28 Dec 2017 | scris de Dănuț Deleanu

Tradiţii şi superstiţii. Mersul cu capra şi umblatul cu ursul

Coborât din vechime, parcă de când e lumea lume (vorba lui Amza Pellea), mersul cu
capra ţine de la Crăciun până la Anul Nou.

Măştile care evocă la Vicleim personaje bilblice sunt înlocuite aici de masca unui
singur animal, al cărui nume variază de la o regiune la alta: cerb în Hunedoara,
capră sau ţurcă în Moldova şi Ardeal, boriţă (de la bour) în Transilvania de sud.

În Muntenia şi Oltenia, capra e denumită “brezaie” (din cauza înfăţişării pestriţe

a măştii) şi obiceiul se practică mai ales de Anul Nou.

Masca este însoțită de o ceată zgomotoasă, cu nelipsiții lăutari ce acompaniază

dansul caprei. Capra saltă și se smucește, se rotește și se apleacă, clămpănind
ritmic din fălcile de lemn.

Un spectacol autentic trezește în asistență fiori de spaimă. Mult atenuat în forma

sa citadină actuală, spectacolul se remarcă prin originalitatea costumului și
coregrafiei.

Cercetătorii presupun că dansul caprei, precum și alte manifestări ale măștilor

zoomorfe (căiuții – feciorii travestiți în cai, turca – masca de taur) întâlnite în
satele românești la vremea Crăciunului provin din ceremoniile sacre arhaice
închinate morții și renașterii divinității. Iată cum descrie, mai jos, Tudor
Pamfile în clasicul său studiu despre obiceiurile de Crăciun.

„Capra se alcătuiește dintr-un lemn scurt, cioplit în formă de cap de capră, care
se învelește cu hârtie roșie. Peste această hârtie se pune o altă hârtie neagră,
mărunt tăiată și încrețită în forma părului.

În loc de aceasta se paote lipi și o piele subțire cu păr pe ea. În dreptul ochilor
se fac în lemn două scobituri unde se pun două boabe de fasole mari, albe, cu pete
negre