Arhitectura

este o expresie si un document al civilizatiei

umane
“Arhitectura este fizionomia națiunilor” – afirma A. de Cusine, iar Balzac o
considera “....până la un punct, expresia civilizației unui popor”. Pierre
Vago o definește ca “ arta, știința, tehnica, expresiei a societații, expresia
personalității; fenomen deopotrivă, social și plastic, limbajul estetic al
unei etici”.

PARTHENONUL

E.Pelleton considera că “Arta începe prin arhitectură, baza și cadrul celorlalte

arte, cărora le este suport și adăpost totodată”.
Arhitectura nu a fost niciodată socotită o “artă liberă” în sine, ci dimpotrivă
profund condiționată de mediul social. Concepția funcționalistă își are rădăcinile în
gândirea antică greacă, după care: “Nu este un monument perfect decât cel ce
este frumos, confortabil și solid totodată”.
 TEMPLUL
Tipul de monument religios caracteristic este templul, care apare către sfârșitul
secolului VIII î.Hr. La început era din lemn, apoi din piatră și a preluat tipul comun în lumea
egeeană. Consta dintr-o încapere rectangulară, cu o singură ușă pe latura mică, flancată de
pilastri (coloane) care susțineau acoperișul. În fața ușii se găsea un portic cu 2 stâlpi sau
coloane, de asemenea 4 coloane erau amplasate în partea din spate a templului. Când
templul era înconjurat de coloane pe toate cele patru laturi ale sale se numea peripter.
Amplasarea templelor era gândită în armonie cu mediul înconjurător, pentru a sublinia
efectul de măreție. Încă din perioada clasică apare un element tipic al templului grecesc,
coloana. Aceasta era realizată din cilindri de piatră suprapuși, prinși unul de altul iar
trunchiul coloanelor avea șanțuri săpate de-a lungul lor, numite caneluri. Spațiul interior
cuprindea o încăpere centrală, numită cella sau naos, care adăpostea statuia zeității căreia
îi era închinat templul. La templele mai mari exista și o încăpere în fața celei, numita
pronaos și o alta în spate numită opistodom, în care erau adăpostite obiectele prețioase
aduse ca daruri zeului. Dimensiunile obișnuite ale unui templu arhaic sau clasic erau de circa
30×60 m sau mai mari. Deși planul general se păstra în toată lumea greacă, nu există doua
temple identice din nici o perioadă.
În perioada arhaică se conturează doua stiluri diferite, prin anumite elemente
arhitectonice, cum ar fi coloana sau partea din fata sus a intrării în templu, numită
antablament, stiluri ce vor continua în epoca clasică. Acestea au fost stilul sau ordinul
doric si ionic, la care se adaugă în perioada elenistică cel corintic. Ordinul doric era mai
sever și mai greoi, coloana dorica este masivă, cu trunchiul ușor tronconic, cu capitelul
(partea de deasupra coloanei, care susține antablamentul) format din 2 elemente,
echina si abaca. Ordinul ionic are coloana mai zveltă, mai ușoara și mai subțire, STATUIA LUI ZEUS
dând impresia de mai multă grație și armonie. Capitelul are forma de coarne de
berbec sau de melc. Ordinul corintic, de mai târziu, are coloana cu un capitel ornat
cu frunze de acant, este în general mai bogat decorat.
Din epocile arhaică și clasică se păstrează până astăzi temple precum cel al
lui Zeus din Olimpia, templele Herei și al lui Poseidon din Paestum, templul
Olimpeion din Agrigento, al Atenei din Siracuza, Olimpeionul din Selinunte etc.
 Etalonul pentru geniul creator grec în arhitectură rămâne însa ansamblul
arhitectonic de pe Acropola Atenei, refăcut în timpul lui Pericle. Este constituit din patru
edificii, fiecare cu trăsături particulare și alcătuind un ansamblu unitar. Propileele erau o
intrare monumetala, realizată din marmură, flancată de două corpuri de clădiri cu coloane
dorice. Prin porticul central se deschideau 5 porți ce duceau spre incinta sacră. Templul
zeiței Atena Nike (Atena victorioasă) este un templu de stil ionic, de mai mici dimensiuni,
ridicat pe locul unui vechi altar închinat zeiței, împodobit cu basorelifuri reprezentând
figuri de zei și scene din bătăliile împotriva perșilor. Parthenonul, templul Atenei
fecioara era de fapt „marele templu” de expresie clasică, cu coloane dorice în exterior și
TEMPLUL LUI APOLLO coloane ionice în interior. În naos fusese amplasată statuia înaltă de 15m a Atenei,
realizată de sculptorul Fidias, într-o tehnică specială care îmbina lemnul cu aurul și
fildeșul. Statuia originală nu s-a păstrat, doar copii romane mai târzii, de mai mici
dimensiuni și realizate în piatră. Partea superioară a templului (frizele și frontonul) erau
bogat decorate cu basoreliefuri. Pe toate cele patru laturi, erau scene reprezentând lupta
zeilor cu giganții, a atenienilor contra amazoanelor, a lapiților contra centaurilor precum și
cucerirea Troiei. Cele mai importante basoreliefuri au fost realizate de Fidias și elevii săi,
astăzi ele se găsesc la British Musem din Londra. Erechteionul este un templu de
dimensiuni medii, care adăpostea 9 sanctuare. Cuprinde 3 corpuri de clădiri, fiecare având
un portic cu coloane ionice. Unul dintre porticuri are trunchiurile celor 6 coloane în forma
trupului unor femei, numite cariatide. În epoca elenistică, statutul artistului e diferit, el nu
mai e considerat un simplu meșteșugar, ci o persoana cu un important statut social și o
bună situație materială, datorită numeroaselor comenzi pe care le primește. Caracteristic
acestei perioade în arhitectură este gustul pentru colosal, pentru supradimensionarea
monumentelor. Opere din această perioadă sunt templul lui Apollo din Milet, templul
zeiței Artemis din Efes, Altarul din Pergam, mausoleul din Halicarnas și multe altele.
Decorația acestor monumente e mult mai bogată decât în epoca clasică, predomină stilul
corintic.

ALTARUL DIN PERGAM

 Descrierea
templului
Cu un plan simplu – vestibulul (pronaos), sanctuar ( naos sau cella), unde este așezată statuia zeului și camera sanctuarului
(opistodom) – templul primea în interior numai preoți. Altarul destinat sacrificiilor era așezat la intrare, loc din care credincioșii puteau
privi statuia divină.
Elementul care dă particularitate templului este COLOANA. În interiorul edificiului ea susținea grinzile acoperișului, iar în exterior
forma galeriile acoperite (PORTICUL). Proporțiile și dimensiunile coloanei determina stilul arhitectonic al templului. Coloana este
compusă din 3 părți: BAZA, CORP (FUS) și partea superioară (CAPITEL). Pentru evitarea monotoniei coloana prezintă CANELURI, în
timp ce prin formă CAPITELUL diferențiază stilurile artei grecești: DORIC, IONIC și CORINTIC.
COLOANA DORICĂ are un capitel simplu, în formă de trunchi de con. Temple DORICE:

COLOANA IONICĂ: se sprijină pe baza, în timp ce

capitelul are forma unei volute duble. Temple IONICE:
Templul din Efes (dedicat Artemis)

COLOANA CORINTICĂ: capitelul este împodobit cu volute și cu frunze răsfrânte de acant.

Templul CORINTIC: Tholosul din Epidaur, Templul lui Jupiter
 URBANISMUL. În timpurile cele mai vechi, polisurile se dezvoltau relativ întamplător, cu cartierele de locuințe grupate în jurul
sanctuarului cetații, ridicat de obicei pe o înălțime fortificată: ACROPOLA. În unele cazuri, întregul oraș era protejat cu ziduri puternice de piatră
(Atena). În secolul al V-lea î.e.n. au apărut germanii unui urbanism ratinal, bazat pe o trama rectangulară de străzi.
Epoca elenistică și-a însușit principiile hipodamice, concretizate în centrele urbane Alexandria, Milet, Priene; piețele comerciale-
agorele- și construcțiile publice înscrise în textura ordonată a străzilor alcătuiau compoziții complexe, cu axe de simetrie.
PROGRAME. Templul a fost cea mai importanta tema a arhitecturii Greciei antice. Construit pe o înălțime, în cadrul incintei sacre a
cetății sau făcând parte din ansamblul marilor sanctuare panelenice, templul îndeplinea rolul de locuință a zeului căruia îi era dedicat,
personificat printr-o statuie simbolică.
Cel mai simplu tip de templu era alcătuit dintr-un naos și un vestibul deschis, cu două coloane între prelungirile zidurilor, purtand
denumirea de “in antis”.
La templele clasice, rapotul dintre numărul de coloane ale laturilor scurte și ale celor lungi era fix, dictat de formula 2n+1 care stabilea
numărul de coloane laterale față de cele frontale (n). În varianta circulară, templul se numește tolos.
Sanctuarul, ansamblul de mari dimensiuni., folosite de întregul popor grec, era ridicat în locuri cu semnificație religioasă sau în legatură
cu existenta unor izvoare tămăduitoare: Delphi, Olimpia, Eleusis, unde se desfășurau mistere, oracole și alte forme de cult. Sanctuarele
cuprindeau temple, altare, teatre, statui, monumente votive, în raza lor ridicându-se diferite edificii destinate găzduirii vizitatorilor (un fel de
hanuri).
Construcțiile publice mai importante erau grupate de obicei în jurul agorei, piața în care se desfășura viața politică și comercială a
orașului.
Construcțiile pentru spectacol, legate și de unele practici religioase, au deținut un loc însemnat în arhitectura greacă. Teatrul, la început
din lemn, apoi, din secolul al V-lea din piatră, era o construcție descoperită alcătuită dintr-un teatron cu gradenele așezate pe panta naturală a
terenului, având un plan a cărui formă depășea un semicerc și îmbrațișa orchestra-locul corului- o platformă circulară de dale. În perioada târzie,
ca urmare a evoluției artei dramatice, scena s-a dezvoltat mult devenind un organism complex (skene). Este caracteristică pentru teatrele
grecești rezolvarea impecabilă a problemelor de acustică.
Adaptarea pentru desfășurarea spectacolelor muzicale, teatrul, în acest caz acoperit, se numea ODEON.
Construcțiile pentru educație fizică erau nelipsite în cadrul cetășilor sau în zona sanctuarelor. Printre acestea se numară: STADIONUL
pentru intreceri atletice, HIPODROMUL pentru curse de cai.
Locuințele erau de obicei modeste, închise către exterior, cu încăperile grupate în jurul unor curți interioare cu coloane (peristil). Partea
rezervată bărbaților (andronitis) era de obicei separată de cea destinată femeilor (gynekonitis).
După o primă perioadă în care materialul principal de construcție a fost lemnul, s-a trecut la folosirea pe scara largă a pietrei: diferite
calcare, marmura de Paros, de Pentelic etc. Zidaria era realizata din blocuri cioplite regulat, nelegate cu mortar. Asamblarea diferitelor
elemente se făcea cu ajutorul unor piese metalice (scoabe, crampoane, etc.).
Sistemul costructiv,- traspunerea în piatră a structurii de lemn, se baza pe principiul trilitului: doua elemente verticale care susțineau un
element orizontal. Acoperirea spațiilor se făcea cu grinzi de piatră. Învelitorile în două ape, generând în cazul templelor frontoane pe fațadele
mici, erau realizate din solzi de piatră, material ceramic etc.
 FORME ARHITECTURALE SPECIFICE
Capacitatea creatoare a arhitecților greci s-a concentrat în realizarea unor volume cu caracter sculptoral, urmărind stabilirea unor raporturi
expresive între clădirile ce alcătuiau ansamblul. Efecte speciale erau obținute prin compoziții bazate pe o asimetrie plină de rafinament. Ca o
reflectare a umanismului, arhitectura greacă nu s-a îndepărtat de scara omului, nici chiar în edificiile reprezentative. Caracterul monumental al
construcțiilor acestei epoci rezidă în rigoarea și simplitatea formelor.
Plastica arhitecturală se baza pe folosirea porticului de coloane, atât la clădirile laice, cât și la temple.
De-a lungul istoriei arhitecturii grecești s-au constituit cele trei tipuri principale de colonade aparținănd ordinelor doric, ionic și corintic.

Ordinul doric a fost folosit cu precădere în Grecia continentală. Formele sale sunt simple, severe, dând impresia de soliditate și forță.
Principalele caracteristici sunt:
• Lipsa bazei, coloana rezemând direct pe stilobat partea superioară a platformei deasupra căreia se ridica templul;
• Fusul coloanei are caneluri verticale cu muchii vii;
• Captelul alcătuit dintr-o echina rotunjită și o abacă prismatică;
• Friza decorativă cu metope sculptate și triglifi;

Ordinul ionic a apărut în Asia Mica și în insulele Mării Egee, pătrunzând apoi, cu unele modificări, în Grecia continentală, în special în Attica. Se
resimte preferința specific orientală pentru o decorație mai bogată, ionică remarcându-se prin suplețe și eleganță.
Ordinul ionic se caracterizează prin:
• Coloana rezemată pe stilobat prin intermediul unui baze;
• Fusul coloanei zvelt, având caneluri cu muchii teșite;
• Capitelul decorat cu volute;
• Friza în varianta attică, decorată cu basoreliefuri în câmp continuu.

Ordinul corintic mai puțin folosit de greci decât celelalte două, diferă de ionic prin aceea că are coloana ușor mai înaltă și capitelul îmbrăcat în
frunze de acant.
Uneori coloana era înlocuită cu reprezentări sculpturale ale corpului uman. Pentru accentuarea unor anumite efecte s-a folosit culoarea:
straturi de pictură în tonuri vii care subliniau antablamentul și capitelurile, sau elemente ceramice.

Arhiectura Greciei Antice a parcurs o întreagă evoluție de-a lungul căreia s-au constituit formele sale carcteristice.
 Perioada arhaica

PERIOADA ARHAICĂ (1100-450 î.e.n.).

Arhitectura perioadei arhaice a urmat o linie evolutivă marcată de acumulări succesive, de o continuă perfectionare a
formelor și proporțiilor, punându-se treptat bazele maturității artistice a epocii clasice.
În plastica arhitecturală, formele greoaie sunt caracteristice primelor monumente dorice: coloane robuste (6-8 moduli),
puternic galbate, echina capitelului foarte evazată, antablamentul masiv. Parcurgând diferite etape intermediare, spre sfarșitul
epocii arhaice s-a ajuns la așa numitul arhaic avansat, în cadrul căruia formele ordinului doric se apropie de cele clasice, exemplul cel
mai caracteristic fiind templul Atenei Aphaia din insula Aegina (495- 485 î.e.n.). Coloana a devenit mai îngustă, ajungând la o
înalțime de 10-11 moduli, raportul ei față de lațimea antablamentului fiind de 2,5: 1, iar înclinarea echinei apropiata de 45o .
Daca ordinul doric a fost folosit cu precădere în Grecia continentală și în coloniile din Magna Grecia, în Asia Mică a aparut și s-
a dezvoltat ordinul ionic. O imagine a primelor forme o oferă capitelul găsit la Neandria. Monumentele ionice cele mai cunoscute din
vremurile arhaice sunt cele două temple diptere de mari dimensiuni: Heraionul din Samos (secolul VI i.e.n.) și Arthemisionul din
Ephes (550-500 i.e.n.) care au suferit ulterior transformări.
Pătrunzând în Grecia, ordinul ionic a îmbrăcat și unele forme particulare. La tezaurul Siphnienilor din sanctuarul de la Delphi
(535—530 î.e.n.), în locul coloanele au fost folosite ca puncte de sprijin,cariatide: elemente sculpturale reprezentând femei.
 Perioada clasica

PERIOADA CLASICA (450-306 î.e.n.).

În epoca de aur si în deceniile ce i-au urmat, arhitectura greceasca a atins maturitatea deplina.
Democreația sclavagistă a favorizat edificarea construcțiilor publice: agore, gimnasioane, săli pentru reuniuni politice, teatre,
monumente comemorative și funerare.
Cel mai celebru ansamblu al perioadei clasice, acropola cetății Atena este reprezentativă pentru întreaga arhitectură
grecească. După distrugerea sanctuarului de către perși, în anul 447 î.e.n., Pericles a inițiat refacerea tuturor construcțiilor acropolei,
încredințând conducerea lucrărilor marelui sculptor Phidias.
Primul edificiu ridicat, cel mai prestigios monument al cetății, Partenonul, templul Atenei, protectoarea orașului construit
între anii 447-439 î.e.n. de arhitecții Ictinos și Calictras, a rămas până în zilele noastre.
Ionicul și-a găsit însă expresia desăvârșită într-un alt edificiu construit de arhitectul Philokles în anii imediat următori, 421-405
î.e.n. Erechteionul dedicat Atenei polais și lui Poseidon Erechteu. Templul trebuia să cuprindă câteva locuri cu semnificație scara:
măslinul plantat de Atena, izvorul de apă sărată și urmele tridentului lui Poseidon, semn al luptei celor doi zei pentru supremația
orașului.
În întreaga perioadă clasică, în Grecia continentală ca și în Magna Grecia, ordinul doric a fost cel preferat de arhitecți, în
forme apropiate de cele ale Parthenonului.
În Asia Mică, ponderea principală a deținut-o în continuarea ordinului ionic, în edificii de mari proporții cum ar fi
Arthemisionul din Ephes refăcut integral după anul 356 î.e.n..
 Perioada
elenistica
PERIOADA ELENISTICĂ (306-30 î.e.n.).
Ultima formă de dezvoltare a culturii grecești, cea elenistică, a fost rodul contactului direct stabilit între vechea Grecie și
regiunile înglobate în imperiul macedonean. Cultura elenistică s-a constituit în secolul al III-lea î.e.n., centrul său de greutate
găsindu-se în marile orașe orientale: Alexandria, Pergam, Priene, Milet.
În urbanism, principiile dipodamice, întărite de o legislație autoritară, au căpătat o largă utilizare. Orașele elenistice –
Alexandria, Priene, Milet- erau alcătuite conform unor structuri ordonate cu parcelări dreptunghiulare, între care se inserau
construcțiile publice. O gândire rațională a stat la baza amenajărilor edilitare, a orientării optime în raport cu punctele cardinale
etc.
Teatrele și-au cucerit un rol din ce în ce mai însemnat în viața orașului elenistic. Forma lor a devenit mai complexă. Deplasarea
spațiului de joc de pe orchestră pe avanscenă a implicat o dezvoltare a întregii structuri scenice. Sunt celebre teatrele de la Priene
(secolele IV-III î.e.n.) și Pergam (secolul III î.e.n.), care prin formele lor, fac trecerea între teatrele grecesti și cele romane.
În construcția clădirilor de cult elenistice, tradiția clasică a fost amplificată printr-o vădită tendință către forme
monumentale, grandioase: refacerea templului lui Apollo Didymaeionul din Milet (313 î.e.n.), completat cu alte spații de cult,
altarul lui Zeus din Pergam (180 î.e.n.), dominat de plastica dinamica a altor reliefuri ce decorau soclul etc.
 Arta greaca
Vechea Grecie-Ellada așezată în bazinul oriental al Mării Mediterane cunoaște o dezvoltare economică deosebită. Datorită acestui
fapt, arta greacă atinge un nivel superior de dezvoltare nemaipomenit la celelalte popoare din antichitate. Civilizația greacă este o civilizație
deschisă, diferită de celelalte civilizații (egipteană, mesopotamiană ș.a.) deoarece prin fenomenul de colonizare se realizează schimburi
comerciale și cultural artistice. Prin colonizare, civilizația greacă suferă influențe din alte zone geografice, dar la rândul ei este cunoscută în
lume. Grecia este un stat organizat în orașe-state sau POLIS-URI. Între aceste orașe existau conflicte majore pentru realizarea celor mai
frumoase construcții sau sculpturi.
Între secolele V-IV î.e.n. polis-urile cunosc o formă superioară de conducere, democrația sau conducerea colectivă, prin care cetățenii
liberi ai cetății erau consultați în probleme importante ale acesteia. Arta greaca precum și artistul grec devine astfel un artist-cetațean care
este legat de viața cetății și exprimă îndoiala și morala acesteia.
În civilizația greacă, denumirea artistului este confundată cu cea a artizanului pentru că în greaca veche ignoră această diferenșă. Elenii
consideră că artistul (artizanul) este cel mai bun, cel mai iscusit, cel mai credincios. Primele sculpturi semnate datează de la sfârșitul perioadei
arhaice dar abia in sec. V î.e.n. operele de artă apar semnate în mod curent de personalități artistice cum ar fi: POLICLET, FIDIAS, SCOPAS și alții.
Religia joacă un rol important în arta greacă. Grecii având o religie politeistă, credeau că toți zeii lor trăiesc în Olimp. Zeii sunt
umanizați, aceștia având calitățile și defectele oamenilor, dar pentru greci divinitatea întruchipa perfecțiunea, astfel acest lucru va fi
reprezentat prin statuile de zei ce înfățișau trupuri armonioase, tinere și frumoase. Față de religia egipteană politeistă religia greacă are un
politeism antropromorf. Idealul perfecțiunii umane a fost ridicat la rang înalt în cultura și arta greacă, astfel grecii aveau un ideal uman “omul
frumos și bun”. Grecii puneau un deosebit accent pe sănatatea fizică și morală a omului și prin aceasta considerau omul centrul universului.
Arta greacă este prima artă ce pune bazele unei concepții antropocentriste. Tot omul devine sursă de inspirație pentru sculptură, arhitectură
sau pictură. Cunoașterea exactă a anatomiei umane și a trăsăturilor de caracter ale omului le regasim în operele de artă pentru că grecii își
doreau să creeze în același timp frumosul și perfecțiunea redând realitatea. În arta greacă sunt eliminate toate realitățile urâte cum ar fi:
bătrânețea, boala, defectele etc. Și sunt păstrate realitățile frumoase ale omului cum ar fi: frumusețea, perfecțiunea, binele etc.. Artistul grec
în realizarea operei sale, urmărește atât redarea obiectelor și ființelor așa cum sunt, realist, cu toate trăsăturile particulare dar, în același timp
se concentrează pe calitățile esențiale ale obiectelor și ființelor. Realismul artei ne îndeamnă la cunoașterea și redarea omului așa cum este, iar
idealizarea ne arată așa cum ar trebui să fie, tinzând spre perfecțiune.
 Perfecțiunea în arta greacă ajunge la apogeu în perioada clasicismului, fiind o perioadă în care idealismul este la el acasă. Astfel
TEMPLUL este considerat un lăcaș idealizat, demn pentru o ființă perfectă cum este zeul. În sculptură, statuile de zei sau atleți sunt idealizate
prin realizarea perfectă a trupului într-o armonie a părților. Statuia trebuia să exprime legătura dintre sănătatea fizică, trupească și cea
spirituală. În sculptura greacă aspectele generale tipice ale personajelor sunt puse în valoare, iar cele particulare sunt eliminate. De aceea
sculptura va fi reprezentată de personaje în floarea vârstei, cu trupuri armonioase, sănătoase și nu de copii sau bătrâni pentru că aceștia erau
imperfecți și nu erau compatibili cu idealul.
Arta greacă cuprinde 4 perioade de dezvoltare:
- Perioada homerică (sec. XII-VIII î.e.n.)
- Perioada arhaică (sec. VII-VI î.e.n.)
- Perioada clasică (sec. V-IV î.e.n.)care cuprinde 2 perioade:
 clasicismul dezvoltat (sec. V î.e.n.)
 clasicismul târziu (sec. IV î.e.n.)
- Perioada clasică (sec.III-I î.e.n.)
 arhitectura

Arhitectura greacă urmărește realizarea unor construcții funcționale ce participă la organizarea orașelor – cetate.

ORDINELE DE ARHITECTURĂ.

Pentru greci arhitectura exprimă spiritul raționalist al artei și se adresează unor ființe raționale convingând prin ordine, echilibru și
armonie. Grecii au realizat construcții simple cu linii clare, simplitate ce se impune pentru că grecii au un simț accentuat al ordinii. Construcțiile
dau impresia de durabil, calm, stabilitate și de echilibru. Pentru realizarea acestor edificii, grecii au folosit matematica calculând precis
raporturi dintre verticale și orizontale, plin și gol, structură și decorație. Ca și în sculptură și în arhitectură există o armonie matematică între
întreg și părțile lui componente.

Ordinele de arhitectură au fost inventate de greci pentru a stabili numărul, mărimea și modul cum sunt dispuse coloanele în ansamblul
clădirii (mai ales în construcția templelor). Ordinul exprimă așezarea într-un raport armonios a platformei, coloanei, antablamentului și
frontonului, raportându-se în permanență la dimensiunile omului. Sunt trei ordine: doricul, ionicul și corinticul. Aceste ordine au apărut în
perioade diferite și au trăsături diferite.

Ordinul doric a apărut în perioada arhaică și s-a dezvoltat în Peloponez și în sudul Italiei (Sicilia). Acesta exprimă robustețe, prin forme
puternice, profile și decorații sobre.

Ordinul ionic este al doilea ordin, în ordine cronologică a apărut în perioada arhaică dezvoltându-se în coloniile din Asia Mică și în
insulele din Marea Egee. Față de doric , ionicul este mai bogat decorat și are proporții mai elegante.

Ordinul corintian apare la sfârșitul perioadei clasice, în Asia Mică și este caracterizat ca fiind o expresie a bogăției decorative și a
eleganței. El se aseamănă în mare parte cu ionicul, doar capitelul este mai înalt și mai decorat.
 Doricul – platforma pe care este așezat templul are mai multe trepte înalte, iar coloana este așezată direct pe stilobat (ultima treaptă
a platformei), fără bază, are fusul tronconic cu sau fără caneluri (șențulețe verticale) și capitel simplu format din echină și abacă.
Antablamentul este format din arhitrava continuă, friza-cumetope(decorate cu bazoreliefuri sau coloane) , triglife și comișa. Frontonul
reprezintă triunghiul format de cele două pante ale acoperișului și este decorat cu basoreliefuri sau statui adosate timpanului.

Ionicul este caracteristic platformei formată din mai multe trepte dar mai puțin înalte față de doric, coloana sprijinindu-se de stilobat
cu ajutorul unei baze. Fusul coloanei este cilindric și mult mai zvelt și elegant avînd obligatoriu caneluri care sporesc senzația de verticalitate.
Capitelul este format din frunze de acand (1-2 șiruri) și volute răsucite (inspirate după coamele de berbec). Antablementul este format din
arhitravă (cu profile așezate în retrageri suucesive), friză continuă ( simplă sau decorată cu basoreliefuri) și comișă. Frontonul nu se
deosebește fundamental de cel doric.

Corinticul are un singur element diferit față de ionicul cu care se aseamănă, capitelul este format din trei șiruri suprapuse de frunze de
acant și volute (obținute prin răsucirea frunzelor de la colțuri sub forma volutelor).

Ordinul ionic Ordinul doric Ordinul corintic

 Programul
constructiv
În antichitate, grecii au realizat construcții tipice ce au fost adevărate exemple pentru civilizația romană.

AGORA
Agora sau piața publică este cel mai vechi complex civic din antichitate. Aceasta era numită și “zona urbană centrală”, fiind centrul
spiritual , juridic, politic și commercial al comunității. Agora îndeplinea mai multe funcții, astfel era considerată loc public pentru adunările
cetățenilor, loc sacru pentru desfășurarea ritualurilor de cult, loc de depozitare și schimb de mărfuri, dar și loc de recreere și plimbare. Această
piață avea diverse forme în funcție de configurația terenului, dar obligatoriu avea temple portice (suită de coloane unite între ele prin
antablamente sau arcade), casa sfatului, teatre, altare.

AGORA din
THESSALONIKI

TEMPLUL
Templul (sau casa zeului) reprezintă cea mai importantă construcție din arhitectura greacă. Până în perioada arhaică, ritualurile se
desfășurau în jurul unui copac considerat sfânt, sau la intrarea unei grote, apoi a apărut ideea construirii unui loc special închinat unui zeu. Față
de templul egiptean care era plin de mister și în care statuia zeului nu putea fi văzută de credincioși, templul grec este deschis acestora având
statuia zeului la vedere, pentru a-i aduce ofrande. Templul grec nu are secrete, sanctuarul unde se păstrează statuia zeului este o cameră
luminoasă și ușor de găsit. Fiind un loc public important pentru orașul-cetate, oamenii sadunau în fața sau în jurul acestuia pentru a participa la
diverse ritualuri religioase sau adunări din cetate cu diverse prilejuri. Pentru fiecare oraș-cetate, exista cel puțin un templu dedicat unui zeu.
Templul putea fi în doua planuri: dreptunghiular (perioada arhaică), dar cel mai adesea fiind construit în plan circular sau tholos (clasicismul
târziu).
Templul în plan dreptunghiular este alcătuit dintr-o singură cameră sau 3 camere, pronausul (sau vestibulul), naosul (cella), și
opistodomul (sau camera tezaurului). Camera statuii zeului numită cella se desprinde dintre vechiul megaron micenian (sala centrală a
palatului), în funcție de numărul și așezarea coloanelor, templele se deosebesc putând fi: aptere (fără coloane pe laturile lungi), prostil (cu
coloane în fața templului), amfiprostil (coloane în față și în spatele templului) și periptere (înconjurate de jur împrejur de coloane.). Ca unitate
de măsură pentru dimensiunea generală a templului, grecii au folosit dimensiunea omului necomparându-se cu templele egiptene
impunătoare și misterioase.
Exemple de temple dorice: Templul zeiței Demeter și zeul Poseidon-Paestum (Italia), Templul lui Zeus-Olimpia, Panthenonul –
Acropole Atena;
Exemple de temple ionice: Templul zeiței Arthemis-Efes, Erechteion și Templul zeiței Aptheros-Acropole Atena.
 Partheonul este un monument important aflat în acropole, Atena. Acesta este un templu doric
închinat zeiței Athena, protectoarea cetății, devenind reprezentativ prin arhitectura greacă și fiind un simbol
al încrederii în zei și virtuți morale. Acest templu este celebru datorită proporțiilor lui perfecte dar și
sculpturilor realizate de Fidias la metopele și frontoanele de la exterior și de la friza ionică la interior.

TEMPLUL LUI APOLO

TEATRUL sau
ODEONUL
Teatrul, construit pentru prezentarea spectacolelor sau a serbărilor în cinstea
diverșilor zei. Este un loc public, în aer liber. Acesta este construit pe panta naturală a
unui deal, urmărind configurația terenului și este format din : locul pentru spectatori
(tribune sau gradene din piatră) și scări de circulație, avanscenă și scenă având altare
de rugăciune și spații funcționale pentru desfășurarea spectacolelor. Vizibilitatea și PARTHENONUL-ACROPOLE,
acustica erau foarte bune datorită pantei dar, pentru a se auzi mai bine se folosea un ATENA
sistem de amplificare a sunetului cu ajutorul unor vase de aramă, de formă specială,
amplasate la baza gradenelor.
Odeonul este o construcție de dimen siuni mici, în plan circular, folosită pentru
desfășurarea spectacolelor de teatru și a audițiior muzicale. Alte exemple pot fi:
Teatrul lui Dionyso, Atena și teatrul din Epidaur, Teatrul din Efes, Teatrul din
Pergam și Teatrul din Milet.

TEMPLU CIRCULAR- THOLOSUL DIN

TEMPLU CIRCULAR- THOLOSUL DIN DELPHI
EPIDAUR
 STADIOANELE

Sunt locuri publice ce folosesc la diverse activități sportive, concursuri, olimpiade. Ele sunt amplasate în
pantă, având la început formă dreptunghiulară, iar apoi cu colțurile rotunjite ca în zilele noastre.
Exemple pot fi: Stadionul de la Delphi sau Olimpia.
 SCULPTURA

În arta greacă sculptura este reprezentativă avand origini legate de obiceiul

reprezentării chipului uman, acesta înfățișând fie defuncți pe stelele funerare, fie
învingători în concursurile sau întrecerile sportive ori reprezentând zeități divinizate
decorând templele.

SCULPTURA STATUARĂ
Această categorie a sculpturii ne demonstrează experiența acumulată de artiști de-a
lungul vremii. Astfel de remarcat este statuara de mari dimensiuni reprezentând oameni
sau zeități cu o anatomie perfectă. Începând cu sec. al VI-lea î.e.n. pentru realizarea
statuilor se folosește piatra. O influență a artei egiptene în sculptura greacă este
prezența frontalismului, adică statuile sunt parcă încremenite și le lipsește expresivitatea
chipurilor.
 KOUROI SI KORE

Aceste statui sunt realizate în perioada arhaică și reprezintă băieți și fete înfățișați nud cu o arhitectură a
corpului bine proporționată și dezvoltată, dar cu o atitudine încă încremenită în majoritatea cazurilor. Fața este ușor
expresivă prin schițarea unui surâs, “surâs arhaic”. Băieții sunt numiți Kouroi, iar fetele Korele. Fetele tinere sunt
înfățișate cu siluete zvelte, dar de data aceasta toate sunt îmbrăcate în veșminte bogate. Față de baieți,
reprezentarea fetelor se face în poziții și atitudini mult mai variate, punând în evidență idea de mișcare. Mâinile sunt
reprezentate depărtate de corp, mimând mișcarea brațelor. Există o grijă pentru detalii, podoabe, bijuterii sau
aranjarea părului. Pentru accentuarea detaliilor este folosită policromia (buze, ochi, păr, bijuterii). Și statuile
reprezentănd fete ca și cele ce reprezintă băieții au același surâs arhaic, dar expresiile chipurilor sunt mai variate,
sugerând veselia, ironia, etc. Evoluția sculpturii atinge apogeul în perioada clasică stabilindu-se canoanele de
frumusețe și perfecțiune. Astfel în această perioadă artistul are libertate necondiționată în fața regulilor rigide. De
aceea apar mari personalități artistice și mari școli de arte. Artistul pune în evidență diversificarea mișcărilor și
expresiei feței. Trupurile tinere sunt atletice și viguroase, reprezentănd idealuri morale ale societății conștiente de
puterea ei.

KORE – Muzeul Acropole - Atena

KORE – Muzeul Acropole - Atena
KOUROI – Muzeul Britanic -
Londra
 Arta gracă în general și sculptura în particular exprimă emoția colectivă, civilă și religioasă a cetăților grecești
preamărind omul. Punctul culminant al interesului pentru om este atins de SOFOCLE ce spune că omul este “cea
mai mare minune”. Nu numai în sculptură ci și în picture, în dramaturgie se aduc omagii omului.
APOXIOMENOS, LISIP
Lisip din Siciona este contemporan cu Praxiteles, Alexandru cel mare și Scopas și Policlet. El are un stil mai
sever și auster preferând personaje reprezentând atleți. Lisip aduce noul în sculptură prin alungirea proporțiilor și
realizarea canonului de 8 capete și jumătate. Ca urmare, trupurile devin foarte zvelte, cu capete mici și picioare
subțiri, musculatură bine dezvoltată. Tot Lisip renunță la vederea frontală, obligând privitorul să admire sculptura
din mai multe unghiuri.
Una dintre operele sale este și Aproxiomenos. Aceasta reprezentând un atlet surprins într-un moment de
relaxare după alergare curșțându-se de nisip. Lisip pune în evidență oboseala atletului acumulată în timpul alergării
lor, prin ploapele întredeschise, părul în dezordine și poziția relaxată a trupului.

APROXIOMENOS DE LIPIS
 SCULPTURA MONUMENTALĂ ȘI RELIEFURILE DECORATIVE
Sculptura monumentală și reliefurile decorative, fac parte din decorațiunile arhitecturale astfel: sculptura
monumentală se întâlnește pe frontoanele templelor , iar reliefurile decorative le găsim pe frize, metope, socruri de
statui, stele funerare și altare. Pentru realizarea acestora este necesară respectarea anumitor reguli.
- Prima regulă importantă se numește legea cadrului și constă în adaptarea compoziției la forma și dimensiunile
cadrului.
- A doua regulă importantă pentru a realiza monumentul arhitectural trebuie să țină seama de realizarea unității
compoziționale, în așa fel încât în ansamblu compoziția să fie echilibrată
Temele alese reprezintă aspecte din legendele mitologice, în cazul templelor sau a altarelor și din viața defunctului
în cazul stelelor funerare.
Frontonul templului zeiței arthemis din Corfu este realizat în perioada arhaică. În această perioadă se pune o mare
importanță pe detaliu sacrificând ansamblul, iar unitatea compozițională era greu de obținut. În altă ordine de idei,
sculptorul acordă o importanță mai mare problemelor de mișcare , personajele fiind surprinse în poziții și atitudini
mult mai diverse.

FRONTONUL TEMPLULUI ZEIȚEI

ARTHEMIS
 DECORAȚIILE PARTHENONULUI
Reprezentând apogeul sculpturii clasice, decorațiunile Parthenonului se numără printre cele mai importante
realizări ale sculptorului Fidias. Acesta decorează cele două frontoane, metopole frizei dorice exterioare și friza
interioară din naos-ul templului. Frontoanele ne povestesc despre două episoade importante din viața zeiței Athena
cum ar fi nașterea zeiței din capul lui zeus realizată pe frontonul de est și cearta dintre Athena și Poseidon pentru
stapânirea Atticii, întâlnită pe frontonul de vest. Statuile ce decorează timpanul templului sunt încadrate foarte bine în
triunghiurile frontoanelor, astfel în centru se găsesc statuile cele mai înalte, realizând un as de simetrie, iar spre margini
se întâlnesc personaje singulare sau în grup, care de luptă trase de cai, orientate în așa fel încât să se integreze perfect în
unghiurile laterale. Acțiunea personajelor legate între ele prin gesturi, poziții, atitudini și mișcări realizează unitatea
ansamblului. Sculpturile lui Fidias sunt realizate astfel încât se observă trăsături dominante cum ar fi: firescul
atitudinilor, corectitudinea mișcărilor și pozițiilor, starea faldurilor veșmintelor care nu împiedică mișcarea personajelor,
calmul, solemnitatea și gravitatea figurilor. Metopele arhitecturale sunt decorate în relief înalt(altorelief) și reprezintă
aspecte din luptele centaurilor cu lapiții, ale zeilor cu giganții sau ale grecilor cu amazoanelor. Metopele înfățișând
luptele dintre centauri și lapiți au fost celemai bine păstrate până în zilele noastre. Fiecare metopă prezintă câte două
personaje, Fidias înfățișându-le realizând “Procesiunea Panntheneelor” cu ocazia festivitățiilor de sărbătorire a
înemeierii cetății atena. Astfel putem admira cum zeiței protectoare I se adduce în dar un văl imens numit Peplos, țesut
special pentru ea de fecioarele ateniene numite ergastine. Înconjurând templul la partea superioară și fiind înaltă de un
metro, friza prezintă peste 400 de figure de oameni și 200 de animale.
Procesiunea este cuprinsă în mai multe etape: cortegiul ergastinelor, purtătorii de ofrande, cortegiul animalelor de
sacrificiu, cabalcada cavalerior atenieni și participarea tuturor zeilor din Olimp la sărbătoare. Fidas realizează un ritm al
desfășurării acțiunilor prin succesiunea scenelor, la început mai alert prin pregătirile pentru serbare și apoi mai lent și
solemn (șirul fecioarelor), pentru a urma un nou ritm alert prin agitația data de participarea zeilor la serbare.
Trupurile de oameni și animale de pe friză sunt realizate în dimensiuni corecte cu o expresivitate a chipurilor în
corelație cu acțiunea realizată, având o paletă largă de gesture, atitudini și mișcări natural bine differentiate.
 PARTHENON-METOPĂ DE SUD
LUPTA LAPIȚILOR CU
CENTAURII

Reliefurile decorative de Mausoleul din Halicamas. Un alt sculptor grec pe

nume Scopas, realizează în sec al IV-lea î.e.n. reliefurile decorative de la
Mausoleumul din Halicamas
Reliefurile decorative de Mausoleul din Halicarnas Un alt sculptor grec pe
nume Scopas, realizează în secolul al IV-lea î.Hr. reliefurile decorative de la
Mausoleul din Halicarnas. Acestea înfățişează aspecte din lupta grecilor cu
amazoanele. Sculptorul realizează sculpturile având o viziune schimbată față de
până acum punând accent pe dinamismul şi expresivitatea chipurilor. El aşează
personajele în mai multe grupuri unitare, pe axe oblice şi diagonale, pentru a
sugera încleştarea luptelor şi violența mişcărilor. Pe fețele personajelor se citeşte
tensiunea înfruntărilor şi stărilor emoționale, deasemenea atitudinile, gesturile
acestora transmit pasiunea luptelor.

PARTHENON PROCESIUNEA PANATHENEELOR

FRAGMENT DIN PURTĂTORII DE OFRANDE
 Templul lui Zeus

Templul lui Zeus, un simbol al cetăților elene, a fost construit în Olimpia, în perioada clasică, după un plan
în acord perfect cu peisajul din jur. Cele două frontoane ale acestuia, sunt decorate în ronde-bosse iar metopele
frizei dorice sunt decorate cu bazoreliefuri. Din punct de vedere compozițional şi stilistic, sculpturile
frontoanelor şi metopelor formează un tot unitar. Realizarea acestora constituie un moment important pentru
a defini trăsături ca: încadrarea compozițiilor în triunghiul frontoanelor sau dreptunghiul metopelor cu
respectarea legii cadrului, tratarea sculpturilor în planuri mari eliminând detaliile şi reliefând volumele cu
ajutorului jocului de umbră şi lumină, exprimarea mişcării prin gesturi şi poziții variate sau jocul faldurilor,
realizarea de chipuri sobre fără expresivitate. Frontoanele prezintă aspecte din legendele mitologice,
„Cucerirea Peloponezului”(Frontonul de est), „Luptele centaurilor cu lapiții”(Frontonul de vest) şi „Muncile
lui Hercule”
 Ceramica şi pictura

Un alt domeniu important al artei greceşti, este şi secțiunea „ceramnică şi pictură”. Ceramnica fiind specifică atei greceşti,
ea se regăseşte în viața de zi cu zi. Grecii fiind foarte buni meşteşugari realizau obiecte de ceramnică în număr foarte mare, de
bună calitate dar şi ieftine determinând înflorirea negoțului. Ceramnica era folosită în gospodărie dar, oricare ar fi fost
destinația ei aceasta era întotdeauna pictată. Datorită faptului că picturile monumentale realizate de greci nu s-au păstrat până
în prezent, ceramnica pictată constituie singura dovadă a picturii greceşti prezentând asemănări de tehnică şi tematică cu
pictura. Atelierele de pictură şi ceramnică erau foarte numeroase iar vasele erau decorate de pictori renumiți. Întâlnim diverse
forme de vase cu destinații multiple fiind folositoare în gospodărie(Phitos, Hidra, Crater, Riton, Cupe etc.). Compozițile pictate
pe vase sunt realizate într-o unitate organică făcând legătura între forma vaselor şi decor. În perioadele de început ale
ceramnicii, decorul pictat era realizat în registre suprapuse pe anumite zone sau întreaga suprafață a vasului şi reprezentau
motive geometrice, florale, zoomorfe şi antropomorfe, cu personaje inspirate din mitologie. Mai târziu, decorul pictat devine
exclusiv figurativ, realizându-se pe toată suprafața vasului iar subiectele vor fi luate din legende sau din viața de zi cu zi uneori
fiind însoțite de texte explicative. În funcție de perioada în care sunt realizate vasele au anumite caracteristici astfel, în perioada
arhaică acestea sunt pictate cu figuri negre pe fond roşu sau invers, în perioada clasică întâlnim cele două stiluri, sever şi liber iar
în perioada elenistică se practică stilul înflorat. Exemple pot fi:„Vasele Dypilon”, „Vasul François”, „Amfora lui Exekias”,
„Craterul de la Luvru”, „Craterul din Orvieto” etc. .
Pictura monumentală nefiind cunoscută decât din descrieri şi copiile romane mai ales cele de la Pompei şi Herculanum sau
prin intermediul ceramnicii pictate, era folosită pentru decorarea caselor şi mai târziu a palatelor elenistice. Tehnica de lucru
folosită este similară cu cea a frescei sau a encausticii aceasta însemnând realizarea picturilor cu pigmenți de culoare ce sunt
amestecați cu ceară, aceasta conferind culorilor calități speciale cum ar fi transluciditatea şi luminiozitatea. Exemple pot fi:
„Lupta lui Alexandru cel Mare cu Darius”(mozaic, copie romană). Pe lângă pictură întâlnim şi mozaicul fiind preferat pentru
strălucirea culorilor. Subiectele sunt inspirate din legende mitologice sau din viața coditiană iar compozițile sunt ample cu multe
personaje, încadrate în peisaje sau interioare cu detalii realiste sugerând profunzimea prin plasarea personajelor în planuri
diferite. Pictori renumiți se pot considera: Polignot, Exekias, şi Apelles
Vas Dypilon Vas Hidra
 GINECEU (LOCUINȚĂ)
Gineceu (în greacă γυναικεῖον/γυναικών/γυναικηΐη/γυναικωνῖτις) era în casele din Grecia antică un spațiu rezervat
femeilor, în care nu era permis accesul vreunui bărbat străin de familie
De regulă, gineceul ocupa încăperile din fundul casei, care nu aveau ferestre, sau la etajul casei. În ambele
situații, gineceul nu avea ieșire directă spre exterior
Femeile își petreceau aproape toată viața în gineceu, unde se ocupau de gospodărie și de creșterea și educarea
copiilor. În aproape fiecare casă, în gineceu se găsea și un război de țesut, în care femeile țeseau materialele necesare
îmbrăcămintei întregii familii
Femeile părăseau arareori gineceul - doar când își vizitau părinții, când mergeau la baia publică sau pentru a
participa la unele sărbători religioase - dar nu aveau voie să meargă la piață sau la petreceri cu soțul. Principala lor
misiune în viață era să le ofere soțului și fiilor ceea ce își doreau și să își educe fetele în gineceu
În general, până la vârsta de 7 ani, copiii erau educați în gineceu, de mamă și de celelalte femei din casă. După
această vârstă băieții între 7 și 14 ani nu aveau un program obligatoriu dar, de regulă, părăseau gineceul și învățau
practicarea gimnasticii și muzica. Fetele continuau să stea în gineceu, unde învățau să facă treburile casnice și
muzica. Aici învățau că o soție bună trebuie să vadă, să audă și să vorbească puțin, fapt pentru care nu trebuie să
părăsească gineceul decât arareori, și atunci în special pentru sărbătorile religioase.
Și în Roma antică casele aveau un gineceu (în latină gynaeceum) amplasat în atriu, unde locuiau femeile, precum
și camere special destinate muncii acestora.
 ATLANT
Atlant este - după Atlas, unul dintre titanii din mitologia greacă - o statuie de piatră masculină, nudă sau
seminudă, reprezentând un bărbat într-o atitudine de efort, care susține pe umeri, pe spate sau pe cap antablamentul
unei clădiri, un balcon, un bovindou, un monument etc., și care înlocuiește o coloană, un stâlp sau pilastru, ca
element portan.
În sculptura greacă, denumirea de Atlant provine de la numele titanului Atlas, figurat susținând globul
pământesc[3]. Echivalentul latin al termenului atlant, provenit din limba greacă, este telamon (Τελαμών), numele
unuia din argonauți.
Denumirea de telamon apare pentru prima dată în limba latină la Vitruviu, în De Arhitectura, pentru a denumi
motivul sculptural reprezentând varianta masculină a cariatidei. Un telamon poate fi figurat fie cu brațele ridicate, fie
sprijinite pe șolduri, într-un gest indicând un efort de susținere, având rol funcțional sau pur decorativ. În realitate,
legătura dintre Telamon și Atlas nu este foarte clară. Potrivit anticilor, cele două nume aveau în comun rădăcina ti-,
care înseamna „a purta, a susține". Telamoni celebri se aflau la Agrigent, în tepidariumul termelor din Forul pompeian
și în alte monumente, unde aveau uneori mai mult rol decorativ decât structural.
Preluat de romani de la greci, atlantul a fost utilizat, mai târziu, în Europa în decorația arhitecturală neoclasică.
 Capitel
Capitelul este partea superioară a fusului unei coloane, semicoloane sau a unui pilastru, mai groasă și
ornamentată, pe care se sprijină arhitrava, arcul, bolta sau cupola, a căror greutate urmează să o preia.
În spațiul Greciei antice, denumite după coloana reprezentativă, împreună cu capitelul ei, există ordinele
clasice doric, ionic și corintic.
Din combinarea capitelului ionic cu cel corintic a rezultat alt ordin arhitectonic antic, cel compozit, caracterizat în
special prin capitelul cu volute și cu foi de acantă.
Și în lumea dinafara spațiului cultural grec existau coloane cu capiteluri. În Egiptul Antic, capitelurile aveau forma
inspirată de floarea de lotus.
 CARIATIDĂ
Capitelul este partea superioară a fusului unei coloane, semicoloane sau a unui pilastru, mai groasă și ornamentată,
pe care se sprijină arhitrava, arcul, bolta sau cupola, a căror greutate urmează să o preia.
În spațiul Greciei antice, denumite după coloana reprezentativă, împreună cu capitelul ei, există ordinele
clasice doric, ionic și corintic.
Din combinarea capitelului ionic cu cel corintic a rezultat alt ordin arhitectonic antic, cel compozit, caracterizat în
special prin capitelul cu volute și cu foi de acantă.
Și în lumea dinafara spațiului cultural grec existau coloane cu capiteluri. În Egiptul Antic, capitelurile aveau forma
inspirată de floarea de lotus.
 STOA (ARHITECTURĂ)
Stoa (plural: stoas, stoai, sau stoae), este un termen care definește, în arhitectura Greacă antică, un portic sau un
culoar acoperit (hipostil), adeseori pentru folos public. Cele timpurii aveau și la intrare coloane, de obicei dorice,
creând astfel o atmosferă sigură și protectivă.
Exemplele mai târzii au fost construite cu două utilități, uneori colonadele interioare despărțeau spațiul în
magazine sau diferite oficii, coloanele urmând de această dată arhitectura ionică. Aceste clădiri erau deschise
publicului, negustorii își vindeau bunurile sau artiștii își arătau operele. Aceste stoa de obicei înconjurau zona
bazarelor, a magazinelor, marilor orașe.
Numele școlii filosofice a stoicismului fondată în Atena de Zenon din Citium (Kition) în jurul anului 300 a.Chr.,
în perioada elenistică, derivă din „stoa”
Sursa de inspiare: internetul