 anis-a dus la Universitatea din Cambridge, apoi un an mai tarziu la Paris, unde a lucrat in laboratorul lui Renault si s-a
ocupat mai indeaproape de fizica experimentala.
Avea abia 22 de ani cand s-a intors la Glasgow si a fost numit profesor de fizica la universitate. In
continuare, a ramas credincios fizicii tot restul vietii. Imediat ce si-a luat in primire postul si-a amenajat un laborator
propriu, din resursele sale modeste, intr-o pivnita de vinuri parasita. Aici a inceput sa-si faca experimentele stiintifice.
Domeniul preocuparilor sale era foarte vast: fizica, in special stiinta despre temperatura, electricitate si magnetism.
In anul 1848 a publicat prima lucrare despre termodinamica, in care a stabilit pornind de la teoria caldurii a
lui Carnot, scara absoluta a temperaturilor. Doi ani mai tarziu a stabilit teoretic dependenta punctului de topire de
presiune, pe care o constatase anterior prin experimente.
William Thomson Kelvin a murit in anul 1907, lasand in urma sa o usurare a muncii oamenilor de stiinta care
se ocupe cu temperatura si variatiile acesteia. Datorita lui o multime de lucruri functioneaza mult mai bine decat ar fi
functionat fara ajutorul teoriilor sale.

Kelvin (K) este unitatea de masura fundamentala a caldurii termodinamice. A fost denumita astfel in
cinstea fizicianului englez William Thomson Kelvin.
Definitie: Kelvin reprezinta a 273,16-a parte a diferntei de temperatura dintre zero absolut si punctul
de inghetare al apei, masurata pe scara termodinamica a temperaturilor.
 Nota: Unitatea Kelvin se foloseste ca grad de temperatura pentru exprimarea intervalelor sau diferentelor de
temperatura.
Raportul de conversiune: Tk(toC+276,16)= 5/4(toR+273,16)= 5/9[(toF-32)+273,16]

BIOGRAFIA LUI JOULE

James Prescott Joule s-a nascut pe data de 24 decembrie 1818. A

fost unul din cei mai mari fizicieni ai timpului sau fiind un englez autodidact
si fabricant de bere. Tatal sau, producator de bere, Benjamin Joule a trait
intre anii 1748 si 1858. Dupa casatoria cu Alice Prescott Joule, mama
fizicianului, a dat nastere lui si fratelui sau Benjamin.
 James a invatat in casa familiei Broomhill, aaproape de Salford pana in anul 1834 cand a fost trimis cu fratele sau
mai mare pentru a studia cu John Dalton la Societatea literara si filozofica din Manchester. Cei doi au primit doar doi ani
de educatie in aritmetica si geometrie inainte ca Dalton sa fie fortat sa se retraga din cauza unui accident vascular
cerebral. Cu toate acestea, influenta lui a facut o impresie de durata asa cum au facut si asociatii lui, chimistul William
Henry si inginerii Ewart Petru si Hodgkinson Eaton din Manchester.
Joule a fost ulterior, indrumat de John Davies. Fascinat de energie electrica, el si fratele sau au experimentat
oferindu-si socuri electrice reciproc dar si celor ce serveau familiei.
Joule a devenit manager de fabrica de bere si a avut un rol active pana la vanzarea afacerii in 1854. Stiinta a fost
un hobby, dar a inceput curand sa investigheze fezabilitatea inlocuirii motoarelor de fabrici de bere cu abur, cu motor
electric nou inventat. In 1838, primele sale lucrari stiintifice privind energia electrica au contribuit la Analele de energie
electrica, fondand revista stiintifica privind energia electrica operata de catre colegul lui Davies, William Sturgeon.
A formulat legile proprii in 1840 si spera sa impresioneze Societatea Regala, dar a constatat, nu pentru ultima
data, ca el a fost perceput ca un diletant dintr-o provincie simpla.
Cand William s-a mutat la Manchester in 1840, Joule si acesta au devenit nucleul unui cerc de intelectuali ai
orasului. Cei doi au impartit ideea ca stiinta si teologia ar putea si ar trebui sa fie integrate. Joule a continuat sa profeseze
la Sturgeon Royal Victoria Galeria de stiinte practice.
A devenit celebru datorita unei experiente faimoase menita
pentru a determina echivalentul mechanic al caloriei, efectuata in anul
1842. Prin aceasta experienta Joule a verificat principiul conservarii si
transformarii energiei. Aceasta lege este foarte importanta pentru
stiinta actuala. Pe baza legilor conservarii si, in particular, a legii
conservarii si transformarii energiei, in stiinta se fac diferite calcule ce
prezic noi efecte si fenomene, apreciindu-se descoperirile de pe pozitii
materialistice.
Presupunandu-se o noua teorie sau proiectul unei noi
instalatii , acestea nu pot contrazice legea conservarii si tranformarii
energiei deoarece aceasta serveste drept argument convingator in
favoarea lor. Joule era excelent experimentator facand diverse
cercetari. Astfel, cercetand legile degajarii de caldura din curentul electric, el a inteles ca experientele cu surse galvanice
a reactiilor chimie la incalzirea conductorului si ce contributie adduce insusi curentul. Atunci a realizat experienta, aplicand
curentul de inductie, iar in felul acesta a fost descoperita legea lui Joule.
In rezultatul numeroaselor experiente Joule ajunge la concluzia : caldura se poate obtine cu ajutorul fortelor
mecanice. Inlocuind rotirea manuala a bobinei prin rotirea cu ajutorul unei greutati cazatoare. Joule a gasit in anul 1843
echivalentul mechanic al caldurii. Ulterior el a determinat aceasta marime prin diferite metode. Cea mai exacta valoare a
echivanetului mechanic aflata de Joule este egala cu 427,4 kgm/ccal. Ea a fost obtinuta experimental prin incalzirea apei
in calorimetru cu ajutorul greutatilor cazatoare. Experientele lui Joule sunt simple ca idée, insa in fiecare dintre ele poate fi
gasita o oarecare subtilitate experimentala. De exemplu, in ultima experienta despre care s-a vorbit, pentru a
preintampina miscarea intregii mase de apa spre peretii laterali ai calorimetrului au fost fixate in directie radiala patru
randuri de lamale: in scopul izolarii termice axul metallic este impartit in doua parti printr-un cilindru de lemn.
A enuntat in 1841 legea transormarii energiei in cinductoare, conform
careia energia disipata sub forma de caldura la trecerea curentului electric
printr-un conductor este proportionala cu rezistenta conductorului, cu
patratul intensitatii curentului si cu timpul. Aceasta exhivalare este
cunoscuta ca legea lui Joule.
El este descoperitorul efectului magnetostrictiv pe care l-a explicat
in anul 1847. James Prescott Joule a adus o contributie importanta si in
fizica moleculara, stabilind ca energia interna a unui gaz depinde de
temperature si a calculate viteza moleculelor unui gaz, pentru prima data in
fizica.
Impreuna cu William Thomson, in 1852 a observat miscorarea
temperaturii unui gaz ce se destined fara a efectua un lucru mecanic, numit
effect Joule-Thomson. Datorita importantului sau rol din fizica, unitatea de masura a energiei a fost numita in onoarea sa,
Joule.
Joule a fost influentat de gandirea lui Franz Aepinus si a incercat sa explice fenomenele de electricitate si
magnetism, in termini de atomi, inconjurate de o “ etera calorica in stare de vibratie”. Cu toate acestea, interesul lui Joule
a deviat de la problema financiara la cat de mult lucru ar putea fi extras dintr-o anumita sursa, conducandu-l sa speculeze
cu privire la converitbilitatea de energie.
In 1843 a publicat rezultatele experimentelor care arata ca efectul de incalzire pe care l-a cuantificat on anul 1841
a fost determinat de generarea de caldura in conductor, si nu de transferal la o alta parte a echipamentului.
Aceasta a fost o provocare directa la teoria calorica, care sustinea ca, caldura nu poate fi nici create nici distrusa.
Teoria calorica a dominat in stiinta de cand a fost introdusa de catre Antonie Lavoisier in 1783. Prestigiul lui Lavoisier si
succesul practice al teoriei calorice a motorului termic a lui Sadi Carnot de la 1824 au asigurat ca tanarul Joule care lucra
afara, fie in mediul academic sau ca inginer, avea un drum dificil inainte.
Sustinatorii teoriei calorice au subliniat usor simetria efectului Seebeck-Peltier pentru a pretinde ca, caldura si
curentul au fost convertibile, cel putin aproximativ, printr-un process reversibil.
In 1847 s-a casatorit cu Amelia Grimes, alaturi de care a format o familie cu 3 copii, Benjamin Arthur, Alice Amelia
iar cel de-al treilea decedand odata cu mama sa in 1854.
Joule si-a dat ultima suflare pe data de 11 octombrie 1889 la resedinta din Sale si este inmormantat in cimitirul
Brooklands. Pe piatra funerara este scris un citat din Evanghelia lui Ioan: “ Trebuie sa continui lucrarile celui care m-a
trimis cat timp este zi, cand vine noaptea nimeni nu poate lucra.”
Casa publica din Wetherspoon din Sale, orasul unde a decedat, este numita dupa el.
 CONCEPŢIA ATOMISTĂ ASUPRA MATERIEI
1.1CONCEPŢIA ATOMISTĂ ÎN ANTICHITATE
Din cele mai vechi timpuri omul a fost preocupat de
cunoaşterea structurii materiei. Primele reprezentări asupra ei ne-
au rămas de la filozofii Greciei antice.
Astfel, Parmenid prin anii 500-600 î.e.n. dezvolta filozofia sa prin
trei idei importante:
- existenţa reală: ceea ce este caracterizat prin imobilitate şi
indivizibilitate. Ea nu poate fi generată sau distrusă.
- numele existenţă: este vidul.
- fenomenele particulare: el clasează în aceasta categorie tot ceea ce este schimbător, perisabil, aparent şi nu poate
conduce decât la opinii.
Intre 576-480 î.e.n. Heraclit dă definiţia următoare:
- existenţa: este “panta rei” (totul se scurge). Nimic nu este imuabil.
Această definiţie pare la prima vedere în completă contradicţie cu ideile dezvoltate de Parmenid. Totuşi ideea
unităţii lumii materiale a condus la importanta idee filozofică că lumea materială, în întreaga ei diversitate este alcătuită
dintr-un număr finit de entităţi. Astfel, prin anii 460 î.e.n. Leucip, fondatorul filozofiei atomiste, face o sinteză savantă a
ideilor lui Parmenid şi Heraclid. Ea se bazează pe următoarele trei axiome:
- vidul: vidul există; el permite mişcarea.
- existenţa (materia): împărţirea materiei până la o limită. În consecinţă, corpurile sunt compuse din particule indivizibile
numite atomi.
- atomii: ei sunt eterni, indestructibili, diferiţi ca formă, mişcare şi mărime. Ei se asociază şi se disociază (ceea ce
constituie la Heraclid “panta rei”).
De exemplu, Democrit (460-357 î.e.n.), elevul lui Leucip, scria “Atomii sunt în
număr infinit şi infinit de variaţi ca formă. Varietatatea tuturor lucrurilor depinde de
varietatea atomilor constituienţi ca număr, dimensiune şi stare de mişcare”. Democrit a
transformat necesitatea exterioară în cel mai important principiu al atomismului.
Deplasându-se iniţial în toate direcţiile posibile, atomii se ciocnesc între ei formând
vârtejuri, care dau naştere în vidul infinit la enumărate lumi. Mişcarea haotică în toate
direcţiile a atomilor stă la baza a tot ceea ce se întâmplă în lumea mare, ale cărei
fenomene nu seamănă însă cu mişcarea atomilor în vid.
Ideea mişcării haotice a unor particule foarte mici stă la baza explicării statistice pe care
fizica clasică o dă fenomenelor in microunivers. La Democrit acestă idee străbate în
cunoscuta afirmaţie: “Numai în părerea generală există culoarea, în părere dulcele, în
părere amarul..., dar în realitate există doar atomi şi vid”.
 Epicur (342-270 î.e.n.) a modificat substanţial teoria atomistă a lui Democrit. Celebra “declinatio atomorum a via
recta” (devierea atomilor de la direcţia dreaptă) introdusă de Epicur, reprezintă o necesitate internă proprie atomilor.
Aceasta după afirmaţia plină de adevăr a lui Lucreţiu (95-55 î.e.n.), violează legile destinului, fatala necesitate a lui
Democrit. Dacă la Democrit vârtejurile de atomi, sau mişcarea de respingere este rezultatul necesităţii exterioare, la
Epicur în mişcarea de respingere sunt unite sintetic necesitatea exterioară cu cea interioară.
Astfel dacă este vorba să facem în general o analogie cu filozofia antică, atunci dezvoltarea fizicii cuantice face un pas
înainte de la Democrit la Epicur. Filozofii greci nu au fost singurii care au avut o gândire surprinzător de avansată asupra
structurii materiei. Spre exemplu, filozoful indian Vasubandhu, a rezumat ideile sale într-o frază profetică “atomul, silaba,
momentul, sunt limita materiei, gândirii şi a timpului”.
Ideea naturii discrete a lumii materiale la filozofii antici este rezultatul însă al unor speculaţii filozofice care nu sunt bazate
pe experiment. Au fost necesare din păcate aproximativ 2000 de ani pentru ca doctrinele filozofilor antici să-şi găsească
aplicaţii concrete, iar noţiunea de atom să devină o relitate cotidiană. Explicaţia ar putea fi aceea că în acest timp, între
observaţie şi raţionament s-a intercalat experimentul.

1.2 SCURT ISTORIC AL ATOMISMULUI DE LA RENAŞTERE PÂNĂ

LA SFÂRŞITUL SECOLULUI XIX
Speculaţiile lui Democrit şi ale şcolii Epicuriene, a căror filozofie se baza pe atomism, nu au fost acceptate de filozofia
Evului Mediu şi a Renaşterii. Concepţiile dominante erau cele ale lui Aristotel şi ale şcolii stoice care postulau că spaţiul şi
materia au structură continuă.
Istoria noţiunii de atom este de fapt asociată istoriei ştiinţelor naturii. Nu este deci de mirare că au trebuit să treacă proape
2000 de ani pentru a se trece de la limbajul filozofic la cel ştiinţific cu toată rigoarea şi precizia ce îl caracterizează. Pentru
a înţelege evoluţia ideilor este necesară o prezentare cronologică a faptelor. Evidenţa experimentală necesară pentru a
înclina balanţa în favoarea concepţiei discrete despre lumea materială a întârziat până la începutul secolului al XIX-lea,
odată cu dezvoltarea chimiei cantitative. Cele mai importante descoperiri care au dus la elaborarea teoriei atomiste
ştiinţifice vor fi rezumate în cele ce urmează.

1.2.1 Dovezi chimice ale concepţiei atomiste a materiei

1662: Boyle, în lucrarea sa "The sceptical chymist" introduce noţiunea modernă de element chimic care distingea
corpurile simple de cele compuse. Aceasta sugera deja
discontinuitatea materiei.
1789: Chimia cantitativă se leagă de numele lui Antoine Laurent de Lavoisier (chimist francez, 1743-1794). Folosind
balanţa în studiul produşilor de reacţie, el demonstrează legea conservării materiei în reacţiile chimice, fundamentând
noţiunea de element chimic ca ultim punct pe care îl poate
atinge o analiză chimică. Substanţele chimice care au
proprietăţi caracteristice, pot fi descompuse prin diferite
metode de analiză chimică până se atinge o limită.
Aceste substanţe care nu mai pot fi descompuse în continuare
se numesc elemente chimice.
1799: Folosindu-i metodele, Joseph Louis Proust (farmacist şi
chimist francez, 1754- 1826), enunţă legea proporţiilor
definite: “un anumit compus chimic conţine aceleaşi elemente
în aceiaşi proporţie de masă, indiferent de modul de
preparare”.
1804: Principalul merit în fundamentarea teoriei atomice moderne îi revine însă lui John Dalton (fizician şi chimist englez,
1766-1844). El stabileşte legea proporţiilor multiple: “dacă substanţele A şi B se combină în două sau mai multe moduri,
formând substanţele A’ şi B’..., atuci dacă masa compusului A se menţine constantă, masele lui B în diverşii produşi vor fi
între ele în rapoarte de numere întregi”. Pentru a explica aceste legi Dalton reânvie ipoteza atomistă, conform căreia
fiecare element constă din particule foarte mici, indivizibile, numite atomi, a căror masă şi dimensiune variază de la specie
la specie. Numărul de specii de atomi distincţi, adică numărul de elemente distincte este presupus finit. Legile amintite se
explică atunci prin faptul că într-un produs intră un număr întreg de atomi din elementele reactante. Varietatea lumii
materiale constă din posibilitatea combinării diferitelor elemente chimice în proporţii şi moduri diferite.
1808: O lege importantă a fost enunţată de Luis Joseph Gay-Lussac (fizician francez,1778-1850) referitoare la volumele
de gaz ale produşilor care intră şi ies din reacţie: “În aceleaşi condiţii de temperatură şi presiune, volumele de gaze care
intră şi ies din recţie sunt în rapoarte de numere întregi". Două exemple sunt reprezentate simbolic în figura1.1. Această
lege ca şi legea proporţiilor multiple implică faptul că substanţele care participă în aceste reacţii o fac în cantităţi discrete.
Legea Gay-Lussac este aparent în contradicţie cu legea Dalton. Conform acesteia din urmă, ar fi trebuit să rezulte în
ambele exemple, în ipoteza individualităţii atomilor, doar câte un volum din produs, apă sau amoniac (vezi fig.1.1).
Trebuie oare să se renunţe la ipoteza indivizibilităţii atomilor, sau fiecare entitate în gaz este formată din mai mulţi atomi?
1811: Răspunsul la această dilemă este dat de Amedeo di Quaregna Avogadro (chimist italian, 1776-1856). El postulează
existenţa moleculelor, grupări cu un anumit număr de atomi, care reprezintă cele mai mici particule ale unui compus
chimic care există în stare liberă şi care păstreză proprietăţile sale chimice. Conform concepţiei sale, moleculele
elementelor gazoase conţin doi atomi. Rezultatele lui Dalton şi Gay-Lussac pot fi puse acum în acord, moleculele
produşilor din exemplele de mai sus fiind H2O, respectiv NH3. Existeţa moleculelor este astăzi bine confirmată. Ipoteza
lui Avogadro explică astăzi foarte bine reacţii între trei sau mai mulţi reactanţi. El a mai formulat încă o lege foarte
importantă, cunoscută sub numele de legea lui Avogadro şi anume că: ”în aceleaşi condiţii de temperatură şi presiune,
volume egale de gaz conţin acelaşi număr de molecule”. Noţiunea de moleculă a fost întâmpinată cu răceală de mulţi
savanţi ai timpului, care nu puteau înţelege de ce de exemplu, tocmai doi atomi intră în alcătuirea unei molecule gazoase
şi nu mai mulţi. Răspunsul la acestă întrebare a fost dat cu peste o sută de ani mai târziu de către mecanica cuantică.
Ideile acestea noi au fost acceptate în lumea chimiştilor de abia după 1860, datorită lucrărilor lui Cannizzaro, care a arătat
că multiplele inconsisteţe în datele chimice rezultă din interpretarea greşită a noţiunilor chimice fundamentale: atomi,
molecule, mase atomice, moleculare sau echivalente.
Legea lui Avogadro a permis elaborarea unor metode de determinare
a maselor moleculare. Era imposibilă în acel moment determinarea
masei absolute a unei molecule, dar determinarea maselor relative
era destul de uşoară. Conform legii amintite, raportul greutăţilor a
două volume egale de gaze pure în condiţii identice de temperatură şi
presiune este egal cu raportul greutăţilor moleculelor individuale a
celor două gaze considerate. Astfel s-a găsit că molecula de hidrogen
este cea mai uşoară moleculă, iar atomul de hidrogen este cel mai
uşor atom. In 1815, W. Prout emite ipoteza că toate elementele sunt compuse dintr-un multiplu întreg de atomi de
hidrogen. Considerând atunci masa unui atom de H egală cu unitatea, masele relative ale celorlalte molecule şi atomi
trebuie să se exprime în numere întregi. Deşi datele experimentale arată că acestă ipoteză nu este confirmată decât de
cazuri accidentale, ideea alegerii unei unităţi pentru exprimarea maselor atomilor şi moleculelor a fost extrem de utilă.
Scara maselor atomice şi moleculare se bazează pe atomul de carbon care se consideră că are 12 unităţi arbitrare de
masă. Măsurând raportul maselor unor volume egale de carbon şi alte gaze sau determinat cu uşurinţă masele relative
ale acestora. Termenul de masă atomică este folosit pentru a reda masa relativă a atomilor unui anumit element, iar cel
de masă moleculară pentru a reda masa relativă a unei molecule. Masele atomice şi moleculare sunt mărimi
dimensionale. In chimie se defineşte mărimea kilogram-mol sau kilomol drept acea cantitate de substaţă egală în
kg cu greutatatea moleculară. Corespunzător, kilogram-atom este masa de substanţă egală în kg cu greutatea atomică.
Submultiplii ai acestor cantităţi sunt molecula-gram, respectiv atomulgram.
Conform legii lui Avogadro, volumul ocupat de un kilomol este o constantă. Măsurători recente dau pentru acest volum
molar la temperatura de 0 o C şi presiunea atmosferică o valoare de 22,415 m3. Numărul de molecule într-un kilomol este
de asemenea o constantă universală, numit numărul lui Avogadro-NA. Valoarea actuală este NA = 6,0248 ±
0,00036.1026 molecule/kilomol.
Acest număr a fost determinat pentru prima dată abia în anul 1915 de Loschmidt.
Cunoscând numărul lui Avogadro se poare determina masa unei molecule m ca fiind raportul dintre masa unui kilomol şi
numărul lui Avogadro. Masele moleculare şi atomice ale substanţelor care nu se pot obţine în stare gazoasă pot fi deduse
din măsurători asupra unor compuşi chimici gazoşi.
1869: Una din cele mai importante descoperiri din toată chimia, pe lângă natura atomică a materiei, a fost observarea
periodicităţii proprietăţilor elementelor, sistematizate în tabloul periodic al elementelor. Tabelul a fost propus independent
de Mendeleev şi Mayer. Criteriul ordonării elementelor a fost dispunerea lor atât în ordinea crescătoare a maselor, cât şi
ţinând cont de periodicitatea proprietăţilor fizico-chimice. Toate elementele având aceleaşi proprităţi fizico-chimice sunt
aranjate pe grupe verticale. Prima grupă conţine elementele alcaline, iar ultima grupă gazele nobile. Unul din scopurile
importante ale fizicii atomice va fi tocmai explicarea acestui tabel periodic. Utilitatea tabloului periodic constă atât în
regularităţile, cât şi în neregularităţile sale. O neregularitate interesantă a fost faptul că pentru a avea în aceeaşi
coloană elemente cu proprietăţi fizico-chimice asemănătoare a fost necesar să se lase numeroase poziţii neocupate.
Medeleev a sugerat că aceste spaţii corespund unor elemente nedescoperite.
Folosindu-şi tabelul el a fost în stare să prezică cu destul de multă exactitate o seamă din proprietăţile acestor elemente
necunoscute. În timp destul de scurt, toate prezicerile sale au fost confirmate. Poziţia ocupată de un element în tabloul
periodic este o proprietate esenţială a sa.
Acest număr întreg, se numeşte număr atomic şi aşa cum se va vedea în capitolele următoare, are o profundă
semnificaţie fizică.

1.2.2 Dovezi fizice ale concepţiei atomiste a materiei

1638: Galilei, în opera sa "Discorsi intorno a due nuove scienze" pune regulile doctrinei ştiinţifice: fenomenele observabile
trebuie să fie descrise prin cantităţi măsurabile.
1704: Newton introduce deterministmul in fizică. In opera sa "Opticks" admite că există atracţie între corpuri microscopice
şi că lumina este constituită din particule în mişcare.
1738: Bernoulli dă un impuls iniţial teoriei cinetice presupunând că un gaz este format din particule punctuale ce se
deplasează în vid. Această teorie dezvoltată apoi de Clausius, Maxwell şi Boltzmann începând cu 1858 permite
explicarea simplă a legii Boyle-Mariotte.
Teoria cinetică a gazelor permite de asemenea să arate că energia cinetică medie a particulelor este proporţională cu
temperatura.
1879: Stefan arată că densitatea de energie emisă de un corp negru este proporţională cu temperatura.
1887: Hertz descoperă efectul fotoelctric.
1895: Perrin arată că razele catodice sunt formate din particule încărcate negativ.
Röntgen descoperă razele X studiind descărcarea unei bobine într-un tub Crookes.
1896: Zeeman demonstreză experimental influenţa unui câmp magnetic asupra unei surse de lumină. Lorentz atribuie
emisia de lumină mişcării electronilor în atomi. Becquerel descoperă radioactivitatea naturală.
1897: J.J. Thomson arată că razele catodice din tuburile Crookes sunt electroni. El determină sarcina specifică şi viteza
electronilor.
1899: Rutherford anunţă că există cel puţin două feluri de radioactivitate pe care le notează α şi β.
In concluzie la sfîrşitul secolului XIX existau două şcoli care se înfruntau.
Apărătorii teoriei continue a structurii materiei (W. Ostwald, P. Duhem, E. Mach)
aveau următoarele argumente:
- termodinamica răspundea totdeauna unei descrieri continue a materiei (şcoala energeticienilor).
- optica era perfect descrisă de undele electromagnetice ale lui Maxwell.
- mecanica tratată cu ecuaţiile cu derivate parţiale pleca de la descrierea unui mediu continuu.
Pe de altă parte apărătorii structurii discontinue (Boltzmann, Perrin, Planck) aveau de
partea lor numeroase dovezi experimentale în favoarea lor.
- electroliza apei.
- descărcările în gaze.
- emisia fotoelectronică.
- emisia termo-electronică a filamentelor incandescente.
- radioactivitatea.

1.3 CONCEPŢIA ATOMISTĂ ÎN FIZICA CLASICĂ

Atomistica lui Leucip şi Democrit a fost folosită şi dezvoltată în
cadrul fizicii şi al chimiei clasice. Sunt preluate pentru arsenalul
ştiinţelor naturii ale secolelor XVII-XIX nu numai ideile de bază ale
unor particule fundamentale şi imuabile ale materiei care se mişcă
în spaţiul absolut. În teoriile ştiinţelor clasice ale naturii se întâlnesc
şi unele noţiuni ale atomisticii antice care apăreau ca naive chiar şi
din punctul de vedere al acestor teorii (fără să mai vorbim de
ştiinţele moderne). Dacă de pildă atomii lui Democrit erau prevăzuţi
cu mici cârlige prin intermediul cărora trebuiau să se lege în corpuri
perceptibile senzorial, aceeaşi idee într-o variantă mai puţin
modificată va fi susţinută şi de către Boltzmann, chiar dacă
Lomonosov a criticat teoriile timpului său pentru “ştiftuleţele, acele,
cărligele, ineluţele, bulele şi celelalte părţi ale particulelor, pe cât de numeroase, pe atât de fără nici o bază, create numai
de imaginaţe”.
In ştiinţele clasice ale naturii, care după cum ştim deschid drumul unei cercetări sistematice, ştiinţifice a naturii, idea
atomismului a fost exprimată cu extremă pregnanţă şi destul de complet încă de Newton. O imagine generală asupra
atomisticii lui Newton ne-o putem face din următorul pasaj foarte frecvent citat al celebrei probleme 31 cu care se încheie
“Optica”: “... mi se pare că Dumnezeu la început a format materia din particule solide, masive, dure, inpenetrabile ....
Aceste particule primitive, fiind solide sunt incomparabil mai dure decât orice corp poros compus din ele. Chiar aşa de
dure încât niciodată nu se uzează şi se sfarmă în bucăţi, nici o putere obişnuită nu este în stare să dividă ceea ce însuşi
Dumnezeu a făcut în prima creaţie”.
La Newton, ca şi la atomiştii antici, materia este discretă. Spre deosebire de aceştia însă, Newton avansează concepţia
ierarhiei sistemelor în ordinea crescătoare a densităţii, care numai pe nivelul cel mai profund conţine particule
indestructibile, absolut dure. In plus, el adoptă în locul concepţiei cinematice a filozofilor antici asupra ciocnirilor directe ca
singură cauză a modificării stării de mişcare a atomilor, o schemă dinamică: particulele în mişcarea lor prin vid
devin un fel de concentrare a forţelor care acţionează la distanţă. Aşadar, Newton ajunge la o schemă ierarhică a
structurii materiei. La baza ierarhiei se află particulele absolut dure şi imuabile. Legându-se între ele prin forţe interne, ele
dau naştere unor sisteme de dimensiuni extrem de mici şi având rezistenţă foarte înaltă. Aceste sisteme fiind la rândul lor
legate între ele prin interacţiuni ceva mai slabe, dau naştere unor sisteme noi mai complicate, care sunt mai puţin
rezistente, dar cu dimensiuni mai mari ş.a.m.d., până inclusiv la corpurile cu care avem de a face în experienţa cotidiană,
ce pot fi relativ uşor sfărâmate. Atomismul fizicii clasice este constituit pe baza schemei newtoniene asupra spaţiului,
timpului şi materiei în mişcare. După Newton, spaţiul şi timpul nu sunt legate intrinsec nici între ele, nici în mişcare.
Aseastă teorie a structurii materiei reprezintă punctul culminant care s-a dezvoltat în cadrul ştiinţelor clasice ale naturii. Ea
a explicat în concordanţă cu experienţa, o întregă clasă de fenomene mai ales din domeniul căldurii, constituind tabloul
mecanicist consecvent al structurii materiei.
În fizica clasică s-a dezvoltat alături de schema dinamică alui Newton şi totodată în
contradicţie cu ea, concepţia cinematică, care are la bază ideile fizice ale lui
Huygens (eterul ca mediu continuu, teoria ondulatorie a luminii). Contradicţiile dintre
cele două concepţii ale fizicii clasice, care prin dezvoltarea lor au condus la teoria
câmpului electromagnetic a lui FaradayMaxwell, le-a rezolvat teoria relativităţii lui Einstein, ultima dintre teoriile fizicii
clasice şi
totodată prima dintre teoriile fizicii neclasice. Ea a elaborat o nouă teorie a spaţiului, a timpului şi a timpului în mişcare, în
care aceste concepte au fost deposedate de independenţa lor clasică.
Din punct de vedere al ştiinţelor clasice ale naturii, pe toate treptele scării ierarhice acţionează în cele din urmă aceleaşi şi
numai aceleaşi legi ale mecanicii. Tocmai aceasta este problema, ca toate fenomenele şi legile care sunt de natură
nemecanică să fie explicate, sau încadrate în legile mecanicii. De exemplu, Mendeleev nici nu se îndoia că procesele
chimice vor fi explicate pe baza legilor mecanicii lui Newton. Boltzmann şi Gibbs motivau necesitatea introducerii
noţiunilor statistice în fizică prin faptul că proprietăţile mecanice ale unui sistem complex, format dintr-un număr imens de
particule, este inaccesibil cunoaşterii datorită sensibilităţii insuficiente ale organelor de simţ ale omului, aparaturii etc.
Teoria electromagnetismului lui Maxwell li s-a părut fizicienilor mult mai de neînţeles deoarece nu s-a reuşit reducerea ei
la mecanică.
După mecanica clasică, orice obiect material reprezintă un sistem dinamic care se supune legilor dinamicii, adică
unui sistem bine determinat în sensul determinismului laplacean. Teoria relativităţii a lăsat neclintită baza mecanicismului.
În perioada în care chimia se continua ca ştiinţă, conceptul de element chimic, cu atomul ca cea mai mică părticică a sa,
împreună cu legea conservării masei, au legat într-un sistem unitar fenomenele chimice. Există însă o legătură între
sistemele chimice? Această problemă cristalizează în secolul XIX-lea, când au fost descoperite un mare număr de
elemente chimice. Sistemul periodic al elementelor chimice, elaborat de Mendeleev şi Mayer a reunit într-un tot unitar
toate elementele chimice, rămânând însă ca fundamentarea completă şi riguroasă a legăturii dintre proprietăţile chimice
să fie obţinută abia în cadrul modelului nuclear al atomului tratat cuantic. Cu ajutorul acetuia s-a reuşit să se explice din
ce cauză tocmai elementele chimice, respectiv atomii sunt entităţi constructive elementare în domeniul chimiei şi să se
înţeleagă că proprietăţile chimice se datoresc configuraţiei caracteristice învelişurilor electronice ale atomilor, determinată
în ultimă instanţă de sarcina electrică a nucleului. Modelul nuclear al atomului în forma sa iniţială sugerată de Rutherford
a avut în ştiinţă mai degrabă un rol investigator decât de teorie definitivă. Atomul considerat ca sistem electromagnetic
clasic nu poate să existe sub formă de configuraţie stabilă.
In fine, pentru ştiinţele clasice ale naturii este caracteristică tendinţa conform căreia,
în principiu, se poate calcula plecându-se de la proprietăţile particulelor şi deci
cunoaşte sistemele materiale de orice grad de complexitate am dori. Aceasta
tendinta clasica mai dăinuie într-o anumita măsură şi în fizica modernă, atunci când se avansează ideea că plecând de la
particulele elementare şi de la legile lor de comportare se va reuşi să se explice proprietăţile şi comportarea
oricărui sistem material din univers. Dezvoltarea teoriei relativităţii şi a teoriei cuantice scot însă în evidenţă tendinţa
contrară, aceea de a explica proprităţile particulelor prin proprietăţile sistemelor constituite din ele.

1.4 CONCEPŢIA ATOMISTĂ ÎN MECANICA CUANTICĂ

Fizica la fel ca filozofia a căutat întotdeauna să pătrundă desigur, pe căi proprii în legile fundamentale ale naturii.
Intemeietorii ei, Galilei şi Newton, ca şi fizicienii epocii clasice erau convinşi că ştiinţa a reuşit să descopere legile care
stau la baza întregului univers. Lagrange a exprimat această particularitate a fizicii clasice numindu-l pe Newton cel mai
fericit dintre muritori, dat fiind că el a descoperit marile adevăruri care, conform expresiei sale, pot fi descoperite o singură
dată în viaţă. A descoperit oare într-adevăr fizica clasică legile fundamentale ale naturii? Dezvoltaraea fizicii secolului XX
a dat un răspuns la această întrebare care, după cum este bine ştiut este foarte departe de răspunsul dat de Lagrange.
Problema cercetării legilor naturii care se află la baza tuturor fenomenelor
fizice cunoscute astăzi este rezolvată în parte de fizica cuantică. Ea a apărut
şi s-a dezvoltat pe o vastă bază empirică, baza sa experimentală. În aceasta
constă forţa sa, cât şi garanţia faptului că principiile şi conceptele sale, în
ciuda îndepărtării lor de ideile şi teoriile "intuitive" ale fizicii clasice nu
reprezintă în nici un caz construcţii apriorice.
Teoria cuantică a rezolvat cu succes, chiar în primele sale forme istorice, într-
un spirit ce este drept cu totul diferit de cel clasic, multe din problemele în
faţa cărora s-au oprit neputincioase ştiinţele clasice ale naturii. Pricipiile
teoriei cuantice aplicate forţelor de natură electromagnetică prin care
interacţionează atomii între ei au permis în plus, să se explice diversele tipuri
de legături între atomi, formarea moleculelor şi cristalelor. Datorită teoriei cuantice, chimia a devenit o ştiinţă în adevăratul
sens al cuvântului. Totodată s-a demonstrat că legităţile chimice nu se reduc la legităţile mecanicii clasice aşa cum
credeau savanţii secolului al XIX-lea.
În acelaşi timp însă, în cadrul teoriei structurii materiei reformulată în concordanţă cu legile cuantice, rămânea
neschimbată într-o anumită măsură abordarea clasică a problemei raportului dintre forţă şi câmp. În mecanica cuantică
câmpurile continuă să rămână în continuare clasice, pe când comportarea particulelor căpătase caracteristicile unei
mişcări ondulatorii, înrudind astfel substanţa cu câmpul. Această situaţie se reflectă şi în înţelegerea mecanicii
cuantice. Pe de o parte, mecanica cuantică a revizuit într-un mod radical conceptul de sistem fizic (structură fizică) ca un
sistem format din particule ce pot fi strict localizate, legate prin forţe între ele şi a căror comportare se supune principiilor
determinismului laplacean. Pe de altă parte, mecanica cuantică a păstrat separarea clasică a substanţei de câmp,
considerând în spiritul acestei concepţii că speciile şi numărul de particule rămân neschimbate.
În ceea ce priveşte dimensiunea particulelor elementare, mecanica cuantică urmândteoria relativităţii a introdus într-
adevăr concepte noi faţă de mecanica clasică. Dacă conform mecanicii clasice particulele fundamentale puteau fi
considerate drept corpuscule rigide, după teoria relativităţii astfel de corpuri nu există, din care cauză particulele
elementare trebuie considerate punctiforme, chiar dacă mecanica cuantică modifică situaţia şi elaborează problema
întinderii particulelor. Vom mai sublinia în plus că în mecanica cuantică particulele elementare reprezintă formaţii stabile
ale căror număr şi specii rămân neschimbate în procesul interacţiunii lor.
Problema elementarităţii particulelor din cadrul fizicii cuantice a suferit o modificare radicală o dată cu dezvoltarea fizicii
cuantice a câmpurilor. Această ramură a fizicii cuantice îmbină într-un tot unitar ideile mecanicii cuantice şi cele ale teoriei
relativităţii, fiind de fapt o teorie cuantică relativistă a particulelor elementare. Această teorie este departe de forma sa
generală încheiată, însă de acum ea a ajuns la unul din cele mai importante rezultate, ale căror confirmări experimentale
sunt astăzi deja bine cunoscute, iar importanţa filozofică a lor este greude subestimat. In teoria cuantică a câmpului
particulele elementare sunt considerate în procesul generării şi anihilării lor, al transformării lor reciproce în conformitate
cu anumite principii şi legi de conservare. În această teorie nu mai este valabilă condiţia ca numărul de particule să
rămână neschimbat. Particulele fundamentale sunt generate sau dispar în procesul interacţiunii lor. Cu alte cuvinte
atomismul dezvoltat pe tătâmul fizicii cuantice este ceva principial nou în comparaţie
cu cel al ştiinţelor clasice ale naturii.
O altă deosebire esenţială dintre noţiunea de particulă clasică şi cuantică este că în
timp ce noţiunile cuantice de particulă şi undă sunt în limitele teoriei lor relative,
noţiunile respective clasice sunt absolute. Aceasta înseamnă că în descrierea
comportării unui microobiect trebuie incluse şi mijloacele de observare de care nu mai
putem face abstracţie, ca în cazul fizicii clasice.
Deosebirea menţionată se bazează pe recunoaşterea faptului că în teoria cuantică
obiectele în mişcarea lor sunt examinate din punctul de vedere al unităţii proprietăţilor
lor contradictorii, corpusculare şi ondulatorii. Din contră, în cadrul teoriei clasice, chiar
dacă se admite unitatea dintre unde şi particule, aceasta se referă numai la
coexistenţa lor, sau la o existenţă paralelă întrun model dat care ascultă de legile teoriei clasice. O astfel de unificare
presupune că s-a născut o
teorie mult mai profundă decăt aceea în care apar numai contrariile absolute, o teorie având noi noţiuni şi principii
fundamentale. In cadrul acestei teorii contrariile reunite devin aspecte, faţete ale noii noţiuni. Astfel noţiunea de particulă
a mecanicii cuantice păstrează de la noţiunea clasică de particulă elementul de caracter discret, însă îşi pierde caracterul
de a se mişca pe o anumită traiectorie cât şi proprietatea de individualizare. Aceste pierderi înseamnă în fond tocmai
faptul că, atunci când este vorba de obiectele mecanicii cuantice, proprietăţile ondulatorii sunt îmbinate cu cele
corpusculare. Expresia concretă în cadrul mecanicii cuantice a acestui fapt o reprezintă relaţia de nedeterminare pentru
impuls şi energie.
Cu acastă ocazie putem aminti că o personalitate atât de complexă cum a fost poetul, dramaturgul şi filozoful Lucian
Blaga s-a ocupat încă în jurul anilor 1930-1933 de pricipiile fundamentale ale mecanicii cuantice şi în special de dualitatea
undă-corpuscul, înglobându-le în sistemul său filozofic. Este vorba de fapt despre o metodă interesantă a filozofiei lui
Blaga pe care el a numit-o metoda antinomiei transfigurate şi pe care el a aplicat-o la contradicţia (antinomia) undă-
corpuscul. Metoda antinomiei transfigurate a fost introdusă şi fundamentată pentru prima dată de Blaga în lucrarea sa
filozofică "Eonul dogmatic" apărută în 1931. Tot aici este aplicată pentru unele domenii ale cunoaşterii, între altele la
teoria cuantică a luminii, subliniind în acelaşi timp, caracterul universal al metodei sale. In continuare, această
problematică mai este aplicată de Blaga în studiul său gnozeologic din 1933 întitulat "Cunoaşterea luciferă" în care
metoda antinomiei transfigurate este pusă în conexiune cu noţiunea de minus-cunoaştere. După Blaga "minus-
cunoaşterea" se referă la cunoaşterea acelor fenomene cărora le este caracteristică prezenţa contrariilor, a antinomiei
lor, a proprietăţilor care se exclud reciproc. Pentru a ilustra esenţa metodei să aplicăm metoda antinomiei transfigurate la
dualitatea undă-corpuscul. Cele două proprietăţi contradictorii întâlnite aici sunt
unda şi corpusculul, formând în acest caz antinomia iniţială care, în urma
transiguraţiei se scindează în două proprietăţi solidare corespunzătoare celor
iniţiale şi anume în "continuitate" şi "energie".
Contradicţia dintre acestea din urmă formează antinomia transfigurată. Astfel se
poate sublinia caracterul complementar al laturilor antinomiei transfigurate, ceea
ce înseamnă că numai în totalitatea lor, în plenitudinea lor cuprind proprietăţile
caracteristice ale fenomenului respectiv.
Astfel se poate vedea că această metodă a lui Lucian Blaga se apropie foarte mult
de proprietăţile caracteristice ale complementarităţii lui Niels Bohr din fizica
cuantică. Într-o oarecare măsură am putea spune că de fapt ea reprezintă o formulare echivalentă a acesteia din urmă.
 CUM FUNCTIONEAZA UN SUBMARIN?
Ca orice alt vapor, submarinul pluteste pentru ca volumul de apa pe care-l deplaseaza este egal cu volumul sau.
Aceasta inseamna ca presiunea submarinului asupra apei este aceeasi cu cea a apei ce apasa asupra lui. Acest fenomen
se numeste flotabilitate sau forta de emersiune. Ea actioneaza in acelasi fel asupra oricarui tip de nava ce pluteste ca si
asupra unei ratusti din cauciuc din cada de baie. 
Cu toate acestea, submarinul este diferit de celelalte vapoare pentru
ca isi poate controla capacitatea de plutire. Comandantul submarinului poate
decide cand acesta se va scufunda adanc in ocean sau cand va pluti la
suprafata. Pentru a-si controla flotabilitatea, submarinele au in interior tancuri
(rezervoare) care pot fi umplute fie cu apa, fie cu aer. Pentru a se reintoarce
la suprafata, apa este pompata afara din rezervoare, iar aerul care patrunde
face nava sa se ridice si sa pluteasca. Procesul este invers in momentul
cand se decide ca submarinul trebuie sa coboare in adanc. 
La bord exista o rezerva de aer care poate umple tancurile rapid, in
caz de urgenta. Viata la bordul submarinelor nu e asa de distractiva pe cat
ar parea. In interiorul navei rezerva de aer necesara respiratiei este limitata,
de aceea, la intervale stabilite, submarinul trebuie sa iasa la suprafata si sa-si reimprospateze aerul din interior. Desigur,
la submarinele moderne continutul de oxigen de la bord este monitorizat de computer, astfel ca riscul de a ramane fara
oxigen este minim. In plus, exista aparate speciale care “curata” aerul de bioxidul de carbon datorat expiratiei membrilor
echipajului. 
O alta problema este aprovizionarea cu apa. Majoritatea submarinelor de tip nou au la bord aparate care desalinizeaza
apa oceanelor, transformand-o in apa potabila, printr-un proces de distilare. Si nu in ultimul rand, la bordul submarinelor
exista sisteme de incalzire, datorita faptului ca nava este in permanenta inconjurata de ape cu temperaturi foarte scazute. 
Stiti insa care este “urechea” unui submarin? Navigand in adanc, submarinele se bazeaza doar pe aparatele de control de
la bord si in primul rand pe sonar, dispozitivul care “asculta” pe baza undelor radio semnalele transmise de alte nave si
permite submarinistilor sa determine distanta navei lor fata de acestea. 
SCAFANDRUL
Presiunea este mărimea fizică definită prin raportul dintre forţă şi unitatea de suprafaţă (măsoară, deci, forţa care
acţionează pe o suprafaţă). Valoarea sa se exprimă în bari, pascali sau atmosfere ( 1 bar =10 5pascali = 0,98 atm ).
Apa este de 800 de ori mai densă decât aerul; la nivelul mării organismul
suportă doar presiunea atmosferică, pe care nu o percepem ca pe forţă.În
scufundare, pe lângă presiunea atmosferică, suportăm presiunea coloanei de
apă care apasă deasupra noastră. Presiunea apei creşte cu 1 atm la fiecare 10
metri adâncime. Scufundarea organismului în mediu hiperbar  (cu o presiune
mare) determină efecte mecanice, biofizice şi biochimice.
Efectele mecanice

Corpul uman este compus din substanţe gazoase, lichide şi solide. Lichidele
(sânge), ţesuturile moi şi solidele (ţesutul osos) suferă modificări structurale doar la presiuni mari, de câteva sute de
atmosfere. În schimb, cavităţile cu conţinut gazos vor simţi efectele hiperbarismului, conform legii Boyle-Mariotte: odată cu
creşterea presiunii, volumul de gaz scade. Deci un volum de aer de 1.000 cm 3 aflat la presiunea de o atmosferă, la
adâncimea de 30 m (presiunea de 4 atm) se va reduce la 250 cm 3. Toracele va fi blocat în poziţie expiratorie (va fi
comprimat) până la atingerea poziţiei de expiraţie maximă. Orice creştere suplimentară a presiunii va produce leziuni
toraco-pulmonare.
Presiunea apei va acţiona şi asupra feţei externe a timpanului şi nu va putea fi echilibrată prin contrapresiune internă,
datorită blocării trompei lui Eustachio. Dacă presiunea creşte mai mult, timpanul se va rupe, producând hemoragii în
urechea medie, iar urechea internă va evolua spre hipoacuzie şi surditate.

Efectele biofizice

Gazele inerte (azot, heliu, hidrogen) existente în aer se vor dizolva în sânge şi ţesuturi în funcţie de un gradient de
presiune. Dizolvarea gazelor în ţesuturi este influenţată de nivelul de vascularizaţie. Aceste fenomene sunt importante în
practica scufundării, dar mai ale a decompresiei.
 
Efectele biochimice

Efectele biochimice ale presiunii sunt consecinţa creşterii presiunii gazelor din aerul inspirat. Oxigenul aflat sub presiunea
este toxic pentru organism fiind afectat sistemul nervos central. Imersiunea cu aer comprimat produce narcoza cu gaze
inerte sau „beția adâncurilor”, o analogie la intoxicaţia acută cu alcool. Simptomele sunt similare cu cele patru faze
din anestezia generală, iar dacă presiunea creşte poate apărea pierderea conştienţei. Azotul începe să se dizolve în
sânge la o presiune de 4,2 atm sau 30 de metri adâncime. Efect mai puţin narcotic îl are heliul, care este folosit în
imersiunile mai mari de 60 de metri.
La adâncimi mai mari apare un sindrom nervos provocat de gazele inerte care au o acţiune excitantă asupra neuronilor.
Studiile au arătat că omul, maimuţa şi rozătoarele prezintă tulburări nervoase la adâncimi mai mari de 250 de metri. 
Acestor efecte li se adaugă şi consumul energetic, scufundarea efectuându-se la temperaturi scăzute. Dacă în aer un om
gol este în neutralitate la 28° C, în apă sunt necesare 33° C, datorită conductibilităţii termice a apei care este mai mare
decât a aerului. Pentru înotătorul îmbrăcat limitele rezistenţei în apă rece sunt restrânse: 10 minute în apă la -3° C şi până
la 2 ore la 5° C. 
 APLICATIILE LUI ARHIMEDE IN GAZE

AEROSTATUL

Un aerostat este o aeronavă mai ușoară decât aerul, care se ridică prin utilizarea unui gaz flotant, care le crește
flotabilitatea, prin principiul lui Arhimede. Densitatea gazului trebuie să fie mai mică decât cea a aerului (aproximativ 1,29
kg/m3, 1,29 g/l).

Aerostatele includ baloane și dirijabile. Un balon poate fi liber sau legat. Densitatea medie a ambarcațiunii este mai
mică decât densitatea aerului atmosferic, deoarece componenta sa principală este una sau mai multe guri de aer, un
înveliș ușor care conține un gaz flotant pentru a asigura flotabilitatea, la care sunt atașate alte componente, cum ar fi un
echipament cu gondolă sau oameni . În special la dirijabile, zone de gaz este adesea protejată de o anvelopă exterioară.

Aerostatele sunt denumite astfel, deoarece folosesc o ascendență aerostatică, o forță flotantă care nu necesită
mișcare prin masa aerului înconjurător. Acest lucru contrastează cu navele aerodinamice grele care utilizează în primul
rând o ascendență aerodinamică necesitând deplasarea unei suprafețe a aripii prin masa aerului înconjurător. Termenul a
fost, de asemenea, folosit într-un sens mai restrâns, pentru a se referi la balonul legat static, spre deosebire de
aeronavele libere.

Baloane

(Un balon cu aer cald.)

Un balon este un aerostat fără mijloace de propulsie și care poate să fie legat pe un cablu
lung, sau lăsat să se deplaseze liber cu vântul.

Deși un balon liber călătorește cu viteza vântului, el se deplasează odată cu vântul, astfel
încât un pasager nu simte curentul de aer. Pentru a schimba altitudinea față de sol (pentru
a se ridica mai sus) trebuie să se regleze (elimine) din greutatea balastului. Utilizările
notabile ale baloanelor cu zbor liber includ baloanele meteorologice și baloanele sportive.

Un balon fixat este ținut în jos de una sau mai multe cabluri de ancorare sau legături. Are o
ridicare suficientă pentru a ține cablul întins, iar altitudinea sa este controlată prin
modificarea lungimii cablului de legătură. Un balon legat simte vântul. Un balon rotund este
instabil și se învârte în cazul vânturilor puternice, astfel încât a fost dezvoltat balonul-zmeu,
cu o formă aerodinamică asemănătoare unei aeronave ne-rigide. Utilizările notabile ale baloanelor legate includ baloanele
de observare și baloanele de baraj, iar baloanele nelegate pot fi baloane de spionaj și baloane pentru aruncarea unor
bombe în rîzboi, etc.
Dirijabile

(Dirijabilele Goodyear sunt niște aerostate non-rigide)

Un dirijabil este un aerostat cu aer comprimat, care poate fi direcționat. Dirijabilele de navigație se împart în tipuri rigide,
semi-rigide și non-rigide, aceste ultime fiind adesea cunoscute sub denumirea de blimp.

Un dirijabil rigid are o structură exterioară sau piele care înconjoară sacii de gaz flotant din interiorul acestuia. Anvelopa
exterioară își păstrează forma chiar dacă sacii de gas sunt dezumflați. Marile dirijabile Zeppelin din secolul al XX-lea erau
de tip rigid.

Un dirijabil non-rigid sau blimp se dezumflă ca un balon când pierde gaz. Dirijabilele Goodyear sunt încă obișnuite în
SUA.
Un dirijabil semi-rigid are o geantă degonflabilă de gaz ca o structură ne-rigidă, dar cu o structură de susținere care îl
ajută să-și mențină forma cât mai sus. Primul dirijabil practic, Santos-Dumont nr.6, a fost semi-rigid.

Unele dirijabile obțin o aerodinamică suplimentară în timp ce călătoresc prin aer, folosind forma anvelopei lor sau prin
adăugarea unor aripi normale sau mai mici. Tipurile concepute pentru a exploata acest efect de ridicare în croazieră
normală se numesc dirijabile hibride.

Aerostate hibride
Un aerostat hibrid utilizează atât flotabilitatea statică, cât și fluxul dinamic al aerului pentru a oferi flotanța. Mișcarea
dinamică poate fi creată fie prin utilizarea unei puteri propulsive ca o aeronavă hibridă, fie prin legarea în vânt ca un
zmeu.

Piasecki Helicopter a dezvoltat helistatul Piasecki PA-97 folosind sistemele de rotoare de la patru elicoptere învechite și
un balon excedentar pentru a oferi o capacitate de ridicare a încărcăturilor mai grele decât ar putea oferi un singur
elicopter. Aeronava a suferit un accident fatal în timpul unui zbor de încercare. În 2008, Boeing și SkyHook International
au resuscitat conceptul și au anunțat proiectarea modelului SkyHook JHL-40.

Helizmeul Allsopp este o combinație a unui balon de heliu și a unui zmeu pentru a forma un singur aerostat aerodinamic
legat, care exploatează vântul și heliul pentru ridicarea sa.

Gaze flotante
Pentru a asigura flotabilitatea, orice gaz flotant trebuie să fie mai puțin dens decât aerul înconjurător. Un balon cu aer cald
este deschis în partea inferioară pentru a permite intrarea aerului cald, în timp ce balonul cu gaz este închis pentru a opri
scurgerea gazului flotant (rece). Gazele flotante obișnuite includ hidrogenul, gazele de cărbune și heliul.
Aer cald
Când este încălzit, aerul expandează. Acest lucru îi scade densitatea și creează forța ascendentă. Baloane mici cu aer
cald, sau lanterne, au fost lansate în China din cele mai vechi timpuri. Primul aerostat modern de ridicare a omului,
realizat de frații Montgolfier, a fost un balon cu aer cald. Majoritatea baloanelor timpurii au fost totuși baloane cu gaz.
Interesul pentru sportul cu balonare cu aer cald a fost revigorat în a doua jumătate a secolului al XX-lea, inclusiv pentru
unele aeronave cu aer cald.