UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

Facultatea de Ştiinţe Economice

Catedra Finanţe şi Bănci

FINANŢE
Note de curs şi aplicaţii pentru seminar

Aprobat
de Consiliul
profesoral al
Facultăţii de Ştiinţe
Economice

Chişinău, 2008
CEP USM
 Recomandat de
Catedra Finanţe şi Bănci

Recenzenţi:

Autori
Ulian Galina prof. univ, dr.hab.
Sestacovscaia Angela conf. univ., dr.
Doga-Mirzac Mariana conf. univ., dr.
Gherjavca Svetlana TTTTTTT
Scripliuc Evelina TTTTTT
Rotaru Lilia TTTTTTT

2
CUPRINS

Întroducere............................................................................6

Tema I Conceptul şi funcţiile finanţelor

Tema II Politica financiară a statului
Tema III Mecanismul financiar
Tema IV Sistemul cheltuielilor publice
Tema V Veniturile bugetului de stat şi politica fiscală a
statului
Tema VI Bugetul de stat
Tema VII Creditul public
Tema VIII Politica financiară a întreprinderii
Tema IX Finanţarea activelor pe termen lung
Tema X Finanţarea activelor curente
Tema XI Veniturile, cheltuielile şi rezultatele financiare ale
întreprinderii
Tema XII Analiza situaţiei financiare a întreprinderii

Bibliografie ...........................................................................
 INTRODUCERE

Procesul de transformare a economiei centralizate în una de

piaţă a înaintat exigenţele de implimentare a noilor metode de
activitate economică, precum şi de pregătire a specialiştilor în
domeniul financiar şi contabil. Actualmente este nevoie de
specialişti ce sunt capabili să efectueze o gestiune reuşită în
condiţiile specific economiei de piaţă - resurse limitate,
concurenţa, calitatea produselor şi serviciilor ca factor major de
supravieţuire, instabilitatea mediului economic în ţară, etc. De
cunoştinţe teoretice şi abilităţi practice în domeniul economic
au nevoie persoanele încadrate atît în activitatea managerială,
cît şi la nivelul macroeconomic, atît şi la nivelul unităţilor
economice.
Ideile date au stat la baza elaborării acestui material
didactic, destinat studenţilor facultăţilor economice şi ne-
economice din instituţiile de învăţămînt superior, colegii şi
tuturor persoanelor, ce se află la începutul de studiere a
disciplinelor ciclului financiar.
Materialul elaborat reprezintă un curs de lecţii, ce ţin de
aspecte introductive în Finanţele publice şi Finanţele
întreprinderilor. În materialul didactic sunt incluse note de curs
la douăsprezece teme.
Prima tema "Conceptul şi funcţiile finanţelor" determină esenţa
finanţelor, argumentează rolul lor şi necesitatea
gestionării lor reuşite, caracterizează funcţiile finanţelor,
specificîndu - le la nivelul statului şi în cadrul unităţilor
economice.
În tema "Politica financiară a statului" se defineşte conţinutul
şi rolul politicii financiare a statului, părţile componente şi
necesitatea perfecţionării ei.
În tema "Mecanismul financiar'' se caracterizează conceptul
şi structura mecanismului financiar, utilizat de stat în procesul
gestionarii finanţelor publice şi se specifică particularităţile
mecanismului financiar la
întreprindere.
 Următoarele trei teme totalmente sunt consacrate sferei
finanţelor publice. Aici se examinează rolul şi importanţa
cheltuielilor şi veniturilor în formarea bugetului de stat, se
reflectă priorităţile în această sferă importantă, se demonstrează
procedura elaborării bugetului de stat şi adoptării legii cu
privire la Bugetul de stat.
În temele VIII - XII se reflectă aspectele financiare, specifice
finanţelor întreprinderii. Aşa în tema VIII “Politica financiara a
întreprinderii" se specifică esenţa, conţinutul şi elementele
componente ale politicii financiare în cadrul firmei
contemporane.
În tema IX se face cunoştinţă cu o parte esenţială a
patrimoniului întreprinderii - activele pe termen lung. Aici se
face caracteristica elementelor de bază a activelor pe termen
lung, precum şi se determină sursele de finanţare a acestei părţi
de patrimoniu al întreprinderii.
În tema X "Finanţarea activelor curente" se vorbeşte despre
a doua parte a patrimoniului întreprinderii. Aici sunt prezentate
definiţiile ale activelor curente în ansamblu, elementelor
componente conform SNC, sursele de finanţare.
Tema XI "Veniturile, cheltuielile şi rezultatele financiare ale
întreprinderii" determină noţiunea acestor categorii importante,
prezintă clasificarea lor, modul de calculare a rezultatelor
financiare a ntreprinderii.
În tema XII "Analiza situaţiei financiare a întreprinderii" se
argumentează rolul diagnosticării şi monitorizării situaţiei
financiare a managementului prin intermediul unui şir de
indicatori, ce caracterizează toate aspectele ai activităţii
economico-financiare.
Autorii acestei elaborări consideră, că materialul prezentat va
fi util la începutul studierii disciplinelor financiare. Totodată
autorii menţionează că nu s-a pus drept scop - descrierea
completă a temelor propuse. Destinaţia materialului constă în
introducerea studenţilor în problematica disciplinelor
financiare.
 Materialele expuse în curs au fost aplicate de către autori în
procesul predării disciplinelor "Finanţe publice", "Finanţele
întreprinderii", "Analiza activităţii economico - financiare''.
Autorii recunosc că materialul elaborat nu este lipsit de
unele neajunsuri şi sunt receptive la o critică constructivă.
 Tema I
CONCEPTUL ŞI FUNCŢIILE FINANŢELOR

Din punct de vedere etimologic cuvîntul “finanţe” îşi

are originea din limba latină şi însemna “plata în bani”.
În secolele XIV-XV în Franţa circulau aşa expresii ca
“financ” - o sumă de bani sau venit al statului, “finaces” –
patrimoniul statului. În secolul XVI, în limba germană se
folosea expresia “finaz” – plata în bani.
Deci noţiunea „finanţe” reprezintă sume de bani sau
conturi băneşti ce se administrează de către stat, persoane
juridice sau persoane fizice ca şi formă sub care se realizează
procesele de adunare şi distribuire a resurselor băneşti în cadrul
activităţilor economico-sociale (impozitele, subvenţiile,
alocaţiile).
Conceptul de finanţe poate fi privit sub două aspecte:
- în sens restrîns – vizează operaţiunile, procesele
şi relaţiile economice efectuate în formă bănească,
dar desemnînd în esenţă procesul de repartiţie al
produsului naţional.
- în sens larg – conceptul de finanţe include
ansamblul operaţiunilor băneşti legate nu numai de
repartiţia produsului naţional, dar şi de formarea,
circulaţia şi consumul produsului naţional.
Toate relaţiile economice dintre persoanele fizice şi
juridice, în măsura în care se exprimă în formă bănească,
reprezintă finanţele. Relaţia „bani – marfă, marfă – bani”,
include suportul obiectiv al realizării proceselor financiare, de
acumulare a resurselor în formă bănească şi de distribuire,
utilizare a acestor resurse. În acest context, banul reprezintă un
instrument de utilitate socială, devenit în prezent un drept de
creanţă.
Finanţele – reprezintă procesele economice şi
relaţiile sociale, tehnici specifice de procurare şi utilizare a
resurselor băneşti pentru satisfacerea nevoilor privind
activitatea persoanelor fizice, juridice inclusiv a statului.
La categoria generală de finanţe se include mai multe
componente:
1. Finanţele private – această categorie financiară se
caracterizează, în principal, prin faptul că participanţii la
aceste relaţii şi procese sunt persoane fizice sau juridice a
căror activitate se bazează pe proprietatea privată.
Fondurile de resurse băneşti ce se administrează la nivelul
acestor participanţi sunt destinate satisfacerii de nevoi
proprii ale persoanelor respective. Capitalul
întreprinderilor private serveşte desfăşurării activităţii
respective şi realizării obiectivelor proprii.
2. Finanţele publice – se caracterizează prin participarea
directă la procesele generale financiare ale statului ca
beneficiar al resurselor băneşti acumulate şi în calitate de
utilizator al resurselor respective.
Finanţele publice cuprind mai multe
categorii financiare:
- bugetul de stat,
- asigurările sociale,
- creditul.
Caracteristica semnificativă a finanţelor publice constă
în aceea că procesele şi relaţiile financiare respective se
desfăşoară în legătură directă cu satisfacerea unor nevoi
colective.

Trebuie deci să subliniem că obiectul de studiu al

„Finanţelor publice” în linii generale îl constituie:
1. Cheltuielile publice pentru furnizarea de bunuri şi
servicii şi realizarea transferurilor cu scop social.
2. Veniturile publice, ce au ca sursă principală
impozitarea.
3. Împrumuturile publice şi datoriile publice.
 În teoria economică conţinutul economic al
“Finanţelor publice” este abordat în mod diferit:
1.Teoria clasică (A. Smith, D. Ricardo, A. Wagner) – statul –
“paznic de noapte”, deci, funcţia principală este –
apărarea ţării. Finanţele publice aveau ca scop asigurarea
resurselor necesare pentru întreţinerea instituţiilor
publice, şi cea mai principală problemă era menţinerea
echilibrului între veniturile şi cheltuielile bugetare.
2. Teoria marxistă – finanţele erau considerate ca relaţii
băneşti ce apar în procesul exploatării suplimentare a
maselor largi ale populaţiei de către statul capitalist prin
intermediul mobilizării veniturilor sale şi efectuării
cheltuielilor publice. Procesul democratizării care s-a
desfăşurat şi a evoluat în ţările Occidentale a contribuit la
evoluţia şi democratizarea funcţiilor statului. Statul s-a
transformat într-o forţă aflată la dispoziţia întregii
societăţi avînd ca scop asigurarea şi desfăşurarea normală
a activităţii economico- sociale.
3.Teoria modernă(Keynes) – apare după criza economică din
1929-1933, doctrinarul teoriei capitalismului reglat, statul
este chemat să influenţeze viaţa economică în mod direct.
În felul acesta, conţinutul „Finanţelor publice” depăşeşte
sfera raporturilor legate de asigurarea echilibrului dintre
veniturile şi cheltuielile statului.
Finanţele statului nu mai sunt legate numai de
îndeplinirea funcţiilor de apărare a statului şi menţinerea
administraţiei publice, ci tot mai mult funcţiile capătă caracter
social şi economic.
Astfel, conceptul contemporan „Finanţe publice”
include: 1. Relaţiile care exprimă un transfer de resurse
băneşti fără contraprestaţie şi cu titlu
nerambursabil.
 2. Relaţiile care exprimă un împrumut de resurse
băneşti pe o perioadă de timp determinată, pentru
o anumită dobîndă (creditul).
3. Relaţii care exprimă un transfer de resurse băneşti
obligatoriu sau facultativ în schimbul unei
contraprestaţii care depinde de producerea unui
eveniment aleatoriu (asigurări) etc.
Conceptul contemporan al Finanţelor publice nu mai
presupune un simplu mijloc de asigurare a acoperirii
cheltuielilor statului, ci, înainte de toate, un mijloc de
intervenţie în economie.
Baza sistemului financiar al statului este sprijinită de
finanţele întreprinderii. Prioritatea lor în sistema generală a
finanţelor se apreciază de un volum mare de resurse financiare
generate din contul surselor proprii, precum şi de acoperire a
unei părţi esenţiale din veniturile bugetului statului. Finanţele
întreprinderii reprezintă un ansamblu de măsuri şi activităţi ale
persoanelor juridice care ţin de formarea, repartizarea şi
întrebuinţarea resurselor monetare în procesul activităţii
economice.
Finanţele întreprinderii deţin un loc important nu numai
în sistemul financiar al statului, ci şi în asigurarea dezvoltării
sociale şi economice. În plan suprastructural finanţele
întreprinderii se reprezintă ca o ramură a ştiinţei financiare care
analizează metode şi norme de procurare şi gestionare a
resurselor financiare, sursele şi destinaţia lor în vederea
satisfacerii diferitor nevoi şi obţinerea de profituri. Indiferent
de faptul cine iniţiază şi coordonează activitatea financiară la
nivelul întreprinderii, esenţial este faptul ca această activitate
presupune existenţa permanentă a unor fluxuri financiare
pozitive şi negative care sunt programate de a avea loc în
condiţii care să servească interesele întreprinderii.

Finanţele publice au apărut şi există pentru realizarea

unor obiective concrete, care nu pot fi realizate pe altă cale sau
cu alte mijloace. Finanţele publice îşi îndeplinesc destinaţia
socială prin funcţiile care le exercită:
1. funcţia de repartiţie;
2. funcţia de control.

1. Funcţia de repartiţie are două faze: constituirea

fondurilor băneşti şi distribuirea acestora.
Constituirea fondurilor financiare, prima fază a
funcţiei de repartiţie, se înfăptuieşte prin prelevarea de către
agenţii economici a impozitelor, taxelor, contribuţiilor pentru
asigurarea socială, a amenzilor, penalităţilor, chiriilor şi
veniturilor întreprinderilor publice, veniturilor din realizarea
mijloacelor fixe ale statului, ajutoare, donaţii, împrumuturi etc.
La construirea fondurilor financiare participă practic toţi
agenţii economici rezidenţi, precum şi persoane nerezidente:
întreprinderile cu capital de stat, întreprinderile cu capital
privat sau mixt, instituţii publice, populaţia ect. Cea mai mare
parte a resurselor financiare îşi au izvorul în PIB şi într-o
măsură mai mică în avuţia naţională sau în transferuri primite
din străinătate.
Cea de-a doua fază a funcţiei de repartiţie o reprezintă
distribuirea fondurilor. Repartizarea mijloacelor băneşti din
fondurile publice trebuie să se facă după anumite criterii, pe
baza anumitor tehnici în dependenţă de importanţa obiectivelor
ce trebuiesc finanţate, deoarece cererea de resurse financiare
este, de regulă, mai mare ca oferta.
Distribuţia resurselor financiare se face în scopul
acoperirii cheltuielilor privind:
învăţămîntul, sănătatea, cultura, asigurările sociale,
gospodăria comunală şi locuinţe, apărarea naţională,
menţinerea ordinii publice, datoria publică. Această repartiţie
se face pe beneficiari, obiective şi acţiuni. Repartiţia sau
distribuţia fondurilor se face în scopul acoperirii cheltuielilor
privind: plata salariilor, procurării de materiale, plata
serviciilor, acordarea subvenţiilor, transferuri către persoanele
fizice (pensii, alocaţii, burse, ajutoare), investiţii capitale ect.
Necesitatea funcţiei de control a finanţelor publice
decurge din faptul că fondurile de resurse financiare constituite
la dispoziţia statului aparţin întregii societăţi. Societatea este
interesată în asigurarea resurselor financiare necesare nevoilor
obşteşti, dirijarea resurselor respective, luînd în consideraţie
priorităţile stabilite de organele competitive, maximizarea
eficienţei utilizării resurselor financiare ect.
Fondurile publice reprezintă o bună parte din venitul
naţional, de aceia apare necesitatea pentru organizarea unui
control riguros asupra modului de constituire, repartiţiei şi
utilizare a acestor fonduri. Deci, funcţia de control se referă la
modul de constituire a fondurilor în economie, la repartiţia
acestora pe beneficiari şi la eficienţa cu care unităţile
economice cu capital de stat şi instituţiile publice utilizează
resursele de care dispun. Controlul financiar se efectuează în
fazele repartiţiei, producţiei, schimbului şi consumului.
În faza repartiţiei se urmăreşte provenienţa resurselor
financiare publice, nivelul acestora, repartizarea între
beneficiari ect.
În faza producţiei controlul financiar se realizează în
sectorul public, se manifestă asupra întreprinderilor publice.
Aici se are în vedere urmărirea tuturor fazelor procesului de
producţie, eficienţa utilizării mijloacelor de producţie.
În faza schimbului se controlează preţurile de
realizare, viteza cu care mărfurile trec de la producător la
consumator ect.
În faza consumului controlul financiar vizează
consumul productiv al unităţilor economice cu capital de stat
prin prisma eficienţei şi rentabilităţii. Aici se include şi
consumul final al instituţiilor publice de învăţămînt, sănătate,
cultură, administraţie ect. Deoarece relaţiile financiare sînt
relaţii băneşti, controlul financiar este, deasemeni, un control
nemijlocit de bani.
 Controlul financiar public se exercită de organele
specializate: Ministerul Finanţelor, Banca Naţională a Moldovei,
Trezoreriei, Serviciul Fiscal de Stat, Curtea de Conturi, Direcţiile de
finanţe ale administraţiilor publice locale, Parlament, Guvern organe
specializate ale ministerelor, departamentelor, întreprinderilor de stat,
etc.
Finanţele întreprinderii ca orice subsistem financiar
îndeplinesc 2 funcţii:
1. funcţia de repartiţie
2. funcţia de control
Funcţia de repartiţie constă în formarea capitalurilor, în
folosirea şi alocarea lor în scopul realizării obiectivului
întreprinderii. Ea reflectă colectarea capitalurilor iniţiale din
diferite surse, circuitul lor şi repartizarea pe destinaţii precum şi
utilizarea acestora. Prin intermediul funcţiei de repartiţie se
formează şi utilizează un şir de fonduri pentru satisfacerea
nevoilor proprii ale întreprinderii, ale asociaţilor sau
acţionarilor, a salariaţilor şi societăţii.
Funcţia de repartiţie a finanţelor vizează toate fluxurile
financiare (intrări şi ieşiri) determinate de mişcările ce au loc în
patrimoniul întreprinderii, de fenomenele şi procesele
economice.
Funcţia de repartiţie se realizează printr-o diversitate de
mecanisme şi tehnici de procurare şi gestionare a fondurilor
dînd naştere la diferite raporturi financiare interne şi externe.
Funcţia de control a finanţelor are o largă sferă de
acţiuni îmbrăţişînd toate laturile şi fazele economice şi
financiare ale circuitului economic, toţi indicatorii prevăzuţi şi
efectivi din programele economice şi bugetele de venituri şi
cheltuieli, ce impune organizarea unei evidenţe sistemice,
corecte şi reale precum şi a unei previziuni fundamentale.
Controlul se execută prin diferite pîrghii economico-financiare
(costuri, preţuri, profit, impozite şi taxe şi poate fi din punct de
vedere al timpului de efectuare preventiv, concomitent şi
postoperativ).
 Funcţia de control a finanţelor întreprinderii se exercită
prin anumite organisme care diferă printr-o oarecare măsură de
la întreprindere la alta cu menţiunea că forţa deţinătorului de
capital sau a pachetului de acţiuni îşi pune amprenta asupra
formelor de manifestare a controlului şi competenţelor
organelor de control. Societăţile şi alte unităţi cu personalitate
juridică se pot afla în anumite grade de angajare asociative cu
organe superioare, ceea ce determină intervenţia, efectuarea
controlului al unor grupuri de acţionari şi a Consiliului
Director. Controlul activităţii de administrare a gospodăriei
trebuie să vizeze în special următoarele obiective:
1.respectarea regulilor generale, financiar-contabile;
2.asigurarea utilizării eficiente a capitalului economic şi a
fondurilor;
3. identificarea şi mobilizarea rezervelor interne;
4.urmărirea şi asigurarea eficienţei în fundamentarea
programelor de producţie, investiţii şi financiare;
5.prevenirea, descoperirea şi recuperarea pagubelor;
6.tragerea la răspundere a celor vinovaţi de încălcarea
disciplinei economico-financiare.
Întreprinderile pot atrage în exercitarea acţiunilor de
control şi unele organe exterioare specializate care pot analiza
şi expertiza anumite domenii sau întreaga activitate economică
şi financiară. Sub anumite aspecte activitatea întreprinderii
poate fi analizată şi de către bănci, mai ales în ceea ce priveşte
gradul de lichiditate, solvabilitate şi rentabilitate în vederea
acordării creditelor, respectarea regimurilor decontărilor, a
formelor şi instrumentelor de plată, volumul creditelor
solicitate şi garanţia acestora, rata dobînzilor şi rambursarea la
timp a resurselor împrumutate.
Activitatea întreprinderii mai poate fi controlată de
organele financiare locale, centrale, care urmăresc şi verifică
aplicarea legilor în domeniul economic şi financiar. În special
asemenea organe verifică modul de stabilire şi plată la timp a
impozitelor, taxelor şi altor obligaţii ale întreprinderii faţă de
 stat. Respectarea normelor de stabilire a bilanţului contabil şi
conturi de profit şi pierderi, aplicarea de preţuri şi tarife legale,
verificarea de cont a activităţii economico-financiare ale
regiilor autonome. Scopul general al controlului efectuat prin
finanţe constă în organizarea şi funcţionarea întreprinderii la
cotele cele mai înalte de eficienţă şi respectarea cadrului
legislativ economico-financiar fiscal.

SCHEME

Necesitatea economică:

- repartiţia PIB între sferele

de activitate umană

Condiţii
economice:
Circumstanţe:
- producţia-
marfă - crearea
FINANŢE obiectului de
- apariţia
repartiţie (PIB)
banilor
- folosirea - existenţa
banilor pentru subiectelor
transferarea repartiţiei (statul,
valorii persoane fizice
şi juridice)

La o anumită etapă de dezvoltare a societăţii umane – după apariţia banilor şi organizarea socie
o formă nouă – relaţiile financiare
Schema 1.
Necesitatea, condiţiile şi circumstanţele apariţiei finanţelor.
 “FINIS” – (în latina veche) – plata rentei, plata
Termenul finanţe birului, plata contribuţiei

“FINATIO”, “FINANCIA” – (în latina

medievală) - plăţi, sfîrşitul termenului de plată,
sumă de bani

“FINANCIA” – (în latina din sec.XIII) – plată

în bani

“FINANCIA” – (în Franţa, sec.XVI) –

totalitatea patrimoniului de stat

“FINANZ” – (în Germania, în sec.

al XVIII-lea) – partimoniul public,
inclusiv bugetul statului

Termenul finanţe, avînd origine latină şi evoluînd pe parcursul

a sute de ani, ocupă un loc central în limbajul economic şi este
folosit pentru identificarea unui întreg fenomen, inclusiv părţile
lui componente – fenomenul financiar

Schema 2.
Tratarea termenului finanţe.
 Fonduri băneşti

Pîrghii şi instrumente de intervenţie

a Guvernului în economie

F
I Metode şi tehnici de gestionare
N a acumulărilor băneşti
A
N
Ţ Act juridic
E

Relaţii economice care apar în procesul

constituirii şi repartizării fondurilor
şi mijloacelor băneşti

FINANŢELE sînt relaţii economice ce ţin de formarea,

distribuirea şi utilizarea fondurilor băneşti
pe baza produsului intern brut

Schema 3.
Diverse tratări ale categoriei finanţe.
 Relaţii care exprimă un transfer de
resurse băneşti fără contraprestaţie şi cu
Finanţe publice titlu nerambursabil

Relaţii care exprimă un împrumut de

resurse băneşti pe o perioadă de timp
determinată pentru o anumită dobîndă
(creditul public)

Relaţiile care exprimă un transfer de

resurse băneşti obligatoriu sau facultativ
în schimbul unei contraprestaţii care
depinde de producerea unui eveniment
aleatoriu (asigurările sociale de stat)

Finanţe publice – relaţii economice realizate prin intermediul

banilor, care apar în procesul repartiţiei PIB în legătură cu
satisfacerea nevoilor colective ale societăţii

Schema 4.
Conceptul contemporan al finanţelor publice.
 Finanţe publice

Funcţia de Funcţia de control

repartiţie

Se înfăptuieşte
Se produce distribuţia verificarea exactităţii şi
PIB între Guvern şi oportunităţii
persoanele fizice şi vărsămintrelor
juridice; constituirea şi
folosirea fondurilor în fondurile băneşti,
utilizări întemeiate şi
Însuşirile pe care le posedă şi funcţiile pe care le exercită
finanţele publice fac posibilă efectuarea proceselor de
repartiţie valorică şi aprecierea corespunderii lor legilor
economice şi actelor normative în vigoare
Schema 5.
Funcţiile finanţelor publice.
 Întrebări de autocontrol
1. Originea cuvîntului finanţe, unde şi cînd apare?
2. Ce reprezintă finanţele publice în concepţiile diferiţilor teoreticieni?
3. Care sînt concepţiile privind finanţele publice; explicaţi ce
reprezintă fiecare concept?
4. De ce finanţele publice este considerată o ştiinţă socială?
5. Cînd finanţele publice se manifestă ca ştiinţă şi datorită cărui fapt?
6. Reprezentînd o ramură a ştiinţelor economice, ce studiază
finanţele publice?
7. Care este deosebirea dintre finanţele publice şi finanţele particulare?
8. Enumeraţi funcţiile finanţelor publice şi ce reprezintă fiecare
funcţie.
9. Care sînt fazele controlului financiar şi care sînt funcţiile acestor
faze (descrieţi pe scurt aceste faze)?
10. Numiţi organele ce exercită controlul financiar.
11. Fiind o ramură a ştiinţelor economice, finanţele au ca obiect de
studiu (studiază) ce?
12. Cine participă la formarea fondurilor publice de resurse băneşti?
13. Descrieţi pe scurt funcţia de repartiţie a finanţelor întreprinderii.
14. Descrieţi diferenţa între relaţiile financiare şi relaţii băneşti?
15. Definiţi noţiunea de finanţe ale întreprinderii
16. Descrieţi pe scurt funcţia de control a finanţelor întreprinderii.
17. Enumeraţi relaţiile financiare ce sunt efectuate un
agent economic? (nu mai puţin de 5).
18. Care este obiectul de studiu şi rolul finanţelor întreprinderii.
19. Numiţi şi caracterizaţi funcţiile finanţelor întreprinderii.
20. Descrieţi diferenţa între relaţiile financiare şi relaţiile băneşti.
Tema II
POLITICA FINANCIARĂ A STATULUI
Politica financiară este o componentă a politicii generale care
reprezintă o formă de organizare şi conducere a unei colectivităţi
umane pentru satisfacerea intereselor sale.
Politica economică a statului reprezintă o acţiune generală a
puterii publice centrale, conştiente, coerente şi finalizate care se
exercită în domeniul economiei, adică influenţează producţia,
schimbul, consumul bunurilor, serviciilor şi constituirea capitalului.

Sarcinile politicii social-economice sînt:

– asigurarea libertăţii economice;
– asigurarea ocupării complete a forţei de muncă;
– asigurarea creşterii economice;
– asigurarea stabilităţii preţurilor;
– protecţia mediului înconjurător;
– crearea condiţiilor pentru cei care nu pot găsi de lucru sau
sînt inapţi de lucru;
– introducerea înlesnirilor fiscale pentru păturile populaţiei cu
venituri scăzute.

Politica social-economică a statului are

următoarele componente (reieşind din sarcinile care
trebuie realizate):
– politica financiară (include politica bugetar-fiscală şi
monetar-creditară, politica valutară şi a cursului de schimb);
– politica preţurilor (reglementează costurile şi dobînzile);
– politica de venituri salariale (stabileşte modul de formare a
salariului din sectorul public, salariul minim, ca raport dintre
veniturile salariale din diferite ramuri, în scopul menţinerii ratei
inflaţiei sub controlul statului);
– politica comercială (reglementează activitatea de comerţ extern);
– politica industrială (reglementează activitatea în domeniul
industrial);
– politica agrară (reglementează activitatea în domeniul
sectorului agroalimentar);
– politica în domeniul învăţămîntului;
 – politica ocupării forţei de muncă.

Politica financiară exprimă totalitatea metodelor, mijloacelor,

instrumentelor, instituţiilor privind procurarea şi dirijarea resurselor
financiare utilizate de stat pentru influenţarea proceselor economice
şi a relaţiilor sociale în vederea realizării scopurilor macroeconomice
şi obţinerea echilibrului general adecvat în economie.

Obiectivele de bază ale politicii financiare constau în

următoarele:
– stabilirea, dezvoltarea şi creşterea economică;
– reducerea şomajului;
– reducerea inflaţiei;
– îmbunătăţirea nivelului de trai al populaţiei.

Vorbind despre politica financiară, trebuie să definim două

noţiuni de strategie şi tactică.
Strategia financiară reprezintă programele de perspectivă
îndelungată, iar tactica financiară include actele administrative şi de
planificare pe perioade scurte, precum şi măsurile prevăzute a se lua
pentru executarea planurilor financiare şi a sarcinilor specifice unei
perioade.
Politica financiară a statului diferă în funcţie de interesele
păturilor sociale pe care le exprimă partidele de la putere:
– de potenţialul fiecărei ţări;
– de orînduirea socială;
– de metoda de conducere.
În acelaşi timp, politica financiară reprezintă o sferă relativ
independentă în activitatea statului şi un mijloc important de
realizare a politicii statului în orice domenii de activitate economică.
La baza realizării politicii financiare stau un şir de principii
generale şi specifice.

Principiile generale de asigurare a politicii financiare

eficiente sînt:
– luarea în vedere a acţiunii legilor economice obiective;
– luarea în vedere a condiţiilor istorice concrete;
– luarea în vedere a experienţei proprii şi experienţei mondiale.
 Principiile specifice:
– asigurarea structurii raţionale a sistemului financiar din societate;
– asigurarea constituirii unui mecanism financiar raţional;
– echilibrarea cheltuielilor şi veniturilor în toate
compartimentele sistemului financiar;
– crearea rezervelor financiare;
– concentrarea resurselor financiare pentru realizarea
obiectivelor social-economice principale ale statului prin elaborarea
politicii fiscale raţionale;
– concentrarea resurselor financiare importante în mîinile statului;
– echilibrarea politicii financiare şi monetar-creditare.

Politicile financiare includ două componente principale:

– politica bugetar-fiscală;
– politica monetar-creditară.

Politica bugetar-fiscală reprezintă activitatea de influenţare a

proceselor social-economice prin venituri şi cheltuieli publice în
vederea realizării principalelor scopuri macroeconomice şi obţinerea
echilibrului general.

Instrumentele politicii bugetar-fiscale sînt:

1. Impozitul, care reprezintă instrumentul de preluare a unei
părţi din veniturile sau averea persoanelor fizice şi juridice la
dispoziţia statului.
2. Taxa, care reprezintă plata efectuată de persoanele fizice,
juridice pentru serviciile prestate acestora de către instituţiile publice.
3. Transferul, plăţi guvernamentale fără rambursare
(compensare) făcute cetăţenilor.
4. Achiziţii guvernamentale, cheltuieli băneşti pentru
procurarea de bunuri şi servicii necesare statului.

Politica monetar-creditară reprezintă activitatea de influenţare

a proceselor social-economice prin oferta de bani în vederea
realizării principalelor scopuri macroeconomice.
 Instrumentele politicii monetar-creditare:
– operaţiuni pe piaţa deschisă cu hîrtiile de valoare (vînzarea-
cumpărarea de către Banca Naţională a Moldovei (BNM) a hîrtiilor
de valoare emise de Guvernul ţării ce urmăreşte scopul de mărire sau
reducere a cantităţii de bani în circulaţie);
– modificarea ratei dobînzii (micşorarea sau mărirea ratei
dobînzii contribuie la mărirea sau micşorarea resurselor creditare ale
băncilor comerciale);
– modificarea cotei rezervelor obligatorii (schimbarea cotei
depozitelor obligatorii a băncilor comerciale care se păstrează în
numerar la Banca Naţională a Moldovei);
– intervenţia pe piaţa valutară (stabilizarea cursului valutar prin
vînzarea sau cumpărarea monedei de către Banca Naţională a
Moldovei).

În schema 6 sunt concretizate domeniile de manifestare a

politicii financiare.

Domeni
ul

Chel Resursel Credit Asigurări

tui or ul de
elilor financia banc bunuri şi
publi re ar persoane
ce publice
Schema 6.
Domeniile de manifestare a politicii financiare.
 Politica financiară a Republicii Moldova prevede următoarele
obiective şi acţiuni:
Obiective:
– onorarea obligaţiunilor financiare la toate nivelurile;
– stimularea antreprenoriatului prin politica bugetară;
– coordonarea nivelului cheltuielilor bugetare cu dinamica PIB;
– promovarea echităţii fiscale, transparenţei, stabilităţii şi
simplităţii politicii financiare;
– asigurarea stabilităţii fiscale.

Acţiuni:
– ajustarea cheltuielilor bugetare la posibilităţile reale de
colectare a veniturilor;
– echilibrarea bugetului consolidat ţinînd cont de sporirea
locurilor de muncă
– fixarea volumului cheltuielilor bugetare ţinînd cont de
programele eşalonate pentru fiecare perioadă;
– limitarea cotei externe în volumul anual al PIB;
– finanţarea deficitului bugetar cu preponderenţă din contul
împrumuturilor interne.
 Întrebări de autocontrol
1. Ce reprezintă politica social-economică şi politica financiară;
care este deosebirea dintre ele?
2. Care sînt sarcinile şi componentele politicii social-economice?
3. Explicaţi noţiunea de strategie şi noţiunea de tactică.
4. Care sînt principiile generale şi principiile specifice de asigurare
a politicii financiare?
5. În ce sferă acţionează politica financiară şi de ce?
6. Explicaţi noţiunile de politică bugetar-fiscală şi monetar-
creditară.
7. Numiţi instrumentele politicii bugetar-fiscale şi monetar-creditare.
8. Prin ce se stabileşte dimensiunea cheltuielilor publice?
9. Ce trebuie să asigure politica financiară a statului în condiţiile
economiei de piaţă?
10. Este necesar a efectua unele măsuri în perfecţionarea sistemului
legislativ privind investiţiile?
11. Numiţi obiectivele şi acţiunile politicii financiare în Republica
Moldova.
12. Care sînt factorii ce diferenţiază politica unei ţări de politica
altor ţări?
13. În care politică este inclusă politica financiară?
 Tema III
MECANISMUL FINANCIAR

Mecanismul financiar este o componentă de structură

funcţională a mecanismului economic.
Mecanismul economic reprezintă un ansamblu de procese,
tehnici şi instrumente de reglare a activităţii economico-sociale.
Mecanismul financiar concentrează procesele, tehnicile şi
instrumentele de reglare a activităţii financiare care se concretizează
prin operaţiuni şi fluxuri financiar-monetare ce se derulează în
contextul activităţii economico-sociale de ansamblu.
Deci, mecanismul financiar reprezintă modul de organizare a
fluxurilor financiar-monetare şi mod de constituire, distribuire,
utilizare a fondurilor băneşti financiare.
Elementele structurale ale mecanismului financiar:
– fondurile financiare;
– pîrghiile financiare;
– metodele administrative de gestiune financiară;
– organele cu funcţii în domeniul finanţelor;
– dreptul financiar (Schema 8).

Sistemul fondurilor financiare reprezintă componenta de bază a

oricărui mecanism financiar considerat la nivelul unei ţări şi semnifică
totalitatea fondurilor băneşti ce se constituie la scara economiei
naţionale şi între care se manifestă legături de condiţionare directe şi
indirecte.
Delimităm următoarele categorii de fonduri financiare:

- în funcţie de tipul de proprietate:

Fonduri
financiare
Pub Priv
lic at
- fonduri bugetare
- fonduri extrabugetare
- fonduri
speciale constituite la
dispoziţia
organelor de stat centrale sau
- fondurile întreprinderilor
cu capital privat
- fondurile de asigurare create
de întreprinderile private
- fonduri de creditare private
 locale
- fondurile de
asigurare
- fondurile de
creditare
- fondurile
financiare ale
întreprinderilor cu capital
de stat

- în funcţie de nivelul la care se administrează diferite fonduri:

Fonduri
financiare
Centralizate, administrate la Descentralizate, administrate
nivelul macro- sau mediu la nivelul microeconomic
economic
- după rolul pe care îl îndeplinesc în procesul reproducţiei:
Fonduri
financiare
de consum de investiţii de consum
social

- după scopul urmărit prin constituirea şi utilizarea

fondurilor financiare:
Fonduri
financiare
destinate pentru destinat înlocu s creşte
satisfacerea e irii au rii
nevoii de consum curent activelo fixe sau finanţă
r rii
investiţii
lor

- în funcţie de dreptul dispoziţiei asupra fondurilor financiare:

Fonduri
financiare
– aflate la dispoziţia statului; – la dispoziţia
la dispoziţia administraţiei agenţilor economici
centrale de stat, administraţiei privaţi
locale de stat, întreprinderilor
de stat, instituţiilor financiar-
bancare de
stat, instituţiilor operative de
stat

Metodele administrative de gestiune financiară includ:

- Previziunea financiară reprezintă activitatea de elaborare a
planurilor financiare prin determinarea volumului resurselor
financiare, formelor şi metodelor de mobilizare a lor, stabilirea
indicatorilor financiari, proporţiilor şi mărimii fondurilor de mijloace
băneşti, surselor de formare a lor şi obiectivelor de utilizare.
Metode de previziune financiară (Schema 12):
a) metoda de balanţă – întocmirea planului financiar sub
formă de bilanţ în care sunt reflectate veniturile şi cheltuielile.
b) metoda bazată pe normative reprezintă determinarea
cheltuielilor reieşind din normele şi normativele de cheltuieli.
Instrumentele de previziune financiară: proiecte tehnice, norme de
stoc, norme de amortizare, norme de asigurare, norme de cheltuieli etc.
Controlul financiar reprezintă activitatea de verificare a respectării
corecte a normelor juridice ce reglementează activităţile financiare.
Obiect al controlului financiar: procesele de repartiţie bănească
de formare şi utilizare a fondurilor de resurse financiare la toate
nivelurile economiei naţionale.
Controlul financiar se exercită asupra utilizării mijloacelor
financiare ale organelor şi instituţiilor de stat şi asupra respectării
reglementărilor financiar-contabile de către regiile autonome,
societăţile comerciale şi alţi agenţi economici în legătură cu
îndeplinirea obligaţiunilor acestora faţă de stat (Schema 13, 14).

Noţiunea de pîrghie financiară are la origine semnificaţiile

pîrghiei din fizica mecanică (forţa care dă impuls).
Pîrghia economico-financiară este un instrument de natură
economică sau financiară a statului care acţionează asupra economiei
unei colectivităţi determinate sau a membrilor ei luaţi în mod
individual pentru realizarea unui obiectiv anumit sau stimulînd
evoluţia în direcţiile dorite (Schema 9).
Pîrghiile financiare pot fi:
a) Pîrghii financiare ce se bazează pe categoriile specifice
finanţelor publice. Se are în vedere folosirea tehnicilor de prelevare a
resurselor financiare la dispoziţia statului şi tehnicilor de alocare spre
utilizare a resurselor financiare ale statului. S-au elaborat variante de
ajustare macroeconomică cu aplicabilitate în numeroase ţări
dezvoltate, în principal pe aceste pîrghii, cu suportul în prelevările de
către stat şi finanţate de către stat.
b) Pîrghiile ce se manifestă la nivelul întreprinderilor:
 - profit;
- rentabilitate;
- preţ, tarif, cost;
- rata dobînzii;
- curs valutar;
- cursul hîrtiilor de valoare;
- amenzi, penalităţi;
- amortizare;
- sisteme de fonduri.

Normele juridice privind domeniul finanţelor constituie

reglementări de strictă aplicabilitate, care nu admit soluţii bazate pe
analogie. Între reglementările emise de diferite organe de stat trebuie
să existe o concordanţă deplină. Mai mult ca atît, legile, hotărîrile,
regulamentele trebuie să fie astfel redactate, încît să nu mai necesite
norme tehnice ori instrucţiuni de aplicare.
În cazul apariţiei unor conflicte între organele autorităţii
administrative – ministere, prefecturi, primării şi persoane fizice sau
juridice în legătură cu stabilirea sau perceperea impozitelor, taxelor,
dimensionarea creditelor bugetare, repartizarea sau utilizarea
resurselor financiare publice, desfăşurarea controlului financiar,
ţinerea evidenţei, administrarea patrimoniului public etc. – este
necesar să se respecte reglementările legale de soluţionare a litigiilor
apărute.
 Totalitatea metodelor, pârghiilor, instrumentelor şi
procedurilor de formare, colectare şi gestionare a capitalurilor
întreprinderii formează mecanismul financiar al ei.
Instrumentele financiare se împart:
 Instrumente primare: mijloace băneşti; hârtii de valoare;
datorii debitoare şi creditoare după operaţiile curente;
 Instrumente secundare: opţiuni financiare; futures;
contracte forward; operaţii swap.
Deci, sub metodele financiare se pot subînţelege modalităţile de
acţiune a relaţiilor financiare asupra procesului economic.
Metodele financiare acţionează în două direcţii:
(1) În direcţia gestiunii resurselor financiare;
(2) În direcţia relaţiilor comerciale de piaţă legate de echilibrarea
cheltuielilor şi resurselor obţinute, stimularea materială,
folosirea efectivă a resurselor financiare.
Rezultatele aplicării metodelor financiare se reflectă prin formarea
şi utilizarea fondurilor băneşti.
Un element structural redat de metodele financiare sunt Pârghiile
(procedeele) conducerii financiare din care fac parte:
 creditele;
 împrumuturile;
 cotele procentuale;
 veniturile;
 dividendele;
 defalcările de amortizare;
 investiţiile de portofoliu;
 curs valutar;
 amortizarea;
 sancţiuni etc.
Structura financiară a întreprinderii reflectă compoziţia capitalurilor
acesteia.
Capitalurile întreprinderii pot fi:
 Capitaluri proprii – ce se formează din surse sau contribuţii
externe şi surse sau contribuţii interne. Contribuţiile externe
cuprind aportul proprietarilor şi, eventual, unele aporturi ale
statului, ale altor colectivităţi şi organisme specializate, iar cele
interne sunt resurse care se degajă, în principal, din capacitatea
de autofinanţare a întreprinderii.
 Capitaluri împrumutate – ce pot fi grupate în trei categorii, din
punctul de vedere al termenelor de acordare sau de utilizare:
o Împrumuturi pe termen lung cu scadenţă mai mare de 5 ani
ce finanţează în deosebi activele fixe pot fi grupate în
următoarele categorii:
 Împrumuturi obligatare (pe bază de acţiuni şi
obligaţiuni);
 Împrumuturi de la organismele publice
specializate;
 Împrumuturi de la stat;
 Împrumuturi de la bănci.
o Împrumuturi pe termen mediu cu scadenţă 1-5 ani ce
finanţează activele fixe;
o Împrumuturi pe termen scurt cu scadenţă mai mică de 1 an
ce finanţează în deosebi activele circulante.

Capitalul permanent se compune din fonduri proprii şi din

împrumuturi pe termen lung şi mijlociu şi acoperă activele materiale
pe termen lung.
Resursele de trezorerie sunt formate din credite bancare pe termen
scurt, precum şi din credite comerciale şi acoperă o parte a activelor
circulante.
Într-o formă mai simplificată structura financiară se poate aprecia
după raportul care reflectă ponderea finanţării pe baza resurselor
împrumutate faţă de resursele proprii.
Structura 
Datoriitotale
 financiara propriu

Capital

În procesul formării unei structuri financiare optime este necesar de

a efectua o analiză financiară, cu alte cuvinte de a calcula anumiţi
indicatori.
Indicatorii capacităţii de îndatorare (normele uzuale bancare)
1. CÎG – coeficientul îndatorării globale

1.1 Datoriitotale 2
CIG   ;
Pasivtotal 3
CIG 
1.2 Datoriitotale
Capital propriu  2

2. CÎT– coeficientul îndatorării la termen

2.1
Datoriila _ termen  1 ;
CIT  Capital
2
2.2 permanent

Datoriila _ termen  1
CIT 
Capital propriu
Dacă întreprinderea atinge valorile maxime ale acestor indicatori,
înseamnă că ea are capacitatea de îndatorare saturată şi nu mai poate
primi noi credite. Este suficient ca un singur indicator să fie depăşit
ca operaţiunea de creditare să nu se realizeze.
Efectul de îndatorare reprezintă rezultatul financiar pozitiv sau
negativ pe care îl obţine agentul economic ca urmare a folosirii
capitalului împrumutat şi este direct proporţional cu structura
financiară şi cu diferenţa dintre rata rentabilităţii economice(Re) şi
rata dobânzii (D) respectiv, costul capitalului împrumutat.
Efect
de _
Datorii * (Re D)
indatorare

propriu
Capital
Rentabilitatea economică reprezintă

Re=Profit /Active
SCHEME
Instituţiile

Nespecializate Specializate

La nivel La nivel
Legislative Executive macroeconom microeconomic

Parlamentul, Banca Naţională,

consiliile Preşedintele, Compartiment
Guvernul, Bănci e le financiare
municiipiile, Comerciale,
raionale, Primăriile din structura
companii de asigurare, organizatorică
orăşeneşti, Ministerul Finanţelor
săteşti a
cu toate elementele întreprinderilor
structurale la nivel şi instituţiilor
central şi în plan private
teritorial, organe de şi de stat
control financiar şi în
primul rînd Curtea de
Conturi, Inspectoratele
Fiscale, Centrul de
Combatere a Crimelor
Economice şi
Corupţiei

Schema 7.
Organele învestite cu funcţii privind domeniul finanţelor publice.
 CADRUL FINANCIAR

Metode administrativ e de gestiune financiară

Pîrghii financiare

PROCESELE ECONOMICE ŞI SOCIALE

Organe cu funcţii în domeniul finanţelor

Dreptul financiar

Bugetul de stat

Asigurările sociale

Creditul public

Piaţa de valori

Alte segmente
Schema 8.
MECANISMUL FINANCIAR reprezintă un ansamblu de metode şi
instrumente de natură financiară reglementate de dreptul financiar şi
aplicate în practică de organe cu funcţii în domeniul finanţelor pentru
influenţarea proceselor social-economice.

Definiţia şi componentele mecanismului financiar. Sursa: [16, p.25]

 PÎRGHII ECONOMICO-FINANCIARE

 Preţ  Impozite  Emisiunea

 Tarif  Taxe monetară
 Cost  Împrumuturi  Sisteme de
 Beneficiu (profit)  Subsidii retribuţie
 Rentabilitate  Subvenţii  Sisteme de
 Curs valutar  Investiţii amortizare
 Curs al hîrtiilor  Transferuri  Sisteme de
de valoare  Burse fonduri
 Dobînda  Pensii
 Rata dobîndei  Indemnizaţii
 Rata scontului
 Curs de revenire
 Amenzi
 Penalităţi

Alte pîrghii economico-financiare

PÎRGHIA ECONOMICO-FINANCIARĂ este un instrument de

natură economică sau financiară cu ajutorul căreia statul
acţionează asupra interesului economic al unei colectivităţi
determinate sau al membrilor acesteia luaţi în mod individual
pentru realizarea unui anumit obiectiv.

Schema 9.
Definiţia şi tipurile pîrghiilor economico-financiare. Sursa [46, p.27]
 METODE ADMINISTRATIVE
de gestiune financiară

Previziune financiară
Elaborarea actelor normative
Procesul bugetar şi contabilă
Evidenţa instructive
Controlul
şi financiar
Organiza rea
Alte metode
bugetară dirijării

Schema 10.
Metode administrative de gestiune financiară. Sursa: [46, p.28]

PREVIZIUNEA FINANCIARĂ – activitate de elaborare a

planurilor financiare prin determinarea volumului resurselor
financiare, formelor şi metodelor de mobilizare a lor, stabilirea
indicilor financiari, proporţiilor şi mărimii fondurilor de mijloace
băneşti, surselor de formare a lor şi obiectivelor de utilizare.

P
L Bugetul de stat
A
N
U Bugetul administraţiei centrale
R
I

F Bugetul asigurărilor sociale (Fondul social)

I
N
A Bugetele unităţilor administrativ-teritoriale
N
C (bugetele locale)
I
A
R Bugetele regiilor autonome, societăţilor
E comerciale cu capital de stat
Schema 11. Esenţa previziunii financiare
şi sistemul de planuri financiare.
 METODE DE PREVIZIUNE FINANCIARĂ

METODA DE BALANŢĂ
METODA BAZATĂ PE NORMATIVE

determinarea
întocmirea
cheltuielilor
planuluireieşind
financiardin
subcaracteristicile
formă de acţiunii sau instituţiei respective, normel
bilanţ, în care sînt reflectate veniturile
şi normativelor
şi cheltuielile
de cheltuieli

BUGET DEVIZ DE CHELTUIELI

INSTRUMENTE DE PREVIZIUNE FINANCIARĂ

Proiecte tehnice

Norme de stoc

Norme de amortizare

Norme de cheltuieli

Norme de asigurare

Normative de eficienţă

Schema 12.
Metode şi instrumente de previziune financiară. Sursa: [46, p.29]
 CONTROL FINANCIAR
activitate de verificare a respectării şi aplicării corecte a
normelor juridice ce reglementează activităţile financiare

OBIECT AL CONTROLULUI FINANCIAR

sînt procesele de repartiţie bănească de formare şi utilizare
a fondurilor de resurse financiare la toate nivelurile
economiei naţionale

CONTROLUL FINANCIAR

se exercită asupra administrării şi utilizării mijloacelor financiare

ale organelor şi instituţiilor de stat şi asupra respectării
reglementărilor financiar-contabile de către regiile autonome,
societăţile comerciale şi alţi agenţi economici în legătură cu
îndeplinirea obligaţiunilor acestora faţă de stat
Schema 13.
Esenţa şi obiectul controlului financiar.
  de stat
În dependenţă
de subiectele
care îl exercită  intergospodăresc

C  independent (audit)
O
N
T  preventiv (anticipat,
R preoperativ)
O După formă
L  curent (operativ)

 postoperativ (postum,
posterior)
F
I control (verificare) documentar parţial
N
A
N După metodele inspectare (examinare)
C (procedeele )
I de efectuare analiză (cercetare)
A
R
 revizie

totală parţială tematică

Schema 14.
Clasificarea controlului financiar. Sursa: [46, p.30]
 Întrebări de autocontrol
1. Ce reprezintă mecanismul economic şi financiar, care sînt
deosebirile dintre ele?
2. Care mecanism include economia centralizată şi cea de piaţă.
Explicaţi tipurile acestor economii.
3. Enumeraţi elementele structurale ale mecanismului financiar.
4. Care sunt categoriile de fonduri băneşti, ce fonduri sunt incluse
în fiecare categorie?
5. Explicaţi metoda previziunii financiare.
6. Ce reprezintă controlul financiar şi cum poate fi clasificat?
7. Ce reprezintă pîrghia economico-financiară; enumeraţi pîrghiile
ce influenţează schimbul economic.
8. Enumeraţi atribuţiunile financiare ale Parlamentului şi
Guvernului Republicii Moldova.
9. Ce semnifică managementul financiar al statului şi care sunt
funcţiile lui.
10. Numiţi planurile financiare publice cu caracter executoriu.
11. Ce vizează normele reglementării juridice privind activitatea
financiară?
12. Expuneţi schematic structura Parlamentului Republicii Moldova.
13. Care este rolul şi structura mecanismului financiar.
14. Arătaţi schematic structura capitalului la întreprindere.
15. Descrieţi pe scurt noţiunea de efect de îndatorare şi cum poate fi
calculat.
16. Enumeraţi care aspecte pot fi analizate de către bancă privind
activitatea întreprinderii (nu mai puţin de 3).
17. Enumeraţi şi caracterizaţi factorii interni şi externi ce
influenţează structura financiară a întreprinderii.
18. Arătaţi schematic structura mecanismului financiar la
întreprindere.
19. Descrieţi pe scurt noţiunea de capacitate de îndatorare şi
formulele de calcul.
20. Ce reprezintă structura financiară a întreprinderii.
 Aplicaţii
Completaşi Tabelul 1 folosind Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, Legea bugetului pe anii 2006–2008 şi efectuaţi analiza
acestui tabel. Arătaţi grafic.
Tabelul 1
Dinamica cheltuielilor pentru întreţinerea organelor de control
pe anii 2006-2008
Organele de control Suma, mii lei
200 200 200
6 7 8
Curtea de Conturi
Serviciul fiscal de stat
Departamentul Control Financiar şi Revizie
Departamentul Control Vamal
Centrul de Combatere a Crimelor
Economice
şi Corupţiei
Total
Tema IV
SISTEMUL CHELTUIELILOR PUBLICE

Cheltuielile publice exprimă relaţiile economico-sociale în formă

bănească ce se manifestă între stat pe de o parte, şi persoanele fizice şi
juridice, pe de altă parte, privind repartizarea şi utilizarea resurselor
financiare ale statului în scopul îndeplinirii funcţiilor acestuia (Schema
15).
Cheltuielile publice se referă la totalitatea cheltuielilor efectuate
în sectorul public prin intermediul instituţiilor publice (aparat de stat,
instituţii social-culturale, armată, întreprinderi autonome), care se
acoperă fie din bugetul statului (central sau local), fie din bugetele
proprii, pe seama veniturilor obţinute.
Cheltuielile bugetare se referă numai la acele cheltuieli, care se
acoperă din bugetul administraţiei de stat, din bugetele locale sau din
bugetul asigurărilor sociale de stat.
Deci, cheltuielile bugetare au o sferă mai restrînsă decît
cheltuielile publice în cadrul cărora sînt cuprinse.

Structura cheltuielilor publice după anumite obiective

economice, sociale, militare, politice se face în baza diferitelor
criterii:
Clasificaţia administrativă are la bază criteriul instituţional prin
care se efectuează cheltuielile publice: ministere, unităţi
administrativ-teritoriale.
Clasificaţia economică foloseşte două criterii de grupare: unul
conform căruia cheltuielile se împart în cheltuieli de capital (cu
caracter de investiţii) şi cheltuieli curente (de funcţionare), iar altul
care împarte cheltuielile în cheltuieli ale serviciilor publice şi
cheltuieli de transfer.
Cheltuielile de capital sau de investiţii sînt destinate sferei de
producţie materială sau sferei nemateriale (şcoli, spitale,
aşezăminte de cultură).
 Cheltuielile curente asigură funcţionarea şi întreţinerea
instituţiilor publice.
Cheltuielile privind serviciile publice sau administrative cuprind
remunerarea serviciilor, a prestaţiilor, a furniturilor aduse la
administraţia statului necesare pentru funcţionarea instituţiilor
publice sau pentru echipamente de investiţii.
Cheltuielile de transfer pot avea caracter economic (subvenţii,
stimularea exportului) sau social (burse, pensii, alte ajutoare).
Clasificaţia funcţională a cheltuielilor publice cuprinde
cheltuielile pentru serviciile publice generale: apărare, educaţie,
sănătate, locuinţe şi servicii comunale, servicii economice (Schema
16).
În Republica Moldova, începînd cu anul 1997, se foloseşte Noua
Clasificaţie Bugetară, conform căreia clasificaţia cheltuielilor
bugetare se face după criteriile:
– funcţional;
– organizaţional;
– economic.
Nivelul şi dinamica cheltuielilor publice în fiecare ţară poate fi
determinat în baza anumiţilor indicatori, cum ar fi:
1. Ponderea cheltuielilor publice în Produsul Intern Brut
(PIB). Acest indicator permite analiza volumului cheltuielilor publice
în raport cu nivelul de dezvoltare economică şi socială a fiecărui stat
şi în fiecare etapă.
2. Cheltuielile publice medii pe locuitor ce sînt nişte
mărimi variabile.
Variaţiile nivelului relativ al cheltuielilor publice exprimat în cei doi
indicatori e explicată de influenţa diferitelor condiţii economice, sociale şi
politice, organizatorice, administrative sau de altă natură a fiecărei ţări, de
obiectivele politice interne sau externe promovate de Guvern.
Stabilirea ponderii (greutăţi specifice) a fiecărei categorii de
cheltuieli publice în totalul acestora se poate face utilizînd relaţia:

gscpi cpi
 .100%, unde:
cpt
 gscpi – reprezintă greutatea specifică (gs) a categoriei de
cheltuieli publice i (cp) în totalul cheltuielilor publice;
cpi – cheltuielile publice ale categoriei i;
cpt – cheltuieli publice totale;
i – 1...n categorii de cheltuieli.
Dinamica cheltuielilor publice poate fi analizată pe baza
următorilor indicatori:
Creşterea nominală rezultă din compararea cheltuielilor publice
exprimate în preţuri curente. Dacă cheltuielile publice sînt exprimate
în preţuri comparabile, ele se numesc reale. Aici se ia ca bază
calcularea indicilor preţului.
Δ Cp 1/0 = Cp1 – Cp0
Cp0 – anul de bază;
Cp1 – anul curent.

Creşterea relativă – (raportăm anul 1/0):

Cp1 – Cp0
Δ Cp 1/0 = x 100%
Cp0

Cpn 1
Cpr1 =
Ip1/0

P1
Ip1/0 = , unde:
P0
P1 – nivelul preţurilor în perioada curentă;
P0 – nivelul preţurilor în perioada de bază;
Cr – cheltuielile reale;
Cn – cheltuielile nominale.
Sporul cheltuielilor publice (creşterea absolută):
Δ Cp n 1/0
Δ Cp 1/0 = x 100%
Cpn 0

Elasticitatea cheltuielilor publice denotă modificarea

cheltuielilor publice la creşterea PIB:

Δ Cpn 1/0 Δ PIB

Ecp1/0 = /
Cpn 0 PIB

Factorii care influenţează creşterea cheltuielilor publice în mod

general pot fi delimitaţi în următoarele categorii:
1. Factori demografici. Se referă la creşterea populaţiei şi
modificarea structurii acesteia pe vîrste şi pe categorii
socioprofesioniste. În legătură cu aceasta, cresc cheltuielile publice
pentru plata salariilor funcţionarilor publici, pentru locurile de muncă în
sectorul public.
2. Factori economici. Se referă la dezvoltarea economiei şi
modernizarea acesteia pe baza cercetărilor ştiinţifice. Din bugetul de
stat se asigură finanţarea unor acţiuni economice costisitoare,
proiecte economice legate de risc.
3. Factori sociali. Creşterea venitului mediu pe locuitor în
societate impune statul să depună eforturi financiare ca să aloce
resurse pentru armonizarea veniturilor categoriilor sociale cuprinse în
sectorul public, inclusiv pentru asistenţa socială.
4. Urbanizarea. Acest proces necesită resurse financiare
suplimentare pentru crearea şi dezvoltarea centrelor urbane, cît şi
pentru finanţarea unor utilităţi publice caracteristice mediului
respectiv.
5. Factori militari. Pregătirea sau purtarea de războaie conduc
la creşterea cheltuielilor publice.
6. Factori de ordin istoric. Se manifestă prin transmiterea de la
o perioadă la alta a nevoilor sporite de cheltuieli, suportarea poverii
celor făcute în anii anteriori prin împrumuturi publice.
7. Factori politici. Se referă la creşterea considerabilă a
sarcinilor statului contemporan prin trecerea de la statul “jandarm” la
statul “providenţă”, la transformarea concepţiei politice cu privire la
funcţiile statului, pentru care se recurge la creşterea cheltuielilor
publice.

Politica socială a statului presupune folosirea pe scară largă a

resurselor financiare publice cu scopul îmbunătăţirii condiţiilor şi
calităţii vieţii fiecărui cetăţean.
Cheltuielile publice pentru acţiuni social–culturale sînt
orientate spre realizarea de servicii în mod gratuit cu plată redusă sau
sub formă de alocaţii bugetare, pensii, ajutoare şi indemnizaţii. De
prestările social–culturale beneficiază anumite categorii sau grupuri
sociale.
Factorii ce influenţează volumul cheltuielilor publice pentru
acţiuni social-culturale:
– factorul demografic;
– creşterea costului serviciilor sociale.
Cheltuielile publice pentru acţiunile social-culturale se referă la
următoarele:
– sport;
– învăţămînt;
– cultură şi artă;
– sănătate.
Sursele de finanţare a acestor cheltuieli sînt diferite (publice sau
private, interne sau externe):
- fonduri bugetare;
- fonduri financiare cu destinaţie specială;
- fonduri proprii ale întreprinderilor publice;
- veniturile realizate de instituţii social-culturale;
- veniturile populaţiei;
- fondurile organizaţiilor fără scop lucrativ;
- ajutorul financiar extern.
 În componenţa cheltuielilor bugetului consolidat al Republicii
Moldova cheltuielile destinate acţiunilor social-culturale constituie
aproape o doime din totalul cheltuielilor.
Ponderea acestor cheltuieli în PIB s-a modificat esenţial,
reducîndu-se. Acest fapt ne îngrijorează mult, deoarece atare
cheltuieli contribuie la ridicarea calităţii factorului uman.
În conformitate cu direcţiile strategice de modernizare a
sistemului educaţional, a fost aprobat Programul de modernizare a
sistemului educaţional din ţară.

Cheltuielile militare se fac pentru întreţinerea armatei,

desfăşurarea acţiunilor militare, pentru acţiuni de cercetare–dezvoltare în
domeniul militar, efectuarea evenimentelor în scop militar, lichidarea
consecinţelor conflictelor, pentru dotarea cu armament şi tehnică de
lucru.
Cheltuielile privind apărarea, menţinerea influenţei politice
formează cheltuielile militare, care au un caracter neproductiv. Ele
sînt suportate de resurse financiare publice, sînt finanţate din bugetul
de stat sau de blocurile şi alianţele militare internaţionale.
Cheltuielile militare se împart astfel:
- cheltuieli militare directe care includ procurarea
armamentului şi tehnicii, întreţinerea armatei, flotei maritime şi
aeriene;
- cheltuieli militare indirecte, care includ lichidarea urmărilor
războaielor, plăţile aferente datoriilor militare, plăţile pensiilor,
pensiile invalizilor de război, orfanilor şi văduvelor;
- cheltuieli pentru finanţarea cercetărilor ştiinţifice şi pentru
perfecţionarea tehnicii.

În cadrul cheltuielilor pentru acţiuni şi obiective

economice sînt incluse cheltuielile care se referă la finanţarea
obiectivelor şi activităţilor cu caracter economic din întreprinderile
sectorului public şi la subvenţionarea unor întreprinderi cu
proprietate privată sau mixtă.
 Din punctul de vedere al conţinutului economic, aceste cheltuieli
au caracter complex, unele reprezintă cheltuielile curente de desfăşurare
a activităţii economice, iar altele constituie cheltuielile de capital.
În cadrul clasificării ONU, cheltuielile pentru obiectivele
economice ţin de ramurile:
- industria extractivă, energie, combustibil, industria
prelucrătoare, construcţii;
- agricultură, silvicultură, pescuit, vînătoare;
- transporturi şi comunicaţii;
- alte servicii.
Cheltuielile pentru obiective şi acţiuni economice constituie o
pondere mai mică în cadrul cheltuielilor publice în ţările dezvoltate
(circa 10%) şi o pondere mai mare în ţările în curs de dezvoltare.
Aceasta se datorează tendinţelor ţărilor în curs de dezvoltare de a
reduce decalajele mari care le separă de ţările industrializate.
În Republica Moldova cheltuielile pentru economie în anul 2007
au constituit 135,8 mln. lei, ponderea cheltuielilor pentru obiective şi
acţiuni economice în totalul cheltuielilor bugetare constituie 1,12%,
cu unele excepţii, iar raportate la PIB – 0,41%.
SCHEME

Cheltuielile publice cuprind:

Cheltuieli bugetare acoperite din resursele
financiare publice constituite din:
- bugetul administraţiilor centrale de stat;
- bugetul asigurărilor sociale;
- bugetele locale.
Cheltuieli publice

Cheltuieli extrabugetare acoperite din resursele

financiare publice constituite în afara bugetului
de stat.

Cheltuieli acoperite din fonduri cu destinaţie

specială (fondul pentru asigurări sociale).

Cheltuieli ale întreprinderilor, instituţiilor

financiar-bancare cu capital de stat.

Cheltuieli cu caracter public ale organizaţiilor

internaţionale, finanţate din resursele mobilizate
de la membrii acestora, respectiv de la statele-
membre ale acestor organizaţii.
Schema 15.
 - aparatul administrativ, economic şi financiar
Servi
- instituţii de ordine publică şi securitate
cii - justiţie, procuratură, notariat
publi - alte instituţii
ce
gener
ale
- armata
- cercetarea ştiinţifică
Apărar - baze militare pe teritorii străine
e - participarea la blocuri
CHELTUIELI PUBLICE

militare şi războaie

- şcoli primare, generale, liceale

Educaţie - universităţi şi colegii
- institute de cercetări

- spitale şi clinici
Sănătate - unităţi profilactice
- institute de cercetări

- unităţi economice ale statului

- unităţi private subvenţionate
Acţiuni - subvenţii pentru export
econo - participarea la organisme internaţionale economice
mi - participarea la monopoluri internaţionale
ce economice
- cheltuieli de cercetare în domeniul economiei

Servic - locuinţe şi întreţinerea lor

ii - alte servicii comunale
comun
ale
Alte
cheltui
eli
Schema 16.
Clasificaţia cheltuielilor publice în baza criteriului funcţional.
 Întrebări de autocontrol
1. Definiţi noţiunea de cheltuieli publice.
2. Explicaţi conţinutul economic al cheltuielilor publice.
3. Argumentaţi diferenţa dintre cheltuielile publice şi cheltuielile
bugetare.
4. Argumentaţi scopul şi importanţa clasificării bugetare a cheltuielilor.
5. Explicaţi noţiunea de cheltuieli extrabugetare.
6. Descrieţi structura cheltuielilor publice.
7. Enumeraţi factorii de care sînt influenţate cheltuielile publice.
8. Enumeraţi tipurile de bugete care sînt incluse în cheltuielile bugetare.
9. Cum se clasifică cheltuielile publice?
10. Cum clasifică ONU cheltuielile publice?
11. Ce tipuri de cheltuieli sînt incluse în acţiunile economice,
conform clasificării cheltuielilor publice de ONU.
12. Explicaţi calculul ponderii fiecărei categorii de cheltuieli
publice în totalul acestora.
13. Argumentaţi importanţa determinării ponderii fiecărei categorii
de cheltuieli în totalul lor.
14. Denumiţi indicatorii privind structura şi dinamica cheltuielilor
publice.
15. Explicaţi calculul creşterii relative a cheltuielilor publice.
16. Ce denotă indicatorul elasticităţii cheltuielilor publice şi cum
putem să-l calculăm?
17. Enumeraţi factorii care influenţează creşterea cheltuielilor publice.
18. Explicaţi factorul demografic de creştere a cheltuielilor publice.
19. Descrieţi clasificarea cheltuielilor publice conform legii
Republicii Moldova.
20. Enumeraţi consecinţele creşterii cheltuielilor publice.
21. Enumeraţi căile de creştere a cheltuielilor publice.
 Tema V
VENITURILE BUGETULUI DE STAT ŞI
POLITICA FISCALĂ A STATULUI

Impozitul reprezintă o contribuţie băneasca obligatorie cu titlu

nerambursabil, datorată, conform legii, statului de către persoanele
fizice şi juridice pentru veniturile care le obţin sau pentru averea pe
care o posedă. Plata impozitului se efectuează în cuantumul şi
termenul precis stabilit prin lege.

Principalele trăsături ale impozitelor sînt:

Legalitatea impozitelor. Aceasta presupune că instituirea de
impozite se face în baza autorizării conferite prin lege. Nici un
impozit al statului nu se poate stabili şi percepe decît dacă există
legea respectivă privind impozitul.
Obligativitatea impozitelor. Aceasta înseamnă că plata nu este
benevolă, ci are caracter obligatoriu pentru toate persoanele care
obţin venituri sau deţin bunuri din categoria celor supuse impozitării
conform legilor în vigoare.
Nerestituirea impozitelor. Prevede că prelevările de impozite la
fondurile publice de resurse financiare se fac cu titlu definitiv şi
nerambursabil. Adică, transferurile de impozite făcute în aceste
fonduri sînt utilizate numai la finanţarea unor obiective necesare
tuturor membrilor societăţii şi nu unor interese individuale sau de
grup.
Nonechivalenţa impozitelor. Poate fi înţeleasă, pe de o parte, ca
o plată în schimbul căreia contribuabilii nu beneficiază de
contraservicii imediate şi direct din partea statului, pe de altă parte,
ca o diferenţă dintre cuantumul impozitelor plătite şi valoarea
serviciilor primite în schimb în viitor.

Impozitul reprezintă un instrument complex alcătuit dintr-un şir

de componente. Principalele elementele ale impozitului înaintate în
teoria şi practica financiară sînt următoarele.
Obiectul impozitului reprezintă elementul concret care stă la
baza aşezării acestuia şi poate fi diferit în funcţie de provenienţa
impozitului, scopul urmărit, natura plătitorului. Astfel, ca obiect al
impozitului poate apărea:
Venitul, care poate fi profitul (beneficiul) agenţilor economici şi
veniturile persoanelor fizice.
Averea (bunurile), care este reprezentată de clădiri, terenuri,
mijloace de transport.
Cheltuielile (consumul), care constituie produsul, serviciul
prestat sau lucrarea executată, bunul importat sau uneori cel exportat
în cazul impozitelor indirecte.
Actele şi faptele realizate de organele statului pentru care se
datorează taxe de timbru şi înregistrare. De exemplu, eliberarea,
legalizarea, autentificarea unor acte, deschiderea şi dezbaterea
succesiunilor, soluţionarea litigiilor de către organele de judecată.
Baza de calcul (materia impozabilă) reprezintă elementul pe
care se fundamentează evaluarea (calculul) impozitului. Baza de
calcul poate să fie aceeaşi ca şi obiectul impozabil sau să difere de
acesta. Astfel, atunci cînd obiectul impozitului îl constituie valoarea,
venitul sau preţul acestuia este în acelaşi timp şi bază de calcul ca, de
exemplu, în toate cazurile impozitului pe venit. Cînd este vorba de
bunuri ca obiect al impozitului, atunci atestăm două cazuri:
a) în cazul impozitului funciar, cînd suprafaţa de teren este
exprimată în m.p. sau ha este şi element de calcul;
b) în cazul impozitului pe imobil, obiectul impunerii este
clădirea, iar calculul se face în funcţie de valoarea acesteia.
O situaţie asemănătoare se observă în cazul taxelor pe succesiuni,
cînd obiectul taxării îl constituie dezbaterea succesiunii şi actele
întocmite cu acest scop, în timp ce baza de calcul este valoarea acesteia.
Subiectul impozitului (contribuabil, plătitor) este persoana
fizică sau juridică deţinătoare sau realizatoare a obiectului impozabil
şi care potrivit legii este obligat la plata acestuia.
Suportatorul (destinatarul) impozitului este persoana care
suportă în ultimă instanţă impozitul (căruia i se adresează). Deoarece
adesea se fac confundări între subiectul şi suportatorul impozitului,
trebuie făcută o distincţie între ele. De cele mai multe ori subiectul şi
suportatorul sînt una şi aceeaşi persoană fizică sau juridică. Însă în
anumite cazuri suportatorul impozitului este o altă persoană decît
subiectul. În cazul impozitelor directe aceste două elemente sînt
reprezentate de una şi aceeaşi persoană. De exemplu, în cazul
impozitelor pe salarii, contribuabil este persoana fizică şi ea efectiv
suportă această sarcină fiscală. În cazul impozitelor indirecte (TVA,
accize) aceste elemente apar ca persoane diferite. Accizul are ca subiect
agenţii economici care produc şi realizează produse şi mărfuri supuse
acestui impozit, însă suportatorul este consumatorul care efectiv achită
acest impozit în momentul procurării produsului sau mărfii respective.
Deci, impozitele indirecte plătite de unele persoane sînt transpuse în
sarcina altor persoane. Astfel, se ajunge la fenomenul repercusiunii
impozitelor.
Sursa impozitului arată din ce anume se plăteşte impozitul
(venit ori, excepţional, averea). Venitul ca sursă de plată poate apărea
sub mai multe forme: salariu, profit, dividend etc. Averea poate
apărea sub formă de capital (în cazul acţiunilor emise) sau sub formă
de bunuri (mobile sau imobile). În cazul impozitului pe venit sursa
impozitului întotdeauna coincide cu obiectul impunerii, pe cînd la
impozitele pe avere sursa nu coincide cu obiectul impunerii,
deoarece impozitul se plăteşte din venitul obţinut în urma exploatării
(utilizării) averii respective.
Unitatea de impunere reprezintă unitatea în care se exprimă
obiectul sau materia impozabilă, adică leul (u.m.) în cazul
veniturilor; m.p. sau ha la impozitul funciar; capacitatea cilindrică la
mijloacele de transport etc.
Cota impozitului (cuantumul unitar, unitatea de evaluare)
reprezintă impozitul aferent unei unităţi de impunere. Impozitul
poate fi stabilit într-o cotă fixă sau în cote procentuale.
Cota fixă este o sumă absolută, invariabilă pe unitatea de măsură.
Cota procentuală este un procent de impozit asupra bazei de
calcul. Cota procentuală poate fi:
- proporţională;
 - progresivă;
- regresivă.
Asieta (modul de aşezare) impozitului reprezintă ansamblul
măsurilor privind identificarea subiectelor şi obiectelor impozitului,
evaluarea obiectului impozabil, determinarea impozitului datorat
statului.
Termenul de plată indică data pînă cînd impozitul trebuie
achitat faţă de stat. El apare ca:
- interval de timp în care sumele trebuie transferate la buget;
- dată fixă la care obligaţiunile trebuie achitate.
Înlesnirile fiscale reprezintă un alt element prevăzut de actele
normative fiscale (financiare) şi se referă la reduceri, scutiri,
bonificaţii, amînări şi eşalonări ale plăţii la buget.
Scutirile se aplică în vederea favorizării anumitelor activităţi
care folosesc forţa de muncă cu randament scăzut. Ele pot avea şi un
caracter social ca în cazul scutirii de la impozit a unor categorii
sociale ale populaţiei.
Reducerile vizează atît scopuri sociale, cît şi economice cum
este cazul reducerii bazei impozabile la impozitul pe venit reinvestit
în anumite scopuri prevăzute de lege.
Bonificaţiile se acordă pentru a stimula anumiţi plătitori de
impozite şi taxe să-şi achite obligaţiile înainte de expirarea
termenelor prevăzute de lege, de regulă, pînă la primul termen de
plată. Ca bonificaţiile să fie eficiente ele trebuie extinse pe mai multe
categorii de contribuabili, mărindu-se şi gradul lor de cointeresare,
pentru a-i determina pe plătitori să-şi achite anticipat obligaţiile faţă
de buget, lucru avantajos pentru stat în condiţiile de inflaţie.
Amînările şi eşalonările au în vedere decalarea termenelor de
plată şi respectiv fragmentarea sumei de plată în mai multe tranşe ce
urmează a fi transferate la buget.
Sancţiunile sînt un element al legii fiscale, avînd scopul de a
întări odată în plus caracterul obligatoriu al achitării impozitelor şi
taxelor, precizîndu-se totodată penalizările aplicate plătitorilor ce se
eschivează de la această îndatorare legală. Cele mai frecvente
sancţiuni în caz de neplată la termen sau sustragere de la impunere
sînt majorările de întîrziere (penalităţile) şi amenzile fiscale pentru
încălcările care nu sînt infracţiuni, potrivit prevederilor legii penale.
Se poate înţelege că în domeniul impozitelor poate să intervină şi
răspunderea penală pentru contribuabili-persoane fizice ori salariaţi şi
persoanelor juridice, în cazurile în care încălcarea normelor privind
impozitele şi taxele întrunesc elemente constitutive ale vreuneia dintre
infracţiunile prevăzute de Codul penal sau alte legi emise în acest
scop.
În practica fiscală internaţională intîlnim o diversitate de
impozite care se deosebesc după formă şi continuţ. De aceea, pentru
a identifica uşor efectele diferitelor categorii de impozite în plan
economic, financiar, social şi politic este necesară gruparea lor pe
baza urmatoarelor criterii:
- trăsăturile de formă ale impozitelor;
- obiectul asupra cărora se aşează;
- trăsaturile de fond;
- scopul urmarit de stat prin instituirea lor;
- frecvenţa perceperii lor;
- instituţia care le administrează etc.
În funcţie de scopul urmărit de stat prin introducerea lor,
impozitele se grupează astfel:
- impozite financiare, instituite de stat în scopul realizării
veniturilor necesare acoperirii cheltuielilor statului (cum sînt, de
exemplu, impozitele pe venit, taxele de consumaţie etc.);
- impozite de ordine, introduse de stat în scopul limitării unei
activităţi anumite sau în vederea realizării unor obiective nefiscale
cum sînt, de exemplu, introducerea unor accize ridicate asupra
consumului de alcool şi tutun sau utilizarea unor taxe vamale
antidumping în scopul limitării importului anumitelor mărfuri cu preţ
de dumping.
După frecvenţa cu care se realizează (respectiv, se percep la
buget), distingem:
- impozite permanente (ordinare), care se percep cu
regularitate (de regulă, anual), fiind înscrise în cadrul fiecarui buget
public;
- impozite incidentale (extraordinare), care se instituie în
situaţii excepţionale (cum ar fi, de pildă, în situaţii de criză şi război)
şi se percep o singură dată, motiv pentru care ele nu sînt înscrise în
bugetul public.
După instituţia care le administrează, impozitele se grupează
în funcţie de tipul statelor în care se instituie şi se percep astfel.
În statele de tip federal distingem:
- impozite federale, impozite ale statelor-membre ale federaţiilor;
- impozite locale, ale departamentelor, provinciilor sau
judeţelor, ale municipiilor, oraşelor şi comunelor.
În statele de tip unitar distingem:
- impozite ale administraţiei centrale de stat;
- impozite locale, ale organelor administrativ-teritoriale.
După forma plăţii impozitele sînt:
- impozite în bani;
- impozite în natură.
Avîndu-se în vedere obiectul asupra cărora se aşează,
impozitele se clasifică astfel:
- impozite pe venit;
- impozite pe avere;
- impozite pe consum (sau pe cheltuieli).
În functie de trasaturile de fond impozitele se grupează în două
categorii:
- impozite directe;
- impozite indirecte.
Impozitele directe se stabilesc nominal pentru unele persoane
fizice sau/şi juridice, în funcţie de veniturile sau averea acestora, pe
baza cotelor legale de impunere şi se percep direct de la subiectul
impozitului în anumite termene precis stabilite. De regulă, în cazul
acestor impozite, subiectul şi suportatorul impozitului sînt una şi
aceeaşi persoană.
Pe baza criteriilor care stau la baza aşezării impozitelor directe,
în practica mondială, se grupează:
 1) impozite reale (obiective, pe produs), care:
- se stabilesc în legatură cu deţinerea unor obiecte materiale,
făcîndu-se abstracţie de situaţia personală a subiectului impozitului;
- au cunoscut o largă aplicabilitate în secolul XIX, dar ele se
practică şi în prezent în cazul clădirilor, terenurilor ocupate de
clădiri, exploatărilor agricole;
- în această categorie se includ: impozitul funciar; impozitul
pe clădiri; impozitul pe activităţi industriale, comerciale şi profesii
libere; impozitul pe capitalul mobiliar sau bănesc.
2) impozite personale (subiective), care se aşează asupra
veniturilor sau averii avîndu-se în vedere şi situaţia personală a
subiectului impozitului. În această categorie se includ:
- impozitele pe veniturile persoanelor fizice;
- impozitele pe veniturile persoanelor juridice;
- impozitele pe averea propriu-zisă;
- impozitele pe circulaţia averii;
- impozitele pe sporul de avere etc.
Impozitele indirecte se percep în condiţiile vînzării unor bunuri
şi a prestării unor servicii, fiind vărsate la bugetul public de către
producători, comercianţi sau prestatori de servicii şi suportate de
către consumatorii bunurilor şi serviciilor impozabile. În cazul
acestor impozite, prin lege, se atribuie calitatea de subiect al
impozitului altei persoane fizice sau juridice decît suportatorului
acestora. În funcţie de forma lor de manifestare, impozitele indirecte
se grupează astfel:
- taxe de consumatie;
- monopoluri fiscale;
- taxe vamale;
- taxe de timbru şi de înregistrare.
Sistemul fiscal este o componentă a sistemului financiar al
Republicii Moldova şi include următoarele elemente:
- legislaţia fiscală;
- sistemul de impozite şi taxe;
- administrarea fiscală şi organele fiscale.
 Toate aceste verigi sînt strîns legate între ele, deoarece, în baza
legislaţiei fiscale, organele fiscale administrează procedurile fiscale,
avînd drept scop colectarea impozitelor şi taxelor, acestea din urmă
constituind surse de venit ale statului. Eficienţa sistemului fiscal
depinde de eficienţa fiecărui element constitutiv.
Conform Codului fiscal, sistemul fiscal al Republicii Moldova
reprezintă totalitatea impozitelor şi taxelor, principiilor, formelor,
metodelor de stabilire, modificare şi anulare a acestora, prevăzute de
Codul fiscal, precum şi totalitatea măsurilor ce asigură achitarea lor.
Legislaţia fiscală. În conformitate cu articolul 3 al Codului
fiscal, legislaţia fiscală se constituie din:
1. Codul fiscal;
2. Alte acte normative adoptate în conformitate cu acesta.
1. CF al Republicii Moldova (în continuare CF al RM) a
fost adoptat prin Legea Republicii Moldova nr.1163-XIII din
24.04.1997 şi publicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova
nr.62/522 din 18.09.1997.
CF al RM a fost de multiple ori completat şi modificat.
Actualmente, CF întruneşte 8 titluri:
- Titlul I „DISPOZIŢII GENERALE”;
- Titlul II „IMPOZITUL PE VENIT”;
- Titlul III „TAXA PE VALOAREA ADĂUGATĂ”;
- Titlul IV „ACCIZELE”;
- Titlul V „ADMINISTRAREA FISCALA”;
- Titlul VI „IMPOZITUL PE BUNURILE IMOBILIARE”;
- Titlul VII „TAXELE LOCALE”;
- Titlul VIII „TAXELE PENTRU RESURSELE NATURALE”.
Prin Codul fiscal se stabilesc:
- principiile generale ale impozitării în Republica Moldova;
- statutul juridic al contribuabililor, al organelor fiscale şi al
altor participanţi la relaţiile reglementate de legislaţia fiscală;
- principiile de determinare a obiectului impunerii;
- principiile evidenţei veniturilor şi cheltuielilor deduse;
- modul şi condiţiile de tragere la răspundere pentru încălcarea
legislaţiei fiscale;
- modul de contestare a acţiunilor organelor fiscale şi ale
persoanelor cu funcţii de răspundere ale acestora.
Codul fiscal reglementează relaţiile ce ţin de executarea
obligaţiilor fiscale în ce priveşte impozitele şi taxele generale de stat,
stabilind, de asemenea, principiile generale de determinare şi
percepere a impozitelor şi taxelor locale.
Noţiunile şi prevederile CF al RM se aplică, în exclusivitate, în
limitele relaţiilor fiscale şi ale altor relaţii legate de acestea.
2. Conform alin.(2) din articolul 3 al CF al RM, actele
normative adoptate de către Guvern, Ministerul de Finanţe, Inspectoratul
Fiscal Principal de Stat de pe lîngă Ministerul de Finanţe,
Departamentul Vamal, de alte autorităţi de specialitate ale
administraţiei publice centrale, precum şi de către autorităţile
administraţiei publice locale, în temeiul şi pentru executarea CF, nu
trebuie să contravină prevederilor lui sau să depăşească limitele
acestuia.
În cazul apariţiei unor discrepanţe între actele normative indicate în
alin.(2) şi prevederile Codului fiscal, se aplică prevederile codului.
Impozitarea se efectuează în baza CF şi a altor acte normative
adoptate în conformitate cu acesta, publicate în mod oficial, şi care sînt
în vigoare pe perioada stabilită pentru achitarea impozitelor şi taxelor.
Acordurile (convenţiile) internaţionale privind evitarea dublei
impuneri completează legislaţia fiscală.
Articolul 4 al CF „Tratatele internaţionale” prevede următoarele:
(1) Dacă un acord (o convenţie) internaţional(ă) care
reglementează impunerea, la care Republica Moldova este parte,
stipulează alte reguli şi prevederi decît cele fixate în Codul fiscal sau
în alte acte normative adoptate în conformitate cu acesta, se aplică
regulile şi prevederile acordului (convenţiei) internaţional(e).
(2) Prevederile alin.(l) nu se aplică în cazurile cînd rezidentul
statului cu care a fost încheiat acordul (convenţia) internaţional(ă)
este folosit pentru obţinerea facilităţilor fiscale de către o altă
persoană care nu este rezident al statului cu care a fost încheiat
acordul (convenţia) şi care nu are dreptul la facilităţi fiscale.
Sistemul impozitelor şi taxelor percepute în Republica Moldova.
Sistemul impozitelor şi taxelor percepute în Republica Moldova
corespunde structurii administraţiei publice din Republica
Moldova care este constituită din:
- administraţia publică centrală;
- administraţia publică locală.
În conformitate cu articolul 6 al Codului fiscal al Republicii
Moldova, impozitele şi taxele percepte în Republica Moldova sînt:
- impozitele şi taxele generale de stat;
- impozitele şi taxele locale.
Sistemul impozitelor şi taxelor generale de stat include:
a) impozitul pe venit;
b) taxa pe valoarea adăugată;
c) accizele;
d) impozitul privat;
e) taxa vamală;
f) taxele percepute în fondul rutier.
Sistemul impozitelor şi taxelor locale include:
a) impozitul pe bunurile imobiliare;
b) taxele pentru utilizarea resurselor naturale;
c) taxa pentru amenajarea teritoriului;
d) taxa de organizare a licitaţiilor locale şi loteriilor pe teritoriul
unităţii administrativ-teritoriale;
e) taxa hotelieră;
f) taxa pentru amplasarea publicităţii (reclamei);
g) taxa de applicare a simbolicii locale;
h) taxa pentru amplasarea unităţilor comerciale;
i) taxa de piaţă;
j) taxa pentru parcare;
k) taxa balneară;
l) taxa de la posesorii de cîini etc.
Relaţiile ce ţin de toate impozitele şi taxele enumerate mai sus
se reglementează de Codul fiscal şi de alte acte normative adoptate în
conformitate cu acesta.
La stabilirea impozitelor şi taxelor se determină;
a) subiecţii impunerii;
b) obiectele impunerii şi baza impozabilă;
c) cotele impozitelor şi taxelor;
d) modul şi termenele de achitare a impozitelor şi taxelor;
e) facilităţile (înlesnirile) privind impozitele şi taxele sub formă
de scutire parţială sau totală ori de cote reduse.
Impozitele şi taxele, percepute în conformitate cu Codul fiscal în
vigoare şi cu alte acte normative adoptate în conformitate cu acesta,
reprezintă una dintre sursele de venit ale bugetului consolidat.
În conformitate cu articolul 7 al CF „Stabilirea, modificarea şi
anularea impozitelor şi taxelor generale de stat şi locale":
(1) Impozitele şi taxele generale de stat şi locale se stabilesc, se
modifică sau se anulează, exclusiv prin modificarea şi completarea
Codului fiscal.
(2) Pe parcursul anului fiscal (calendaristic), stabilirea de noi
impozite şi taxe generale de stat şi locale, în afară de cele prevăzute de
CF al RM, sau anularea ori modificarea impozitelor şi taxelor în vigoare
privind determinarea subiecţilor impunerii şi a bazei impozabile,
modificarea cotelor şi aplicarea facilităţilor fiscale se permit numai
concomitent cu modificarea corespunzătoare a bugetului de stat.
(3) Impozitele locale, lista şi plafoanele taxelor locale se aprobă
de către Parlament.
(4) Deciziile autorităţilor administraţiei publice - ale
municipiilor, oraşelor, satelor (comunelor), precum şi ale altor unităţi
administrativ-teritoriale instituite în condiţiile legislaţiei
- cu privire la punerea în aplicare, la modificarea, în limitele
competenţei lor, a cotelor, a modului şi termenelor de achitare şi la
aplicarea facilităţilor se adoptă pe parcursul anului fiscal,
concomitent cu modificările corespunzătoare ale bugetelor unităţilor
administrativ-teritoriale.
(5) Întreprinderile, instituţiile şi organizaţiile care au filiale
şi/sau subdiviziuni în afara unităţii administrativ-teritoriale în care se
află reşedinţa de bază plătesc impozite şi taxe (cu excepţia taxei pe
valoarea adăugată, a accizelor şi a taxelor destinate transferării în
fondul rutier) la bugetele unităţilor administrativ-teritoriale de la
reşedinţa filialelor şi/sau subdiviziunilor.
Administrarea fiscală şi organele fiscale. În conformitate cu
articolul (9) al Codului fiscal "Administrarea fiscală", administrarea
fiscală reprezintă activitatea organelor de stat împuternicite şi
responsabile de:
- asigurarea colectării depline şi la termen a impozitelor şi
taxelor, a penalităţilor şi amenzilor în bugetele de toate nivelurile şi
în fondurile extrabugetare;
- precum şi de efectuarea acţiunilor de cercetare penală în caz de
existenţă a unor circumstanţe ce atestă comiterea infracţiunilor fiscale.
Articolul 10 al CF „Activitatea organelor fiscale" stipulează
următoarele:
(1) Organizarea activităţii şi funcţionarea organelor fiscale sînt
reglementate de CF al RM şi de alte acte normative adoptate în
conformitate cu acesta.
În conformitate cu articolul 131 al CF al RM "Organele cu
atribuţii de administrare fiscală":
(1) Organele care exercită atribuţii de administrare fiscală sînt:
Organele fiscale (Serviciul Fiscal de Stat etc.) ale Serviciului
Fiscal de Stat sînt constituite din:
- Inspectoratul Fiscal Principal de Stat de pe lîngă Ministerul de
Finanţe;
- inspectoratele fiscale de stat teritoriale.
Structura organizatorică a Serviciului Fiscal de Stat se aprobă de
Guvern, iar raza de activitate a organelor fiscale teritoriale şi raza de
deservire a contribuabililor - de către Inspectoratul Fiscal Principal
de Stat de pe lîngă Ministerul de Finanţe.
Inspectoratul Fiscal Principal de Stat de pe lîngă Ministerul de
Finanţe şi fiecare inspectorat fiscal de stat teritorial, fiind subordonat
primului:
a) au statut de persoană juridică şi sînt finanţate de la bugetul de stat;
 b) activează în temeiul Constituţiei Republicii Moldova, al CF şi
al altor legi, al hotărîrilor Parlamentului, al decretelor Preşedintelui
Republicii Moldova, al hotărîrilor şi ordonanţelor Guvernului, al
deciziilor în problemele fiscale adoptate de autorităţile administraţiei
publice locale în limitele competenţei. Ministerul de Finanţe exercită
dirijarea metodologică a activităţii Inspectoratului Fiscal Principal de
Stat fără ingerinţe în activitatea lui şi a inspectoratelor fiscale de stat
teritoriale.
Sarcina de bază a organului fiscal constă în exercitarea
controlului asupra:
- respectării legislaţiei fiscale;
- calculării corecte;
- vărsării depline şi la timp la buget a sumelor obligaţiilor fiscale.
Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei
(Conform Legii cu privire la Centrul pentru Combaterea Crimelor
Economice şi Corupţiei, Centrul pentru Combaterea Crimelor
Economice şi Corupţiei este un organ de ocrotire a normelor de drept
specializat în contracararea infracţiunilor economico-financiare şi
fiscale, precum şi a corupţiei. Centrul reprezintă un organ unitar
centralizat constituit dintr-un aparat central şi subdiviziuni
teritoriale”).
Organele vamale (Autoritatea centrală de specialitate, care
exercită conducerea efectivă a activităţii vamale în Republica
Moldova este Departamentul Controlului Vamal.
Conform articolului (9) al Codului vamal, “Organele vamale
sînt organe de drept care constituie un sistem unic, format din
Departamentul Controlului Vamal, birouri vamale şi posturi vamale.
Statutul, funcţiile şi competenţa Departamentului Controlului Vamal
sînt determinate de Guvern”).
Serviciile de colectare a impozitelor şi taxelor locale din
cadrul primăriilor şi alte organe abilitate conform legislaţiei.
Organele cu atribuţii de administrare fiscală, în procesul
exercitării atribuţiilor respective, conlucrează între ele şi colaborează
cu alte autorităţi publice.
 Organele cu atribuţii de administrare fiscală au dreptul să
colaboreze cu organele competente din alte ţări şi să fie membre ale
organizaţiilor internaţionale de specialitate. Modul de colaborare şi de
activitate este stabilit în baza acordurilor (convenţiilor) internaţionale.

Întrebări de autocontrol
1. Ce reprezintă impozitele în aspect social-economic?
2. Care sunt trăsăturile principale ale impozitelor?
3. Care sunt funcţiile impozitului?
4. Prin ce se caracterizează funcţia fiscală a impozitelor?
5. Explicaţi funcţia economică a impozitelor.
6. Prin ce se caracterizează funcţia socială?
7. Care sunt elementele impozitelor?
8. Ce reprezintă obiectul şi subiectul impunerii?
9. Ce reprezintă unitatea de impunere?
10. Ce înseamnă facilităţi fiscale?
11. Ce se subînţelege prin elementul „suportatorul impozitului”?
12. Cum se tratează elementul „sursa impozitului”?
13. Ce reprezintă principiile impunerii?
14. În ce constă esenţa principiilor de politică economică?
15. Cum se manifestă rolul impozitelor?
16. Care sunt elementele constitutive ale sistemului fiscal al
Republicii Moldova?
17. Care sunt sursele de reglementare a veniturilor sistemului bugetar?
18. Care sunt sursele de reglementare a veniturilor bugetelor
unităţilor administrativ-teritoriale?
19. Argumentaţi rolul sistemului fiscal al Republicii Moldova la
etapa actuală.
20. Care sunt organele constitutive ale Serviciului Fiscal de Stat?
21. Cum se clasifică impozitele după fond şi formă?
22. Cum se clasifică impozitele după obiectul impunerii?
23. Explicaţi noţiunea de „echitate orizontală” şi noţiunea de
„echitate verticală”.
24. Definiţi noţiunea de presiune fiscală.
25. În ce cazuri se practică perceperea prin aplicarea de timbre
fiscale?

Tema VI
BUGETUL DE STAT

Bugetul de stat constituie principala componentă a sistemului

bugetar.
Din punct de vedere juridic, bugetul de stat este definit ca un act
în care se înscriu veniturile şi cheltuielile probabile ale statului pe o
perioadă determinată de timp, de regulă, un an.
Din punct de vedere economic, bugetul de stat exprimă relaţii
economice care iau naştere în procesul repartiţiei Produsului Intern
Brut, în legătură cu îndeplinirea funcţiilor statului. Aceste relaţii se
manifestă în dublu sens: pe de o parte ca relaţii prin care se
prelevează resurse băneşti la dispoziţia statului, pe de altă parte, ca
relaţii prin care se repartizează aceste resurse.
Din punct de vedere material, bugetul de stat poate fi definit ca un
fond centralizat de mijloace băneşti la dispoziţia statului în care se
încasează veniturile şi din care se efectuează cheltuieli din partea statului.
Bugetul se prezintă ca un act de previziune administrativă şi, în
acelaşi timp, este un tablou comparativ al veniturilor şi cheltuielilor
publice aferente perioadei la care se referă. Astfel, bugetul trebuie
să reflecte cît mai real posibil resursele ce pot fi mobilizate şi
destinaţia acestora, să permită compararea la finele exerciţiului
bugetar a veniturilor încasate şi a cheltuielilor efectuate şi să ofere
posibilitatea analizării veniturilor pe surse de provenienţă şi a
cheltuielilor pe destinaţii. Aceste cerinţe sînt specifice principiilor
bugetare – anualitatea bugetului, unitatea bugetară, neafectarea
veniturilor bugetare, universalitatea şi specializarea bugetului,
echilibrul bugetar, publicitatea bugetului.
Anualitatea bugetului. Principiul anualităţii a fost impus,
iniţial, din considerente de natură politică. Eficienţa controlului
parlamentar asupra gestiunii financiare a Guvernului nu poate fi reală
decît în condiţiile în care aprobarea cheltuielilor se realizează pe
perioade de timp neîndelungate. În virtutea principiului anualităţii,
puterea legislativă a fiecărei ţări trebuie să se pronunţe anual în
legătură cu toate veniturile şi cheltuielile înscrise în bugetul pentru
anul următor. Examinarea în fiecare an a proiectului de buget permite
şi analiza modului de realizare a veniturilor şi efectuarea cheltuielilor
în perioada precedentă.
Anualitatea bugetului are două semnificaţii distincte: prima se
referă la perioada de timp pentru care se întocmeşte şi se aprobă
bugetul, iar cea de-a doua, la perioada de timp în care se încasează
veniturile şi se efectuează cheltuielile înscrise în autorizaţia dată
Guvernului de către Parlament.
Unitatea bugetară. Principiul unităţii bugetare presupune
înscrierea tuturor veniturilor şi cheltuielilor statului, în sumele lor
globale,
într-un singur document. Respectarea acestei cerinţe conduce la
elaborarea unui buget clar, care oferă informaţii de ansamblu privind
resursele publice şi utilizarea lor, permite aprecierea importanţei relative
a diverselor categorii de venituri şi cheltuieli şi facilitează nivelul
soldului general al bugetului prevăzut pentru anul următor. Un buget
unitar permite puterii legislative să emită judecăţi de valoare asupra
structurii şi volumului cheltuielilor propuse de Guvern, pe baza cărora
se pot lua decizii de amînare sau respingere a anumitelor cheltuieli
considerate inoportune, oferind cadrul favorabil exercitării unui control
mai riguros asupra execuţiei veniturilor şi cheltuielilor publice.
Neafectarea veniturilor bugetare. Cerinţa acestui principiu
rezidă în faptul că veniturile încasate la buget se depersonalizează,
astfel încît veniturile în totalitatea lor se utilizează pentru acoperirea
tuturor cheltuielilor. Acest principiu interzice ca un anumit venit
bugetar să fie afectat acoperirii unei anumite cheltuieli. Aceasta,
deoarece nu se poate realiza o concordanţă deplină între mărimea
unui venit şi nivelul cheltuielilor ce urmează a fi finanţate pe seama
venitului special afectat. Veniturile cu afectaţie specială, fie că
depăşesc necesarul de resurse pentru acoperirea cheltuielilor
respective, ceea ce condice la o folosire neraţională a fondurilor, fie
că sînt insuficiente, ceea ce pune sub semnul întrebării posibilitatea
realizării acţiunii respective din fondurile de resurse băneşti ale
bugetului de stat.
Universalitatea bugetului. Este principiul potrivit căruia
veniturile şi cheltuielile publice trebuie să fie înscrise în buget în
sumele lor totale, fără omisiuni şi fără compensări reciproce. Această
regulă a bugetului brut se bazează pe necesitatea înscrierii în buget a
veniturilor şi cheltuielilor statului în sume brute sau totale. Scopul
urmărit de acest principiu este de a facilita controlul financiar,
interzicînd compensarea între cheltuieli şi venituri proprii.
Chiar şi în situaţiile în care realizarea veniturilor publice presupune
efectuarea unor cheltuieli prealabile, principiul universalităţii nu permite
înscrierea în buget numai a soldului dintre acestea. În buget veniturile
trebuie să figureze cu sumele lor brute, iar cheltuielile cu sumele lor
totale. Numai în acest mod i se oferă Parlamentului posibilitatea
cunoaşterii veniturilor totale pe care statul urmează să le încaseze în
perioada considerată, precum şi a destinaţiei ce va fi dată acestora.
Specializarea bugetară. Este principiul potrivit căruia veniturile
bugetare trebuie să fie înscrise în buget şi aprobate de către
Parlament pe surse de provenienţă, iar creditele bugetare pe categorii
de cheltuieli. Prin credit bugetar se înţelege suma-limită înscrisă în
bugetul de stat şi aprobată de puterea legislativă, pînă la care se pot
efectua plăţi în contul fiecărei cheltuieli publice.
Echilibrul bugetar presupune acoperirea integrală a cheltuielilor
bugetare din contul veniturilor bugetare ordinare. Ca urmare a
creşterii rapide a cheltuielilor publice, bugetele chiar în ţările
dezvoltate se întocmesc şi se încheie tot mai frecvent cu deficit.
Printre cauzele care generează deficitul bugetar se numără: cursa
înarmărilor, creşterea aparatului administrativ de stat, creşterea
cheltuielilor cu datoria publică etc. Deficitul bugetar este de obicei
acoperit prin apelarea la venituri extraordinare, care provin din
împrumuturi de stat şi în cel mai rău caz din emisie de bani de hîrtie.
Acestea sînt doar soluţii temporare, care afectează mai apoi
veniturile perioadelor viitoare.
Execuţia bugetară, într-o perioadă sau alta, se poate prezenta în
una dintre următoarele trei situaţii:
a) excedentară, cînd veniturile realizate în perioada respectivă
sînt mai mari decît cheltuielile;
b) echilibrată, cînd cheltuielile sînt egale cu veniturile prevăzute;
c) deficitară, în cazul în care cheltuielile depăşesc veniturile
sau încasările bugetare realizate.
Publicitatea bugetului. Potrivit acestui principiu, bugetul de stat
după ce este aprobat de către Parlament, trebuie adus la cunoştinţa
opiniei publice.

Procesul bugetar sau ciclul bugetar poate fi definit ca ansamblu de

activităţi şi operaţiuni integrate coerent şi orientate spre acelaşi scop,
care derulează stadial, fiind aşezate într-un orar strict şi bine determinat.
Operaţiunile consecutive ale procesului bugetar sînt:
- elaborarea proiectului de buget;
- aprobarea bugetului;
- execuţia bugetului;
- încheierea execuţiei bugetului;
- aprobarea contului de execuţie bugetară;
- controlul execuţiei bugetului.
Aceste operaţiuni se desfăşoară într-un cadru constituţional
(legal) şi administrativ-instituţional care prezintă particularităţi de la
ţară la ţară determinate de evoluţia istorică a fiecăreia dintre ele.
Procedura de elaborare a bugetului de stat include
următoarele etape:
- în termenul stabilit de Guvern, Ministerul Finanţelor prezintă
Guvernului proiectul legii bugetare pentru anul bugetar viitor;
- pînă la 1 octombrie al fiecărui an Guvernul prezintă
Parlamentului:
a) proiectul legii bugetare anuale pentru anul bugetar viitor şi
nota explicativă;
b) lista modificărilor în legislaţie care rezultă din proiectul legii
bugetare anuale.
Examinarea şi adoptarea legii bugetare anuale de către
Parlament
Proiectul legii bugetare anuale este examinat de Curtea de Conturi,
care prezintă Parlamentului un aviz la data stabilită de acesta.
Comisiile permanente ale Parlamentului examinează proiectul
legii bugetare anuale în condiţiile stabilite de Parlament şi prezintă
avizele la proiectul legii bugetare anuale Comisiei pentru buget şi
finanţe. În baza avizelor Comisia pentru buget şi finanţe întocmeşte
raportul şi lista de recomandări asupra proiectului legii bugetare
anuale şi le prezintă Parlamentului.
Parlamentul examinează proiectul legii bugetare anuale, de
regulă, în trei lecturi.
Examinarea în prima lectură: Parlamentul audiază raportul
Guvernului şi coraportul Comisiei pentru buget şi finanţe asupra
proiectului legii bugetare anuale şi examinează:
a) direcţiile principale ale politicii bugetar-fiscale;
b) concepţiile de bază ale proiectului.
Parlamentul aprobă, în prima lectură, proiectul legii bugetare
anuale şi îl remite Comisiei pentru buget şi finanţe pentru pregătirea
de examinare în a doua lectură.
În caz de respingere, Parlamentul stabileşte un termen pentru
îmbunătăţire şi prezentare repetată a proiectului legii bugetare anuale
în prima lectură.
Examinarea în lectura a doua: la lectura a doua, Parlamentul, la
prezentarea Comisiei pentru buget şi finanţe, examinează:
a) veniturile estimate sub formă de calcule şi structura lor;
b) cheltuielile estimate, structura şi destinaţia lor;
c) deficitul sau excedentul bugetului de stat.
Parlamentul aprobă, în a doua lectură, proiectul legii bugetare
anuale şi îl remite Comisiei pentru buget şi finanţe pentru pregătirea
de examinare în a treia lectură.
În caz de respingere, Parlamentul stabileşte un termen pentru
îmbunătăţire şi prezentare repetată a proiectului legii bugetare anuale
în a doua lectură.
 Examinarea în a treia lectură: la lectura a treia, Parlamentul, la
prezentarea Comisiei pentru buget şi finanţe, examinează:
a) alocaţiile detaliate pentru autorităţile publice;
b) stabileşte alocaţiile care vor fi finanţate în mod prioritar;
c) examinează alte detalieri din legea bugetară anuală.
Pînă la 5 decembrie a fiecărui an Parlamentul aprobă legea
bugetară anuală.
Executarea bugetului de stat
Responsabilitatea pentru executarea bugetului de stat revine
Guvernului.
În termen de 10 zile după adoptarea legii bugetare anuale,
Ministerul Finanţelor:
- solicită de la autorităţile publice centrale planurile de
finanţare, precum şi cele ale instituţiilor subordonate;
- întocmeşte repartizările lunare ale veniturilor prevăzute de
legea bugetară anuală şi de alte acte legislative.
În termen de 45 zile după publicarea legii bugetare anuale,
Ministerul Finanţelor aprobă repartizarea lunară a veniturilor şi
cheltuielilor bugetului de stat conform clasificării bugetare.
În execuţia părţii de cheltuieli a bugetului de stat se parcurg
succesiv patru etape: angajarea, lichidarea, ordonanţarea şi plata.
Execuţia părţii de venituri a bugetului de stat presupune
parcurgerea a patru etape care se referă la aşezarea impozitelor,
lichidarea, emiterea titlului de percepere a impozitelor şi perceperea
propriu-zisă a acestora.
Încheierea şi aprobarea contului de execuţie bugetară
Execuţia bugetului de stat presupune înregistrarea contabilă a
veniturilor şi cheltuielilor, precum şi a încasărilor şi plăţilor aferente
acestora.
Aceste înregistrări sînt concretizate în dările de seamă contabile
trimestriale şi pentru întregul exerciţiu bugetar anual, pe care
ordonatorii principali de credite bugetare au obligaţia să le
întocmească şi să le depună la Ministerul Finanţelor.
Contul general anual de execuţie bugetară reflectă totalitatea
operaţiunilor privind încasarea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor
bugetului de stat.

Controlul bugetar
Controlul asupra executării bugetului de stat reprezintă o etapă a
procesului bugetar a cărei necesitate se fundamenteză pe restricţiile
ce trebuie luate în considerare la alocarea pe destinaţii şi utilizarea
resurselor bugetare.
Conform noii concepţii privind controlul de stat, controlul
financiar de stat în Republica Moldova se exercită de către:
- Parlament, prin intermediul Curţii de Conturi;
- Guvern, prin intermediul Departamentului Control Financiar
şi Rezerve de pe lîngă Ministerul Finanţelor;
- firme de audit, întemeiate în baza legislaţiei respective.
Ţinînd cont de principiul separaţiei puterilor, controlul
executării bugetului de stat se execută de o seamă de organe
împuternicite, fiind de natură politică, jurisdicţională şi
administrativă.
În corelaţie cu interesele pentru care este organizat şi exercitat
controlul financiar, putem distinge două forme: control financiar
intern şi control financiar extern. Execuţia bugetului de stat este
supravegheată de către Curtea de Conturi care apreciază legalitatea şi
oportunitatea operaţiunilor financiare realizate.
Indiferent de unele particularităţi, care pot exista într-o ţară sau
alta, generate de experienţa acumulată în domeniul democraţiei şi în
cel al finanţelor publice, procesul bugetar prezintă o serie de trăsături
comune, şi anume:
- este un proces de decizie, întrucît esenţa sa constă în alocarea
resurselor bugetare limitate în raport cu nevoile societăţii pentru
bunuri publice şi servicii publice;
- este un proces predominant politic, deoarece deciziile de
alocare a resurselor bugetare nu sînt determinate de forţele pieţei, ci
de cetăţeni, de grupuri de interese prin mecanismul reprezentativităţii
şi a votului;
 - este un proces complex, cu mii de participanţi (instituţii
publice, administraţii publice, organizaţii politice etc.);

- este un proces ciclic, deoarece etapele procesului bugetar sînt

stabilite prin legi specifice, în baza principiilor publicităţii bugetare
şi anualităţii, cu precizarea termenelor concrete de derulare şi
finalizare.

Întrebări de autocontrol
1. Ce reprezintă bugetul de stat sub aspect juridic?
2. Ce reprezintă bugetul de stat sub aspect economic?
3. Ce reprezintă bugetul de stat sub aspect material?
4. Numiţi principiile bugetare.
5. Ce înţelegeţi prin publicitatea bugetului?
6. Ce înţelegeţi prin echilibrul bugetar?
7. Care sînt sursele de finanţare a deficitului bugetar în RM?
8. Ce reprezintă procesul bugetar?
9. Numiţi etapele ce se includ în procedura de elaborare a
bugetului de stat.
10. Ce reprezintă bugetele unităţilor administrativ-teritoriale?
11. Numiţi funcţiile bugetului de stat.
12. Descrieţi principiul anualităţii.
13. Explicaţi principiul echilibrului bugetar.
14. Definiţi conceptul de sistem bugetar.
15. Care sînt componentele siatemului bugetar al Republicii
Moldova?
 Tema VII
CREDITUL PUBLIC
Sub aspect economic, creditul public reflectă relaţiile economice
de redistribuire a resurselor temporar disponibile ale persoanelor
fizice şi juridice în favoarea autorităţilor publice pentru satisfacerea
nevoilor generale ale societăţii.
Creditul public are următoarele forme:
- împrumuturi de stat;
- atragerea disponibilităţilor băneşti prin casele de economii.
În prezent, împrumuturile de stat constituie principala formă a
creditului public.
Trăsăturile caracteristice ale împrumutului de stat sînt:
a) Împrumutul de stat are caracter contractual. Spre deosebire
de impozit, care constituie o prelevare obligatorie, stabilită în mod
unilateral de către stat în sarcina unei persoane fizice sau juridice,
împrumutul exprimă acordul de voinţă al părţilor. Condiţiile de
emisiune şi rambursare a împrumutului, forma şi mărimea venitului
pe care îl asigură, precum şi alte eventuale avantaje acordate
împrumutătorilor se stabilesc de organele de decizie competente ale
statului, fără consultarea prealabilă a subscriitorilor potenţiali.
În cazul contractului de credit bancar, condiţiile de acordare şi
rambursare a împrumutului se negociază de bancă cu fiecare solicitant.
În plus, acest contract prevede obligaţia debitorului să prezinte o
garanţie materială în favoarea creditorului. În cazul împrumutului
contractat de stat, acesta nu oferă o asemenea garanţie celor ce
împrumută.
De regulă, împrumuturile de stat au la bază principiul
facultativităţii. Istoria a cunoscut însă şi cazuri de împrumuturi
forţate, cînd subscrierea a avut un caracter obligatoriu (la
împrumuturi forţate un stat recurge în împrejurări excepţionale).
b) Împrumutul are caracter rambursabil. Ca mijloc de procurare
a resurselor băneşti de care statul are nevoie, împrumutul se
caracterizează prin faptul că se restituie la termenul fixat persoanelor
fizice şi juridice care l-au acordat, spre deosebire de impozit, care
constituie o prelevare, la dispoziţia statului, definitivă şi
nerambursabilă.
c) Împrumutul de stat asigură deţinătorilor de înscrisuri
publice, pe lîngă rambursarea sumei împrumutate, şi o anumită
contraprestaţie.
Pentru a putea intra în posesia sumei de bani care îi lipseşte şi
a o folosi potrivit trebuinţelor sale, statul se angajează să achite
sistematic deţinătorilor de înscrisuri publice, „preţul” acestei
folosinţe. „Preţul” la care ne referim ia forma dobînzii, forma
cîştigului ori ambele forme, după caz, la care se adaugă adesea şi
alte avantaje materiale.
Împrumuturile de stat îndeplinesc un rol pozitiv în măsura în
care sînt folosite pentru dezvoltarea industriei, modernizarea
agriculturii, construirea căilor de comunicare, protecţia mediului etc.
În asemenea situaţii, împrumuturile contribuie la sporirea producţiei
materiale, la creşterea venitului naţional şi, pe această bază, la
asigurarea resurselor necesare rambursării lor.
Împrumuturile de stat contractate în străinătate contribuie la
redistribuirea venitului naţional între ţările împrumutătoare şi cele
împrumutate. La acordarea de împrumuturi, fluxurile financiare
pornesc de la ţările împrumutătoare către ţările împrumutate. Din
momentul începerii restituirii împrumuturilor şi al plăţii dobînzilor
aferente, direcţia fluxurilor financiare se schimbă; de data aceasta,
fluxurile pornesc de la ţările beneficiare de împrumuturi către ţările
împrumutătoare.
Întrucît ţările dezvoltate constituie principalele ţări exportatoare
de capital, iar ţările în curs de dezvoltare – principalele ţări
importatoare de capital, este lesne de înţeles că prin intermediul
împrumuturilor contractate în străinătate are loc redistribuirea
Produsului Intern Brut pe plan internaţional.
La contractarea unui împrumut este necesară stabilirea
următoarelor elemente tehnice care îl definesc din punct de vedere
juridic:
 - denumirea împrumutului care se contractează;
- valoarea menţionată pe fiecare cupiură a înscrisului acelui
împrumut;
- termenul de rambursare;
- dobînda;
- alte avantaje materiale eventuale acordate deţinătorilor de
înscrisuri, pentru a face împrumutul mai activ.
Denumirea împrumutului ţine de destinaţia acestuia. Atunci
cînd statul doreşte să atragă atenţia opiniei publice asupra
caracterului excepţional al împrumutului sau asupra obiectivului
urmărit prin acel împrumut, considerat de interes naţional, precizează
acest lucru în însăşi denumirea lui (de exemplu: „Împrumut pentru
finanţarea proiectului de aprovizionare cu apă potabilă a regiunii de
nord a Moldovei în valoare de 25 milioane dolari SUA, încheiat între
Guvernul Republicii Moldova şi Export Credit Bank (Turcia)” ş.a.).
În cazurile în care împrumuturile se contractează cu o oarecare
regularitate pentru acoperirea deficitelor bugetare sau pentru alte
destinaţii (construcţii de drumuri ş.a.), în denumirea lor se precizează
anul contractării, nivelul dobînzii, forma pe care o îmbracă venitul
(„împrumut de stat cu cîştiguri”), după caz.
Valoarea nominală, valoarea reală şi cursul. Pentru fiecare
împrumut contractat pe piaţă, statul emite nişte înscrisuri,
denumite generic efecte publice, titluri, hîrtii de valoare, obligaţiuni
etc., în cupiuri de o anumită valoare. Suma înscrisă pe titlul unui
împrumut de stat, denumită valoare nominală, exprimă mărimea
creanţei pe care deţinătorul acesteia (creditorul) o are de încasat de la
stat (sau, invers, datorită statului faţă de deţinătorul înscrisului
respectiv). Cînd împrumutul se rambursează la termenul pentru care
a fost contractat, statul achită deţinătorului înscrisului valoarea
nominală a acestuia. Dacă deţinătorul dereşte să-şi recupereze banii
plasaţi în înscrisuri ale unui împrumut de stat înainte de termen, el
poate să le vîndă la bursă. Suma cu care se cumpără (se vinde) un
înscris, denumită valoare reală, poate să fie egală, mai mică sau mai
mare decît valoarea nominală a acesteia. Mărimea valorii reale
depinde de cursul la care se cotează înscrisurile respective. Cursul
exprimă „preţul” cu care se cumpără şi se vînd 100 de unităţi
monetare valoare nominală şi acesta poate fi: al pari, adică egal cu
100; sub pari, adică mai mic decît 100, sau supra pari, adică mai
mare decît 100. La lansarea unui împrumut, cursul obligaţiunii unui
împrumut de stat este, de regulă, sub pari şi numai uneori al pari sau
supra pari.
Cursul depinde de raportul dintre cererea şi oferta de capital de
împrumut, de nivelul dobînzii la împrumutul respectiv, ca şi de alte
avantaje oferite de stat deţinătorilor înscrisurilor acelui împrumut.
În acest context, folosirea noţiunilor de valoare nominală şi
valoare reală este convenţională, deoarece obligaţiunile
împrumuturilor de stat, aşa cum s-a arătat mai sus nu au valoare
proprie.
Termenul de rambursare. Există împrumuturi pe termen scurt
(contractate pe o perioadă de pînă la un an inclusiv), pe termen
mijlociu sau mediu (pe o perioadă de peste un an pînă la cinci ani
inclusiv) şi pe termen lung (pe o perioadă de peste cinci ani). La
împrumuturi pe termen scurt statul apelează atunci cînd, deşi este
echilibrat pe întregul an, bugetul prezintă neconcordanţe între
momentul lansării veniturilor prevăzute şi cel al efectuării cheltuielilor
aprobate.
Împrumuturi pe termene mijlocii şi lungi statul contractează
atunci cînd are nevoie de resurse băneşti pentru acoperirea deficitelor
bugetare devenite critice sau pentru finanţarea unor cheltuieli de
investiţii de mare valoare.
Pentru împrumuturile pe termen scurt se emit bonuri de tezaur,
poliţe de tezaur, certificate de datorie, certificate (bonuri) de impozite
etc. Poliţele de tezaur, spre deosebire de bonurile de tezaur şi de
celelalte înscrisuri pe termen scurt, sînt supuse dreptului cambial,
care reglementează condiţiile în care pot fi scontate la bănci,
executate silit etc. Bonurile de tezaur pot fi lombardate la bănci şi
vîndute la licitaţie la cursuri variabile. Certificatele de impozite sînt
înscrisuri nepurtătoare de dobîndă, pe care statul le înmînează
creditorilor săi pentru plata unor furnituri sau alte angajamente.
Deţinătorii acestor înscrisuri le pot folosi pentru plata impozitelor.
Pentru împrumuturile pe termen mijlociu şi lung se emit titluri
de rentă, iar pentru cele fără termen – titluri de rentă perpetuă.
Înscrisurile emise de stat se mai deosebesc şi prin faptul că
unele sînt negociabile (înscrisuri cu circulaţie liberă), în timp ce
altele nu pot fi negociate şi nici lombardate.
Dobînda. „Preţul” pe care statul îl plăteşte creditorilor săi pentru
folosirea sumei împrumutate au forma dobînzii (venit fix de care
beneficiază toţi deţinătorii de înscrisuri, proporţional cu suma
împrumutată); cîştigurilor (venituri diferenţiale ca mărime, de care
beneficiază numai un număr restrîns de deţinători); forma combinată
a dobînzii şi cîştigurilor sau forma altor avantaje.
La împrumuturile de stat cu dobîndă, fiecare obligaţiune are
anexat un număr de cupoane care se detaşează periodic (o dată sau de
două ori pe an) şi se prezintă la ghişeul Băncii Centrale sau al altei
instituţii desemnate de stat, de unde se încasează dobînda cuvenită.
La împrumuturile de stat cu cîştiguri (premii), cîştigurile se plătesc
numai deţinătorilor obligaţiunilor cîştigătoare la tragerile la sorţ. Suma
totală a cîştigurilor se stabileşte ţinînd seama de rata dobînzii. Cu alte
cuvinte, suma pe care statul ar fi plătit-o ca dobîndă – dacă împrumutul
ar fi fost cu dobîndă – se repartizează sub formă de cîştiguri.
Rata dobînzii la înprumuturile de stat se menţine, în general, la
un nivel apropiat de cel al ratei dobînzii la creditul bancar. La rîndul
său, rata dobînzii la creditul bancar este în funcţie de cererea şi oferta
de capital de împrumut şi de rata medie a profitului. În mod normal,
rata dobînzii este mai mică decît rata medie a profitului şi manifestă
tendinţă de scădere.
Practic, pot fi observate şi situaţii cînd, drept urmare a politicii
de restrîngere a creditului bancar promovată de stat, rata dobînzii se
situează la nivelul ratei profitului mediu sau chiar să-l depăşească.
Dobînzile la împrumuturile de stat se diferenţiază în funcţie de
termenul de rambursare a acestora: cu cît este mai îndelungat acest
termen, cu atît mai ridicată este rata dobînzii. Statul încearcă să
protejeze interesele persoanelor care îi împrumută bani pe perioade
mai îndelungate, acordîndu-le o dobîndă mai mare care să acopere
măcar parţial pierderea suferită de acestea prin diminuarea puterii de
cumpărare a banilor, ca urmare a inflaţiei.
Cele expuse se referă la rata de emisiune a dobînzii, denumită şi
rata nominală, deoarece ea se calculează la valoarea nominală a
înscrisurilor emise de stat. În cazul în care împrumutul de stat se
plasează pe piaţă la un curs sub pari, suma încasată de la subscriitori
(valoarea reală) va fi mai mică decît cea pe care o datorează acestora
şi la care se calculează dobînzile (valoarea nominală). Raportînd
mărimea absolută a dobînzii datorate de stat creditorilor săi la
valoarea reală a împrumutului, va rezulta că, de fapt, rata reală a
dobînzii este mai ridicată decît rata nominală a acesteia.
Noţiunea de rată reală a dobînzii mai are şi sensul de venit net
ce revine creditorului de pe urma unei sute de unităţi monetare date
cu împrumut pe termen de un an şi se determină prin corectarea
dobînzii nominale cu influenţa creşterii (descreşterii) preţurilor pe
piaţă. Astfel, atunci cînd preţurile de pe piaţa internă înregistrează o
creştere de la un an la altul, aceasta diminuează, practic, venitul
realizat de creditor sub formă de dobîndă; în schimb, scăderea
preţurilor majorează venitul real ce revine creditorului din dobînzi.
Diferenţa dintre dobînda nominală şi cea reală constituie o
pierdere pentru creditor şi un avantaj de egală valoare pentru debitor.
La fel se întîmplă şi în cazul împrumuturilor contractate în
străinătate. Dacă preţurile produselor ţării debitoare înregistrează o
scădere pe piaţa externă, atunci dobînda reală a acestui împrumut va
fi mai mare decît cea nominală. În cazul creşterii preţurilor la
exportul produselor ţării debitoare dobînda reală va fi mai mică decît
cea nominală, ceea ce o avantajează. În acest caz, rata reală a
dobînzii se calculează după aceeaşi formulă, cu precizarea că la
numitor, în locul deflatorului Produsului Intern Brut, fugurează
indicele de preţ al produselor exportate de ţara debitoare.
Alte avantaje conferite deţinătorilor de înscrisuri ale
împrumuturilor de stat. O modalitate de a face mai atractiv un
împrumut de stat constă în înlocuirea dobînzii cu cîştiguri. În acest
caz, suma care ar fi revenit tuturor deţinătorilor de înscrisuri sub
formă de dobîndă se repartizează deţinătorilor înscrisurilor ieşite
cîştigătoare la tragerile la sorţi. Pentru unii deţinători de
disponibilităţi băneşti, probabilitatea chiar redusă de a realiza un
cîştig mare este mai tentantă decît perspectiva realizării certe a unui
venit de cîteva procente pe an sub formă de dobîndă.
Statul foloseşte calea plasării împrumuturilor la un curs pari,
pentru a-l face mai atractiv. În mod normal, dobînda la un împrumut
de stat ar trebui să fie stabilită la nivelul celei practicate pe piaţă la
creditul bancar acordat întreprinderilor. Cum însă unii subscriitori
potenţiali, în condiţii egale, preferă să-şi plaseze disponibilităţile
băneşti spre valorificare la bănci, statul caută să-i atragă oferindu-le
un avantaj suplimentar, materializat într-o dobîndă reală mai mare
decît cea de emisiune şi într-o primă de rambursare. Această primă
reprezintă diferenţa dintre cursul al pari, la care se rambursează
împrumutul, şi cursul sub pari, la care se plasează. Ea poate să apară
şi în cazul în care împrumutul se plasează la un curs al pari, dar se
rambursează la un curs supra pari.
În afară de dobînzi, cîştiguri şi prime de rambursare, unele state
acordă deşinătorilor de efecte publice şi alte avantaje cum ar fi:
scutirea de impozite şi taxe a veniturilor provenind de la anumite
împrumuturi şi/sau a tranzacţiilor la bursă cu efecte publice;
acceptarea de către stat a unor înscrisuri ale împrumuturilor sale la
valoarea nominală, drept plată în contul impozitelor datorate de către
deţinătorul lor înainte de expirarea termenului de rambursare;
garantarea variaţiilor monetare. În anumite ţări, unele înscrisuri ale
împrumuturilor de stat se bucură de privilegiul juridic de a nu putea
fi supuse executării silite, în cazul în care deţinătorul lor a ajuns în
stare de faliment.
Faptul că în numeroase ţări inflaţia a căpătat un caracter cronic
face ca persoanele care îşi păstrează banii în stare lichidă (în numerar
sau în cont) şi cele care îi oferă cu împrumut să piardă sistematic o
parte din puterea lor de cumpărare. Sînt feriţi de acest pericol numai
cei care îşi plasează banii în valori materiale nesupuse deprecierii.
Întrucît riscul deprecierii monetare este cert şi de mare amploare,
inflaţia a devenit un obstacol serios în calea dezvoltării creditului atît
public, cît şi privat. Pentru a proteja interesele creditorilor săi, statul
are la îndemînă două soluţii, şi anume:
1) să stabilească o rată mai înaltă a dobînzii care să acopere
deprecierea previzibilă a banilor;
2) să ofere o garanţie juridică împotriva acestei deprecieri.
Prima soluţie, deşi utilizată în practică, nu este pe deplin
satisfăcătoare, deoarece dacă are la bază o rată supraevaluată a
inflaţiei, atunci aceasta va crea avantaje nemeritate creditorilor şi va
scumpi nejustificat împrumutul de stat; dacă rata dobînzii se bazează
pe o rată a inflaţiei subevaluată, acest lucru va proteja interesele
creditorilor, dar va reduce costul împrumutului pentru stat.
Cea de-a doua soluţie constă în următoarele:
a) exprimarea împrumutului într-o altă valută mai stabilă. O
asemenea măsură se aplică mai cu seamă în cazul împrumuturilor
contractate în străinătate;
b) punerea în corespundere a monedei în care s-a exprimat
împrumutul cu conţinutul său în aur. O asemenea soluţie, fezabilă în
condiţiile în care monedele definite printr-o anumită cantitate de aur
fin, după renunţarea la convertibilitatea acestora în aur nu mai are
aplicabilitate practică;
c) indexarea împrumutului. Această soluţie constă în punerea în
dependenţă a valorii împrumutului de cea a monedei naţionale,
calculată pe baza indicelui de preţ al bunurilor de consum sau a
preţului anumitelor produse (de exemplu, preţul unei tone de cărbune
extras sau al unui kwh de energie electrică) ori a tarifului anumitelor
servicii: tariful de transport pe călător/km). Această soluţie reflectă
mai corect mutaţiile monetare determinate de modificările de preţuri
şi tarife pe piaţa internă, decît cele înregistrate în raport cu alte
monede sau cu preţul aurului.
 Întrebări de autocontrol
1. Ce reprezintă creditul public?
2. Numiţi formele creditului public.
3. Care este forma principală a creditului public în prezent?
4. Ce reprezintă împrumutul de stat sub aspect juridic?
5. Care sînt caracteristicile împrumutului de stat?
6. Ce înţelegeţi prin caracter contractual şi caracter rambursabil?
7. Numiţi criteriile de clasificare a împrumuturilor de stat.
8. Cum se clasifică împrumuturile de stat în funcţie de locul de
contractare?
9. Cum se clasifică împrumuturile de stat în funcţie de poziţia
statului faţă de creditori?
10. Stabiliţi elementele tehnice pentru contractarea unui împrumut.
11. Ce reprezintă prima de rambursare?
12. Determinaţi indicatorii prin intermediul cărora se exprimă
povara datoriei publice.
13. Determinaţi indicatorii prin intermediul cărora se exprimă
gradul de îndatorare a unei ţări.
14. Argumentaţi de ce statul în anumite situaţii apelează la
creditul public.
15. Cum se clasifică datoria publică în funcţie de natura creditorilor?
Tema VIII
POLITICA FINANCIARĂ A ÎNTREPRINDERII

Politica financiară reprezintă o parte componentă a politicii

generale a întreprinderii avînd o influenţă deosebită asupra
constituirii, repartizării şi folosirii fondurilor în scopul realizării
programelor economice curente şi de dezvoltare a creşterii eficienţei
ciclurilor operaţionale şi de investiţii precum şi a întregii activităţi.
Sarcinile ale politicii financiare constau în alegerea unui ritm
de creştere a capitalului economic şi de modalităţile de finanţare a
acestei creşteri, deoarece o asemenea alegere generează sporirea
capitalului financiar şi gradul de autonomie a întreprinderii. Alegerile
depind de obiectivele întreprinderii şi de mediul înconjurător şi sunt
guvernate de relaţiile de putere în interiorul întreprinderii.
Deciziile de politică financiară se sprijină pe structura
financiară adoptată de întreprindere în funcţie de obiectivele sale de
rentabilitate, de creştere şi de risc.
Orice întreprindere pentru a-şi efectua activitatea financiară
elaborează decizii financiare. Principalele decizii de politică
financiară sunt:
Decizia de investire a unui agent economic este decizia de a
plasa capitalul într-o anumită operaţiune, este rezultatul corelării
dintre costul capitalului utilizat şi rentabilitatea calculată.
Costul capitalului este rentabilitatea minimă cerută de
aducătorii de fonduri pentru a finanţa proiectele unei întreprinderi,
adică costul capitalului utilizat este preţul pe care trebuie să-l
plătească întreprinderea pentru reconstituirea totalului pasivului
respectiv pentru a se aproviziona cu capital. Costul capitalului
constituie legătura directă între rentabilitatea investiţiilor şi
rentabilitatea reclamată de aducătorii de capital. În cazul în care
întreprinderea investeşte în proiecte cu rentabilitate mai mică decît
costul capitalului ea va fi sancţionată economic pe piaţă în felul
următor:
1. Dacă întreprinderea se finanţează prin îndatorare ea va obţine
pierderi contabile în măsura în care rezultatele financiare sunt mai
mici decît cheltuielile financiare.
2. Dacă întreprinderea este finanţată din capital propriu,
pierderile contabile se transmit asupra capitalului propriu
micşorîndu-l, însă dacă întreprinderea investeşte în proiecte cu
rentabilitate mai mare decît costul capitalului atunci ea nu va avea
probleme cu suportarea cheltuielilor financiare şi se vor crea
posibilităţi de creştere a volumului capitalului propriu.
Decizia de finanţare reprezintă opţiunea întreprinderii de a-şi
acoperi nevoile de finanţare a proiectelor avute în vedere prin fonduri
proprii, împrumutate sau participaţie.
Actul deciziei de finanţare depinde de întreprindere, deoarece ea
este cea mai interesată în folosirea cu eficienţă a fondurilor la
dispoziţie şi obţinerea unor rezultate bune. În acelaşi timp decizia de
finanţare nu depinde exclusiv de întreprindere ci şi de bancă, de
facilităţile pe care le poate obţine în negocierea creditelor sau de
acţionari şi de disponibilitatea lor pentru a subscrie la creşteri de
capital, de cererea şi oferta pe piaţa capitalului de împrumut, de
existenţa sau inexistenţa capitalurilor libere de atras. Dacă costul
capitalului propriu şi a celui împrumutat au o pondere mare în luarea
deciziei de finanţare, atunci acest criteriu de rentabilitate a
proiectului este hotărîtor. Pentru a clarifica posibilitatea alegerii între
două căi de finanţare se procedează la analiza cîtorva indicatori şi
anume:
● rentabilităţii
● solvabilităţii
● lichidităţii
pentru a afla situaţia financiară şi necesarul precum şi posibilităţii
implementării deciziei de finanţare.
Incidenţa acestor indicatori asupra deciziei de finanţare se
prezintă în felul următor:
1. dacă rentabilitatea calculată este superioară ratei dobînzii,
atunci este oportună apelarea la împrumuturi deoarece în astfel de
cazuri îndatorarea contribuie la creşterea masei profitului şi creşterea
randamentului capitalului propriu.
2. decizia de finanţare prin îndatorare are o influenţă pozitivă
asupra solvabilităţii, însă în cazul producerii unor pierderi
solvabilitatea degradează mult mai repede.
3. finanţarea prin îndatorare are influenţă pozitivă şi asupra
lichidităţii, însă avînd în vedere faptul că resursele primite prin
îndatorare cu un termen limitat este necesar ca durata de
întrebuinţare a resurselor să nu depăşească scadenţa sumelor
împrumutate.
Decizia de autofinanţare. Autofinanţarea este principiul cel
mai răspîndit şi arată că întreprinderile trebuie să-şi asigure
dezvoltarea folosind rezultatele financiare pozitive obţinute în
exerciţiile anterioare. Autofinanţarea prezintă avantaje reale pentru
întreprindere şi pentru acţionari.
a) întreprinderea, ca persoană juridică, este avantajată deoarece
pentru realizarea creşterii economice nu are nevoie să apeleze la
resurse externe sau la acţionari pentru a-i convinge să cumpere
acţiuni sau să sporească valoarea nominală a acţiunilor şi nici să
apeleze la piaţa financiară de capitaluri.
b) acţionarii sunt avantajaţi deoarece fără nici un efort
financiar din partea lor creşte valoarea bursieră a întreprinderii şi a
acţiunilor pe care le deţin, adică creşte bogăţia acţionarilor.
Politica de dividend ne arată opţiunea întreprinderii de a
distribui sau nu dividende în anumite exerciţii financiare de creştere
continuă, de reducere sau de păstrare nemodificată a mărimii
dividendelor de la an la an urmărind un anumit scop.
Prin politică de dividend întreprinderea îşi alege un anumit tip
de acţionariat. Distribuind dividende scăzute se poate ajunge la
descurajarea unor acţionari care pot expune (transfera) pe piaţă
acţiunile de care dispun contribuind la scăderea cursului acestuia. În
schimb această politică permite capitalizarea unei părţi importante a
profitului, fapt care are ca rezultat creşterea valorii întreprinderii,
cursului acţiunii şi perspective favorabile de profit pentru anii
următori ce este evaluat şi apreciat de un număr mai mare de
acţionari şi de consiliul de administraţie sau de adunarea generală a
întreprinderii. Distribuind dividende cu o mărime ridicată în fiecare
an se obţine încrederea şi fidelitatea acţionarilor, însă această politică
creează posibilităţi mai slabe de autofinanţare, de creştere economică
şi de creştere bursieră a întreprinderii. O politică anumită de
stabilitate a mărimii dividendului este de dorit atît pentru
întreprindere cît şi pentru acţionari, deoarece, acceptînd această
politică, întreprinderea poate influenţa asupra încrederii acţionarilor
precum şi asupra partenerilor de pe piaţa financiară atît a statului cît
şi în afara lui.
 Urmărirea politicii de dividend se realizează prin calcularea
diverşilor indicatori care exprimă anumite aspecte de realizări în
acest domeniu. Principalii indicatori ai politicii de dividend sunt:

1. Dividend pe o acţiune =
Voumul. anual al dividendelor / Numărul acţiunilor
2. Randamentul pe o acţiune =
Dividendul pe o acţiune / Cursul acţiunilor
3. Profitul de la o acţiune =
Profitul anual al societăţii / Numărul acţiunilor emise
4. Coeficientul de capitalizare =
Cursul acţiunilor / Profitul pe o acţiune
5. Activul net contabil pe o aciune =
(Total activ – Total datorii) / Numărul acţiunilor
6. Rata distribuirii dividendelor =
Valoarea totală al dividendelor plătite (1 an) / Profitul net

Riscul financiar este riscul asumat de întreprindere prin

adoptarea îndatorării ca mijloc de finanţare; el este un risc
suplimentar şi depinde de maniera finanţării întreprinderii. O
întreprindere finanţată numai din capital propriu nu comportă risc
financiar. El apare numai atunci cînd întreprinderea se finanţează prin
împrumuturi bancare sau împrumuturi obligatare. Riscul financiar
multiplică riscul economic şi depinde de capacitatea întreprinderii de
a-şi acoperi sarcinile financiare. Întreprinderea îndatorată trebuie să
verse periodic la bancă sume ce reprezintă suma principală plus
dobînda. Aceste vărsăminte au caracter stabil, fiind provizionate prin
contractul de credit.
Cu cît structura financiară a întreprinderii este mai îndatorată
cu atît mai mare este riscul financiar. Riscul financiar poate fi
subdivizat de:
● riscul dobînzii
● riscul cursului de schimb valutar
● riscul de credit (nerambursare)
Riscul de dobîndă este acel care decurge pentru debitor sau
creditor din utilizarea ratei fixe sau variabile a dobînzii după
încheierea contractului pînă la scadenţă.
 Riscul ratei dobînzii este prezent şi pentru bănci şi pentru
întreprindere. În cazul întreprinderii riscul poate avea loc cînd există
excedente de lichiditate care trebuie plasate precum şi atunci cînd
apar deficite de lichidităţi care trebuie acoperite cu credite.
Riscul cursului de schimb valutar reprezintă pierderea în
urma deprecierii valutei din contract. El este suportat de întreprinderi
asupra ansamblului operaţiunilor efectuate în monedă străină. Riscul
valutar poate fi:
a) risc asupra operaţiunilor comerciale
b) risc asupra operaţiunilor financiare
c) risc de grup
Riscul de credit este riscul imposibilităţii rambursării de credit
sau lichidării obligaţiunilor fapt care ar genera pierderi altui agent
economic. Fiind o categorie a riscului economic el constă în:
a) riscul insolvabilităţii debitorului ce poate aduce după sine o
pierdere a sumei împrumutate;
b) riscul imobilizării în cazul în care debitorul nu respectă
angajamentul achitării la scadenţă.
Drept urmare preţul creditului cuprinde nu numai dobînda
propriu-zisă ci şi cheltuielile administrative şi remunerarea riscului
de credit.

Întrebări de autocontrol
1. Noţiunea de politică financiară, deciziile de finanţare şi
importanţa lor strategică.
2. Numiţi şi caracterizaţi formele de credit utilizate la
întreprindere.
3. Descrieţi riscurile financiare şi de credit.
4. Arătaţi diferenţa dintre decizia de investire şi decizia de
finanţare.
5. Enumeraţi tipurile de politici de plată a dividendelor.
Numiţi avantajele pentru întreprindere şi pentru acţionari
luînd decizia de autofinanţare
6. Numiţi principalii indicatori ai politicii de dividend
7. Numiţi sunt factorii ce influenţează politica financiară a
întreprinderii
8. Descrieţi rolul politicii de autofinanţare a întreprinderii
 9. Numiţi factorii de influenţă asupra politicii de dividende
10. Numiţi sursele din care pot fi plătite dividendele la
întreprindere

Tema IX
FINANŢAREA ACTIVELOR PE TERMEN LUNG

Desfăşurarea activităţii profitabile a unei întreprinderi

cere, existenţa unui potenţial tehnico-material bine argumentat.
Mijloacele fixe ocupă un loc predominant între factorii de
producţie, deoarece este cel mai mobil element al acestora.
Mijloace fixe sunt bunuri reprezentate de echipamente şi
utilaje aflate în sfera producţiei, a comercializării şi prestarea
serviciilor care au o durată îndelungată de funcţionare,
participă la mai multe cicluri de fabricaţie sau comercializare şi
a căror valoare se transmite treptat , sub forma amortizării,
asupra cheltuielilor fiecărui exerciţiu.
În ţările dezvoltate, ponderea mijloacelor fixe în
patrimoniul întreprinderilor a scăzut considerabil, pentru că
acestea recurg tot mai des la închirierea mijloacelor fixe sub
formă de locaţie sau leasing financiar.
Mijloacele fixe – sunt activele materiale, al căror preţ
unitar depăşeşte plafonul stabilit de legislaţie, adică 3000 lei,
planificate pentru utilizare în activitatea de producţie,
comercială şi alte activităţi în prestarea serviciilor mai mult de
un an, sunt destinate închirierii sau în scopuri administrative.
Din mijloacele fixe fac parte utilaje, clădiri, mijloace de
transport, inventar de producţie. Factorul determinat în cazul
includerii obiectului respectiv în componenţa mijloacelor fixe
(MF) îl constituie rolul lui faţă de activitatea întreprinderii sau
procesul de producţie. Ca exemplu, utilajul ce necesită montaj
nu va fi considerat ca obiect de mijloace fixe până nu va fi pus
în funcţiune. Fiind procurat până a fi pus în funcţiune, va fi
element de active materiale în curs de execuţie. Acelaşi utilaj
cumpărat pentru a fi vândut se consideră marfă dar nu MF.
Nu se includ în componenţa mijloacelor fixe şi se
raportă la investiţii sau la stocuri de mărfuri şi materiale:
- clădirile, construcţiile speciale şi alte obiecte pe care
întreprinderea nu le utilizează în activitatea sa
operaţională şi sunt destinate pentru scopuri
investiţionale;
- animalele tinere şi de îngrăşat;
- obiectele destinate vânzării;
- plantaţiile perene crescute în pepiniere în calitate de
material săditor.
În cadrul fiecărei ramuri a economiei
naţionale mijloacele fixe se împart în următoarele
grupuri:
1. Clădiri.
2. Construcţii speciale.
3. Instalaţii de transmisie.
4. Maşini şi utilaje, inclusiv: maşini şi utilaje de
forţă; maşini şi utilaje de lucru;aparate şi instalaţii de
măsurare şi reglare şi utilaj de laborator; alte maşini şi
utilaje, inclusiv automate.
5.Mijloace de transport.
6.Unelte şi scule, inventar de producere şi
gospodăresc, alte tipuri de mijloace
fixe.
7.Animale de producţie şi
reproducţie. 8.Plantaţii perene.
9.Alte mijloace fixe.
10.Cheltuieli capitale pentru ameliorarea
terenurilor (fără construcţii
speciale).
 Durata de funcţionare utilă (DFU)– durata de utilizare,
de ani, a activului respectiv, în decursul căreia în rezultatul
exploatării activului se obţine avantaj economic.
 Agenţii economici stabilesc în mod independent durata
de funcţionare utilă a unui obiect sau a unui grup de obiecte
omogene nou achiziţionate, create cu forţele proprii sau supuse
reparaţiei capitale. Ea se stabileşte în momentul punerii acestor
obiecte în funcţiune, ţinând cont de durata de funcţionare utilă,
prevăzută în Catalogul activelor materiale pe termen lung.
Uzura mijloacelor fixe – pierderea parţială sau totală de
către fondurile fixe a proprietăţilor de consum şi a valorii în
procesul exploatării, sub acţiunea forţelor naturii, ca urmare a
progresului tehnic şi a creşterii productivităţii muncii sociale.
Uzura fizică sau tehnică reflectă diminuarea numărului
sau intensităţii caracteristicilor tehnice ale mijloacelor tehnice
sub acţiunea mai multor factori.
Factori care influenţează uzura fizică sunt de o mare
diversitate şi diferă mult de la o întreprindere la alta sau chiar
de la un utilaj la altul, în cadrul aceleiaşi întreprinderi:
- condiţiile concrete de mediu fizic în care funcţionează
utilajul;
- calitatea lucrărilor periodice de întreţinere şi reparaţii;
- pregătirea profesională a personalului de exploatare;
- măsura în care personalul de exploatare respectă cerinţele
specificate de producător;
- gradul de folosire extensivă şi intensivă;
- calitatea materialelor prelucrate pe utilaj;
- calitatea materialelor, pieselor de schimb, carburanţilor,
lubrifianţilor etc. utilizate în exploatarea curentă;
- gradul de poluare a mediului înconjurător ş.a.
Pentru estimarea uzurii tehnice se pot utiliza diferite metode:
- aprecieri făcute de personalul care utilizează mijloacele
respective;
- aprecieri făcute de specialiştii din activitatea de
întreţinere-reparaţii;
- măsurarea caracteristicilor tehnice principale şi
compararea cu niveluri iniţiale;
 - analiza dinamicii cheltuielilor cu reparaţiile pentru fiecare
mijloc fix în parte.

Uzura morală este reducerea valorii maşinilor şi

utilajelor sub acţiunea scăderii cheltuielilor social necesare
pentru reproducerea lor, reducerea valorii lor ca rezultat al
implementării unor noi maşini şi utilaje progresiste şi mai
eficiente din punct de vedere economic.
Factorii care influenţează uzura morală au la bază
progresul tehnic în domeniul producţiei de mijloace fixe care
conduce la:
- realizarea unor mijloace identice în ceea ce priveşte
parametrii tehnico-funcţionali, dar la costuri şi deci preşuri
comparabile relativ mai mici, ca urmare a creşterii
productivităţii muncii în întreprinderea (sectorul) care produce
mijloacele respective;
- realizarea unor mijloace cu caracteristici tehnico-
funcţionale superioare, ca efect al progresului tehnic în sectorul
producător de astfel de mijloace.
În practică economică se aplică diverse metode de
calcul a uzurii MF:
1. Metoda liniară
2. Metoda de calcul a uzurii MF în raport cu volumul de
produse (articole) fabricate (metoda de producţie)
3. Metoda degresivă cu rată descrescătoare
4. Metoda soldului degresiv
Metoda degresivă cu rată descrescătoare şi metoda
soldului degresiv fac parte din metodele accelerate.
E de menţionat că în baza calculării uzurii MF după
primele trei metode, este pusă valoarea uzurabilă, iar după a
patra metodă – valoarea de intrare a obiectului respectiv.
Totuşi valoarea rămasă probabilă este necesară pentru a
determina uzura obiectului din ultimul an al duratei de
funcţionare utilă.
 Metoda liniară
În confirmare cu această metodă, valoarea uzurabilă a
obiectului va fi reprezentată uniform pe parcursul duratei de
funcţionare utilă. Suma uzurii nu depinde de intensitatea
utilizării activului şi se determină prin raportul valorii uzurabile
către numărul anilor (perioada de gestiune) al duratei de
funcţionare utilă.

Metoda în raport cu volumul de produse

(piese) fabricate (de producţie)
Uzura calculată, conform cerinţelor acestei metode, se
determină ţinând cont numai de volumul de produse, articole,
piese, kilometrajul parcurs, etc.
Uzura lunară va fi determinată de volumul efectiv de
produse fabricate sau servicii prestate din luna gestionară.
Mărimea uzurii acumulate va varia în raport cu modificarea
volumului de producţie, iar valoarea de bilanţ se va micşora
întocmai cu aceeaşi sumă până se va egala cu valoarea rămasă
probabilă. Această metodă poate fi aplicată la calcularea uzurii
utilajelor tehnologice, care, nemijlocit, participă la fabricarea
produselor, la prestarea serviciilor.

Metoda soldului degresiv

Conform acestei metode, suma uzurii unor MF se
calculează în baza normei de uzură prevăzută după metoda
liniară, majorată nu mai mult de 2 ori.

Eficacitatea întrebuinţării MF se caracterizează de un şir

de indicatori şi anume:
1. Randamentul de fonduri
2. Economia relativă ale fondurilor fixe
3. Capacitatea de întrebuinţare a MF
4. Rentabilitatea fondurilor fixe
5. Creşterea volumului producţiei
 6. Creşterea productivităţii
7. Reducerea preţului de cost a producţiei şi ale
cheltuielilor pentru reproducţia fondurilor fixe
Randamentul de fonduri este un indicator generalizator de
întrebuinţare ale fondurilor fixe productive. El reflectă volumul
producţiei la o unitate de FF productive şi se apreciază după
formula:

R/F=(c-costul producţiei produse)/CMF-costul mediu

anual al Mijloace fixe productive

La rândul său asupra dinamicii şi mărimii randamentului

de fonduri influenţează mai mulţi factori ce nu depind sau
depind de întreprindere. Randamentul de fonduri poate creşte
din contul măririi productivităţii muncii utilajului şi maşinilor,
micşorării staţionării lor, a ocupării optimale a timpului de
lucru, a perfecţionării tehnice ale mijloacelor fixe, a
îmbunătăţirii calităţii producţiei, a însuşirii mai rapide ale
noilor agregate şi maşini.
La aprecierea indicatorului randamentului de fonduri se i-
a în seamă costul atât ale fondurilor fixe proprii cât şi ale celor
arendate.
Fondurile fixe care se află în rezervă, precum şi cele date
în arendă nu se întrebuinţează în calcul. Întrebuinţarea
fondurilor fixe se consideră efectivă, atunci când creşterea
relativă a volumului de producţie fizic sau a beneficiului
depăşeşte sporirea relativă a costului MF pe o perioadă
anumită.
Creşterea randamentului de fonduri aduce la 1) economia
relativă ale fondurilor fixe producătoare şi la 2) creşterea
volumului producţiei produse.
Economia relativă ale fondurilor fixe se apreciază ca
diferenţă dintre mărimea costului mediu anual ale MF a
perioadei de gestiune şi a costului mediu anual a fondurilor fixe
 a anului de bază (precedent), corectat la creşterea volumului de
producere a producţiei.
Economia relativă este invers proporţională
randamentului de fonduri şi reflectă costul fondurilor fixe
întrebuinţate la producerea unei unităţi de producţie la 1 leu
producţie produsă.
Economia relativă se calculă după formula:

ER=CMF/C

Rentabilitatea f.f. este un indicator ce este exprimat în %

R f f
= Pr ofit .de la realizarea x100 % .
productiei
Costul mediu anua al ff productive

Întrebări de autocontrol

1.Descrieţi caracteristica generală, rolul şi destinaţia

mijloacelor fixe
2.Numiţi sursele de finanţare a mijloacelor fixe, ce
probleme pot apărea la întreprinderi folosind
anumite surse de finanţare a mijloacelor fixe
3.Determinaţi scopul calculării uzurii mijloacelor fixe
la întreprindere şi necesarul calculului amortizării.
4.Stabiliţi avantajele şi dezavantajele a metodelor de
calcul a uzurii mijloacelor fixe.
5.Explicaţi deosebirea dintre uzura fizică şi uzura morală
6. Numiţi metodele accelerate de calcul a mijloacelor fixe
şi explicaţi de ce au obţinut asa denumire
7. Numiţi indicatorii eficacităţii întrebuinţării mijloacelor
fixe
8. Numiţi sursele principale de informaţie privind analiza
mijloacelor fixe
9. Determinaţi uzura anuală după metoda în raport cu
volumul de produse fabricate
10.Numiţi indicatorul care indică profitul obţinut de la 1
leu investit în mijloace fixe.
Tema X
FINANŢAREA ACTIVELOR CURENTE
 Activele curente, la modul general, sunt alcătuite din stocuri,
valori realizabile pe termen scurt şi valori disponibile. Criteriul de
deosebire în activele circulante (curente), şi mijloacele fixe este un
criteriu de durată.
Stocurile au ponderea cea mai mare în structura activelor
circulante. Necesarul de stocuri depinde în special de durata ciclului
de exploatare, de valoarea producţiei, de ritmicitatea aprovizionării şi
a desfacerii. Stocul nu trebuie să fie nici foarte mic nici exagerat de
mare: stocul prea redus va duce la rupturi de producţie, iar cel mare
va solicita un necesar exagerat de capitaluri.
Valorile realizabile pe termen scurt sunt alcătuite din creanţe ce se
nasc din operaţiuni de exploatare.
Valorile disponibile reprezintă mijloace băneşti.
Activele curente sunt o parte a activului economic, care se
caracterizează prin transformarea permanentă a formelor funcţionale,
prin consumarea lor, de obicei, într-un singur ciclu de exploatare şi
prin transmiterea valorii integrale asupra producţiei în care se
încorporează.
În structura concretă a activelor circulante intră aşa elemente ca:
materii prime şi materiale; combustibili; producţie neterminată;
semifabricate, produse finite, clienţi, mijloace băneşti, etc. Se
asimilează activelor circulante obiectele de inventar de mică valoare
şi scurtă durată, echipamentul, îmbrăcămintea şi materialele de
protecţie.
Prin ciclu de exploatare se înţelege ansamblul operaţiunilor
realizate de întreprindere pentru a-şi atinge obiectivul, care constă în
producerea de bunuri şi servicii destinate schimbului.
Ciclul de exploatare cuprinde 3 faze:
 Achiziţionarea de bunuri şi servicii, ceea ce prezintă – faza
aprovizionării
 Transformarea bunurilor şi serviciilor spre produse finite –
faza producţiei
  Vânzarea produselor – faza comercializării.
Necesitatea dimensionării corecte a stocurilor decurge din
consecinţele lor asupra desfăşurării ciclului de exploatare, asupra
nivelului de blocare a capitalului şi asupra costurilor. Nivelul optim
al stocului este acela care ţine seama de condiţiile reale de
aprovizionare, tehnologice, de producţie şi comercializare, de
reducerea capitalurilor blocate şi a costurilor şi este orientat spre
accelerarea vitezei de rotaţie, spre creşterea eficienţei economice.
În dimensionarea stocurilor se pot utiliza mai multe metode:
Metoda analitică
Se caracterizează prin determinarea stocurilor, anual şi trimestrial,
pe fiecare component al elementului de active curente urmând ca în
final să se însumeze.
Metoda pe elemente
Se caracterizează prin determinarea stocurilor pe elemente de
active curente nu şi pe fiecare component al acestora.
Metoda mixtă
Se caracterizează prin stabilirea stocurilor anuale pe fiecare
component al elementelor de active curente (analitic) şi a stocurilor
trimestriale numai pe elemente (nu şi pe componentele acestora). Cu
alte cuvinte, se combină calculele analitice, ce se fac anual, cu cele
pe elemente, ce se efectuează trimestrial.
Scopul stabilirii analitice a stocurilor anuale constă, în special, în
furnizarea de informaţii necesare calculării timpului de imobilizare,
ca factor de bază în determinarea stocurilor trimestriale.
Metoda sintetică (globală)
Se caracterizează prin stabilirea stocului pe total active curente,
eventual cu defalcarea acesteia pe elemente. Ea porneşte de la ideea
unei legături directe între fondul de rulment, ca sursă proprie de
finanţare şi venitul din vînzări.
 Fondul de rulment este partea din resursele financiare care
asigură finanţarea permanentă a activelor circulante reprezintă fondul
de rulment. Acesta se formează din capitaluri proprii şi împrumuturi
pe termen lung şi scurt.
Cu cât sursele permanente sunt mai mari decât necesităţile
permanente de alocare a fondurilor băneşti, cu atât întreprinderea
dispune de o marjă de securitate, care o pune la adăpost de
evenimente neprevăzute.
Acest surplus de surse permanente, degajat de ciclul de finanţare
al investiţiilor,poate fi „rulat” pentru reînnoirea stocurilor şi
creanţelor. Această utilizare potenţială a marcat şi denumirea lui, şi
anume aceea de fond de rulment.

Fond de rulment = Capital permanent- Active pe termen lung

Capital permanent= (Capital propriu+Datorii pe termen lung)-
Active pe termen lung

Fondul de rulment este un concept utilizat în analiza financiară.

El serveşte pentru a măsura condiţiile echilibrului financiar care
rezultă din confruntarea dintre lichiditatea activelor pe termen scurt
şi exigibilitatea pasivelor pe termen scurt. La o anumită dată, fondul
de rulment reprezintă excedentul activelor pe termen scurt asupra
pasivelor pe termen scurt. Pentru unele întreprinderi fondul de
rulment desemnează fondul de casă, suma disponibilă pentru
asigurarea continuităţii plăţilor curente.
O decizie importantă de politică financiară constă în alegerea
unui anumit nivel al fondului de rulment şi finanţarea
complementară a necesarului financiar al exploatării prin resurse de
trezorerie. Relaţia fundamentală de care trebuie să se ţină seama în
acoperirea necesarului financiar al exploatării denumit şi necesarul
de fond de rulment ( NFR ) este următoarea:

NFR = Fondul de rulment + Credite pe termen scurt

Fondul de rulment este totodată şi un indicator de lichiditate: cu

cît fondul de rulment este mai mare, cu atît mai mici vor fi datoriile
pe termen scurt pentru finanţarea activelor.
 Din punct de vedere al conţinutului său, fondul de rulment
poate fi:
a) Fondul de rulment brut (FRB) (total active curente) se mai
numeşte fond de rulment total sau economic şi desemnează toate
elementele de active susceptibile de a fi transformate în bani mai
puţin de un an, astfel încât să se reînnoiască, să se efectueze cel puţin
pentru o rotaţie, un rulment. Ca ansamblu al elementelor de activ, el
se compune din: diverse stocuri, creanţe, clienţi, avansuri acordate
furnizorilor, disponibilităţi băneşti în casă, în cont.

Fondul de rulment brut=Stocuri+Creanţe pe termen scurt+Investiţii

pe termen scurt+Disponibilităţi băneşti

b) Fondul de rulment net (FRN). Una din condiţiile fundamentale

ale activităţii reuşite a întreprinderii o constituie atingerea şi
menţinerea echilibrului financiar dintre patrimoniul şi sursele de
finanţare a activelor. Asigurarea echilibrului financiar are o mulţime
de aspecte, dintre care cel mai important presupune concordanţa
dintre activele curente şi sursele de acoperire a lor.

Fondul de rulment net=Capital permanent - Active pe termin lung

Regula gestiunii financiare bune cere ca activele pe termen

lung să fie finanţate pe seama surselor stabile, adică pe seama
capitalului permanent (capitalului propriu şi datoriilor pe termen
lung). Pornind de la această premisă, regula echilibrului financiar
minim poate fi prezentată sub formă a două egalităţi:
Active pe termen lung = Capital permanent

Active curente = Datorii pe termen scurt

Analiza factorială a fondului de rulment net oferă informaţii

importante cu privire la evoluţia indicatorului în cauză, dar nu poate
acorda posibilitatea de a aprecia suficienţa fondului de rulment net.
De exemplu, creşterea mărimii fondului de rulment net nu
întotdeauna înseamnă satisfacerea nevoilor curente ale
întreprinderii, în această privinţă devine necesară analiza
respectării normativului fondului de rulment net.
Această etapă de analiză a fondului de rulment net este foarte
importantă din punct de vedere al gestiunii activelor curente. Esenţa
analizei constă în confruntarea mărimii reale a fondului de rulment
net cu normativul acestuia, adică cu fondul de rulment net programat
(necesar, optim).
c) Fondul de rulment propriu (FRP) defineşte excedentul
capitalului propriu faţă de activele pe termen lung şi semnifică
autonomia de care dispune o întreprindere în materie de finanţare
a investiţiilor. FRP se calculă prin două moduri:

Capital propriu – active pe termen lung

Fondul de rulment propriu =

Fond de rulment net– Datorii pe termen lung

d) Fondul de rulment străin (FRS) se poate interpreta ca fiind egal

cu datoriile la termen sau cu diferenţa dintre fondul de rulment net şi
fondul de rulment propriu.

Capital permanent – Capital propriu

Fondul de rulment străin =

Fond de rulment net – Fond de rulment propriu

Respectarea regulii echilibrului financiar minim adesea nu este

suficientă, deoarece stocurile pot să se devalorizeze (să deterioreze,
să-şi piardă preţul, ş.a.), iar o parte a creanţelor să nu fie achitate
(din cauza falimentului debitorului, returnării mărfii livrate ş.a.).
Deci, este necesară o oarecare «marjă de siguranţă», adică trebuie
ca mărimea activelor curente să depăşească mărimea datoriilor pe
termen scurt. Această „marjă de siguranţă" reprezintă, în sine,
fondul de rulment. Pentru desfăşurarea în bune condiţii a activităţii
unei întreprinderi, reprezintă importanţă atît stabilirea cît mai exactă
a volumului fondurilor acoperitoare, cît şi caracterul judicios al
folosirii uneia sau alteia dintre metodele de acoperire financiară.
 Viteza de rotaţie este un indicator de exprimare a modului în care
se utilizează activele circulante şi se exprimă prin doi indicatori:
 Numărul de rotaţie denumit şi coeficient (K) de rotaţii

Krotatii 
CA
CapCir ,
unde VV- venituri din vînzări,
AC- active curente
 Durata (D) unui circuit denumită şi viteza exprimată în zile
CapCir
Dcircuit  * 90sau360 /K
CA
Viteza de rotaţie va fi mai accelerată atunci când coeficientul va
fi mai mare şi numărul de zile mai redus. Din relaţiile de mai sus
rezultă că factorii de care depinde nivelul vitezei sunt: cifra de
afaceri şi volumul capitalurilor circulante.
Căile de accelerare a vitezei de rotaţii trebuie să fie urmărite şi
căutate în fiecare fază a procesului de exploatare, aprovizionare,
producţie sau transformare şi comercializare.
Căile de accelerare a vitezei de rotaţie în faza aprovizionării.
Alimentarea la timp, complexă şi completă, a producţiei impune
desfăşurarea fără întrerupere a procesului de aprovizionare şi
existenţa unui stoc permanent de materii prime şi materiale, ceea ce
reprezintă o premisă pentru creşterea producţiei şi a productivităţii
muncii, reducerea costurilor şi accelerarea vitezei de rotaţie.
Căile de accelerare a vitezei de rotaţie în faza producţiei sau
transformării. În stadiul producţiei, volumul activelor circulante
depinde în cea mai mare măsură de costuri şi de durata ciclului de
fabricaţie, astfel că orice cale de reducere a acestora reprezintă şi căi
de accelerare a vitezei de rotaţie.
Accelerarea vitezei de rotaţie se mai poate realiza prin creşterea
nivelului calitativ al producţiei şi a volumului fizic al acesteia,
dimensionarea corectă a stocurilor la producţia neterminată.
Între cauzele principale care au ca efect apariţia stocurilor
supranecesare menţionăm: depăşirea duratei ciclului de fabricaţie,
nerespectarea sarcinilor din programul de cooperare, depăşirea
programului de producţie şi restructurarea acestuia.
Căile de accelerare a vitezei de rotaţie în faza comercializării.
Vânzarea imediată se face atunci când produsele corespund
cerinţelor pieţei ca volum, structură, calitate etc., iar transformarea
rapidă în bani a mărfurilor reduce durata de staţionare sau de blocare
a capitalului circulant în întreprinderi.
Reducerea duratei şi a nivelului stocurilor de produse finite este
posibilă prin acţiuni cum sunt:
 Accelerarea desfacerii;
 Respectarea clauzelor contractuale;
 Evitarea fabricării unor produse fără desfacere asigurată;
 Realizarea ritmică a programului de producţie;
 Modernizarea produselor;
 Reducerea timpului de sortare, ambalare.
Accelerarea vitezei de rotaţie se poate obţine şi prin reducerea
perioadei de decontare, ceea ce se poate realiza prin: întocmirea şi
depunerea imediată a documentelor de decontare la bancă şi evitarea
întocmirii defectuoase a acestora, lichidarea refuzurilor din partea
clienţilor, a amânărilor de la plată sau a acceptărilor întârziate,
simplificarea tehnicii de decontare, expedierea de produse de calitate
superioară,etc.

Întrebări de autocontrol
1. Descrieţi structura activelor curente şi rolul lor în activitatea
întreprinderii.
2. Determinaţi sursele de finanţare ale activelor curente.
3. Descrieţi noţiunea de fond de rulment şi din punct de vedere a
conţinutului său ce tipuri de fond de rulment sunt la
întreprindere.
4. Enumeraţi factorii care reduc durata şi nivelul stocurilor de
produse finite.
5. Explicaţi noţiunea de viteză de rotaţie şi care sunt indicatorii
utilizaşi pentru calculul vitezei de rotaţie la întreprindere.
6. Analizaţi indicatorii fondului de rulment şi numiţi scopul utilizării
lor la întreprindere.
7. Numiţi şi caracterizaţi metodele de dimensionare a stocurilor la
întreprindere.
8. Explicaţi noţiunea de ciclu de exploatare şi numiţi fazele lui.
9. Enumeraţi căile de accelerare a vitezei de rotaţiei a activelor
curente şi efectele acestora..
10. Descrieţi sensul economic a efectului de încetinire sau de
accelerare a vitezei de rotaţiei a activelor curente.
 Tema XI
VENITURILE, CHELTUIELILE ŞI
REZULTATELE FINANCIARE ALE
ÎNTREPRINDERII

Veniturile ca categorie economică reprezintă suma de mijloace

băneşti realizată de o persoană fizică sau juridică, ca rezultat al
activităţii depuse într-o perioadă de timp determinată, sau provenită
din dreptul de proprietate asupra unui bun mobil sau imobil, sau din
oricare alt rezultat dintr-un contract sau conferit de lege.
Veniturile cuprind sumele sau valorile incasate sau de incasat în
nume propriu din activităţi curente precum şi cîştigurile din orice altă
sursă. Activităţile curente sunt orice activităţi desfăşurate de o
persoană juridică, ca parte integrantă a obiectului său de activitate,
precum şi activităţile conexe acestora.
În funcţie de natura activităţilor care le generează , veniturile
pot fi clasificate în felul următor (criteriile de constatare a veniturilor
sunt reglementate de SNC 18 ‘Venitul’)

Veniturile întreprinderii

Venituri din activitatea operaţională Venituri din activitatea neoperaţională

Venituri din vînzări Venituri din activitatea de investiţii

Alte venituri operaţionale Venituri din activitatea financiară
Venituri excepţionale

Schema X Structura veniturilor întreprinderii (Contabilitate

financiară p.452)

Venituri din activitatea operaţională - cuprind sumele

incasate sau de incasat din activitatea de bază a întreprinderii.
Venituri din vînzări, care include incasările din vînzarea
produselor, mărfurilor, prestatrea serviciilor, operaţiunile de barter,
operaţiuni de construcţie ş.a.
 Alte venituri operaţionale, la care se referă sumele primite sau
care urmează să fie primite din ieşirea activelor curente, cu excepţia
produselor finite şi mărfurilor, arenda curentă, precum şi sub formă
de amenzi, penalităţi, despăgubiri, recuperări de daune materiale
rezultate din modificările metodelor de evaluare a activelor curente.

Venituri din activitatea neoperaţională – include sumele

primate sau de primit din alte tipuri de activităţi ale întreprinderii.
Venituri din activitatea de investiţii, în a căror componenţă
întră sumele obţinute(rezultate) din ieşirea şi recalcularea activelor
pe termen lung ale întreprinderii; sumele incasate din vînzarea
activelor nemateriale, terenurilor, mijloacelor fixe; devidendele
calculate; dobînzile; veniturile din operaţiunile cu părţile legate;
sumele diferenţelor din reevaluarea activelor pe termen lung ieşite.
Venituri din activitatea financiară, care cuprind sumele
rezultate din transmiterea în folosinţă altor persoane juridice şi fizice,
pe un termen mai mare de un an, active nemateriale şi materiale pe
termen lung; valoarea activelor intrate cu titlu gratuit; venituri sub
formă de diferenţe de curs valutar; subvenţii de stat; prime; premii;
sume sponsorizate ş.a.
Venituri excepţionale, la care se referă sumele primite de la
organele de stat, companiile de asigurări, persoanele fizice şi juridice
sub formă de recuperare a pierderilor din calamităţi, perturbări
politice şi alte evenimente excepţionale.
Taxa pe valoarea adăugată şi accizele nu reprezintă veniturile
ale întreprinderii, întrucît acestea sunt colectate în numele organelor
de stat şi transferate la buget.
Noţiunea de cheltuieli reprezintă (include) orice consum de
factori de producţie, din cadrul unui proces economic, în urma căruia
elementele consumate îşi schimbă forma iniţială şi utilitatea,
devenind bunuri şi servicii necesare satisfacerii unor nevoi sociale
ale populaţiei sau semifabricate necesare producerii de noi produse şi
servicii.
Conform SNC 3 ,Componenţa consumurilor şi cheltuielilor
întreprinderii”, cheltuielile reprezintă diminuările de avantaje
economice care apar în rezultatul activităţii economico-financiare şi
nu sunt legate nemijlocit de procesul de producţie. Cheltuielile nu se
includ în costul producţiei, se scad din venituri la determinarea
rezultatului financiar şi se reflectă în Raportul privind rezultatele
financiare(Anexa 2, din Raportul financiar).
Structura cheltuielilor întreprinderii este prezentată în
următoarea schemă

Schema 2X Structura cheltuielilor întreprinderii (Contabilitate

financiară p.422)

Cheltuielile activităţii operaţionale cuprind cheltuielile

ocazionate de desfăşurarea activităţii de bază a întreprinderii.
Costul vînzărilor, reprezintă o parte din consumurile aferente
produselor, mărfurilor vîndute şi serviciilor prestate, care include:
consumuri de materiale directe (consumuri de materii prime şi
semifabricate, consumuri de energie electrică, termică, combustibil
etc), consumuri privind retribuirea muncii (plata salariului
personalului încadrat în activitatea de bază a întreprinderii), inclusiv
primele şi sumele plătite sub formă de stimulare şi compensare.
Cheltuieli comerciale, sunt cheltuieli aferente desfacerii
produselor, mărfurilor şi prestării serviciilor, care cuprind: cheltuieli
privind operaţiuni de marketing, pentru ambalaje şi împachetarea
produselor şi mărfurilor,cheltuieli de transport, pentru reclamă,
cheltuieli aferente creării rezervelor.
Cheltuieli generale şi administrative, cuprind cheltuielile
privind deservirea şi gestiunea întreprinderii în ansamblu: cheltuieli
privind uzura, reparaţia şi întreţinerea mijloacelor fixe, cheltuieli
privind amortizarea activelor nemateriale cu destinaţie generală;
cheltuieli de întreţinerea personalului administrativ şi de conducere,
impozitele, taxele şi plăţile virateîn buget potrivit legislaţieiîn
vigoare(cu excepţia impozitului pe venit), precum şi taxa pe valoarea
adăugată nerecuperată, accizele, cheltuieli în scopuri de binefacere şi
sponsorizare, cheltuieli pentru protecţia muncii, cheltuieli pentru
deplasări, specializări, cheltuieli de judecată, cheltuieli pentru
procurarea literaturii speciale, actelor normative etc.
Alte cheltuieli operaţionale, cuprind sumele cheltuielilor
privind vînzarea altor active curente, pentru arenda curentă, cheltuieli
sub formă de amenzi, penalităţi, despăgubiri, cheltuieli din
modificarea metodelor de evaluare a activelor curente, aferente
dobînzilor pentru credite şi împrumuturi, consumuri indirecte de
producţie nerepartizate, lipsuri şi pierderi din deteriorarea valorilor,
cheltuieli aferenta produselor rebutate, cheltuieli anticipate etc.
Cheltuieli activităţii neoperaţionale cuprind cheltuielile suportate
de întreprindere la efectuarea altor activităţi ca :
Cheltuielile activităţii de investiţii, sunt generate de scoaterea
din funcţiune a activelor pe termen lung şi cuprind: cheltuieli
ocazionate de scoaterea din funcţiune a activelor pe termen lung,
sumele reducerii valorii activelor pe termen lung ieşite, pierderile din
participaţiile altor întreprinderi şi operaţiunile cu părţile legate.
Cheltuielile activităţii financiare rezultă din modificarea
mărimii şi structurii capitalului propriu, împrumuturilor şi creditelor
întreprinderii. Acestea cuprind cheltuielile privind operaţiunile
aferente plăţii redevenţelor, arendei finanţate a activelor materiale pe
termen lung, diferenţele nefavorabile de curs valutar etc.
Pierderi excepţionale rezultă din evenimente sau operaţiuni
rare şi netipice care nu sunt legate de activitatea economico-
financiară a întreprinderii. Acestea cuprind dauneprovocate de
calamităţile naturale pierderi din perturbşrile politice, modificarea
legislaţiei ţării.
Cheltuieli privind impozitul pe venit cuprind suma totală a
cheltuielilor privind impozitul pe venit luată în considerare la
calcularea profitului net al perioadei de gestiune.
Profitul prezintă principalul rezultat financiar al activităţii
oricărei întreprinderi şi serveşte ca o orientare specifică şi un criteriu
determinant în procesul organizării activităţii economico-financiare.
Conform dicţionarului Larousse profitul este definit ca fiind
“rezultat obţinut de proprietatea industrială sau de o activitate
comercială sau financiară” sau venit global adus de capitalul utilizat
într-o întreprindere, reprezentînd diferenţa între incasările efective şi
totalul cheltuielilor aferente.[Onofrei Mihaela, p.261]
În componenţa profitului global intră profitul de la toate tipurile de
activitate: profitul de la realizarea mărfurilor , profitul de la
realizarea producţiei marfă şi a serviciilor cu caracter nemarfar,
profitul de la realizarea fondurilor fixe şi a altor bunuri.
Profitul prin rolul său pe care îl deţine în cadrul întreprinderii,
îndeplineşte următoarele funcţii:
1. Indicator sintetic de apreciere a eficienţei folosirii
capitalurilor şi a desfăşurării activităţii. Mărimea profitului
obţinut exprimă cel mai bine dacă resursele întreprinderii
au fost folosite productiv şi motivează proprietarii de
factori de producţie să-şi continue şi dezvolte activitatea.
2. Sursă de autofinanţare şi de autodezvoltare a agentului
economic. Prin intermediul profitului întreprinderea îşi
poate continua activitatea, fiind principala sursă pentru
finanţare.
3. Pîrghie de cointeresate a acţionarilor, a proprietarilor
individuali şi a salariaţilor, profitul reprezentînd
principalul factor motivator pentru proprietarii de
capitaluri de a investi.
4. Sursă de acoperire a capitalului împrumutat.
5. Sursă importantă de alimentare a bugetului public naţional.
6. Mijloc de control asupra gestiunii economice şi financiare.
Rezultatele activităţii întreprinderii se exprimă prin următorii
indicatori :
Profitul brut reprezintă profitul obţinut din vînzarea
produselor,mărfurilor şi serviciilor prestate şi se determină ca
diferenţa dintre veniturile din vînzări şi costul vînzărilor.
Profitul din activitatea operaţională reprezintă diferenţa dintre
veniturile şi cheltuielile obţinute de întreprindere din activitatea de
bază, determinată de statutul acesteia.
Profitul din activitatea de investiţii este diferenţa
dintreveniturile şi cheltuielile obţinute de întreprindere din
operaţiunile ce ţin de mişcarea activelor pe termen lung.
Profitul din activitatea financiară reprezintă diferenţa dintre
veniturile şi cheltuielile aferente operaţiunilor legate de modificările
 în mărimea şi structura capitalului propriu şi mijloacelor
împrumutate.
Profitul din activitatea economico- financiară este rezultatul
financiar obţinut de întreprindere în cursul perioadei de gestiune din
activităţile operaţională, de investiţii şi financiară.
Profitul excepţional este diferenţa dintre veniturile şi
cheltuielile apărute ca rezultat al evenimentelor şi operaţiunilor
excepţionale neprevăzute.
Profitul pînă la impozitare este profitul obţinut de întreprindere
în cursul perioadei de gestiune din toate tipurile de activităţi şi
rezultatul excepţional.
Profitul net e profitul ce rămâne la dispoziţia întreprinderii după
calcularea cheltuielilor privind impozitul pe venit şi se determină ca
diferenţa dintre profitul până la impozitare şi cheltuielile privind
impozitul pe venit.
Prin urmare prin prag de rentabilitate se înţelege volumul
din vânzări, la care întreprinderea nu are nici pierderi , nici profit.
În punctul critic, volumul din vânzări este egal cu suma totală a
consumurilor şi cheltuielilor perioadei, iar profitul operaţional este
egal cu zero.
Indicatorii tipici utilizaţi la analiza pragului de rentabilitate
sunt:
Preţul de vânzare unitar (Pr. un.): Cantitatea de bani
cheltuită de cumpărător pentru fiecare unitate de produs sau serviciu.
Cantitatea (bucăţi, unităţi) (Q): Cantitatea unităţilor a producţiei
planificate de a fi vândută într-o anumită perioadă de timp.
La analiza pragului de rentabilitate indicatorul cantităţii Q produs
coincide cu Q vândut.
Cheltuieli variabile unitare (CV un.): Cheltuielile care
variază direct cu producerea unei unităţi suplimentare.
Cheltuieli (consumuri, costuri) variabile (CV): Reprezintă
produsul dintre cantitatea şi cheltuieli variabile unitare (Q x CVun ).
Marja de contribuţie (MC): mărimea diferenţei între preţul
de vânzare unitar şi cheltuieli variabile (MC = Pr. un. – CV un.)
Costuri fixe (CF): Suma tuturor costurilor necesară pentru
producerea primei unităţi de produs. Această mărime nu variază dacă
volumul producţiei creşte sau descreşte, până nu este nevoie de a
face cheltuieli noi în capital.
 Costuri totale (CT): Reprezintă suma dintre costurile fixe şi
costurile variabile (CT = CF + CV).
Venitul din vânzări (VV): Produsul dintre cantitatea
producţiei vândute sau serviciilor prestate şi preţul unitar al acestora
(VV = Q * Pr. un.)
Rata marjei de contribuţie (RMC): Reprezintă raportul
dintre marja de contribuţie şi venitul din vânzări (RMC = MC/VV).
Profitul (pierdere) (Pf): Rezultatul obţinut în urma
desfăşurării activităţii economico – financiare care se obţine prin
diferenţa dintre venitul din vânzări şi totalitatea consumurilor şi
cheltuielilor perioadei (Pf = VV – CT).

Întrebări de autocontrol

1. Definiţi şi clasificaţi veniturile întreprinderii.

2. Arătaţi diferenţa dintre consumuri şi cheltuieli.
3. Enumeraţi căile de sporire a profitului.
4. Explicaţi noţiunea de „pragul de rentabilitate”.
5. Enumeraţi metodele de previziune a profitului întreprinderii.
6. Arătaţi schematic structura veniturilor şi cheltuielilor
întreprinderii.
7. Numiţi şi explicaţi factorii care influienţează mărimea
profitului.
8. Numiţi şi caracterizaţi indicatorii ce sunt utilizaţi la analiza
pragului de rentabilitate.
9. Enumeraţi principalele forme în care se concretizează
obligaţiunile fiscale ale agenţilor economici.
10. Numiţi indicatorii prin care se exprimă rezultatele activităţii
întreprinderii.
Tema XII
ANALIZA SITUAŢIEI FINANCIARE A ÎNTREPRINDERII

Analiza financiară contribuie la identificarea activităţii

nesatisfăcătoare a întreprinderilor şi la stabilirea măsurilor care vor
influenţa rezultatele pe viitor. Prin cunoaşterea curentă şi
previzională a activităţii agentului economic, a rezultatelor interne şi
a cauzelor care l-ea generat, analiza contribuie la cunoaşterea
continuă a eficienţei utilizării resurselor umane, materiale şi
financiare. Deoarece obiectivul principal al unei întreprinderi îl
constituie maximizarea valorii patrimoniului, eficienţa cu care a fost
folosit capitalul investit constituie obiectivul central al diagnosticului
financiar.
Obiectivele de bază a analizei financiare le constituie:
1. Descoperirea şi mobilizarea rezultatelor interne.
2. Diagnosticarea şi reglarea activităţii întreprinderii.
3. Întărirea autonomiei economico financiare.
4. Creşterea eficienţei economice.
5. Fundamentarea deciziilor financiare.
6. Informarea întreprinderii cu cerinţele standardelor şi cu
nivelul concurenţei pe diferite pieţe.
Analiza financiară fundamentează întreaga politică economico-
financiară viitoare a întreprinderii, constituie o condiţie cheie pentru
elaborarea şi aplicarea unor decizii raţionale, stă la baza efectuării
expertizelor şi negocierilor, vizînd estimarea valorii întreprinderii în
cazul privatizării, reorganizării sau vînzării activelor.
Analiza financiară îndeplineşte următoarele funcţii:
- de informare,
- de evaluare a potenţialului tehnico-economic,
-de realizare a gestiunii eficiente a patrimoniului întreprinderii,
- de realizare a relaţiilor cu mediul extern.
Reieşind din cele expuse rolul analizei economico-financiare
poate fi sistematizat astfel:
- analiza financiară reprezintă un mijloc principal în elaborarea
unor planuri reale, temeinic fundamentate din punct de vedere
ştiinţific;
- analiza financiară este un instrument operativ de cunoaştere şi de
reglare al procesului îndeplinirii planului;
- analizei financiare îi revine rolul de a contribui la asigurarea unui
echilibru financiar permanent, la îmbunătăţirea rezultatelor
economico-financiare.
Analiza financiară cuprinde următoarele categorii de indicatori:
1. Indicatorii rezultatelor economico-financiare ce sunt orientaţi
spre studiul performanţelor şi evaluarea lor în perioade viitoare.
Principalii indicatori ce reflectă rezultatele activităţii desfăşurate
sunt:
- volumul vînzărilor,
- profitul brut,
- rezultatul din activitatea financiară,
- rezultatul din activitatea operaţională,
- rezultatul din activitatea investiţională,
- rezultatul din activitatea excepţională,
- profitul perioadei de gestiune pînă la impozitare,
- profitul net.

2. Indicatorii eficienţei utilizării potenţialului tehnico-economic

şi financiar care permite de a aprecia rezultatele obţinute în raport cu
activitatea întreprinderii şi cu mijloacele economice şi financiare
utilizate, măsoară gradul în care utilizarea diverselor resurse aduce
profit.
Aceşti indicatori sunt:
- rata rentabilităţii economice,
- rata rentabilităţii veniturilor,
- rata rentabilităţii financiare,
- rata rentabilităţii faţă de resursele consumate.

3.Indicatorii gestionării activelor ne arată cît de eficient

utilizează activele sale întreprinderea. Această categorie cuprinde:
- numărul de rotaţii al activelor circulante,
 - perioada medie de incasare a creanţelor,
- numărul de rotaţie a stocurilor,
- numărul de rotaţie a activelor pe termen lung,
- numărul de rotaţie a activelor total.

4. Indicatorii gestionării datoriilor şi a stabilităţii financiare

indică gradul în care întreprinderea utilizează creditul în finanţarea
activelor sale. Din cadrul acestor indicatori putem menţiona:
- rata de îndatorare globală,
- rata de îndatorare la termen,
- rata autofinanţării activelor,
- rata autonomiei financiare,
- rata de acoperire a dobînzilor.

5.Indicatorii valorii de piaţă, care caracterizează activitatea

întreprinderii pe piaţa de valori, mărimea veniturilor şi dividendelor
plătite. Această categorie cuprinde:
- profitul net pe o acţiune,
- dividendul pe o acţiune,
- randamentul dividendului,
- raportul valoare de piaţă la valoarea contabilă.

Întrebări de autocontrol

1.Descrieţi necesitatea şi rolul analizei financiare la întreprindere.

2.Enumeraţi sursele de informaţie utilizate la analiza financiară a
întreprinderii.
3. Determinaţi şi analizaţi grupele de indicatori şi rolul lor în analiza
 activităţii economico-financiare a întreprinderii.
4. Descrieţi necesitatea şi rolul calculului indicatorilor rentabilităţii
financiare şi rentabilităţii economice.
5. Caracterizaţi sursele de informaţie pentru efectuarea analizei
economico-financiare, avantajele şi dezavantajele lor.
6. Enumeraţi indicatori se utilizează pentru determinarea stabilităţii
financiare a întreprinderii.
7. Numiţi şi caracterizaţi indicatori ce ne arată situaţia financiară a
întreprinderii pe termen scurt.
8. Numiţi cîteva situaţii practice cind sunt aplicaţi coeficienţii
lichidităţii.
9. Numiţi factorii ce determină modificarea nivelului rentabilităţii
activelor.
10. Numiţi şi caracterizaţi sursele interne şi externe necesare
efectuării analizei financiare.
 BIBLIOGRAFIE

1. Constituţia Republicii Moldova aprobată la 29 iulie 1994 //

Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.1 din 12.08.1994.
2. Note metodologice privind elaborarea de către autorităţile
administraţiei publice locale a proiectelor de buget pe anul 2005
şi estimările pe anii 2006-2007. Ministerul Finanţelor.
3. Legea Republicii Moldova privind Codul vamal al Republicii
Moldova nr.1149-X-IV din 20.07.2000 // Monitorul Oficial al
Republici Moldova nr.160-162/1201 din 23.12.2000.
4. Cu privire la aprobarea Strategiei de dezvoltare social-
economică a Republicii Moldova (pînă în anul 2005). Hotărîrea
Guvernului Republicii Moldova nr.1415 din 19.12.2001 //
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 10 ianuarie 2002, 55-
8, pag.11, art.35.
5. Legea Republicii Moldova privind Comisia Naţională a
Valorilor mobiliare nr.192-XV din 12.11.98 // Monitorul Oficial
al Republicii Moldova nr.22-23/91 din 04.03.1999.
6. Modificările şi completările la Regulamentul cu privire la
mijloacele extrabugetare ale instituţiilor publice // Monitorul
Oficial al Republicii Moldova nr. 141-145/189 din 11.07.2003.
7. Legea Republicii Moldova cu privire la Centrul pentru
Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei nr.1104-XV din
6.06.2002 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.91-94
din 27.07.2002.
8. Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova despre aprobarea
Regulamentului cu privire la efectuarea reviziilor economico-
financiare nr.253 din 10.03.2003 // Monitorul Oficial al
Republicii Moldova nr.46-47 din 19.03.2003.
9. Legea privind Curtea de Conturi nr.312-XIII din 8-12-1994 //
Monitorul Oficial al Republicii Moldova din 02.02.1995.
10. Legea Republicii Moldova cu privire la BNM, nr.548-XIII din
21.07.95 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.56-57
din 12.X.1995.
11. Cu privire la Direcţiile principale ale politicii bugetar-fiscale şi
cadrul cheltuielilor pe termen mediu (2003-2005), Hotărîrea
Guvernului Republicii Moldova nr.693 din 3 iunie 2002 //
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 5 iulie 2002, nr.96-99,
pag.11, art.947.
12. Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova cu privire la
aprobarea Statutului Casei Naţionale de Asigurări Sociale a
Republicii Moldova nr.739 din 25.07.2000 // Monitorul Oficial
al Republicii Moldova nr.94-97/834 din 03.08.2000.
13. Hotărîrea Parlamentului Republicii Moldova privind clasificaţia
bugetară nr.969-III din 24.07.96 // Monitorul Oficial al
Republicii Moldova 72-73/704 din 07.11.1996.
14. Casa Naţională pentru Asigurări Sociale. Particularităţile
calculării şi transferării contribuţiilor de asigurări sociale
obligatorii de stat pentru anul 2004 nr.11-IX-03/09-581 din
9.03.2004.
15. Legea Republicii Moldova cu privire la mărimea, modul şi
termenele de achitare a primelor de asigurare obligatorie de
asistenţă medicală nr.1593-XV din 26.12.2002 // Monitorul
Oficial al Republicii Moldova nr.18-19/57 din 08.02.2003.
16. Legea Republicii Moldova cu privire la fondurile asigurării
obligatorii de asistenţă medicală pe anul 2004 nr.565 XV din
25.12.2003 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.6-
12/74 din 01.01.2004.
17. Legea Republicii Moldova pentru modificarea şi completarea
legii bugetului asigurărilor sociale de stat pe anul 2004 nr.519-
XV din 18 decembrie 2003 nr.298-XV din 28.07.2004 //
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.132-137/728 din
06.08.2004.
18. Legea Republicii Moldova privind indemnizaţiile pentru
incapacitate temporară de muncă şi alte prestaţii de asigurări
sociale nr.289-XV din 22.07.2004 // Monitorul Oficial al
Republicii Moldova nr. 168-170/773 din 10.09.2004.
19. Legea Republicii Moldova cu privire la protecţia socială
 specială a unor categorii de populaţie nr.933-XIV din
14.04.2000 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.70-
72/507 din 22.06.2000.
20. Legea Republicii Moldova privind alocaţiile sociale de stat
pentru unele categorii de cetăţeni nr.499-XV din 14-07-99 //
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 106-108/507 din
30.09.2000.
21. Legea Republicii Moldova privind sistemul public de asigurări
sociale nr.849-X-IV din 8.07.1999 // Monitorul Oficial al
Republicii Moldova nr.1-4/2 din 06.01.2000.
22. Legea privind organizarea administrativ-teritorială a Republicii
Moldova nr.764-XV din 27.12.2001 // Monitorul Oficial al
Republicii Moldova. – 2003. – Nr.16/53.
23. Legea Republicii Moldova cu privire la fondurile asigurării
obligatorii de asistenţă medicală pe anul 2004 nr.565 XV din
25.12.2003 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.6-
12/74 din 01.01.2004.
24. Legea Republicii Moldova privind rezervele materiale de stat şi
de mobilizare nr.589-XII din 22.09.95 // Monitorul Oficial al
Republicii Moldova. nr.11-12/114 din 22.02.1996.
25. Bugete de stat, anii 2000-2005 // Monitorul Oficial al Republicii
Moldova.
26. Regulamentul provizoriu privind modul de monitorizare a
bugetelor pe programe şi performanţă // Monitorul Oficial al
Republicii Moldova nr. 173-176/226 din 12.08.2003.
27. Modul de încasare şi evidenţă a veniturilor pentru anul 2004 //
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 1-5/3 din 01.01.2004.
28. Bugete ale Asigurărilor Sociale de Stat, anii 2000-2005 //
Monitorul Oficial al Republicii Moldova.
29. Legea privind taxele locale nr.186-XII din 19.07.1994 //
Monitorul Oficial al Republicii Moldova. - 1994. –
nr.8/modificat prin Legea nr.1101-XIV din 30.06.2000.
30. Codul fiscal // Contabilitate şi audit. - 2004. - Nr.1.
31. Legea Republicii Moldova privind Legea taxei de stat nr.1216-
XII din 3.12.1992 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova
 nr.12/539 din 30.12.1992.
32. Legea Republicii Moldova cu privire la tariful vamal nr. 1380-
XIII din 20.11.1997.
33. Legea Republicii Moldova privind sistemul bugetar şi procesul
bugetar nr.847 XII din 24.05.96 // Monitorul Oficial al
Republicii Moldova nr. 19-20/197 din 27.03.1997.
34. Legea Republicii Moldova privind finanţele publice locale
nr.397-XV din 16.X.2003 // Monitorul Oficial al Republicii
Moldova nr. 248-253/996 din 19.12.2003.
35. Legea Republicii Moldova privind datoria de stat şi garanţiile de
stat nr.943-XII din 18.07.96 // Monitorul Oficial al Republicii
Moldova nr.75-76/715 din 21.11.1996.
36. Anuarele statistice ale Republicii Moldova. - Chişinău, 2000-
2004.
37. Proiectul de lege a bugetului de stat pe anul 2007. - Chişinău,
septembrie 2006.
38. Republica Moldova în cifre. - Chişinău, 2000-2004.
„Impozitarea şi facilităţile fiscale pentru micul business din R.
Moldova” Ghid pentru întreprinzători, Chişinău 2003 Bizpro
Moldova.
39.
Antonie N.,I. Neagoe „Finanţele întreprinderii Bucureşti, 1993.
Adochiţei M.„Finanţele întreprinderii” Bucureşti 2000
Bărbelescu C. „Diagnostificarea întreprinderilor în dificultate
economică ”, Bucureşti, Ed. Economică, 2002, pag.49 – 106
40. BotnariN.ş.a. autori Finanţele
întreprinderii,sinteze,teste,probleme ASEM, Chisinau,2006
41. Ciubotaru M. Dezvoltarea economică: politici, strategii, modele,
efecte. - Chişinău, 1999.
42. Manolescu Gh. Buget: abordare economică şi financiară. -
Bucureşti, 1997.
43. Manole T. Finanţe publice (teorie şi aplicaţii). - Chişinău, 1998.
44. Manole T. Finanţe publice locale. - Chişinău, 2003.
45. Mihalcea L. Finanţe publice şi analiza financiară. - Bucureşti,
1999.
Ţiriulinicova N.Analiza rapoartelor financiare ASEM,2004
Nederiţă „Contabilitatea financiară”,ACAP Ch. 2003

46. Filip Gh. Finanţe publice. - Iaşi, 2002.

Gavrilă Tatiana „Economia şi gestiunea întreprinderii” Bucureşti.
Gortolomei D., N. Curagiu, „Finanţe şi evidenţa contabilă a
afacerii” Chişinău 2003.
Gristea Gh., Florea Pîrvu, „Economia şi gestiunea întreprinderii ”
1999
47.
48. Hîncu R. Finanţe publice. - Chişinău, 1999.
49. Hîncu R. ş.a. Finanţe publice: sinteze, scheme, teste. -
Chişinău, 2005.
50. Hîncu R. Cheltuieli pentru învăţămînt în condiţiile deficitului
bugetar în Republica Moldova. - Chişinău, 2004.
51. Hîncu R., Chicu N. Impactul impozitelor directe asupra
proceselor social-economice. Analele ASEM. - Chişinău, 2004.
Hoanţă Nicolaie „Finanţele firmei” Bucureşti, 1996.
52.
53. Stratulat O. Consemnări pentru prelegerea „Politica financiară”.
- Chişinău, 1997.
54. Stratulat O. Consemnări pentru prelegerea „Caracteristica
generală a cheltuielilor publice”. - Chişinău, 1997.
55. Stratulat O. Consemnări pentru prelegerea „Mecanismul
financiar”. - Chişinău, 1998.
56. Stratulat O. Consemnări pentru prelegerea „Cheltuieli publice
pentru securitate socială”. - Chişinău, 2002.
57. Secrieru A. Finanţe publice. Instrumente şi mecanisme
financiare de intervenţie guvernamentală. - Chişinău, 2004.
58. Stratulat O. Cheltuieli pentru acţiuni social-culturale. -
Chişinău, 2001.
59.
Toma Mihai „Finanţe şi gestiunea financiară” Bucureşti, 1994.
Toma Mihai , P. Brezeanu „Finanţele şi gestiunea financiară”
Editura economică, 1996.
60.
61. Văcărel Iu. ş.a. Finanţe publice. - Bucureşti, 1999.
62. Văcărel Iu. ş.a. Finanţe publice. - Bucureşti, 2002.
Vasile Ilie , Mihaela Teodorescu „Finanţele întreprinderii”
Bucureşti, 2003.
63.
64. Бучацкая В., Кузмина О. Система государственного
социального страхования. - Кишинэу, 2001.
Бернар Коласс «Управление финансовой
деятельностью предприятия». – Москва, Финансы,
1997
Кочович Е. Финансовая математика. Теория и практика
финансовых расчетов – М. Финансы и статистика .1994
65.
66. Никитина Л. Структурно-логические схемы и понятийный
аппарат по дисциплине «Государственые финансы». -
Кишинэу, 2003.
Фадеева, Ию Таран Методические пособия по курсу «Финансы
предприятий» Кишинев 2004,
Черкасов В.Е. Учебное пособие по финансового –
экономическим расчетам. – М., 1993
 Lorant Eros, Ioan Marius „Analiza situaţiei financiare a firmei”
Bucureşti.
25. 26. 27. 28. 29. 30. Ţiriulinicova N., V. Palade ş.a. „Analiza
rapoartelor financiare” Ch. 2004
31. 32. Stănescu, V. Robu, I. Anghel „Evaluarea întreprinderii”.
Bucureşti: Editura Tribuna Economică 2001 p. 58-114.
33. 34. Manaţie D. „Diagnosticul şi evaluarea întreprinderilor cotate
şi necotate”, Bucureşti, Ed. Economica, 2002, pag.451 457;
35. 36. Gîrstea Gh, Florea Pîrvu, „Economia şi gestiunea
întreprinderii”, 1999
37. Pîrvu Fl. „Costuri şi fundamentarea deciziilor” – Editura
Economică 1999
39. 40. 41. 42. 43.Chandra Prasana.. Fianncial Mangement. Theorz
and Practice Third Edition – New Delhi, 1993
44. Khan M.Z. Financial management Text and problems Second
Edition, 1992

Finanţe
Note de curs şi aplicaţii pentru seminar