CURS 2

PERCEPŢIA ŞI TULBURĂRILE EI
Senzaţia
- act psihic primar, elementar, monomodal
- reflectare subiectiva, sub forma de imagine ideala, a unei insusiri singulare a unui
obiect/ fenomen din lumea inconjuratoare care actioneaza ca obiecte-stimul asupra organelor de
simt (formă, mărime, greutate, culoare, miros, gust, nuanţa, în senzaţii de culoare; înălţimea şi
timbrul, în senzaţii auditive)
- reprezintă izvorul iniţial al tuturor informaţiilor noastre.
Percepţiile
- procese senzoriale primare, elementare, care readau realitatea obiectivă în imagini de
ansamblu.
- reflectare subiectivă nemijlocită, în formă de imagine, a obiectelor şi fenomenelor
externe care acţionează în momentul dat asupra noastră prin ansamblul însuşirilor şi
componentelor lor.
- depinde de o serie de variabile:

a. externe, ale stimulului: specificitatea, intensitatea, durata, frecvenţa apariţiei, contextul, gradul
de determinare/nedeterminare (dispunerea în timp şi spaţiu a obiectelor stimul) şi semnificaţia
(calitatea unui obiect de a corespunde anumitor expectaţii, aspiraţii sau scopuri ale individului).
b. interne, ale individului: vârsta, sexul (femeile sunt mai rapide în identificarea stimulilor
sonori şi cromatici, bărbaţii rezolvă mai eficient problemele legate de percepţia spaţială şi de
evaluare a dimensiunilor metrice), tipul de personalitate (analitic, centrat pe detalii vs sintetic,
orientat pe global), stările motivaţionale - actualizarea unei trebuinţe, a unui interes creează în
subiect o predispoziţie selectivă către un anumit obiect), stările afective (determină
accentuarea însuşirilor de semn pozitiv sau negativ ale stimulilor-obiect), starea atenţiei, starea
memoriei, experienţa perceptivă anterioară, starea psihofiziologică generală, starea structural-
funcţională a anlizatorilor, starea de set şi de expectaţie.

TULBURĂRI DE PERCEPŢIE

1
 Sunt clasificate din raţiuni didactice în tulburări cantitative şi tulburări calitative de
percepţie.

Tulburări cantitative

1) hiperestezia – este trăită ca impresie de creştere a intensităţii senzaţiilor şi percepţiilor.

Scăderea pragului senzorial determină o suprasensibilitate la stimuli subliminali, astfel că
persoanele suportă greu atingerile cutanate, lumina, zgomotele, trepidaţiile etc.
- Se întâlneşte în: surmenaj, suprasolicitare fizică şi psihică, stadii prodromale sau debut
de boli infecto-contagioase, debut de afecţiuni psihice, boala Basedow, distimie,
tulburarea depresivă, tulburarea anxioasă.
- cenestopatia (termen introdus de Dupré) - formă deosebită de hiperestezie la nivelul
senzaţiei şi percepţiei interoceptive şi proprioceptive, constând din senzaţii penibile,
difuze, cu sediu variabil care apar fără nici o modificare organică evidenţiabilă
(amorţeala mâinilor, cefaleea „migratoare“, senzaţia de nod în gât şi sufocare etc.). Apare
în anumite tulburări nevrotice cu componente astenice
2) hipoestezia – scăderea receptivităţii la diverşi stimuli prin ridicarea pragului senzorial. -
Apare în: stări reactive acute (post-traumatice), stări de inducţie hipnotică, stări
conversive, tulburări de conştiinţă, oligofrenie, schizofrenie (unde apare, la extrem,
anestezia psihică)

3) analgezia –scăderea severa a sensibilităţii la excitanţi. Poate fi localizată în sector (în

„sosetă”/”manuşă”/”ciorap”/”cizmă”) sau generelizată şi se manifestă prin scăderea
magnitudinii senzaţiilor până la anestezie.
- Apare în: isterie (analgezia în mănuşă/ciorap), în faza a doua a hipnozei practicată pentru
sindroame algice, în comanda posthipnotică, în stările de emotivitate puternică (reacţie acută
de şoc, stupor reactiv), în stările limită (de exemplu în cazul cataclismelor naturale, cum ar fi
cutremurele, apare analgezia alături de stuporul somatic).

Tulburări calitative: iluzii, halucinatii, agnozii

1) iluzia

2
- percepţia deformată a unor obiecte sau fenomene existente în realitate (au caracter de
obiectualitate
- pot fi: fiziologice si patologice
a) fiziologice - apar la persoane normale, datorită distanţei prea mari, luminozităţii scăzute
sau a stărilor afective speciale (frica).
- Constau fie din proiectarea imaginarului şi inconştientului în actul perceptiv, fie dintr-o
prelucrare eronată a imaginilor percepute. (iluziile optico – geometrice: de mărime şi forma a
suprafaţelor, de unghiuri şi orientare, de mişcare etc).
- persoana poate corecta imaginea falsă, spre deosebire de cele patologice unde nu există
critică.
Ex. două linii drepte şi paralele trasate pe un fond de linii convergente sau divergente apar
deformate, fie de o manieră convexă, fie de o manieră concavă. Este cazul iluziei lui Hering. Ex.
Iluzia lunii la orizont constă în faptul că ea pare mai mare la orizont decât la zenit.
Ex. Percepţia anortoscopică (Zollner) constă în faptul că vederea succesivă şi ordonată a
diferitelor părţi ale unei figuri defilând în spatele unei deschideri înguste permite perceperea, în
anumite condiţii de rapiditate, a obiectului în ansamblu.
b) patologice – sunt percepţii false ale unor excitanţi reali, al căror caracter patologic nu este
recunoscut de pacient, adesea însoţite de interpretare delirantă, modificarea lucidităţii sau
superficializarea proceselor de atenţie şi memorie.
După modalităţile senzoriale se clasifică în:
I. exteroceptive (vizuale, auditive, olfactive, gustative)
II. interoceptive (viscerale)
III. proprioceptive

I. ILUZII PATOLOGICE EXTEROCEPTIVE

1.Iluziile vizuale – sunt cele mai frecvente iluzii patologice.

A.metamorfopsii : impresia de deformare a obiectelor şi a spaţiului perceput. Aici sunt incluse:
1. micropsia: obiectele sunt percepute mai mici (de obicei apar în patologia organică
cerebrală)
2. macropsii: obiectele sunt percepute mai mari

3
 3. dismegalopsii: obiectele sunt percepute alungite sau lărgite – apar mai ales în intoxicaţiile
cu diferite substanţe
4. porropsia: obiectele sunt percepute mai apropiat sau mai îndepărtat.
5. calopsia: obiectele sunt percepute înfrumuseţat.
B.pareidolii: sunt percepţii deformate, intens anxiogene. Constau în animarea,
antropomorfizarea unor percepţii simple. Interpretarea imaginii poate oferi percepţiei patologice
un mare grad de bogăţie şi de vivacitate („perceperea“ de fiinţe ameninţătoare în desenul
parchetului, al covorului, al perdelei etc.). Apar în epilepsie, delirium tremens, schizofrenie, post
TCC, infecţii.
C.Falsele recunoaşteri - reprezintă identificarea greşită a diverselor persoane. Este diferită de
confuzia de persoană, care poate apare la oamenii normali, în anumite condiţii: percepere
incompletă din cauza distanţei, a luminozităţii, intervalului lung de timp de la ultima întâlnire sau
a asemanării care creează unele probleme de diferenţiere. Apare în episoade maniacale, stări
confuzive, sindrom Korsakoff, sindroame demenţiale (senile, vasculare, traumatice). O variantă
particulară este fenomenul de déjà vu (deja vazut), déjà connu (deja cunoscut), déjà vecu (deja
trăit) sau, invers, jamais vu (niciodată văzut), jamais connu (niciodată cunoscut), jamais vecu
(niciodată trăit), bazat în special pe tulburarea fazei de recunoaştere a memoriei. Aceste
fenomene particulare apar în sindromul de derealizare şi depersonalizare, în patologia de lob
temporal (stări secundare din epilepsia temporală simptomatică).
D.Iluzii de persoană – reprezintă erori de identificare a persoanelor şi se întâlnesc în sindroame
delirante şi lezionale.
Iluzia sosiilor (sindromul Capgras) – sosiile sunt persoane care seamănă atât de mult, încât nu
pot fi deosebite. În aceste cazuri persoana cunoscută nu este identificată ca atare, pacientul
considerand că este doar asemănătoare cu ea. Uneori pacienţii consideră că persoanele cunoscute
sunt multiplicate sau sosia iniţială este înlocuită de o altă sosie, în mod repetat, ori chiar bolnavul
se crede o sosie. Pacienţii sunt convinşi (interpretare delirantă) că persoanele apropiate au fost
substituite în scop ostil. Acest sindrom delirant apare în schizofrenie, tulburarea delirantă
persistentă, leziuni de emisfer drept.
Iluzia Fregoli – este insotita de convingerea delirantă ca un persecutor unic are capacitatea de a
se ascunde sub înfăţişarea altor persoane, ia mai multe chipuri, ca şi cum ar fi un actor. Apare în
schizofrenie, tulburarea delirantă persistentă, leziuni de emisfer drept.

4
 2.Iluzii auditive – ocupă locul doi ca frecvenţă printre iluzii şi constau în impresia că
anumite sunete sunt mai apropiate, mai puternice, mai distincte sau dimpotrivă, mai discrete, mai
estompate, mai îndepărtate. Alteori diferite sunete sau zgomote reale (zgomotul apei de la
robinet, bătăile ceasornicului, scârţâitul uşii etc.) sunt percepute drept cuvinte înjurioase, strigate
de deznădejde ale rudelor etc), identificarea lor realizându-se eronat, în funcţie de interpretarea
delirantă.

3.Iluziile gustative - perceperea eronată a gustului normal al diferitelor substanţe sapide

4.Iluzii olfactive (parosmii) - perceperea eronată a mirosului normal al diferitelor

substanţe odorifice.
Iluziile olfactive şi gustative se deosebesc greu între ele datorită apropierii anatomice a
celor doi analizatori, dar şi înrudirii embriologice a acestora. Se întâlnesc în leziunile de lob
temporal, intoxicaţia cu psihedelice (unde au conţinut plăcut).

II. ILUZII PATOLOGICE INTEROCEPTIVE (VISCERALE) SI PROPRIOCEPTIVE

– perceperea eronată a funcţiilor unor organe sau aparate.
- iluzii de modificare a schemei corporale (perceperea denaturată a formei, mărimii,
greutăţii şi poziţiei propriului corp). Se pot exprima ca transpoziţia părţilor corpului, micşorarea
sau mărirea lor (tulburare parţială de schema corporală) sau ca senzaţie de mărire sau micşorare a
dimensiunilor şi greutăţii întregului corp (tulburare totală de schema corporală).
Apar în schizofrenie (ca urmare a disocierii conştiinţei propriului eu), intoxicaţii, stări
confuzionale, patologia cu conţinut obsesivo-fobic (sub formă de dismorfofobie – de ex.
impresia de urâţire a fizionomiei), halucinoza pedunculară, leziuni localizate predominant în
regiunea parieto-occipitală.

2) Agnozii
Reprezintă tulburări de percepţie apărute printr-un defect de integrare gnozică (de
transformare a excitaţiei în senzaţie şi a acesteia în imagine perceptivă), datorită lezării centrilor

5
corticali de integrare (apar ca simptom în psihiatrie, dar au cauză neurologică – leziuni de centri
nervoşi în sistemul nervos central).
- se pierde capacitatea de a recunoaşte obiectele după calităţile lor senzoriale, deşi
conştiinţa şi funcţiile senzoriale elementare sunt păstrate.
- Apar în patologia neurologică (stroke, leziuni cerebrale, sindroame deteriorative). În
funcţie de modalităţile senzoriale, agnoziile pot fi sistematizate astfel:
a)Agnozia vizuală (cecitatea psihică) – constă în tulburarea recunoaşterii semnificaţiei
obiectelor, imaginilor, persoanelor, cu ajutorul analizatorului vizual, deşi vederea este intactă şi
conştienţa este clară. Apare în leziunile de lob occipital, mai ales stâng.
Agnozia obiectelor animate (prosopagnozia, cecitatea morfologică) - bolnavul nu recunoaşte
persoane foarte cunoscute sau nu se recunoaşte pe sine în oglindă. Tulburarea apare în leziunile
de emisfer dreapt.
Agnozia culorilor - tulburarea clasificării culorilor, însoţită de amnezia numelui acestora. Apare
în leziunile emisferei stângi.
Agnozia simbolurilor grafice (cecitate verbală) - apare în leziuni parietale parietale şi occipitale
(de graniţă parieto-occipitală). Se manifestă prin:
- alexie - imposibilitatea înţelegerii limbajului scris. Bolnavul citeşte fiecare cuvânt, dar nu
integrează sensul în frază
- agrafie - imposibilitatea scrierii cuvintelor
- dislexie - sesizarea primelor cuvinte din frază cu imposibilitatea de a continua lectura
- acalculie – pierderea capacitatii de recunoaştere a cifrelor şi a semnelor aritmetice (alexia
cifrelor).
b) Agnozia spaţială – constă în tulburarea percepţiei spaţiale, frecvent limitată la un hemicâmp,
cu pierderea posibilităţii de apreciere a distanţelor (pierderea perceperii stereoscopice), de
localizare a obiectelor, de comparare a mărimii şi formelor lor. Apare ca urmare a leziunilor la
nivel de lob parietal.
c) Agnozia auditivă (surditatea psihică) – constă în incapacitatea de a identifica sunete, zgomote
sau cuvinte (surditate verbală) sau melodii (amuzie), deşi anumite calităţi precum intensitatea,
ritmul, localizarea pot fi uneori recunoscute. Apar în leziunile bilaterale de lob temporal şi pot
însoţi crizele convulsive.
d)Agnozia tactilă - apare în leziunile de lob parietal

6
- amorfognozie - incapacitatea de a recunoaşte forma şi volumul obiectelor
- astereognozie - incapacitatea de a recunoaşte obiectele în totalitate prin explorare tactilă
e)Agnozia schemei corporale - apare în leziuni ale emisferei minore, asociate hemiplegiei stângi.
- asomatognozia - reprezintă ignorarea (nerecunoaşterea) unuia sau mai multor segmente ale
corpului sau a corpului în întregime
- hemisomatognozie (somatoparafrenie) – constă în negarea jumătăţii corpului
- anosodiaforia - indiferenţa faţă de boală. Apare în leziuni parietale drepte.
- anosognozia - nerecunoaşterea bolii proprii. Apare în leziuni de lob parietal minor.

3) Halucinaţii
- este o percepţie falsă fără obiect de perceput (H. Ey, 1970).
- se însoţesc de grad de convingere mare - constituie o urgenţă psihiatrică majoră.
a) Halucinaţiile funcţionale
Reprezintă percepția unor excitanţi reali care determină, concomitent, apariţia unor
percepţii false, cu caracter halucinator: de exemplu zgomotul de roţi este perceput în două
moduri concomitent: zgomot de roţi şi cuvinte injurioase, ameninţări, comentarii nefavorabile la
adresa sa. Ele persistă atâta timp cât persistă şi excitantul real. Diferă de iluzii unde excitantul
real este reflectat defectuos, iar obiectul reflectat este luat drept altceva, în halucinaţiile
funcţionale existând două proiecţii la nivelul central al analizatorilor: una care realizează
imaginea obiectului real, perceput corect şi o alta, apărută concomitent, condiţionat de prima,
care este imaginea halucinatorie.; pot avea caracter pasager.

b) Halucinoidele
Reprezintă fenomene cu aspect halucinator situate între reprezentările vii şi halucinaţiile vagi.
Ele nu izbutesc să convingă bolnavul asupra existenţei lor reale. Sunt forme prehalucinatorii care
apar în perioada de dezvoltare a halucinaţiilor şi, mai rar, în cea de dispariţie a acestora.

c) Imaginile eidetice
Sunt reproiectări în exterior ale imaginilor unor obiecte sau fiinţe care au o forţă receptivă foarte
vie, fiind strâns legate de trăiri afective intense şi apropiate de prezent ca desfăşurare în timp
(frecvente la copii).

7
 d)Halucinaţii fiziologice
- Apar la subiecţii normali
- în fază de egalizare, paradoxală sau ultraparadoxală care premerg instalării somnului:
halucinaţii hipnagogice (în tranziţia de la veghe la somn) sau la trezire: halucinaţii
hipnapompice (în tranziţia de la somn la veghe).
- Imaginile halucinatorii reprezintă figuri, acţiuni, oameni sau scene petrecute frecvent în timpul
zilei.
- de scurtă durată, cu critica
e) Halucinozele
- halucinaţii a căror semnificaţie patologică poate fi recunoscută de pacient (voci care discută
despre el etc.), care adoptă faţă de ele o atitudine critică (le recunoaşte caracterul patologic). Însă
ele se manifestă atât de vivace, încât bolnavul caută să le verifice autenticitatea, fără a fi convins
de ea.
- Apar la persoane cu leziuni în diferite segmente ale analizatorilor. Lhermitte şi van Bogaert au
descris halucinoza pedunculară (succesiunea unor imagini de oameni sau animale, unice sau
multiple, mobile, colorate, de obicei în relief). Halucinoza apare mai ales vesperal, evoluează
paroxistic şi durează câteva minute sau ore şi, uneori 1-2 zile.
- Halucinoze apar şi în stări toxice (alcool, barbiturice) şi infecţioase (encefalită epidemică), în
leziuni de focar ale trunchiului cerebral, in arterioscleroza cerebrală, în psihozele delirant-
halucinatorii.

f) Halucinaţiile propriu-zise (psihosenzoriale, halucinatii vera) – sunt tulburări de

percepţie care corespund integral definiţiei (percepţie falsă, fără obiect de perceput).
Caracteristicile halucinaţiilor:
1. proiecţie spaţială fenomenele sunt situate în spaţiul perceptiv sau dincolo de limitele acestuia
(ex: „violul de la distanţă“);
2. convingerea pacientului asupra „realităţii“ lor;
3. caracter de senzorialitate - sunt percepute prin modalităţile senzoriale obişnuite
(exteroceptive, interoceptive, proprioceptive) şi pe căile senzoriale normale (halucinaţii auditive,
vizuale, gustative, olfactive etc), mimând o percepţie exactă ;

8
4.caracter de obiectualitate – se referă permanent la un obiect din afară;
5. grad de intensitate variabil (percepute discret sau intens, anxiogene);
6. claritate diferită (voci „şoptite“ sau „puternice“);
7. complexitate variabilă (de la simple zgomote la adevărate discursuri);
8. durată variabilă (de la câteva secunde sau minute la ore în şir), intermitente sau continue;
9. rezonanţă afectivă (dacă vocea „comentează“ acţiunile bolnavului): iniţial anxiogene, apoi
fără participare afectivă.
10. congruente sau incongruente cu starea afectivă (ex. halucinaţii vizuale feerice/ voci laudative
pe fond dispozitional euforic în prima variantă sau apărute pe fond dispoziţional depresiv, în a
doua);
11. comportament halucinator (bolnavul îşi astupă urechile pentru a scăpa de voci, dialoghează
cu vocile solilocvând, astupă gaura cheii şi interstiţiul de sub uşă pentru a se apăra de gazele cu
care este otrăvit, se opreşte brusc din conversaţie şi ascultă cu atenţie vocile – în barajul ideo-
verbal, încearcă să îndepărteze „insectele” de pe piele – în psihoza cu ectoparaziţi Ekbom,
prezintă brusc un comportament auto- sau heteroagresiv - ca urmare a halucinaţiilor auditive
imperative etc). Halucinaţiile sunt simptome psihotice de extremă gravitate, care necesită
internarea de urgenţă şi precizarea diagnosticului şi a tratamentului adecvat.
Clasificarea halucinaţiilor în funcţie de natura senzorială pe care o îmbracă:
I. exteroceptive (auditive, vizuale, olfactive, gustative, tactile)
II. interoceptive (viscerale)
III. proprioceptive (kinestezice)

f.I. HALUCINAŢII EXTEROCEPTIVE

a) Halucinaţiile auditive
Pe primul loc ca frecvenţă la adult, sunt situate cel mai des în câmpul auditiv perceptibil şi au
intensitate variabilă (de la discrete, la puternice)
Prezintă complexitate variabilă, putând fi:
A - elementare (foneme, acoasme) - percepute ca fâşâituri, pocnituri, scârţâituri etc.
b - comune - percepute ca sunete bine definite, paşi, lătrat de câine, ciripit de păsări, sunete
muzicale etc.

9
c - verbale (complexe) - percepe cuvinte, fraze, etc.
După continuitatea în timp pot fi:
a - episodice
b - continue (împiedică bolnavul să se odihnească).
După ecoul afectiv pot fi:
a - favorabile (încurajează),
b - defavorabile (duşmănoase, înjurând bolnavul, ameninţându-l)
În funcţie de numărul personejelor ale căror “voci” sunt recepţionate pot fi:
a - singulare
b – multiple (comentative –comentează comportamentul bolnavului, în maniera ostilă de multe
ori, sau antagonice - unele acuzându-l, altele luându-i apărarea).
În funcţie de concordanţa cu starea afectivă de fond pot fi:
a - concordante (în tulburarea afectivă)
b - neconcordante (în schizofrenie)
Uneori halucinaţiile auditive pot fi imperative, poruncindu-i bolnavului să execute
anumite acte periculoase, de homicid, fără ca acesta să li se poată împotrivi, fapt care conferă
halucinaţiilor auditive, caracterul de mare urgenţă psihiatrică.
Halucinaţiile auditive se întâlnesc în afecţiuni ORL, sub formă elementară şi comună
(otite, mastoidite, surditate), boli neurologice (leziuni ale căilor de conducere, leziuni ale lobului
temporal), boli psihice (schizofrenie - unde au caracter bizar, neinteligibil, depresie psihotică - cu
conţinut trist, dureros, delirium tremens, stări confuzionale onirice), aură epileptică.
b) Halucinaţiile vizuale – sunt percepţii ale unor obiecte, fiinţe, imagini inexistente în
realitate în acel moment (adesea cu conţinut mistic). Sunt rar întâlnite şi pot fi extrem de
anxiogene. Apar mai frecvent la copil, unde au caracter terifiant.
Pot fi:
a - monocromatice sau policromatice ;
b - micropsice (liliputane) sau macropsice (gulliveriene)
c - percepute cu un ochi sau cu ambii ;
d - ocupă tot câmpul hemianopsic sau al unui scotom (cel mai frecvent – scotomul central
Morel: pacientul vede ca pe lângă un tub astupat) ;
e - proiecţia spaţială campină sau extracampină ;

10
f - claritate : estompate, vagi, etc.
g - dupa complexitate pot fi:
- elementare (fosfene, fotopsii),
- complexe (figuri, obiecte, fiinţe)
- scenice – statice (panoramice) sau cinematografice (în mişcare)
h - durată: permanente sau episodice
i – cu tonalitatea afectivă plăcută (delirul psihozelor de inaniţie, când bolnavii văd mese
pantagruelice, la fumătorii de opiu, în intoxicaţia cu mescalină, unde figurile halucinatorii apar
înfrumuseţate sau în delirurile mistice, când halucinaţiile apar sub forma unor scene feerice) sau
neplăcută (în delirium tremens halucinaţiile au aspect terifiant zoopsic).
Halucinaţiile vizuale pot fi favorizate de luminozitate insuficientă, slăbirea vederii,
slăbire controlului conştiinţei şi pot apare în următoarele situaţii:
- oameni normali în momentul trecerii de la veghe la somn sau invers
- în stări de surmenaj intens, când au durată foarte scurtă şi caracter hipnagogic
- în neurastenie, unde au caracter anxiogen, terifiant
- în afecţiuni oftalmologice (retinite, cataractă, glaucom, nevrită optică retrobulbară – au forme
geometrice sau figurate simple, colorate)
- afecţiuni neurologice (migrenă oftalmică – aspect de fosfene, leziuni tumorale sau traumatice
ale lobului occipital – au caracter halucinozic)
- în stări infecţioase grave;
- în sindroame confuzionale toxice ;
- în schizofrenie paranoida
- în sevrajul alcoolic (figuri de animale în miniatură

c) Halucinaţiile olfactive şi gustative

Se consideră că au caracter secundar (apar după alte tulburări de percepţie, sau ca o consecinţă a
delirului). Sunt percepute ca gusturi sau mirosuri cel mai frecvent neplăcute (chimice, metalice,
cadaverice), mai rar plăcute.
Apar frecvent în afecţiuni organice (crizele uncinate, din epilepsie, în unele tumori şi leziuni ale
lobului temporal din rinencefal şi uncusul hipocampului), dar şi în stări delirante persecutorii
(schizofrenie) sau stări confuzionale.

11
 d) Halucinaţiile tactile - constau în impresia de atingere a suprafeţei cutanate, arsură,
înţepătură, curent electric.
- percepute continuu (în reţea - în intoxicaţia cu cloral) sau discontinuu (punctiform - în
intoxicaţia cu cocaină),
- Percepute la suprafaţă (epidermice) sau în profunzime (hipodermice), când dau impresia
unor mişcări de reptaţie sau a unor insecte care merg pe sub piele (parazitoze halucinatorii). Sunt
frecvente în stările toxice alcoolice, asociate halucinaţiilor vizuale.

e) Halucinaţiile autoscopice (speculare, heautoscopice, deutoscopice) – percepera

dublurii propiului corp in spatiul vizual extracorporeal. Pacientul are impresia ca langa el se afla
un al doilea eu, o persoană identică cu el. Dupa Pötzl (1925), la omul normal are loc un schimb
continuu de informaţii între sfera sensibilităţii corporale şi scoarţa vizuală, iar heautoscopia s-ar
datora unei tulburări a acestei relaţii. Heautoscopia poate fi trecătoare (în cursul unei epilepsii
simptomatice), sau permanentă. Corpul perceput poate fi identic sau modificat (urâţit,
înfrumuseţat). Halucinaţiile autoscopice au întotdeauna un acompaniament afectiv (de groaza sau
surpriză) sau poate fi trăit cu detaşare afectivă, cu o conştiinţa particulară şi critică, fapt ce-i
conferă caracterul halucinozic.

f) Halucinaţii transpuse (repercusive) – audiţia colorată.

f.II) HALUCINAŢII INTEROCEPTIVE (VISCERALE) - constau în senzaţia

existenţei unor fiinţe în corp, a transpoziţiei unor organe, a obstruării sau a perforării lor, a
absenţei lor, sau senzaţia de transformarea corpului în animale. Au un caracter mai mult
pseudohalucinator. Au frecvent localizare genitală şi sunt trăite ca senzaţii de orgasm, senzaţia
de violare directă sau de la distanţă. Se întâlnesc în cazurile de schizofrenie paranoidă cu
fenomene de automatism mental, în patologia schemei corporale (membrul-fantomă la amputaţi).

f.III) HALUCINAŢII PROPRIOCEPTIVE (MOTORII sau KINESTEZICE) - sunt

percepute ca impresia de mişcare sau deplasare a propriului corp sau a unor segmente corporale.
Au mai mult caracter pseudohalucinator.

12
 g) Pseudohalucinaţiile (halucinaţiile psihice) – se deosebesc de halucinatiile propriu-
zise prin faptul că nu corespund total cu imaginea reala a obiectelor şi fenomenelor, nu au
caracter de obiectualitate, aşadar nu se proiectează în afară, în câmpul perceptiv, ci se petrec în
interiorul corpului, iar pacienţii, convinşi de realitatea existenţei lor, le atribuie unor acţiuni
impuse din afară prin hipnoză, telepatie, unde electromagnetice etc. (caracter de exogenitate). Se
împart după modalităţile senzoriale în:

g.1) pseudohalucinaţiile auditive

Se manifestă sub forma unor voci interioare asemenea unui „ecou“ sau ca o sonorizarea a
gândirii, sonorizare a lecturii. Bolnavul aude ceea ce citeşte fără voce şi crede că o persoană
străină pronunţă în capul lui cuvintele sau frazele lecturii. Fenomenul de sonorizare a gândirii
determină la bolnav convingerea că şi alte persoane ii aud şi ii pot descoperi, auzi sau ghici
gândurile (tranzitivism). Vocile pe care le percepe în interiorul capului, sunt explicate de el ca
fiind auzite cu „urechile minţii“. Apar în sindromul Kandinski- Clérambault unde bolnavii caută
să-şi explice aceste fenomene prin mecanismul transmiterii gândurilor prin telepatie, sugestie,
unde electromagnetice, radiaţii cosmice.

g.2) pseudohalucinaţiile vizuale

Apar ca imagini izolate sau ca scene panoramice, având un conţinut variat: plăcut,
neplăcut, terifiant, insultător. Apar în spaţiul subiectiv şi sunt văzute cu „ochii minţii“, cu ochii
„interiori“. Fac parte din sindromul de automatism mental Kandinski-Clérambault.

g.3) pseudohalucinaţiile gustative şi olfactive

Apar de fiecare dată alături de halucinaţiile gustative şi olfactive. Se întâlnesc mai ales în
cadrul organicităţii.

g.4) pseudohalucinaţiile tactile: senzaţii penibile (iradiere, curenţi magnetici) provocate

de la distanţă şi deseori localizate în sfera genitală, fiind resimţite ca senzaţii de orgasm, viol.

13
 g.5) pseudohalucinaţiile interoceptive – sunt asemănate cu „lipsa libertăţii interioare“ si
a senzatiei de „stapanire interioara”. Bolnavul are senzaţia că este posedat de animale, de spirite,
de o „persoană străină”, care se localizează în diverse organe şi determină simptomatologie
specifică. Uneori se ajunge ca pacientul să li se adreseze.

g.6) Pseudohalucinaţiile motorii (kinestezice)

Se exprimă clinic prin perceperea executării unor mişcări impuse, care de multe ori au caracter
imaginar, pacientul având convingerea că le executa, fara ca ele să se producă în realitate. De
obicei îmbracă aspectul de automatism kinestezic, bolnavul executând cu adevărat o serie de
mişcări impuse. Astfel, pacientului i se pare că scrie sau vorbeşte sub o influenţă xenopatica
(pseudohalucinatii motorii grafice, respectiv pseudohalucinatii motorii verbale).

Teorii privind mecanismele de apariţie ale halucinaţiilor

► Teoriile psihodinamice (freudiene) considerau halucinaţiile drept proiecţii ale unor
dorinţe, gânduri inconstiente.
► Teoriile biologice consideră că la baza producerii halucinaţiilor stau deficite funcţionale
cerebrale. Astfel, după ipoteza mecanismului lezional, halucinaţiile sunt răspunsul clinic
al excitaţiei locale lezionale cerebrale, modalitatea senzoriala corespunzand zonei lezate:
halucinaţiile olfactive şi gustative apar în patologia lezională temporală (epilepsie,
tumori); cele vizuale din halucinoza pedunculara sunt consecinţa unor tumori, AVC la
nivelul trunchiului cerebral; micro- şi macropsiile preced migrenele; cele din schizofrenie
au la baza interesarea predominant temporală (scăderea volumului lobului temporal
stâng, lărgirea girusului temporal, ventriculomegalie, asimetrie temporală dreaptă-stângă)
cu rol în producerea şi recepţionarea semnalelor verbale, a limbajului. Ipoteza
dopaminergica se bazează pe hiperactivitatea dopaminergica din tractul mezolimbic,
coincidenta cu apariţia halucinaţiilor şi a delirului, ca şi pe efectul antipsihotic al
neurolepticelor care sunt DA-blocante.
► Cercetările psihologice moderne argumentează că halucinaţiile sunt consecinţa
perturbării abilităţilor metacognitive. Abilitatea de a distinge între sursele interne şi
externe de informaţii este considerată a fi o abilitate metacognitivă importantă, dar a cărei

14
 afectare poate cauza experienţe halucinatorii. Proiecţia unor impulsuri interne în afară
poate îmbrăca forma unor halucinaţii, mai ales auditive.
► O ipoteză recentă, care câştigă teren, priveşte rolul hiperactivării procesarii de tip top-
down (expectaţiile perceptive puternice) care poate genera răspunsuri (output)
perceptuale spontane, în acest caz, de tipul halucinaţiilor.

15